UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE
SPECIALIZAREA ASISTENŢĂ SOCIALĂ

INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIE
(Note de curs)

Petroșani, 2016

1
 Cuprins

1. Obiectul şi dezvoltarea sociologiei 3

1.1. Apariția sociologiei 3
1.2. Sociologia ca știință 4
1.3. Sociologia și științele sociale 5
1.4. Statutul științific al sociologiei 6
1.5. Funcțiile sociologiei 6
2. Dezvoltarea sociologiei 8
3. Sociologia americană contemporană 10
3.1. Teoriile macronivelurilor 10
3.2. Teoriile micronivelurilor 11
4. Cultura 13
4.1. Definire 13
4.2. Componentele culturii 14
4.3.Diversitate culturală 16
5. Structura socială 18
5.1.Statutul 18
5.2. Rolul 18
5.3. Instituţiile sociale 19
5.4.Tipuri de societăți 20
6. Grupuri sociale și structuri organizaționale 23
6.1. Definirea grupurilor sociale 23
6.2. Formarea și procesele grupului 23
6.3. Tipuri de grupuri sociale 25
6.4. Conducerea grupului 28
6.5. Organizații și structuri organizaționale 29
7. Socializarea 32
7.1. Definirea procesului de socializare 32
7.2. Factorii de socializare 32
7.3. Tipuri de socializare 33
8. Devianța și controlul social 35
8.1. Definirea devianţei 35
8.2.Explicaţiile sociologice ale devianţei 35
8.3. Implicațiile sociale ale devianței 38
9. Stratificarea socială 40
9.1. Definire 40
9.2. Clasele sociale 40
9.3. Teorii despre stratificare 41
9.4. Menţinerea sistemului stratificării 42
9.5.Instituţiile sociale şi susţinerea sistemului stratificării 43
9.6.Procesele sociale 44
10. Interacțiunea socială și rețelele sociale 45
10.1. Natura interacţiunii sociale 45
10.2. Patru perspective teoretice asupra interacţiunii sociale 45
10.3. Reţelele sociale 47

2
 1. OBIECTUL ŞI DEZVOLTAREA SOCIOLOGIEI

1.1. APARIȚIA SOCIOLOGIEI

Sociologia s-a constituit ca ştiinţă independentă la jumătatea secolului XIX (deceniile 3-4
ale secolului XIX). Cel care a dat numele sociologiei şi care este recunoscut ca părinte şi
fondator al sociologiei ca ştiinţă este Auguste Comte (1798-1857). Termenul de sociologie a
fost introdus în limbajul ştiinţific sub denumirea de fizică socială în 1838, în cea de-a 47 lecţie a
volumului IV a Cursului de filosofie pozitivă.
Așa a început o nouă perioadă în care societatea a devenit preocupată de realizarea
reformelor sociale. O societate care se întreabă cum se poate organiza astfel încât să poată evita
crizele, catastrofele sociale, are nevoie de sociologie şi creează condiţiile apariţiei ei. Sociologia
era chemată să răspundă la aceste întrebări, să dea soluţii pentru revenirea la ordine, pentru
redobândirea echilibrului social.
Dezvoltarea rapidă şi maturizarea structurală a capitalismului a creat numeroase şi
complexe probleme ce nu puteau fi soluţionate automat de mecanismul economiei de piaţă:
sărăcia, urbanizarea, rata înaltă a delincvenţei, integrarea emigranţilor. Aceasta fiind situaţia, în
secolul XIX, aşa cum constata şi Edward Shils, dezvoltarea studiilor sociologie au manifestat o
accentuată preferinţă pentru săraci, marginalizaţi, emigranţi, prostituate, femei părăsite, copii
ilegitimi, delincvenţi şi pentru soluţionarea non-represivă a conflictelor sociale în scopul creşterii
gradului de integrare socială şi îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă a grupurilor marginale.
În anii ’30 ai secolului XX, prin perfecţionarea sistemului economic şi politic al societăţii
capitaliste, sociologia intră într-o nouă etapă a dezvoltării sale prin contribuţii aduse de două
din ramurile sale şi anume, sociologia industrială (ale cărei studii urmăresc creşterea eficienţei
întreprinderilor) şi sociologia politică (care reuşeşte o analiză pertinentă a electoratului).
Sociologia, ca obiect de studiu, pătrunde în universităţi relativ târziu. Ea apare mai întâi ca
direcţie de specializare în cadrul unui departament de cercetare din cadrul Universităţii din
Chicago, în 1892.
Predarea efectivă a disciplinei sociologie începe în 1906, la Universitatea din Paris,
universitate la care E. Durkheim devine profesor din 1913. Prima catedră de sociologie ia fiinţă
în 1906 la London School of Economics (Anglia).

3
 Sociologia pătrunde în universităţile din Germania după primul război mondial (fiind apoi
suspendată de regimul nazist) şi în ţările scandinave, abia după cel de al doilea război mondial.
În România interbelică, sub coordonarea lui Dimitrie Gusti, sociologia a fost considerată ca
“ştiinţă a naţiunii”, chemată să realizeze un amplu program de reforme sociale. Şcoala
sociologică de la Bucureşti (întemeiată de sociologul Dimitrie Gusti 1920-1947) a continuat şi
perfecţionat cercetarea monografică tradiţională, bucurându-se de un mare prestigiu naţional şi
internaţional.
Datorită politicii anticulturale a anilor ’50, sociologia a fost discreditată ca ştiinţă, tradiţiile
sociologice naţionale fiind blamate sau ignorate.
După 1965 au fost reluate cercetarea şi învăţământul sociologic românesc, încercându-se însă
înregimentarea lor politico-ideologică. Din 1977 şi până în 1990, învăţământul sociologic a fost
suspendat.

1.2. SOCIOLOGIA CA ŞTIINŢĂ

Definirea sociologiei: Termenul de sociologie este format din îmbinarea cuvântului latin
„socius” (asociat, social) şi al celui grecesc „logos” (ştiinţă, cunoaștere), în acest sens,
sociologia putând fi astfel definită la modul general, drept „ studiul ştiinţific al vieţii sociale a
oamenilor” i sau „studiul ştiinţific al comportamentului social şi al relaţiilor sociale”.
O altă definiție, mai complexă, dată de Achim Mihu, se referă la faptul că: „Sociologia
este studiul explicativ şi comprehensiv al realităţii sociale în totalitatea ei, precum şi a unor
părţi, fenomene şi procese ale acestei realităţi în legăturile lor multiple, variate şi complexe cu
întregul”. Astfel, sociologia este ştiinţa despre societate, ea descrie şi explică fenomenele şi
procesele ce intervin în colectivităţile umane.
Ipotezele ştiinţei. Abordările ştiinţifice organizate pentru obţinerea informaţiilor despre
lume, au în comun anumite ipoteze.
O ipoteză este aceea că există o lume a realităţii independentă de perceperea acesteia de
către noi. De exemplu, există atomi chiar dacă noi nu-i vedem. În acest sens, noi mai degrabă
descoperim legile naturii decât le creăm.
O altă ipoteză a ştiinţei este aceea că în natură există ordine, evenimentele nu se produc
întâmplător, ele sunt precedate de cauze.

4
 De asemenea, oamenii de ştiinţă presupun că, printr-o observaţie obiectivă şi sistematică,
se pot dobândi cunoştinţe despre lume. Aceasta este caracteristica esenţială a ştiinţei: observarea
obiectivă, sistematică şi disciplinată a fenomenelor. Pe scurt, ştiinţa presupune existenţa unei
lumii organizate a cauzei şi a efectului care poate fi înţeleasă prin observaţie obiectivă şi
riguroasă şi prin măsurători.
Instrumentele ştiinţei
Teorii. Teoriile sunt modalităţi sistematice de a explica felul în care două sau mai multe
fenomene sunt legate între ele, îndeosebi de cum unul produce pe celălalt. Valoarea lor constă în
faptul că ele permit omului de ştiinţă să treacă dincolo de factorii imediaţi, şi să “facă
generalizări” referitoare la alte fenomene care au aceleaşi caracteristici. De exemplu, Durkheim a
constatat că rata sinuciderilor la catolici se deosebea de cea a protestanţilor, aşa cum se deosebea
cea a persoanelor căsătorite faţă de cea a persoanelor necăsătorite. El a explicat aceste constatări
în funcţie de o teorie a integrării sociale.
Teoriile sunt formate din variabile, trăsături sau caracteristici care se schimbă sau, în
condiţii diferite au valorii diferite. Teoriile leagă variabilele în modalităţi care permit dezvoltarea
ipotezelor, enunţuri despre cum două sau mai multe variabile sunt legate sau despre cum una sau
mai multe variabile se vor schimba sau nu, când vor fi modificate anumite condiţii specifice.
Ipotezele sunt verificate prin examinarea a ceea ce ele prezic, în raport cu datele empirice
şi informaţiile observabile cum sunt faptele şi statistica.
Ştiinţa, deci, creează teorii, deduce ipoteze specifice din aceste teorii şi verifică ipotezele
adunând şi analizând date relevante. Rezultatele sunt apoi folosite pentru a evalua teoria sau
teoriile care le-au generat. Teoriile pot fi abandonate modificate sau acceptate.

1.3. SOCIOLOGIA ŞI ŞTIINŢELE SOCIALE

Pentru a aprecia cum sociologia contribuie la înţelegerea vieţii sociale, este utilă
înţelegerea perspectivelor celorlalte ştiinţe sociale.
Antropologia are două ramuri principale: una antropologia fizică se ocupă cu fiinţa
umană ca un organism biologic. Ea se concentrează asupra fosilelor umane şi a obiectelor omului
primitiv. Cea de-a doua ramură antropologia culturală, s-a preocupat de natura şi evoluţia
societăţilor care nu au cunoscut scrierea. Mai recent, antropologii culturali şi-au îndreptat atenţia

5
şi spre societăţile industriale moderne, îndeosebi spre cultura şi structura socială ale localităţilor
şi comunităţilor.
Economia se ocupă de modul în care producem, repartizăm, dobândim şi consumăm
resursele necesare. Principala preocupare a economiei este bogăţia, economiştii studiază
influenţele şi efectele ratei şomajului, preţurile produselor de bază şi valoarea totală a bunurilor
şi a serviciilor produse într-o societate (PNB).
Ştiinţa politicii cercetează problemele care implică sursele, împărţirea şi folosirea puterii
în societate. Politologii se ocupă în principal de formele şi practicile de guvernare .
Psihologia examinează bazele şi consecinţele comportamentului individual,
concentrându-se asupra factorilor care îl fac pe individ să se comporte în feluri specifice.

1.4.STATUTUL ŞTIINŢIFIC AL SOCIOLOGIEI

În timp ce sociologia nu este cu nimic mai puţin ştiinţifică decât chimia şi astronomia, ea
nu pare să aibă precizia acestora.
O cauză ar fi relativă ei tinereţe. Ea nu a avut timp suficient să-şi dezvolte metodologia
sau conceptele teoretice.
Altă cauză constă în faptul că studierea comportamentului oamenilor nu este identică
cu studierea atomilor sau a plantelor. Oamenii sunt mai instabili, se schimbă chiar în timp ce
sunt studiaţi. De asemenea dările de seamă asupra rezultatelor unui studiu determină oamenii să-
şi schimbe comportamentul examinat anterior.
Există şi o dilemă a sociologilor. În timp ce puţin oamenii ştiu mult despre polimeri,
mulţi oameni se consideră experţi în faptele pe care le studiază sociologii: criminalitatea, viaţa de
familie, grupurile sociale ş.a.m.d. Conceptele importante ale analizei sociologice sunt deseori
exprimate în limbajul comun, deşi sensurile unor cuvinte pot fi diferite. De pildă, statut are un
alt înţeles în sociologie decât în conversaţia obişnuită. Această confuzie în materie de cuvinte şi
buna cunoaştere a însăşi substanţei analizei sociologice, pe care cei mai mulţi oamenii şi-o
atribuie, fac pe mulţi să creadă că sociologia pur şi simplu studiază şi constată ceea ce este
evident.

