DRAMA POSTBELICĂ

„IONA”
de Marin Sorescu

Marin Sorescu este un scriitor reprezentativ al perioadei postbelice a literaturii române,

aducând în dramaturgia sa problematica omului modern confruntat cu situaţii precum
imposibilitatea comunicării, claustrarea, automatismele vieţii, solitudinea, pierderea identităţii.
„Iona” reprezintă debutul lui M. Sorescu în dramaturgie, fiind scrisă în 1965 şi publicată
în 1968 în revista „Luceafărul”, inclusă apoi în volumul „Setea muntelui de sare”, alături de
alte două drame: „Paracliserul” şi „Matca”.
Titlul volumului redă dorinţa de atingere a absolutului. „Paracliserul” este inspirat din
mitul Meşterului Manole, „Matca” din mitul potopului, iar „Iona” din mitul biblic al
proorocului care nu a ascultat de porunca divină de a propovădui credinţa în cetatea Ninive,
fugind pe mare şi ajungând în interiorul unui monstru marin. După trei zile şi trei nopţi de
pedeapsă a fost eliberat.
Textul „Iona” aparţine genului dramatic, fiind divizat în tablouri şi didascalii (unica
intervenţie directă a autorului în text). Gândurile şi sentimentele autorului sunt redate în mod
indirect, prin intermediul personajelor şi a dialogului sau a monologului ce devine (în opera lui
Sorescu) un solilocviu (=monolog filozofic) pe tema destinului uman.
„Iona” este o dramă care dezvoltă un conflict puternic între date contradictorii ale
realităţii, având un final care îndeamnă la meditaţie. Deşi este subintitulată „tragedie în 4
tablouri”, textul lui Sorescu este o dramă al cărei final simbolizează eliberarea protagonistului
dintr-un destin nefavorabil pentru o renaştere superioară. Această operă este şi o parabolă
deoarece transmite încifrat o învăţătură morală: încercarea depăşirii propriei condiţii. Elementele
care compun această parabolă reprezintă simboluri ce nu trebuie înţelese în sensul lor propriu, ci
doar figurat.
Titlul dramei „Iona” redă numele protagonistului, al omului singur şi neînţeles, aflat în
căutarea unor răspunsuri existenţiale şi salvatoare.
Piesa este structurată în patru tablouri, are un singur personaj şi doi figuranţi, Pescarul I
şi Pescarul II. Modul de expunere este solilocviul, numit şi monolog dialogat, în care individul
vorbeşte cu dublul său. Autorul intervine, în mod direct, în didascalii, oferind explicaţii asupra
problematicii piesei.
Drama debutează cu indicaţii scenice lămuritoare asupra condiţiei personajului: „Ca orice
om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde”.
Incipitul se axează pe dorinţa personajului de a-şi auzi ecoul, în timp ce îşi strigă numele,
din nevoia acerbă de a comunica. Motivul dublului, ca unic partener de dialog, derivă din cel al
singurătăţii.
Expoziţiunea din primul tablou îl surprinde pe Iona drept un pescar ghinionist, aflat pe o
mare bogată în peşte. Doreşte să pescuiască „într-o altă mare”, ceea ce trădează dorinţa de
compensaţie într-o altă existenţă. După eşecul pescuitului din mare, pescuieşte într-un acvariu:
„Când văd că e lată rău, că am stat o zi întreagă degeaba, scot undiţa şi o arunc în acvariu.” Chiar
dacă „au mai fost prinşi o dată”, chiar şi peştii captivi „trag greu”. Iona are astfel sentimentul
ratării.
 Personajul este un idealist. Compară destinul oamenilor cu cel al peştilor, care „trec prin
nade frumos colorate”. Raţionamentul său este o alegorie, care face aluzie la tentaţiile vieţii, dar
şi la idealul căutat de fiecare om.
La sfârşitul primului tablou, se conturează intriga, Iona fiind înghiţit de peştele uriaş, pe
a cărui buză se afla.
Tabloul al doilea redă desfăşurarea acţiunii şi debutează cu motivul captivităţii umane
într-un spaţiu claustrant şi surprinde trecerea timpului. Pentru personaj, „e târziu”, nu mai poate
modifica nimic în drumul pe care a apucat.
Teama de necunoscut îl face să invoce obiecte familiare, precum „salcâmul din faţa
casei”, „papucii de lângă pat”, „cuierul”. Întunericul care-l înconjoară este asociat morţii, ceea ce
îl determină să dorească să împartă universul cu ceilalţi oameni, simţind nevoia de solidaritate.
Personajul revine la conştiinţa sinelui, afirmţnd: „sunt înghiţit”. Certificarea condiţiei sale
necesită dovezi palpabile: îşi ia în stăpânire eul, constatând că poate merge şi vorbi. Nu poate
tăcea de frică să nu moară. Îşi manifestă dorinţa de a construi „o bancă de lemn în mijlocul
mării”, rezultând naivitatea sa în speranţa înfăptuirii unor lucruri măreţe.
Tabloul al treilea prezintă drept cadru interiorul Peştelui II, care înghiţise Peştele I, o
metaforă care face referire la existenţa umană. Deşi se află claustrat în burţile peştilor, Iona
rămâne optimist, sperând că va ieşi din captivitate, printr-o naştere simbolică, recurgând la
analogia dintre el şi copiii aflaţi în burţile mamelor.
Dintr-odată îşi fac apariţia Pescarul I şi Pescarul II, „cu câte o bârnă în spinare”,
simbolizând greutăţile vieţii. Ei nu pot comunica, dar Iona se bucură de prezenţa lor şi vrea să-i
însoţească, însă aceştia nu-şi pot asuma un destin comun cu el. Protagonistul este un idealist,