1.5. FUNCŢIILE SOCIOLOGIEI

În ordinea demersului ştiinţific funcţiile sociologiei sunt:

6
 1.Funcţia expozitivă –sociologia porneşte de la descrierea unei stări de fapt, de la
expunerea fenomenelor și proceselor sociale. Ea nu se poate limita la aspectul descriptiv, pentru
că ar fi o simplă sociografie.
2.Funcţia explicativă –sociologia se întreabă asupra cauzelor, fenomenelor șiproceselor
sociale, ea încearcă să găsească regularităţile de producere a fenomenelor şi proceselor,
descoperă invariaţii ale proceselor sociale pe baza cărora se pot enunţa legi ale vieţii sociale.
3.Funcţia interpretativă –sociologia trebuie să aprecieze rolul fenomenelor şi proceselor
în societate şi să descopere implicaţiile acestora asupra vieţii sociale. În esenţă explică
semnificaţia şi rolul procesului social.
4.Funcţia critică –cea mai importantă. Sociologia nu trebuie să fie o ştiinţă apologetică
ea trebuie să adopte o atitudine de valorizare a proceselor şi fenomenelor, nu trebuie să ascundă
dificultăţile și disfuncţionalităţile din societate. Aprecierea critică nu trebuie exagerată pentru a
nu cădea în negativism şi criticism.
5.Funcţia prospectivă –sociologia trebuie să descifreze implicaţiile, sensul evoluţiei a
fenomenelor şi proceselor, în viitor.
6.Funcţia prognotică –înseamnă oferirea de alternative concrete pentru viitor. Aceste
alternative se elaborează în diferite grade de certitudine în funcţie de calitatea prospecţiunii
realizate.
7.Funcţia aplicativă –este obligatorie deoarece sociologia urmăreşte influenţarea
practicii sociale. Ea se realizează prin recomandări, propuneri şi soluţii aplicative.
Responsabilitatea aplicărilor revine sociologilor care au formulat propunerile, dar şi conducerii
(firmei) pentru că le-a acceptat şi transformat în decizii.

7
 2. DEZVOLTAREA SOCIOLOGIEI

Unele idei sociologice au apărut în antichitate însă încercarea sistematică de a înţelege şi

a explica comportamentul social are mai puţin de două sute de ani.
Auguste Comte (1798-1857), filozof francez, este considerat întemeietorul sociologiei,
după ce a inventat termenul în 1838. Scopul lui era să folosească această nouă ştiinţă pentru a
vindeca relele sociale. Comte s-a concentrat asupra a două aspecte specifice ale societăţii:
ordinea şi stabilitatea, pe care le-a numit statica socială şi schimbarea socială, pe care a numit-o
dinamica socială.
Comte credea că factorul important care favorizează stabilitatea îl constituie totalitatea
părerilor comune ale membrilor societăţii. El a văzut schimbarea socială ca pe un proces
evolutiv care duce societatea spre stări din ce în ce mai bune.
Herbert Spencer (1820-1903). A continuat opera lui Comte încercând să explice ordinea
socială şi schimbarea socială comparând societatea cu un organism viu. Folosind această
“analogie organică”, Spencer a văzut societatea ca pe un “sistem” compus din părţi
interdependente. După părerea lui, sociologia descoperă structurile sociale importante şi studiază
modul în care acestea funcţionează pentru a produce o societate stabilă.
Spencer a fost deosebit de interesat de conceptul evolutiv al “supravieţuirii celor mai
puternici” şi l-a aplicat la studiul schimbării societăţilor. Concepţia sa numită darwinismul social,
susţinea că, dacă guvernul nu ar interveni, societatea s-ar debarasa de “neputincioşi”,
permiţându-le doar celor mai buni să supravieţuiască şi să se reproducă.
Karl Marx (1818-1883). Filozof social şi revoluţionar de origine germană a studiat
structurile sociale şi procesele sociale.
Ideile lui au stat la baza şcolii de sociologie a conflictului. El vedea societatea divizată în
două clase, cei care posedă mijloacele de a produce bogăţie şi cei care nu posedă nimic. El
considera istoria omenirii ca o istorie a luptei de clasa. Contradicţiile inerente capitalismului
provoacă crize economice care generează noi structuri sociale. Această concepţie, numită
materialism dialectic, susţine că structurile nou create vor fi mai bune decât cele vechi, dar mai
represive. Pentru acest motiv, Marx nu vedea conflictul ca fiind un rău, ci un mijloc de progres.

8
 Emile Durkheim (1858-1917) A manifestat interes faţă de ceea ce ţine societatea
laolaltă: problema ordinii sociale. În vechea societate, mai puţin complexă, oamenii erau legaţi
între ei datorită asemănărilor(făceau lucruri asemănătoare). Această asemănare îi unea prin ceea
ce Durkheim a numit solidaritatea mecanică. Pe măsură ce societatea a devenit mai complexă
oameni şi-au asumat sarcini specializate care erau necesare şi unora şi altora. Durkheim a numit
acest fel de legătură, prin sprijin mutual şi interdependenţă, socialitate organică.
Durkheim a contribuit şi la metodologia sociologică. El a susţinut că sociologia trebuie să
studieze “faptele” sociale sau forţele care există în afara indivizilor şi le forţează
comportamentul. El credea că oamenii încorporează aceste influenţe sociale coercitive în
identitatea lor, prin aceasta transformând controlul social în autocontrol.
Max Weber (1864-1920) ideea centrală a studiului lui Weber a fost acţiunea socială. A
manifestat interes pentru valorile, opiniile, intenţiile şi atitudinile care ne călăuzesc şi ne
dirijează comportamentul. El a dezvoltat o metodologie, verstehen (înţelegere sau intuiţie),
pentru a descoperi aceşti factori fundamentali. El a pledat pentru o sociologie “fără valoare”,
pentru eliminarea prejudecăţilor şi a preferinţelor în procesul de cercetare.
Într-o altă inovaţie el a conceput tipul ideal, crearea unui concept al unui fenomen care
cuprinde elementele sale esenţiale şi cu care fenomenul lumii reale ar putea fi comparat.
Weber a analizat şi problemele ridicate de Marx. El consideră elementele economice doar
ca una dintre multiplele influenţe importante asupra vieţii sociale. El a atribuit o importanţă
substanţială a statutului social obţinut din caracteristici personale sau stimă şi putere politică,
capacitatea de a influenţa acţiunile altora. Studiile lui Weber despre organizaţii, îndeosebi despre
birocraţie influenţează încă cercetarea şi teoria în acest domeniu.

Georg Simmel (1858-1918) respinge analiza organică a lui Spencer. El vedea societatea
ca pe o “urzeală complicată”, formată din relaţii multiple între indivizi care sunt într-o
interacţiune constantă unul cu altul. Acest mod de privi lucrurile, numit sociologie formală, putea
fi folosit pentru studierea unor sfere total diferite ale vieţii sociale (interacţiunea în familie,
relaţiile de afaceri, procesul legislativ).
Opera lui Simmel a dus la cercetarea tipurilor sociale. Analiza lui asupra fenomenului
“străinului” a surprins nuanţele acestui rol social. El a văzut străinul ca fiind cineva care este
implicat doar marginal într-un grup social, practic un membru, dar nu deplin acceptat sau integrat
în el.

9
 3. SOCIOLOGIA AMERICANĂ CONTEMPORANĂ

Sociologia americană contemporană se bazează pe teoriile amintite. Primele teorii (a lui

Comte şi al lui Spencer) care s-au concentrat asupra societăţii, o unitate socială la scară mare,
sunt numite teoriile macronivelurilor. Alte teorii (ale lui Weber şi al lui Simmel) se ocupă de
unităţi mai mici, cum este grupul sau cuplul şi se numesc teoriile micronivelurilor.

Abordăm două teorii ale macronivelurilor: perspectiva structural-funcţionalistă şi

perspectiva de conflict, şi trei ale micronivelurilor: interacţionismul simbolic, etnometodologia şi
teoria schimbului.
3.1. Teoriile macronivelurilor

Perspectiva structural-funcţionalistă. Premisa de bază a acestei perspective este că

diverse fenomene pot fi explicate, îndeosebi structurile sociale, în raport cu consecinţele lor (sau
cu funcţiile).
Un element în această perspectivă este noţiunea de sistem, ideea că variatele elemente ale
societăţii sunt legate unul de altul într-un asemenea fel, încât o schimbare într-unul duce la
schimbări în celelalte.
În concepţia lui Parsons, societatea este un sistem bine integrat şi relativ stabil ai cărui
membrii sunt, în general, de acord în privinţa valorilor fundamentale. Întrucât orice schimbare
socială are largi efecte, dezechilibrante, ea are tendinţa de a provoca nemulţumirii, dacă nu se
produce destul de încet ca să ofere sistemului timp pentru a se adapta.

Ca urmare funcţionaliştii sunt consideraţi susţinători ai statu-quo-ului ai orânduiri sociale

existente. O concepţie alternativă la perspectiva structural –funcţionalistă este teoria conflictului.
Teoria conflictului. Teoreticienii conflictului au acordat o atenţie deosebită operei lui
Simmel, care a arătat forţele dezbinatoare, precum şi cele consensuale din societate.
Lewis A. Coser influenţat de Simmel susţine nu numai că în societate conflictul este
intrinsec ci şi că în anumite condiţii el îndeplineşte funcţii foarte pozitive. Apartenenţa noastră la
diverse clase, la grupuri etnice, religii face pe fiecare dintre acestea să se abţină de la divizarea
societăţii în două tabere reciproc exclusive şi în continuu război. În timp ce funcţionaliştii critică
schimbarea, teoreticienii conflictului au tendinţa de a o privi cu simpatie. Dacă funcţionaliştii

10
văd consecinţele pozitive ale orânduirilor sociale existente, teoreticienii conflictului îi au în
vedere atât pe cei care câştigă cât şi pe cei care pierd şi presupun că ambele categorii există.

3.2.Teoriile micronivelurilor
Interacţionismul simbolic –teorie care susţine că procesele sociale (conflictul,
competiţia, cooperarea) îşi au originea în interacţiunea umană.
Această şcoală de gândire a fost influenţată de Weber şi dezvoltată de intelectualii de la
Universitatea din Chicago la începutul sec. XX în special de filozoful George Herbert Mead.
Interacţionismul simbolic porneşte de la premisa că interacţiunea este procesul social de
bază. Această interacţiune se produce prin simboluri reprezentări care au sensuri convenite.
Semne -fumul-arderea (nu noi am creat această relaţie, dar trebuie să o învăţăm). Simbol –
steagul (o pânză cu o anumită formă, culoare, desen) oamenii mor pentru semnificaţie.
Interacţioniştii simbolici se concentrează asupra problemei identităţii, îndeosebi asupra
sentimentului care susţin ei, este un produs social.

Interacţionismul subliniază rolul activ al indivizilor în propria lor dezvoltare. Individul ocupă un
rol mai central în această teorie decât în teoria funcţionalistă şi cea a conflictului.
Interacţionismul simbolic a fost criticat pentru că nu explică în mod semnificativ cum
interacţiunea interpersonală şi sentimentul de identitate sunt afectate de forţe sociale de mare
amploare.
Etnometodologia. Din punctul de vedere al etnometodologilor nu există lume socială
ordonată dacă participanţii nu convin asupra ei. Împreună oamenii, construiesc realitatea socială.
Etnometodologii studiază opiniile oamenilor despre ordinea din lume, cum comunică altora
aceste opinii şi cum înţeleg şi explică regularităţile sociale. O mare parte din analiza
etnometodologică analizează rutina şi aspectele mondene ale vieţii sociale, cum sunt
conversaţiile telefonice. De fapt, analiza conversaţiei este obiectul principal al cercetării
etnometodologice. Etnometodologia a fost criticată pentru izolarea sa de o mare parte din analiza
sociologică şi pentru nereuşita sa de a se uni cu curentele principale ale gândirii sociologice.
Teoria schimbului. Din această perspectivă, viaţa socială este un proces de tocmeală şi
negociere, interacţiunea acţionează pe baza unei analize a costului şi a beneficiului. Dacă
beneficiile obţinute dintr-o interacţiune sunt mai mari decât eforturile depuse pentru menţinerea
ei interacţiunea va continua. Dacă nu, i se va pune capăt. Ideea fundamentală a teoriei schimbului

11
a fost prezentată de sociologul George Homans în 1950. De atunci, teoria schimbului a devenit
mai sofisticată. Acum, ea recunoaşte constrângerile normative asupra interacţiunii –nu suntem
totdeauna liberi să facem ce vrem cu alţii; există obiceiuri şi practici care ne limitează acţiunile.
Teoria schimbului este folosită pentru a studia întâlniri vremelnice precum şi relaţii de
durată ca prietenie şi căsătoria. Ea oferă o modalitate diferită de înţelegere care întăresc sau
slăbesc aceste relaţii. Criticii teoriei schimbului insistă că ipotezele sale fundamentale sunt greu
de susţinut. Oamenii nu sunt totdeauna conştienţi de rezultatele probabile ale menţinerii sau
terminării unei anumite relaţii, un factor necesar în determinarea costurilor şi profiturilor
probabile. Mai mult teoria schimbului presupune că o mare parte din viaţă este călăuzită de un
“calcul hedonist”, prin care oamenii caută să mărească la maximum plăcerea şi să elimine sau să
micşoreze durerea. Dar, deseori, oamenii fac lucruri care sporesc durerea sau, cel puţin, cresc
tensiunea.

12
 4. CULTURA

4.1. Definire
În mod obişnuit cuvântul cultură deseori sugerează forma de artă superioară: operă,
balet, muzee. O persoană cu cultură este definită ca fiind rafinată, sofisticată, având cunoştinţe
despre arte şi capacitatea de a le aprecia. În consecinţă, este o caracteristică a individului. Sociologii
şi antropologii folosesc termenul într-un sens mai larg.
Avem definiţii lapidare, de exemplu, “un mod obişnuit de viaţă al oamenilor, un model
obişnuit de a trăi” până la cele enumerative “acel întreg complex care include cunoştinţele, credinţa,
arta, morala, legea, obiceiul şi alte deprinderi dobândite de om ca membru al unei societăţi.” Cultura
este o caracteristică a unei societăţi, nu a unui individ. Goodman şi Marx au văzut cultura ca fiind
“moştenirea învăţată şi socialmente transmisă, a obiectelor făcute de om, a cunoştinţelor, a părerilor,
a valorilor şi a perspectivelor, care asigură membrilor unei societăţi unelte pentru a face faţă
problemelor curente.” Cultura defineşte şi pune la dispoziţia membrilor unei societăţi hrană, haine,
limbă, valori pentru a face aprecieri, idei, pentru a le ghida comportamentul şi practici pentru a le
urma. Pe scurt, cultura dă formă vieţii sociale şi o organizează. Cultura dă fiinţelor omeneşti o mai
bună şi mai rapidă metodă de adaptare la schimbarea fizică, topologică şi climatologică decât ar fi
fost posibil doar prin evoluţia biologică. Combinaţia între evoluţia anatomică (dezvoltarea creierului,
degetul mare opozabil, mersul biped) şi dezvoltarea culturală a condus specia umană la starea sa
actuală deosebit de dezvoltată. Mult din ceea ce trece drept “natura umană” este, de fapt, produsul
unei anumite culture.
Americanii, de pildă, văd războiul, agresivitatea şi competiţia ca fiind umane prin naştere.
Dar, există şi societăţi (arapeşii din Noua Guinee) în care războiul este necunoscut, comportamentul
agresiv şi competitiv, virtual inexistent.
Cultura limitează libertatea individuală. Oamenii nu sunt liberi să facă ceea ce vor.
Legile, o invenţie culturală, îi împiedică în anumite feluri de comportament (să umble goi pe stradă)
şi le cer să acţioneze în anumite feluri (semne de interdicţie).
În anumite societăţi bărbaţii şi femeile nu sunt egali din punct de vedere cultural. La fel
săracii şi minorităţile. Cultura limitează în mod inegal.

13
 În acelaşi timp cultura măreşte libertatea. Ea permite alegerea în cadrul unei game
raţionale de opţiuni acceptabile (sortimente de haine). Nu trebuie să reinventăm mereu aspectele
necesare ale vieţii sociale. Nu creăm neîntrerupt o limbă pentru a comunica sau să redescoperim
focul pentru a ne încălzi sau a ne găti mâncarea.
4.2. Componentele culturii
Cultura poate fi împărţită în două componente majore: cultura materială şi cultura
nematerială.
a) cultura materială se referă la toate creaţiile concrete şi tangibile ale societăţii.
Acestea includ obiectele principale descoperite prin săpăturile arheologice: oale de lut, bijuterii,
arme. Cultura materială include diverse obiecte cum sunt televizoarele, maşinile de spălat,
îmbrăcămintea, zgârie-norii.
Pe scurt, orice manifestare fizică a vieţii unui popor este o parte a culturii sale materiale.
Cultura materială este transmisă generaţiilor viitoare. Unele obiecte produse de om, cum
sunt avioanele, sunt considerabil modificate, sau rigla de calcul. Altele suportă puţine schimbări
(căzile de baie). Fie că se schimbă substanţial, sau nu, comportamentele culturii materiale devin o
parte importantă a caracterului fizic al societăţii.

b) cultura nematerială. Sociologii manifestă tendinţa de a se concentra asupra culturii

nemateriale, creaţiile abstracte ale societăţii, care sunt transmise din generaţie în generaţie.

-Cunoştinţele şi opiniile. Ideile despre lume sunt parte din moştenirea culturală a tuturor
societăţilor. Cunoştinţele se referă la acele concluzii bazate pe un anumit criteriu al evidenţei
empirice. De exemplu, forma sferică a Pământului şi relaţia între copiii cu greutate mică şi fumatul
în timpul sarcinii sunt elemente ale cunoaşterii.

Opiniile (părerile), se referă la concluziile care nu sunt susţinute de un sprijin empiric

suficient, pentru a fi considerate adevărate. Două păreri controversate sunt: viaţa începe în momentul
conceperii şi pedeapsa capitală reţine de la crimă. Toate culturile au idei despre multe aspecte
ambigue şi confuze ale vieţii şi ale morţii, ca de pildă, înţelesul fericirii umane şi sorta finală a
universului.

-Valorile sunt idei abstracte despre ceea ce o societate crede că este bun, corect şi plăcut.
Valorile asigură baza pe care judecăm acţiunea socială, prin aceasta dând formă alegerilor pe care le
facem. Valorile nu sunt doar concepte abstracte: ele sunt investite cu semnificaţie emoţională

14
considerabilă. Oamenii discută în contradictoriu, se luptă şi chiar mor pentru valori, cum este
“libertatea”. Uneori valorile se ciocnesc (unii apreciază steagul american alţii îl ard). Valorile nu
sunt în mod necesar statice. Exemplu, valorile care se referă la iubire, sex şi căsătorie s-au schimbat
în ultimele decenii: alt exemplu, studenţii din ultimii ani consideră învăţământul superior un mijloc
de a dobândi siguranţa financiară şi mai puţin o cale de a-şi perfecţiona o filozofie semnificativă de
viaţă.

-Normele o mare parte din viaţa socială implica comportamentul rutinier. Ne trezim şi
ne culcăm la anumite ore, mâncăm după un program precis, ne îmbrăcăm într-un anumit fel.
Comportamentul nostru este structurat de norme, reguli sociale şi linii de conduită care prescriu un
comportament adecvat în situaţii speciale. Exemplu “norme de politeţe”.

Cadrul normativ este împărţit în obiceiuri, moravuri, legi.

-Obiceiurile sunt convenţiile curente ale vieţii de fiecare zi. Ele sunt căile obişnuite prin
care oamenii acţionează: aruncarea gunoiului la pubelă, folosirea tacâmurilor “adecvate” la masă.
Obiceiurile sunt acţiuni cu o mică semnificaţie morală. Oamenii dacă nu se comportă în aceste feluri,
pot fi consideraţi excentrici, neatenţi sau ciudaţi. Se expun bârfei şi ridicolului nu bătăilor sau
închisorii.

-Moravurile sunt norme considerate importante şi semnificative pentru funcţionarea

societăţii şi a vieţii sociale. Furtul este o problemă serioasă deoarece sfidează concepţiile sociale de
distribuire a proprietăţii şi de încredere. Valorile patriotice sunt alcătuite din moravurile referitoare la
felul în care cetăţenii responsabili ar trebui să se comporte.

Tabuurile sunt moravuri proscriptive, adică definesc ceea ce nu ar trebui să fie făcut.
Exemplu: tabuul incestului, tabuul referitor la consumarea cărnii de om. În general încălcările
tabuurilor şi ale moravurilor implică sancţiuni mult mai severe decât nerespectarea obiceiurilor.
Aceste sancţiuni includ întemniţarea, exilul şi chiar moartea.

-Legile sunt norme stabilite şi aplicate de autoritatea politică a societăţii. După ce aceste
legi au fost scrise şi codificate, se face referinţă la ele, în general, ca “legi promulgate.” In unele
societăţi, legea este transmisă pe cale orală, aceasta este considerată ca “legea obiceiului” sau
“obiceiul pământului.” Indiferent de forma sa, deseori legea se aplică acelor comportamente care
sunt considerate importante în societate.

15
 4.3. Diversitatea culturală

Cultura diferă atât între societăţi, cât şi în interiorul lor. Diversitatea culturală dintre
societăţii demonstrează flexibilitatea şi variabilitatea organizaţiilor omeneşti.

Grupuri din cadrul aceleiaşi societăţii, numite subculturi, pot varia după clasa socială,
origine etnică, rasă, religie şi stil de viaţă, precum şi după scopuri şi interese.

Orice grup de mărime medie, care are idei sociale, valori, norme şi stiluri de viaţă diferite
de cele ale societăţii mai mari, poate fi considerat o subcultură. Ea ar putea deriva din condiţia
economică a grupului, cum este cazul săracilor din ghetou. Subcultura drogurilor îşi are propriile
sale tipare.

Deseori o subcultură are o limbă distinctă. Limba oamenilor de ştiinţă este în esenţă un
jargon subcultural aşa cum este terminologia negustorilor de droguri sau a muzicanţilor de jaz.

Formele distincte de comunicare în cadrul subculturilor conferă un sentiment de

identitate, oferă posibilitatea unei comunicări mai precise între membrii subgrupului şi protejează
această comunicare de persoanele din afara acestuia.

Mozaicul cultural creat de subculturi poate fi considerat un factor de îmbogăţire a

societăţii. Statele Unite, deseori au considerat diversitatea lor culturală ca fiind una dintre puterile lor
majore. Alte societăţi, de exemplu, Japonia cred că variaţia subculturală slăbeşte cultura naţională şi
de aceea nu o încurajează.

Contraculturile În unele cazuri tiparele culturale ale unui anumit subgrup nu sunt doar
diferite, ci contrare tiparelor restului societăţii. Contraculturile, cum sunt numite aceste subgrupuri,
întruchipează idei, valori, norme şi stiluri de viaţă ce sunt în opoziţie directă cu cele ale societăţii
mai mari.

In anii 60 mişcarea “hippie” a sfidat valorile americane fundamentale de individualism,

competiţie şi materialism. Mişcarea din Germania, Ku-Klux Klan-ul din Statele Unite, Frăţia
Musulmană din Egipt, au propriile tipare culturale care îi pun în opoziţie cu culturile propriilor lor
societăţii.

16
 Relativismul cultural Varietatea practicilor culturale atât în interiorul societăţilor, cât şi
între ele sugerează că nu există un singur tipar “cel mai bun”. Această concluzie stă la baza
relativismului cultural. Nici o practică culturală nu este inerent bună sau rea. Fiecare trebuie
înţeleasă în raport de locul ei în configuraţia culturală mai largă.

Această perspectivă îl face pe observator să se abţină de la a formula aprecieri asupra

practicilor necunoscute. Se impune toleranţă, şi chiar respect, faţă de stilurile culturale care pot părea
ciudate sau chiar “nefireşti.”

Oamenii au tendinţa de a evalua obiceiurile, practicile şi comportamentele în raport cu

ale lor şi deseori această evaluare capătă un caracter moral combinat cu mult sentiment.

Adoptarea poziţiei relativismului cultural îi încurajează pe oameni să privească mai

obiectiv propria lor societate şi practicile ei culturale.

Etnocentrismul este opusul relativismului cultural. Acesta constă în tendinţa de a

considera propria cultură superioară altora din punct de vedere moral şi, astfel de a judeca alte
culturi după standardele proprii. A fi etnocentrist înseamnă că propria societate face lucruri doar cum
este drept şi cum se cuvine.

Etnocentrismului îi este mai uşor să se menţină în societăţi relativ omogene, tradiţionale

şi izolate.

Cultura şi sociobiologia: Edward Wilson în 1975 a introdus o nouă disciplină,

sociobiologia, studiul sistematic al bazei biologice a comportamentului uman. Wilson prezice că
antropologia, psihologia şi sociologia vor fi absorbite de această nouă ştiinţă, deoarece ea explică
mai bine activităţile omeneşti, pe baza geneticii, decât celelalte ştiinţe, care le explică pe baza
culturii sau a educaţiei.

Critici ai sociobiologiei spun că analogia între comportamentul animal şi cel uman (de
pildă, compararea ritualurilor de împerechere ale animalelor cu ritualurile umane de curtare) este
fundamental greşită. Ei susţin că marea diversitate în comportamentul uman pledează împotriva
unei explicaţii bazate pe genetică.

Totuşi, sociobiologia i-a forţat pe sociologi să se gândească la faptul că factorii biologici

nu trebuie să fie ignoraţi în examinarea comportamentului social uman şi să înţeleagă exact modul
în care forţele biologice influenţează viaţa socială.

17
 5. STRUCTURA SOCIALĂ

Societatea ca centru al existenţei umane, este o colectivitate de oameni care au o cultură

comună, un teritoriu comun şi o identitate comună şi care se influenţează reciproc prin relaţii
organizate social.

Relaţiile dintre elementele sistemului societal alcătuiesc structura societăţii.