figuranţii sunt firi pragmatice care-şi acceptă destinul, resemnându-se.
Iona decide să se elibereze şi încearcă să-şi facă o fereastră cu unghia. Se transformă într-
o unghie puternică, într-o armă împotriva unui destin neprielnic. Eliberat din al doilea peşte, se
trezeşte în stomacul Peştelui III.
Comunicând continuu cu sine, se gândeşte la mama sa şi doreşte să-i scrie un bilet în care
s-o roage să-l nască din nou. Îşi taie „o bucată de piele”, pe care scrie cu propriul sânge şi aşază
mesajul în băşica peştelui, dar o sparge, iar comunicarea cu exteriorul devine imposibilă.
Finalul tabloului trei este dominat de spaima personajului, care se simte privit de ochii
„puilor monstrului de mare”, „cei nenăscuţi, pe care-i purta în pântec”.
Tabloul patru îl surprinde în gura ultimului peşte spintecat: „barba fâlfâie afară, unde se
zăreşte o plajă”. Momentul bucuriei eliberării reprezintă punctul culminant. Pustietatea se
prelungeşte dincolo de orizont; Iona este singur, cu excepţia momentelor când trec prin faţa sa
cei doi perscari ce nu comunică, purtându-şi bârnele în spate. Privind în zare, protagonistul
observă că întreg orizontul nu este decât „o burtă de peşte”, prelungită la infinit printr-o
multitudine de burţi.
Deznodământul piesei constă în conştientizarea identităţii, personajul afirmând hotărât:
„Iona. Eu sunt Iona.” El decide să se sinucidă, spintecându-şi burta cu un cuţit, moartea
reprezentând unica modalitate de eliberare. Replica finală precede tăcerea veşnică, exprimând
încrederea sa într-o nouă dimensiune existenţială liberă: „Răzbim noi cumva la lumină”.
Iona este personajul principal al dramei omonime. În didascalii, autorul schiţează în
mod direct portretul moral, afirmând: „Ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine
însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde”. Motivul dublului se conturează ca o modalitate de a-şi
înfrunta destinul prin comunicare.
 Iona reprezintă individul însingurat, idealist, dornic de a interacţiona cu alţi oameni,
dependent de comunicare. El se află în căutarea sinelui, a identităţii pescarului ghinionist, care,
deşi îşi acceptă soarta, nu o agreează, dorindu-şi mai mult.
Prima ipostază este aceea de pescar ghinionist. Pescuitul în acvariu, o simulare a
vocaţiei, denotă o conştiinţă personală a ratării, dar care nu-i afectează dârzenia, căutând o ieşire
din impasul existenţial în care se află.
A doua ipostază este cea de individ captiv, încă optimist, sperând să se elibereze.
Aventura iniţiatică debutează prin instaurarea întunericului, prilej de luminare interioară, de luare
în stăpânire a sinelui, dar şi de asociere cu viaţa intrauterină, aflat în ocrotirea mamei.
Iona porneşte cu teamă aventura iniţiatică, fiind însoţit mereu de logos, ca dovadă a stării
sale de fiinţă vie, dorinţa de comunicare fiind şi o modalitate de refulare a eşecului existenţial.
Solilocviul redă capacitatea sa intelectuală superioară, prin tratarea unor probleme filosofice
variate. Personajul se autoiluzionează permanent, dorindu-şi libertatea şi anihilarea spaimei de
singurătate prin sugestie: „fac ce vreau, vorbesc. (...) Nu mi-e frică.”
Iona este un visător care vrea să înfăptuiască lucruri măreţe, unice, precum construirea
bărcii în mijlocul mării. Este hotărât să-şi recapete libertatea, apelând la scrisoarea scrisă pe
propria-i piele către mamă (pentru a-i oferi un nou destin) şi încrezător în forţele sale (spintecă
burţile peştilor cu propria unghie). Captivitatea nu-i anulează jovialitatea.
În final, deşi pare eliberat, este nefericit deoarece conştientizează că eliberarea este
iluzorie. Iluminarea reprezintă redescoperirea sinelui: „Iona. Eu sunt Iona.” Ultima ipostază este
reprezentată de personajul eliberat prin moarte simbolică din propriul destin nefast.
Criticul N. Manolescu vede în sinuciderea protagonistului o salvare: „Singura salvare
care înseamnă că lupta continuă şi după ce condiţia tragică a fost asumată.”
„Iona” este o dramă modernă. O inovaţie a teatrului modern este absenţa altor personaje,
protagonistul fiind nevoit să se dedubleze pt a comunica. Cei doi figuranţi sunt incompatibili
spiritual cu acesta; singurul cu care poate comunica este sinele.
Piesa de teatru „Iona” este o operă literară modernă, care se încadrează curentului
neomodernism, întrunind trăsăturile definitorii ale sale: conţine o textură ideatică profundă, este
inspirată din mitul biblic, adaptat omului modern - profund şi dilematic. Dezvoltă tipologia
însinguratului inadaptat la realitate, prezentând frământările conştiinţei sale, redate prin maniera
solilocviului, îmbinând motivul dublului cu cel al sorţii schimbătoare şi al timpului, construindu-
se pe conflictul interior.
În concluzie, consider că drama soresciană se axează pe evidenţierea unui personaj-
prototip al umanităţii, care demonstrează - prin destinul personal - capacitatea de a se elibera prin
încercarea de atingere a absolutului.