Elementele principale ale societăţii sunt: statutul, rolul, grupurile, organizaţiile,
instituţiile sociale şi comunitatea.
5.1.Statutul
În mod curent, prin statut se înţelege un nivel de prestigiu de bogăţie sau putere. Dar,
sociologii prin statut se referă la poziţia unei persoane într-o reţea de relaţii sociale. Statutul de
„decan” se referă la o poziţie în sistemul de învăţământ. Tată, mamă, fiu desemnează un membru
al reţelei sociale numite familie. Drept urmare, prin status se înţelege poziţia sau rangul unui
individ, în cadrul grupului, sau ale unui grup, în raport cu alte grupuri.
Oamenii au mai multe statute sociale. Tată, fiu, decan, ortodox, român, bărbat se pot
aplica toate unui anumit individ. Unele din aceste statute sunt numite statute atribuite care derivă
din funcţiile familiei în care o persoană se naşte. Oamenii nu pot, cel puţin iniţial să-şi aleagă
rasa, religia, etnia, sexul şi chiar clasa socială.
Există şi statute dobândite, care depind de calităţile individului. Statutul marital, cel
profesional, statutele în grupuri neformale (prieten, preşedinte de partid) sunt funcţii ale alegerii
individuale, deşi constrângerile sociale pot limita opţiunile.
Nu toate statutele din cadrul unui set de statute au aceeaşi importanţă. Avem un statut
principal în identitatea noastră socială. Statul profesional al unui bărbat este important pentru
sentimentul său de sine şi pentru relaţiile sale cu alţii. Vârsta este deseori un statut principal.
Pierderea unui statut principal, de exemplu când oamenii se pensionează, poate tulbura
sentimentul de identitate pe care oamenii l-au edificat în decursul multor ani.
5.2. Rolul
Dacă statutul stabileşte locul unei persoane în cadrul unei reţele sociale, rolul indică două
aspecte diferite ale activităţilor în cadrul unui statut. Ralph Linton a definit rolul ca fiind toate

18
lucrurile pe care le aşteptăm de la cineva care ocupă un anumit statut. În al doilea rând rolul este
format din comportamentele ocupantului unui anumit statut.
În acest sens putem să spunem că rolul este un model de comportare asociat unei poziţii
sociale sau unui status, punerea în act a drepturilor şi datoriilor prevăzute de statusurile
indivizilor şi grupurilor într-un sistem social;

O altă definiție descrie rolul ca fiind ansamblul de comportamente pe care în mod legitim
îl aşteaptă ceilalţi de la individul care ocupă o poziţie socială determinată de un status social.
Ca urmare sociologii se referă la prescripţiile rolului (aşteptările) pentru a defini normele
sociale proprii unui anumit statut. Ei folosesc termenul îndeplinirea rolului (comportamentul), ca
să se refere la comportamentul efectiv al unei persoane care ocupă un anumit rol.
5.3. Instituţiile sociale
Pentru a supravieţui, orice societate trebuie să rezolve anumite probleme care apar în
cadrul ei. Societatea se ocupă de nevoile fizice şi afective ale membrilor săi, asigură transmiterea
moştenirii a societăţii din generaţie în generaţie. Ca urmare societăţile dezvoltă forme structurale
şi culturale stabile, pentru a se ocupa de aceste probleme. Acestea se numesc instituţii sociale.
Potrivit teoriei funcţionaliste majoritatea societăţilor au 5 instituţii importante.
- instituţia familiei cuprinde tradiţiile, moravurile şi modelele de comportament care
satisfac necesităţile de supravieţuire personale şi de reproducere, socializarea şi întreţinerea
copiilor.
- instituţia religiei se referă la existenţa morală şi solidaritate socială.
- instituţia educaţiei se ocupă de asigurarea continuităţii sociale prin transmiterea
moştenirii culturale din generaţie în generaţie.
- instituţia economiei se ocupă de producerea şi distribuirea bunurilor materiale (hrană,
îmbrăcăminte, adăpost) şi a serviciilor. Societatea face toate acestea printr-o varietate de norme
şi valori, precum şi prin statute, grupuri şi organizaţii.
- instituţia politică (guvernării) se ocupă de apărarea vieţii şi a avutului individului şi a
naţiunii.
Am putea vorbi şi de instituţia medicinii care se ocupă de prezervarea şi refacerea
sănătăţii, însă poate fi încorporată la instituţia economiei, în cadrul serviciilor.
Instituţiile tind să fie interdependente datorită normelor, valorilor şi a scopurilor similare.
Funcţionaliştii tind să se concentreze asupra aspectelor pozitive ale instituţiilor sociale şi a

19
modului în care instituţiile oferă societăţii posibilitatea de a rezolva problemele ce apar frecvent.
Pe de altă parte, teoreticienii conflictului critică instituţiile, pentru că servesc doar scopurile unor
membrii ai societăţii. Ei iau în considerare mai degrabă problemele cauzate de diversele
instituţii sociale decât cele rezolvate de acestea.
Prin instituţionalizare, comportamentele devin tot mai elaborate, standardizate şi
previzibile, se asigură dezvoltarea spiritului comunitar şi deci consolidarea comunităţilor, astfel
încât membrii acestora sunt tot mai condiţionaţi să răspundă necesităţilor specifice prin
intermediul relaţiilor sociale statornicite, pe baza valorilor consacrate şi cu ajutorul procedurilor
prestabilite.
5.4.Tipuri de societăți
Ca fenomen real orice societate este formată dintr-o populaţie (în sens de realitate
demografică) ce se găseşte pe un anumit teritoriu (mediu geografic) pe care îl foloseşte într-un
mod sau altul, mai ales pentru subzistenţă. De aceea fenomenul primordial al oricărei societăţi îl
constituie relaţiile cu mediul înconjurător la care este nevoită să se adapteze sau să o adapteze la
propriile nevoi.
1.Societăţile primitive: vânătorii şi culegătorii Cu mult timp în urmă oamenii au trăit în
societăţi de vânători şi culegători, în mici grupuri sau triburi ce nu depăşeau 30-40 de persoane
care îşi asigurau hrana din vânat, pescuit şi culegerea plantelor comestibile. Deşi astfel de
societăţi continuă să existe şi astăzi în anumite părţi ale lumii (în zonele deşertice din Africa, în
jungla amazoniană etc), cele mai multe dintre ele au fost distruse de răspândirea culturii
occidentale iar cele care încă mai rezistă este puţin probabil să mai dăinuie în viitor (doar
0,001% din populaţia lumii se întreţine din vânat sau cules).
Comparativ cu societăţile mari, moderne, în societăţile primitive existau puţine
inegalităţi, în acest fel fiind imposibil de distins între bogaţi şi săraci, diferenţele de poziţie sau
rang fiind în funcţie de vârstă sau sex: bărbaţii tind să ocupe poziţiile publice şi ceremoniale, se
ocupă cu vânătoarea şi pescuitul, în timp ce femeile culeg plantele, gătesc şi cresc copiii. De
asemenea, cei mai vârstnici membri ai comunităţii erau consideraţi şi cei mai înţelepţi dintre ei,
luând astfel deciziile cu privire la soarta tribului.
2.Societăţile pastorale şi agrare
a) Societăţile pastorale – există încă în lumea modernă astfel de societăţi concentrate în anumite
zone din Africa, Orientul Mijlociu şi Asia Centrală. Aceste societăţi migrează de obicei între

20
diferitele zone în funcţie de schimbările de anotimp principala lor ocupaţie constând în
domesticirea şi creşterea animalelor. Aceste societăţi pot atinge până la un sfert de milion de
membri sau chiar mai mult datorită deplasării lor pe arii teritoriale mari ajung chiar să facă şi
comerţ cu alte grupuri.
b) Societăţile agrare – au apărut în acelaşi timp cu cele pastorale iar caracteristica lor definitorie
o constituie semănarea propriilor culturi, această practică dezvoltându-se şi devenind
horticultura, care oferă o rezervă de hrană mai sigură decât cea asigurată prin vânat şi cules.
Comportamentul violent este comun societăţilor agrare dar el este mai puţin pronunţat ca în
societăţile pastorale.
Metodele mai eficiente de a face agricultură a permis oamenilor să stea mai mult timp
într-un loc, dezvoltându-se aşezările permanente. Surplusurile de hrană au dus la apariţia mai
multor statute sociale specializate şi la ocupaţii distincte. În locul trocului, apar bani, ca mijloc de
schimb economic, ceea ce a facilitat dezvoltarea pieţelor şi a comerţului. Comerţul a dus la
dezvoltarea centrelor urbane mari şi a oraşului modern.
3.Societăţile industrializate
Industrializarea, apariţia producţiei cu ajutorul maşinilor a condus la distrugerea formelor
de societate ce au dominat întreaga istorie până acum 200 de ani, societăţile industriale, numite şi
moderne, fiind total diferite de orice tip anterior de ordine socială. O primă caracteristică a
societăţilor moderne o constituie faptul că majoritatea populaţiei locuieşte la oraşe, lucrând în
fabrici, birouri magazine şi nu în agricultură. O altă trăsătură o reprezintă sistemele lor politice
care sunt mai dezvoltate şi mai intense decât cele din societăţile tradiţionale.
Se diversifică statutele sociale, se adâncesc inegalităţile sociale. Apariţia maşinismului a
dus la deplasarea forţei de muncă de acasă în fabrică şi din mediul rural în centrele urbane.
Mobilitatea socială însoţită de reducerea importanţei statutului social moştenit a însemnat
şi reducerea inegalităţi sociale.
Industrializarea a avut şi un impact profund asupra educaţiei, a familiei, a politicii şi a
religiei. O populaţie mai educată, familia pierde din importanţa economică. S-au obţinut mai
multe drepturi politice, autoritatea morală a religiei a scăzut. În urma urbanizării, nivelul de trai a
crescut, dar nu în aceeaşi măsură pentru toţi. Industrializarea a adus multe beneficii dar şi multe
probleme care trebuiau rezolvate.
6. Societăţile postindustrializate

21
 În aceste societăţi, principala sursă de subzistenţă este producerea informaţiilor şi
serviciilor.
Oamenii au în mai mare măsură ocupaţii în sectorul serviciilor economiei (vânzări,
finanţe, comunicaţii, educaţie ) decât în agricultură sau în industria prelucrătoare.
Agricultura şi industria prelucrătoare devin mai eficiente datorită tehnologiei din ce în ce
mai sofisticată.
Societatea postindustrială este o societate bazată pe cunoştinţe şi pe producerea
cunoştinţelor. Obiectivele principale sunt ştiinţa, ingineria şi educaţia.
Tehnologia perfecţionată, comunicaţiile şi transportul au dus la o mobilitate sporită.
Creşterea mobilităţii a creat o diversitate atât de valori şi stiluri de viaţă în societatea
postindustrială modernă, dar şi o serie de probleme cum ar fi: efectele nocive asupra mediului
înconjurător, sistemul de învăţământ mai conservator trebuie să se transforme în aşa fel încât să
servească sistemul postindustrial. Familia trebuie să se adapteze la schimbarea rolului sexelor,
schimbând relaţiile dintre membrii familiei şi schimbând rolurile în muncă.
Dimensiunile şi natura schimbărilor pe care structura socială le va suferi nu sunt
în totalitate previzibile la ora actuală.

22
 6. GRUPURILE SOCIALE ŞI STRUCTURI ORGANIZAȚIONALE

6.1.Definirea grupurilor sociale

Grupul este un concept cheie în sociologie deoarece viaţa socială se desfăşoară în cadrul
grupului.
Există foarte multe definiţii date grupului social din care se fac remarcate câteva
elemente întâlnite cu o frecvenţă susţinută în cele mai multe dintre acestea: mărimea grupului,
calitatea relaţiilor dintre membrii, intensitatea cu care interacţionează sau distanţa dintre ei sau
diferenţa de statusuri şi roluri.
Definiții:
- Prin grup se înţelege doi sau mai mulţi indivizi care au un sentiment comun de
identitate şi se influenţează reciproc pe căi organizate, pe baza unui set comun de
așteptări referitoare la comportamentul fiecăruia.
- Grupurile pot fi concepute ca un număr de oameni care interacţionează în
modalităţi consacrate, care au sentimentul apartenenţei comune şi sunt
recunoscuţi ca având acea apartenenţă.

6.2. Formarea și procesele grupului

Grupurile sociale se formează prin interacţiunea produsă în situaţii obişnuite (ex:

înscrierea la facultate a mai multor tineri a condus la constituirea unui grup social determinat de
anul de studii) şi situaţii deosebite (ex: cazul unor calamităţi care îi determină pe indivizii până
nu de mult indiferenţi unii faţă de ceilalţi să colaboreze pentru a se salva)
Intrarea într-un grup poate fi întâmplătoare (ex. individul se naşte într-o anumită familie)
sau intenționată (ex. doi tineri hotărăsc să se căsătorească). Când indivizii se hotărăsc să intre
în anumite grupuri, există doi factori importanţi în această alegere: aproprierea şi asemănarea.
Cu cât oamenii sunt mai apropiaţi din punct de vedere geografic, cu atât mai mult există
posibilitatea de a-şi vorbi, de a socializa. Ca urmare, apropierea fizică creşte posibilitatea
interacţiunii şi a activităţilor în comun, care duc la formarea grupurilor sociale.

23
 Asemănarea între indivizi este un alt factor în formarea grupurilor. De regulă, se asociază
oameni care au interese, idei şi valori în comun. De asemenea, există tendința de asociere între
oamenii care au caracteristici sociale asemănătoare (ex. rasa, religia, etnia, clasa socială, vârsta,
nivelul de inteligenţă şi alte caracteristici personale). Asemănarea este, de asemenea, un factor
important în alegerea unui partener pentru căsătorie care formează grupul social numit familie.
Structura şi interacţiunea membrilor sunt influenţate de mărimea grupului.
Un grup există cu condiția de a avea în componența sa cel puțin doi membri, trebuie să
dispună de coeziune internă și să acționeze unitar. Grupul mic pornește de la 2 și până la 10 sau
12 persoane fără a se preciza întotdeauna limita maximă. Cert este că ce trece peste 40 de
persoane afectează caracterul direct al relațiilor.
Cel mai mic grup numit diadă, constă din doi oameni şi necesită relaţii mai intense, dar
mai puţin stabile decât grupurile mai mari.
Într-o triadă există mai multe relaţii posibile şi diferite. Există posibilitatea unei coaliţii a
doi împotriva unuia, ceea ce provoacă o presiune asupra celei de-a treia persoane. Totuşi, dacă
există conflict între doi membri, al treilea poate servi ca mediator. Triada este, în general, mai
stabilă decât diada, dar totuşi mai puţin stabilă decât grupurile mai mari.
Cu cât grupul este mai mare cu atât este mai largă gama relaţiilor posibile între membrii
grupului. Cu cât un grup are mai mult de aproximativ opt până la zece membri, apare
imposibilitatea ca membrii săi să converseze direct unul cu celălalt.
Nu există o mărime optimă pentru toate grupurile. Grupurile mai mici tind să fie mai
personale, dar mai puţin stabile. Mărimea optimă a unui grup depinde de natura şi activităţile
grupului.
Procesele grupului: Prin studiul grupurilor sociale se examinează relațiile și procesele
caracteristice acestora. Există câteva procese importante în cadrul grupului: comunicarea,
conflictul, coeziunea, competiţia şi cooperare.
a) Comunicarea – este activitatea centrală şi totodată cea mai studiată din grup. Membrii
grupului vorbesc între ei, se informează reciproc, se corectează unul pe altul, într-un cuvânt
comunică informaţii, sentimente şi atitudini. Relaţiile de comunicare pot fi verbale sau
nonverbale (mimică, gesturi ).
b) Conflictul - nu întotdeauna comunicarea este una plăcută sau uşoară, deseori pot să
apară conflictele. Există trei tipuri de conflicte:

24
 1) conflicte cu rezultat zero sau motiv mixt, cânt o persoană fie câştigă ceva, fie pierde
tot, sau nici una dintre persoane nu vrea să câştige sau să piardă tot;
2) conflicte bazate pe personalitate sau situaţionale, provocate de diferenţele dintre
personale din grup sau de contextul social în care se află;
3) conflicte de fond, sau fundamentale, provocate de tipul de norme ales, şi conflicte de
formă, sau nefundamentale, provocate de modul de aplicare al normelor. Conflictele nu sunt
întotdeauna negative, ele au și un rol pozitiv ajutând uneori la clarificarea scopurilor grupurilor şi
la ieşirea la iveala a valorilor.
c) Coeziunea – indică măsura în care membrii grupului se simt legaţi între ei. Cu cât
coeziunea este mai mare, cu atât grupul va fi mai stabil şi membrii săi componenţi se vor
conforma normelor sale.
d) Competiţia - s-a constatat că în timp ce competiţia are ca efect creşterea
productivităţii grupului, ea este şi o sursă de frustrare, anxietate şi conflicte nevrotice prin
tensiunile care le induce în grup, fiecare individ fiind în competiţie cu celălalt.
e) Cooperarea – are în vedere un efort de coordonare a acţiunilor individuale pentru
atingerea scopurilor şi obiectivelor comune. Are însă şi efecte de uniformizare, scăzând relativ
satisfacţia la nivel de individ.
Primele trei sunt procese ale interacţiunii grupului, iar următoarele două pot fi puse în
relaţie cu eficienţa sau productivitatea grupului.

6.3. Tipuri de grupuri sociale

a) Grupuri primare și grupuri secundare

După structura şi organizarea de care dispun, dar şi după numărul de indivizi ce-l
cuprind, grupurile sociale au fost împărţite în grupuri primare şi grupuri secundare.
Charles Horton Cooley 1902 deosebeşte grupuri primare şi secundare.
Grupurile primare sunt grupuri mici în care membrii au relaţii personale, strânse şi
durabile (ex. familia). Membrii grupului primar petrec o mare parte din timp împreună, au
experienţe comune şi desfăşoară activităţi comune. Grupurile primare, realizează socializarea
iniţială, asigură controlul social informal şi creează cadrul primelor experienţe sociale ale
individului, constituie atât puntea de racordare a individului la societate, cât şi concretizarea
miniaturală a societăţii în raport cu individul. Familia nu rămâne însă singurul grup primar, de-a

25
lungul vieţii oamenii întreţinând relaţii de apropiere, prietenie, destăinuire şi cu alte persoane,
grupuri, ceea ce conduce la concluzia că şi acestea sunt tot grupuri primare.
Prin dimensiune şi mai ales prin desfăşurarea directă a relaţiilor, grupurilor primare,
rămân unitare și pot fi considerate grupuri mici.

Grupul primar este caracterizat aşadar prin numărul mic de membri, relaţiile calde
existente între ei şi solidaritatea de grup.
Grupurile primare se pot împărți la rândul lor: grupuri primare naturale (familia,
vecinătatea), artificiale (reunite pentru o experienţă), temporare (o reuniune de dezbatere),
durabile (clasele de şcolari, membrii unui birou)
Grupurile secundare sunt caracterizate de numărul mare de membri şi de organizarea
formală care predomină în interiorul său care conduce la relaţii reci, impersonale și distante.
Dacă în grupul primar importantă era calitatea relaţiilor interpersonale, în grupul secundar
importantă este îndeplinirea scopurilor care se constituie în obiectivul grupului. Deşi,
societatea actuală este în permanentă schimbare, grupurile secundare aflându-se în expansiune,
grupurile primare se menţin totuşi în cadrele societăţii.
În general, investiţia afectivă în grupurile secundare este mică, iar interacţiunea între
membrii tinde să se concentreze asupra activităţilor, care au dus la formarea grupului şi mai
puţin asupra nevoilor, dorinţelor şi preocupărilor individuale ale membrilor. Aceste grupuri
realizează socializarea ulterioară, asigură controlul social formal şi creează cadrul experienţelor
sociale definitorii ale individului, adică constituie platforma de consacrare a individului în
societate.
Grupurile secundare pot fi considerate grupuri mari, atât prin dimensiune cât şi prin
desfăşurarea indirectă a relaţiilor. Anumite grupuri secundare de muncă, în care oamenii sunt
împreună pentru perioade îndelungate, pot dobândi caracteristicile unui grup primar.
Chiar dacă societatea contemporană este dominată de grupurile secundare, nu se poate
nega importanţa grupurilor primare. În fapt, grupurile secundare, mari, sunt formate dintr-o reţea
de grupuri primare. La baza alcătuirii grupurilor primare stă imboldul natural al indivizilor ca
odată intraţi într-o organizaţie mare, cu norme şi reguli oficiale, clar prescrise, să caute tovărăşia
unor persoane care să le asigure aşa numitul confort psihic, iar acesta nu poate să fie atins decât

26
în preajma unor persoane care împărtăşesc aceleaşi valori şi idei despre anumite fapte şi
fenomene sociale.

Grupul secundar se sprijină pe grupurile primare, iar acestea din urmă asigură
menţinerea stabilităţii organizaţiei prin aceea că adoptă la nivelul lor normele prescrise,
implicându-se chiar şi în integrarea indivizilor care manifestă tendinţe de marginalizare.

b) Grupuri de apartenență și grupuri de referinţă

După gradul de aderare a membrilor la normele şi valorile grupului avem: grupuri de
apartenenţă (ex. individul face parte din anumite grupuri: familia, grup de muncă, de prieteni,
vecinii) și grupuri de referinţă (individul se raportează la alte grupuri de la care împrumută
idei, valori, comportamente). Oamenii se raportează la grupurile care sunt importante pentru ei
sau îi influenţează. Prin această raportare la grupurile de referinţă oamenii îşi exprimă, compară
şi evoluează propriul comportament. Grupuri de referință îndeplinesc trei funcţii:
 funcţia normativă – grupurile definesc anumite forme de comportament;
 funcţia comparativă – se asigură existenţa unui model ce trebuie imitat, sau a
unui standard după care se judecă comportamentul unei persoane;
 funcţia publică – evaluează acceptabilitatea comportamentului unei persoane.
Grupurile de referinţă pot îndeplini una sau mai multe dintre aceste funcţii. În mod
obişnuit părinţi îndeplinesc toate trei funcţiile. Prin funcţia normativă îşi învaţă copiii ce să facă
şi ce să nu facă, prin funcţia comparativă, ei servesc drept modele pentru ceea ce copiii vor să fie
şi să facă, prin funcţia publică îşi arată aprobarea sau dezaprobarea faţă de comportamentul
copiilor.

b) Grupurile interne şi grupurile externe.

Un grup intern este un grup în care membrii au un sentiment de identitate şi loialitate.
Acest tip de grup se deosebeşte de grupul extern prin aceea că persoana nici nu face parte din el,
nici nu are vreun sentiment de loialitate.
Deseori există confruntări între grupurile interne şi grupurile externe. Aceste confruntări
servesc la definirea graniţelor între grupuri.
Graniţele pot fi geografice (ex. cum sunt cele care delimitează cartierele şi grupurile
/bandele lor proprii) şi culturale (ex. cum este ostilitatea între „autohtoni” şi „imigranţi”).
27
 Grupurile interne şi grupurile externe au contacte sporadice și au o ostilitate reciprocă
bazată pe stereotipuri.
c) Grupuri etnice

La baza formării acestor grupuri se află relațiile de rudenie, de sânge, incluzând pe cei
care cred că au o origine comună, că descind din aceiași strămoși.
Grupurile etnice se caracterizează printr-o tradiție culturală proprie, au o viață spirituală
care le conferă specificitate, au o conștiință puternică a apartenenței la respectiva etnie și au un
sentiment profund de atașament față de aceasta.
Limba, teritoriul, credința religioasă, obiceiurile și idealurile, comportamentul și ținuta
vestimentară imprimă etniei un caracter unitar. Grupurile etnice, comparativ cu populația
majoritară, au un număr restrâns de membri, trăiesc de regulă concentrați pe un teritoriu (ex.
maghiarii din România locuiesc în Harghita și Covasna) dar pot fi și dispersați (ex. evreii sunt
răspândiți în majoritatea țărilor lumii).
d) Grupuri formale și informale

Grupurile formale sunt cele în cadrul cărora interacțiunile dintre oameni se desfășoară
în mod oficial, instituționalizat, pe baza unor legi, regulamente, dispoziții sau ordine. Ele
funcționează pe bază de control social formal, relațiile formale sunt impuse din afară și au un
caracter relativ stabil și impersonal depinzând doar de natra sarcinilor pe care grupul le are de
rezolvat. Aceste grupuri aparțin unor organizații (ex. grupul de muncă).
Grupurile informale se caracterizează prin interacțiuni neoficiale, neobligatorii între
membrii lor, acestea luând naștere în mod spontan și exprimând anumite afinități interpersonale
ce depind de voința, sentimentele, personalitatea celor care intră în contact (ex. grupul de
prieteni, de pensionari, de petrecere a timpului liber).

6.4. Conducerea grupului

În esenţă, prin conducător se înțelege influenţa interpersonală pe care o exercită acesta
asupra subordonaţilor în procesul realizării obiectivelor şi a solidarităţii în cadrul grupului.
Caracterul stabil şi de sine stătător al unui grup face necesară conducerea lui de către un
conducător sau lider. Se întâlnesc mai multe tipuri de conducători sau stiluri de conducere.

28
 În grupurile primare, liderul este recunoscut şi urmat în mod tacit de către membrii,
pentru calităţile sale emoţionale, ceea ce face din el un conducător expresiv, el fiind preocupat
de climatul psihomoral al grupului, de relaţiile dintre membrii.
În grupurile secundare, liderul este numit pe baza calităţilor sale profesionale, el fiind
un conducător de tip instrumental, orientat pe sarcină şi îndeplinirea obiectivelor. În funcţie de
particularităţile de personalitate ale liderului şi ale membrilor grupului, stilul de conducere poate
să ia diferite forme:
a) stilul autoritar - liderul conduce în exclusivitate, rezultatul fiind o productivitate înaltă
a grupului, dar foarte multe sentimente de frustrare şi ostilitate faţă de lider;
b) stilul democratic – liderul se consultă cu subordonaţii, rezultatul fiind o productivitate
relativ înaltă, sentimente de satisfacţie şi comportamente orientate spre colaborare;
c) stilul permisiv – implicarea liderului se face doar la solicitarea subordonaţilor,
rezultatul fiind o productivitate slabă, sentimente de indiferenţă faţă de grup şi chiar
comportamente anarhice.

6.5.Organizații și structuri organizaționale

O organizaţie este un sistem structurat de interacţiune a oamenilor în scopul realizării
unor obiective comune.
Existenţa organizaţiilor poate fi explicată prin aceea că ele pot atinge obiective „care pot
fi cel mai bine realizate colectiv.” O organizaţie apare atunci când sunt întrunite cel puţin două
condiţii:
1. există persoane capabile să comunice între ele, şi
2. doresc să contribuie, prin acţiune, la realizarea unui scop comun.
Societatea modernă este o societate de organizaţii formale. Organizaţiile formale sunt
mari grupuri secundare, create în mod deliberat pentru a îndeplini un obiectiv precis sau o serie
de obiective.

Organizaţiile sunt grupuri mari secundare, create în mod deliberat pentru a îndeplini un
obiectiv precis sau o serie de obiective. Ele sunt concepute cu grijă şi conţin o structură formală
de statute, roluri şi grupuri mai mici. Sau o organizaţie este un grup mare de persoane,
structurat în mod impersonal şi care are menirea de a asigura anumite obiective specifice date.

29
Sau o altă definiție dată, accentuează structura organizațională descriind organizațiile ca fiind
ansambluri umane formalizate şi ierarhizate în vederea asigurării cooperării şi coordonării
membrilor lor pentru atingerea unor scopuri.
Din analiza definiţilor se desprind câteva idei principale:
a) interacţiunea membrilor grupului au în comun atingerea anumitor obiective;
b) prin interacţiune trebuie să înţelegem coordonarea activităţilor şi nu desfăşurarea lor
haotică;
c) coordonarea acţiunilor are drept efect naşterea unei structuri organizaţionale;
d) structura organizaţională dispune de roluri, relaţii ierarhice, funcţii și responsabilităţi.
Deşi fiecare organizaţie formală este unică (o întreprindere economică diferă de o
universitate publică), ele au anumite asemănări. Aceste asemănări dezvăluie caracteristicile
generale ale tuturor organizaţiilor formale.
Una dintre caracteristicile organizaţiilor formale este planificarea raţională. Planificarea
raţională necesită o înţelegere clară a obiectivelor organizaţiei, a tipurilor de activităţi şi a
structurilor organizatorice necesare pentru atingerea acestor obiective.
Structura formală a organizaţiilor le deosebeşte de alte tipuri de grupuri. În organizaţii,
relaţiile între activităţi sunt foarte bine structurate. Există o serie de obligații şi responsabilităţi
ale membrilor organizaţilor care sunt înscrise în documente, ce servesc drept statut al
organizaţiei.
Organizaţiile se deosebesc între ele după foarte multe criterii: mărime, natura activităţii,
mod de organizare şi funcţionare etc. Din perspectivă sociologică se pot izola câteva criterii
generale:

a) după profunzimea implicării subiective a individului, avem: grupuri primare

(organizaţii informale: un grup de prieteni care merg într-o excursie; este o organizaţie pentru că
posedă un scop şi o structură, dar ele nu sunt definite printr-un regulament sau o lege) şi grupuri
secundare (organizaţii formale: sunt constituite deliberat în vederea atingerii unor scopuri după
norme şi reguli precis definite);
b) după natura obiectivelor, avem: organizaţii economice (ex. de producţie, de comerţ,
de servicii), organizaţii religioase (ex. biserici, secte, ordine), organizaţii socio-culturale
(ex.cluburi, asociaţii, fundaţii), organizaţii politice (ex. partidele, coaliţiile);
c)după modul de structurare, avem: organizaţii informale şi organizaţii formale

30
 În societatea contemporană există o puternică expansiune şi diversificare a organizaţiilor
sociale. În fapt, putem spune că se manifestă o infinitate de posibilităţi în care oamenii se pot
organiza: de la grupuri muzicale la cele militare, de la cele religioase la cele economice, de la
cele ştiinţifice la cele naţionale sau multinaționale.

31
 7. SOCIALIZAREA

7.1. Definirea procesului de socializare

Socializarea este procesul prin care individul, în interacţiune cu semenii săi, acumulează
deprinderi, cunoştinţe, valori, norme, atitudini şi comportamente. Societatea, prin mecanismele şi
agenţii ei, transmite un anumit bagaj cultural noilor generaţii pretinzându-le un comportament
considerat normal în respectiva cultură. Deşi socializarea este un concept asemănător celui de
educaţie, ea este totuşi mult mai cuprinzătoare. În primul rând, pentru că ea presupune în cadrele
ei şi acele comportamente pe care societatea nu ar vrea să le transmită mai departe. În al doilea
rând, pentru că în socializare însuşirea de cunoştinţe, valori, comportamente se poate face fără ca
cei de la care se învaţă să ştie că sunt sursă de educaţie.

Socializarea se referă cu precădere la copilărie şi adolescenţă, dar în societăţile complexe,

dinamice, în care traiectoria de viaţă a indivizilor presupune schimbarea a numeroase statusuri şi
roluri, socializarea se întinde de-a lungul vieţii. Intrarea într-o nouă poziţie socială şi într-un nou
rol se numeşte resocializare, aceasta fiind de regulă precedată sau acompaniată de
desocializare, adică de ieşirea dintr-un anumit status sau rol. În contextul creionat de
desocializare-resocializare se poate vorbi de socializarea anticipativă, adică de modul în care
indivizii îşi reprezintă viitoarea lor situaţie socială.

7.2. Factorii de socializare

Socializarea este realizată într-o multitudine de forme de către numeroşi agenţi dintre
care amintim: familia, grupurile perechi, şcoala şi mijloacele de comunicare în masă. Familia
este principalul agent al socializării, fiind intermediarul dintre societatea globală şi copil. Deşi,
în principiu, familiile realizează funcţii socializatoare comune intervin o serie de diferenţe în
modul în care fiecare familie îşi socializează copiii în funcţie de originea socială, mediul de
rezidenţă, nivelul de instruire şi de cultură etc. Intervin chiar diferenţe şi în cadrul aceleiaşi
familii, în raport cu rangul naşterii: în socializarea celui de al doilea născut apar deosebiri faţă de
modul în care a fost socializat primul născut. Socializarea familială se face şi în funcţie de rolul
pe care părinţii îl anticipează pentru copiii lor: artist, muncitor, stăpân sau servitor etc. Adeseori
însă rolul anticipat nu concordă cu rolul dorit de copil şi de aceea se poate contesta dreptul
32
părinţilor de socializare anticipativă. Grupurile perechi sunt alcătuite din persoane de vârste
apropiate şi se manifestă ca agenţi puternici de socializare, mai ales în perioada copilăriei şi a
adolescenţei. Aceste grupuri sunt importante în socializare întrucât oferă copiilor şansa de a se
exprima liber, de a fi egali între ei, lucruri care nu au loc în relaţia copil-adult, relaţie în care
copilul este cenzurat de către adult sau autocenzurat în prezenţa adultului. În grupurile perechi se
manifestă trăsăturile unei culturi, sau subculturi juvenile, care sunt neconforme cu valorile şi
normele părinţilor: informaţii cu caracter sexual, anecdote şi povestiri specifice vârstei,
comportamente incriminate de valorile şi normele general acceptate etc. La rândul ei, şcoala este
un puternic agent de socializare ea oferind nu doar informaţii şi cunoştinţe necesare obţinerii
unei calificări, ci şi un întreg climat valoric şi normativ, formal şi informal. Elevii şi studenţii
învaţă nu doar din cele predate de profesori ci şi din interacţiunile ce au loc între ei, din
comportamentul afectiv al profesorilor etc. În fine, mijloacele de comunicare în masă tind să
devină un foarte puternic agent de socializare, mai ales televiziunea care se detaşează prin
influenţa majoră manifestată de segmentul celorlalte mijloace media. S-a observat chiar că
televiziunea oferă modele comportamentale de referinţă pentru copii, numeroase studii
demonstrând că cei care privesc la televizor emisiuni prosociale sunt mai dispuşi la cooperare,
ajutor şi prietenie decât cei care urmăresc emisiuni cu conţinut neutru sau în care sunt prezente
comportamente violente

7.3. Tipuri de socializare

a) Socializarea primară – este în fapt socializarea propriu-zisă, care are loc în copilărie,
ea prelucrând individul uman, dotat cu potenţialităţi sociale, în vederea devenirii lui ca membru
deplin al societăţii, ca fiinţă umană. Cei care realizează această socializare sunt persoanele
apropiate copilului, numite în literatura de specialitate şi persoane semnificative. Dintre
persoanele semnificative părinţii ocupă rolul central, dar există şi alţi semnificativi, iar contactul
permanent dintre copil şi persoanele semnificative din jurul său conduce la formarea eului şi a
identităţii sale.
b) Socializarea secundară – intrarea în această socializare coincide cu trecerea de la
copilărie la pubertate şi adolescenţă, deci cu trecerea de la gândirea concretă la gândirea
abstractă. Este o socializare ce presupune interiorizarea cerinţelor, informaţiilor, normelor şi
valorilor promovate de diferite instituţii.

33
 Cele două tipuri de socializare tratate mai sus corespund socializării din copilărie şi
tinereţe. Urmează să ne referim la socializarea în viaţa de adult şi vârsta a III-a. Socializarea
ca adult se referă la trei mari aspecte: familia, profesia şi socializarea în instituţiile totale.
c) Socializarea ca familist – implică asimilarea rolului de soţ/soţie, mamă/tată.
d) Socializarea pentru profesie – presupune nu doar însuşirea meseriei ca atare ci şi a
aspectelor sociale informale (cum te îmbraci, cum să vorbeşti potrivit etc). La maturitate
personalitatea se consolidează iar accentul se pune pe felul în care eul se prezintă celorlalţi.
Integrarea totală într-o profesie presupune o atentă grijă pentru impresiile pe care indivizii le lasă
celor din jur. În acest fel se practică adevărate strategii de organizare, conducere şi manipulare a
părerilor pe care ceilalţi le dezvoltă despre ei. Acestea pot fi spontane şi neintenţionate, dar şi
bine calculate şi în multe cazuri ilicite şi chiar neoneste. Din prima categorie face parte
îmbrăcămintea şi locuinţa, iar din cea de-a doua manifestări ca: flatarea, aprobarea, lauda,
linguşirea celui căruia vrei să-i intri în graţii şi ştii că preţuieşte un astfel de comportament.
e) Socializarea în instituţiile închise /totale (închisori, spitale de boli mintale, mănăstiri, secte
religioase, armata) – presupune de fapt o resocializare dramatică a indivizilor, astfel de instituţii
încercând obţinerea unui control cvasiabsolut asupra persoanelor. În astfel de instituţii succesul
socializării şi costurile psihologice depind de modul în care s-a făcut intrarea în ele: voluntar sau
prin constrângere.
În fine, socializarea pentru vârsta a III-a se manifestă îndeosebi prin pensionare, atunci
când individul trebuie să-şi însuşească o nouă identitate socială şi aceasta atât datorită unor
condiţii obiective cât şi din cauza modificării concepţiei despre bătrâneţe. Socializarea are însă
loc şi atunci când părăsim viaţa.. Cu alte cuvinte nu învăţăm numai cum să trăim ci şi cum să
murim. Teoria stadială a morţii este de altfel definitorie în acest sens, existând cinci faze:
- în prima fază indivizii neagă că aşa ceva li se poate întâmpla lor;
- a doua fază este cea a furiei şi mândriei, sentimentul dominant fiind cel al revoltei;
- în faza a treia are loc o negociere, individul promiţând lui Dumnezeu, dar şi medicilor şi
altor persoane, că de acum încolo va face doar lucruri bune în schimbul salvării vieţii;
- cea de-a patra fază este sinonimă cu depresia, atunci când boala înaintează iar spectrul
morţii nu mai poate fi negat iar furia lasă loc disperării şi fricii;
- ultima fază este acceptarea morţii, indivizii renunţând la luptă şi împăcându-se cu gândul
ei.

34
 8. DEVIANŢA ŞI CONTROLUL SOCIAL

8.1. Definirea devianţei

Datorită procesului de socializare, majoritatea oamenilor se conformează normelor
societăţii. Anumite comportamente, omorul, violul, furtul, trădarea de ţară, sunt prohibite,
numite crime adică deviante din punct de vedere legal.
Delincvenţa juvenilă se referă la violarea normelor legale de către minori.
Natura devianţei a fost analizată din punct de vedere biologic, psihologic şi sociologic.
Una din explicaţiile biologice a fost cea a lui Cesare Lambroso, un doctor care a lucrat în
închisorile italiene.
El a efectuat unele măsurători fizice asupra deţinuţilor, constatând următoarele trăsături
fizice distincte: fruntea îngustă, maxilar ieşit în afară, pomeţi proeminenţi, urechi mari şi
lăbărţate şi mult păr pe corp. Lambroso credea că, criminalii sunt subdezvoltaţi din punct de
vedere biologic.
In acelaşi sens, Sheldon a susţinut că, criminalii constituie un tip fizic distinct. Din punct
de vedere anatomic, criminalul este un mezomorf (musculos şi atletic) mai degrabă decât un
ectomorf (înalt, fragil şi slab) sau un endomorf (scund şi gras). Alţi cercetători au afirmat că
nu există diferenţe fizice esenţiale între criminali şi necriminali.
Recent, unii cercetători au afirmat că o persoană cu un model cromozomial care conţine
un cromozom masculin (X Y Y) are tendinţe criminale mai mari decât cei ce nu au acest
model cromozomial.
Alţi cercetători au ajuns la concluzia că factorii biologici au un efect neglijabil asupra
comportamentului criminal iar mediul social este cel care joacă un rol important în
promovarea sau inhibarea oricărei influenţe pe care caracteristicile biologice o pot avea
asupra unui astfel de comportament.

8.2. Explicaţiile sociologice ale devianţei

1.Teoria asocierii diferenţiale a lui Sutherland 1940 are la bază ideea că dacă oamenii
se angajează sau nu în acte criminale depinde în mare măsură de natura influenţei şi de
timpul pe care îl petrec cu aceia care susţin şi modelează comportamentul deviant.
Conform teoriei, toţi oamenii pot învăţa valori şi norme care ar putea fi numite antisociale;
ceea ce contează este frecvenţa contactului cu aceste valori şi norme, precum şi intensitatea
lor. Un alt factor este vârsta. Tinerii datorită lipsei de experienţă sunt mai vulnerabili la
diferitele influenţe, inclusiv la cele care duc la comportament delincvent.
Teoria asocierii diferenţiale explică şi persistenţa criminalităţii în comunităţi speciale sau
mahalale. In aceste comunităţi unde se dezvoltă subculturile deviante, valorile lor, atitudinile,

35
normele, tehnicile şi comportamentul devin accesibile altora din comunitate, prin faptul că
sunt modelaţi de criminali.
2. Teoria controlului. Potrivit teoriei, comportamentul criminal rezultă din lipsa unui
control intern efectuat de individ şi din lipsa unui control extern efectuat de societate.
Teoreticienii controlului susţin că ceea ce trebuie explicat nu este deviaţia, ci
“conformismul”.
Conformismul presupune acceptarea normelor şi valorilor comunităţii ca urmare a
legăturilor sociale puternice care au patru caracteristici:
Ataşamentul implică relaţii cu oameni importanţi fapt ce îi determină pe indivizi să ia în
considerare sentimentele şi preocupările acestora, făcându-i să acţioneze în moduri
“responsabile”.
Angajamentul sau investiţia oamenilor în societate pleacă de la premiza că indivizii cu
familii, slujbe tind în mai mare măsură să se conformeze valorilor şi normelor sociale
existente.
Implicarea în activităţi nedeviante şi cu oameni nedevianţi, lasă mai puţin timp pentru
comportament delincvent.
Sistemele de credinţă au rolul de a unii membrii comunităţii şi le întăreşte rezistenţa la
acţiuni deviante.
Teoria controlului nu rezolvă problema de ce oamenii se angajează într-o formă de devianţă
şi nu alta. De asemenea nu explică crima gulerelor albe (de ex. delapidarea) comise de
oameni cu statut de “respectabili” care sunt bine integraţi în comunităţile lor.
3. Tensiunea structurală. Teoria pleacă de la conceptul de anomie a lui Durkheim care
se referă la situaţia în care normele sociale nu mai sunt adecvate. Pe această bază Merton
arată că devianţa se naşte dintr-o tensiune structurală; care rezultă din lipsa unei relaţii clare
între scopurile şi mijloacele oferite de societate pentru atingerea acestor scopuri. Oamenii se
aşteaptă să aibă succes pe plan profesional şi financiar. Însă şansele indivizilor fără mijloace
de a ajunge la o educaţie superioară sau la o instruire specializată de a avea “succes” este
limitată. Această situaţie duce la un sentiment de anomie. Potrivit teoriei sursa devianţei este
în structura socială şi în cultură, nu în individ.
4. Teoria conflictului în devianţă pleacă de la concepţia marxistă că un sistem economic
caracterizat prin proprietatea privată şi nu prin proprietatea statului asupra mijloacelor de

36
producţie este sursa criminalităţii. Susţinătorii acestei teorii (Quinney 1974) afirmă că
proprietarii mijloacelor de producţie, capitaliştii, controlează sistemul legal: ei definesc ca
fiind crimă orice faptă ce le-ar ameninţa privilegiile.
Teoria conflictului aplicată devianţei sugerează modalităţi prin care structura economică
a societăţii influenţează sfera politică, îndeosebi, în definirea anumitor acte ca fiind deviante.
Teoria conflictului localizează sursa comportamentului deviant în cadrul structurii sociale şi
nu în individ la fel ca teoria tensiunii structurale. Nici această teorie nu ne oferă o explicaţie
completă, deoarece printre altele ignoră consumatorul sau legile pentru protejarea
muncitorilor care restrâng libertatea de acţiune a capitaliştilor.
5.Teoria reacţiei sociale sau de marcaj. Teoria consideră devianţa ca fiind incapacitatea
de a clarifica anumite acţiuni ca fiind potrivite sau nepotrivite. Deşi, asemănătoare cu teoria
conflictului în privinţa devianţei, aceasta se bazează mai puţin pe sfera economică decât pe
puterea indivizilor sau a grupurilor pentru a eticheta comportamentul.
Argumentul principal prezentat de teoreticienii reacţiei sociale (Becker 1963) este că nici un
comportament nu este inerent sau în mod automat deviant. Diverse societăţi etichetează
diferite acte ca fiind deviante (ex. Misa-Guru-Bivolaru nu şi în Suedia).
Important pentru aceasta este că, deşi, din când în când toţi oameni se angajează în acte
care sunt definite de societatea lor ca fiind deviante, aceste acte deviante nu sunt totdeauna
observate sau, dacă sunt observate, ele sunt considerate comportamente greşite temporare.
Aceasta este numită devianţa primară. Ceea ce este important pentru teoria etichetării nu este
actul însuşi ci devianţa secundară, etichetarea publică ca deviant şi, ca urmare, acceptarea
identităţii deviante de către persoane care au comis actul. Această acceptare poate fi
considerată ca un stigmat, un mod negativ de a vedea lucrurile care schimbă în mod
substanţial conştiinţa de sine a unei persoane şi o duce la o “carieră deviantă”.
Teoria este folosită pentru a explica atât criminalitatea, cât şi devianţa socială. Problema
identităţii este esenţială pentru perspectiva reacţiei sociale, care are rădăcini în teoria
interacţiunii simbolice. Actul deviant e mai puţin important decât faptul de a fi etichetat
deviant. La rândul ei, eticheta afectează sentimentul de identitate al persoanei care poate duce
la alte acte deviante.

37
 Această teorie este utilă în prezentarea devianţei ca un proces social mai degrabă decât un
proces moral –unele persoane au puterea de a impune altora punctele de vedere asupra
comportamentului cuvenit.
Teoria reacţiei sociale are unele limite:
-astfel, unii criminali se angajează în practici criminale (furturi chiar dacă nu sunt prinşi
şi expuşi unei identităţi bazate pe devianţă secundară).
-pentru unii, faptul de a fi etichetat ca deviant este un stimulent de a-şi schimba mai
degrabă comportamentul decât de a-l continua.
8.3. Implicațiile sociale ale devianței
Sociologii prin devianţă înţeleg eticheta atribuită unui anumit comportament faţă de
relaţiile şi procesele sociale. Când aceste procese sunt legiferate de stat, noi numim violarea
lor „crimă”. Alte definiţii sociale fac ca unele comportamente să fie considerate „ciudate”,
„excentrice”, „deosebite”. Ca urmare, oamenii evită persoana asociată cu acest tip de
comportament.
Alte forme de comportament deviant necriminal poartă cu ele un stigmat social, adică o
identitate negativă. De ex. boala mintală poartă un asemenea stigmat, sau handicapul fizic,
invaliditatea. Pe scurt, oamenii neconvenţionali sunt consideraţi devianţi. Definirea
oamenilor necovenţionali ca „devianţi” şi nu „deosebiţi” afectează serios modul în care alţii
tratează astfel de indivizi. Durkheim susţine că departe de a fi anormală, devianţa este
necesară îndeplinind câteva funcţii importante.
- Definiţiile sociale ale devianţei marchează graniţele comportamentului permisiv
clarificând ceea ce societatea consideră că este o acţiune corectă şi potrivită .
- Etichetarea actelor ca deviante întăreşte forţa morală a comportamentului considerat
acceptabil de societate.
- Reacţia societăţii la comportamentul deviant măreşte solidaritatea socială, unind
oamenii.
Devianţa poate servi societatea ducând la schimbarea socială. După Merton, inovaţia este
o formă de devianţă care poate fi considerată nu numai pozitivă ci, şi necesară dacă o
societate nu vrea să stagneze.
În concluzie, devianţa este comportamentul care diferă de cel obişnuit şi tradiţional. Dacă
acest comportament este aplaudat sau condamnat depinde de cine îl apreciază. Criminalitatea

38
şi delicvenţa juvenilă rezultă din violarea legilor şi sunt două forme de devianţă definite
legal. Devianţa socială, pe de altă parte, se referă la acţiuni care violează normele sociale,
deci nu neapărat legile.

39
 9. STRATIFICAREA SOCIALĂ

9.1. Definire
Stratificarea socială este o caracteristică a societăţii, nu a membrilor săi individuali.
Diferenţele de avere sau putere între indivizi reflectă inegalitatea socială care poate rezulta din
faptul că o persoană lucrează mai mult decât alta sau îşi alege o slujbă ori carieră care exercită
mai multă putere decât alta.
Deosebirile între categorii sociale mai curând decât între indivizi constituie ceea ce se
numeşte diferenţiere socială. Când oamenii din aceste categorii sociale diferite sunt plasaţi într-o
oarecare ordine ierarhică, ce le permite accesul diferit la resursele sociale, rezultatul este
stratificarea socială.
Toate societăţile, cu excepţia celor mai primitive din punct de vedere tehnologic, au un
anumit sistem de stratificare. Sistemul este justificat printr-o ideologie susţinută de cei care
beneficiază cel mai mult de el. Acest sistem, cu suportul său ideologic, este transmis generaţiilor
viitoare prin procesul de socializare.

9.2.Clasele sociale
Poziţia unui individ într-o clasă este bazată pe statutul dobândit (statutul profesional sau
marital), la care se ajunge prin eforturile acestuia mai curând decât prin naştere.
Deschiderea sistemului bazat pe clase duce la mobilitatea socială, adică mişcarea
indivizilor în sus şi în jos în structura de clasă. Datorită mobilităţii sociale, graniţele dintre clase
nu sunt strict delimitate şi chiar numărul claselor nu este totdeauna clar.
Clasele influenţează şansele vieţii individului. Cei din clasele superioare au un mai mare
acces la resursele societăţii, cum sunt educaţia, profesiunile sau asistenţa medicală, juridică.
Clasa este multidimensională, adică există mai mulţi factori care contribuie la ea, cum
sunt bogăţia, puterea şi prestigiul social. Într-o structură de clasă complexă e posibil ca un
individ să nu posede toate atributele unei anumite clase. De pildă, o persoană care se bucură de
un prestigiu mai deosebit (un artist, om de ştiinţă) poate avea puţină putere. Acest posibil
caracter instabil al statutului este un alt motiv pentru care graniţele dintre clase nu sunt categoric
definite.

40
 9.3.Teorii despre stratificare
a) Teoria funcţionalistă a lui K. Davis şi W. Moore.
Teoria elaborată în 1945, susţine că o anumită formă de stratificare este inevitabilă şi
necesară în societate. Conform teoriei, societatea este compusă dintr-un sistem complex de
statute şi roluri. Pentru ca societatea să funcţioneze bine, acele statute trebuie să fie ocupate de
cei mai calificaţi oameni.
Deoarece poziţiile cele mai importante reclamă pregătire grea şi intensă (ex. să devii
doctor) puţini oameni sunt dispuşi să-şi canalizeze timpul, banii şi munca necesară acestui efort.
Ca urmare, societatea trebuie să dezvolte un sistem de recompense inegale pentru a-i încuraja pe
cei cu talent pentru a trece prin pregătirea necesară. Acest sistem de recompense inegale este
exact ceea ce vrea să însemne stratificarea socială. Dacă indivizii din societate ar putea îndeplini
orice poziţie, atunci nu ar fi necesar un sistem de recompense inegale. Dar Davis şi Moore susţin
că nu este cazul, deoarece talentele şi aptitudinile nu sunt distribuite în mod egal în societate. Ca
urmare, un sistem de stratificare serveşte la motivarea celor cu aptitudini necesare pentru a ocupa
statutele corespunzătoare şi a satisface în mod adecvat cerinţele acelor poziţii.
Teoria a fost criticată. Tumin (1953) susţine că sistemele bazate pe stratificare tind să se
perpetueze până la punctul la care devin contraproductive. Cei în poziţii superioare tind să le
transmită poziţiile copiilor lor, astfel refuzându-le celor din alte categorii sociale, dar cu talent
egal sau superior, şansa de a concura pentru poziţii mai înalte. Această situaţie afectează atât
indivizi, cât şi societatea, privind-o de persoana cea mai talentată pentru o anumită poziţie.

b) Teoria conflictului
Karl Marx a susţinut că în societatea capitalistă există două clase fundamentale: cei care
posedă mijloacele de producţie, capitaliştii sau burghezia şi cei care nu posedă mijloace de
producţie, proletariatul. El a susţinut că stratificarea nu este necesară dacă mijloacele de
producţie sunt în stăpânire colectivă, sau în posesia unui mic număr de indivizi. În analiza lui
Marx capitalismul obligă muncitorii să producă mai mult decât este necesar pentru nevoile lor şi
ale proprietarilor, ducând la obţinerea plusvalorii.
Deoarece capitalismul foloseşte acest surplus pentru a obţine profit, Marx a susţinut că
sistemul bazat pe stratificare este un sistem exploatator.
Unul din criticii lui Marx, Max Weber a susţinut că analiza stratificării sociale a lui Marx,
este prea limitativă, deoarece stratificarea este un concept multidimensional. Există trei sfere

41
separate şi distincte în care oamenii pot fi diferenţiaţi: sfera economică, socială şi politică. O
persoană poate avea un rang înalt într-o dimensiune şi unul inferior sau intermediar în una sau
amândouă din celelalte.
c) Teoria sintezei al lui Gerhard şi Jean Lenski
Ei au încercat să combine teoriile, funcţionalistă şi cea a conflictului într-o singură teorie
unificată a stratificării sociale. În viziunea lor, repartizarea inegală a resurselor în societăţile
primitive este improbabilă deoarece se consumă tot ce este produs.

În societăţile avansate, resursele suplimentare sunt deseori repartizate inegal. Această

repartizare inegală duce la stratificare, care este consolidată prin puterea ce se acumulează la cei
ce „au”, şi este transmisă generaţiilor viitoare prin familiile acestora.
În esenţă, soţii Lenski cred că un anumit nivel de stratificare socială este necesar,
deoarece aptitudinile, talentele, inteligenţa şi resursele societăţii nu pot fi distribuite în mod egal.
Dar nu toate societăţile sunt stratificate deopotrivă. Societăţile dezvoltate şi cele fără ameninţări
externe pot fi mai puţin stratificate decât alte tipuri.

9.4.Menţinerea sistemului stratificării

Există sisteme de stratificare închise, în care poziţia este determinată de familia în care se
naşte şi unde schimbarea poziţiei nu este posibilă. Astfel sistemul castelor din India a
supravieţuit dominaţiei britanice şi continuă şi astăzi, cu toate că după ce India şi-a câştigat
independenţa sistemul a fost abolit oficial.
Deseori poziţia într-o castă comportă o anumită ocupaţie. Membrii unei caste ar putea fi
cizmari, membrii alteia ar putea fi tâmplari sau măcelari. Aceste ocupaţii sunt înrădăcinate în
castă şi sunt transmise generaţiilor următoare prin familie.
Datorită acestei transmiteri din generaţie în generaţie a statutului oamenii au tendinţa de a
se căsători cu cei de acelaşi nivel social. Acest proces este numit endogamie. Deseori ideile
religioase susţin un sistem bazat pe caste. Această bază religioasă a dus la ideea că legăturile
între membrii diferitelor caste poate provoca o poluare rituală din cauza relaţiilor cu un membru
dintr-o castă inferioară.
Sistemele bazate pe clase au existat şi în societăţile socialiste, în ciuda unei ideologii
contrare. Un studiu al fostei U.R.S.S. din 1984 (Lane) a arătat că revoluţia a eşuat în scopul ei de
a instaura o societate fără clase, comunistă. U.R.S.S. era stratificată în patru clase. În primul rând

42
erau înalţii funcţionari din guvern, urmau intelectualii, specialiştii şi funcţionarii inferiori din
guvern, după aceştia se situau muncitorii, iar ultimii erau ţăranii care lucrau pământul. Deşi,
teoretic este posibil să existe o societate fără clase, cea mai puternică încercare de a crea una nu a
reuşit.

9.5.Instituţiile sociale şi susţinerea sistemului stratificării

Anumite instituţii tind să legitimeze grupurile dominante.
Economia, repartizarea diferenţiată a resurselor societăţii (bunuri economice şi servicii)
defineşte şi contribuie la stratificarea socială. Când resursele economice inegale sunt transmise
generaţiilor viitoare, sistemul de stratificare existent este menţinut.
Familia, este cea mai importantă instituţie prin care repartizarea diferenţiată a resurselor
societăţii se transmite generaţiilor următoare. Familiile, îndeosebi cele cu resurse considerabile,
aranjează să treacă aceleaşi resurse generaţiilor următoare.
O formă indirectă de menţinere a sistemului de stratificare existent implică efectele
socializării asupra celor din clase sociale diferite. Clasele sociale diferite tind să-şi crească copiii
să acţioneze şi să gândească diferit, să aibă niveluri şi feluri de educaţie deosebite şi să aibă
slujbe şi cariere diferite. Tot socializarea duce la dezvoltarea unui ansamblu de valori şi idei care
susţin sistemul de stratificare existent.
Modul de viaţă specific fiecărui strat social particularizează inclusiv motivaţia de viaţă a
membrilor săi. Astfel, tinerii din clasele superioare simţindu-se securizaţi nu sunt motivaţi pentru
confruntare şi performanţă, degenerând în anomie şi depresie. Tinerii din clasele inferioare
neavând pregătirea unui standard de viaţă superior, nu pot avea aspiraţii motiv pentru care ei se
înscriu în reproducerea unei subculturi a sărăciei. Ea se caracterizează prin polarizarea familiei
în jurul mamei, ca factor cert biologic, nu în jurul tatălui, ca factor nesemnificativ social, cât şi
prin impulsivitate şi atitudine fatalistă faţă de viitor.
Extremele sociale „subcultura sărăciei” şi „subcultura abundenţei”, se identifică în vidul
trăirii adică existenţa sub un standard decent este prin sine deşartă, iar prin acumulări peste acest
standard devine prin sine deşertăciune. În schimb, copiii din clasele de mijloc provenind dintr-un
mediu ce asigură condiţii, modele de personalitate şi motivaţie pentru educaţie, motiv pentru care
ei percep educaţia cu entuziasm şi au perspectiva ascensiunii sociale.

43
 Ideologia la rândul ei susţine sistemul stratificării şi îl explică în raport cu caracteristicile
indivizilor. Persoanele înstărite, în această concepţie, au ajuns acolo unde se află datorită
propriilor eforturi şi talente, persoanele mai puţin înstărite nu trebuie să dea vina decât pe ele
însele.
Şi statul ajută la menţinerea sistemului de stratificare existent prin aplicarea legilor care
susţin un sistem existent de repartizare inegală a resurselor. Deseori, folosirea sistemului legal
merge mână în mână cu puterea coercitivă folosită pentru a menţine orânduirea existentă. Totuşi
în societăţile mari şi complexe puterea poate fi suficient de dispersată ca să permită schimbări.

9.6.Procesele sociale
Anumite procese sociale devin suportul structural pentru sistemul de stratificare existent.
Un asemenea proces este cooptarea. Pentru a nu schimba sistemul sunt atraşi oamenii în sistemul
existent prin acordarea de responsabilităţi, decoraţii fără a le acorda însă puterea reală de a
efectua vreo schimbare substanţială. Spre exemplu, cooptarea studenţilor în conducerea
instituţiilor educaţionale. Chiar dacă sunt „consultaţi” puterea efectivă rămâne în mâinile
administraţiei. Şi liderii opoziţiei pentru a nu fi critici şi a ameninţa cu schimbarea pot fi invitaţi
să devină membri în cercurile care exercită o parte a puterii.
Procesul cooptării poate fi direct ca atunci când marile întreprinderi includ un număr
limitat de membrii ai sindicatelor în comitetele de conducere.
În mod indirect procesul cooptării în societăţile industriale este vizibil prin permiterea
creşterii clasei de mijloc şi accesul proletariatului la avantajele vieţii clasei de mijloc.
Principiul avantajului cumulativ. Persoanele din clasele superioare transmit avantajele
clasei copiilor lor, rudelor şi prietenilor care vor folosi aceste avantaje pentru a obţine şi alte
beneficii. Astfel poziţia avantajoasă în sistemul de stratificare are un avantaj cumulativ. Acest
fenomen a fost surprins de Merton în analiza ştiinţei ca o instituţie socială. În discutarea
sistemului de răsplată în ştiinţă, Merton a inventat expresia efectul Matei inspirându-se din
evanghelia lui Matei („căci celui ce are i se va da şi el va avea abundenţă”), pentru a face referire
la tendinţa celor care au deja reputaţii stabilite în ştiinţă de a culege recompense mai uşor decât
cei mai puţin cunoscuţi. Altfel spus, dacă cineva este plasat bine în sistem probabilitatea de a
primi altă recompensă creşte. În esenţă, nu numai instituţiile sociale ci, şi procesele sociale tind
să fie o forţă conservatoare, deoarece susţin şi menţin orânduirea socială existentă.

44
 10. INTERACŢIUNEA SOCIALĂ ŞI REŢELELE SOCIALE

10.1. Natura interacţiunii sociale

Interacţiunea socială este o trăsătură permanentă a tuturor societăţilor. Ea se referă la
influenţa reciprocă a oamenilor. Indivizii se iau unul pe altul în considerare în comportamentul
lor zilnic, iar comportamentul lor este afectat de prezenţa altora. Ceilalţi îşi exercită influenţa fie
constituind un „auditoriu” la comportament, fie fiind „co-actori”, co-participanţi la el.
Principiul efectelor auditoriului explică modul în care activitatea indivizilor este afectată
prin faptul că îşi dau seama că sunt văzuţi de alţii. Unele studii sociologice au demonstrat că dacă
oamenii învaţă o nouă activitate (croitul, strungăritul, dactilografia) efectul audienţei va avea ca
rezultat un ritm mai rapid al activităţii decât dacă ar fi singuri. Deseori erorile sunt tipice în
situaţii de învăţare ca acestea prezenţa altora va creşte şi frecvenţa greşelilor. În consecinţă,
oamenii ar trebui să practice singuri noi activităţi (pentru a reduce frecvenţa erorilor), dar să
repete activităţi învăţate în prezenţa altora. Oamenii nu numai că acţionează în prezenţa altora, ci
de asemenea acţionează în comun cu alţii.
Principiul efectelor co-acţiunii descrie influenţa pe care o are comportamentul oamenilor
asupra altora când sunt implicaţi într-o acţiune similară. Într-un studiu s-a demonstrat influenţa
implicării altora în activitatea de apreciere a mişcării aparente a unui punct de lumină staţionar.
Aprecierile individuale au fost substanţial afectate de aprecierile publice exprimate de ceilalţi co-
participanţi la experiment.
În concluzie, interacţiunea socială fie prin simpla prezenţă a altora fie prin acţiunea
comună are un efect semnificativ asupra comportamentului.

10.2. Patru perspective teoretice asupra interacţiunii sociale

a) Interacţiunea simbolică. Supoziţia cheie a abordării simbolic interacţioniste este
că oamenii nu reacţionează direct la lumea din jurul lor. Oamenii atribuie anumite sensuri
aspectelor mediului lor social, apoi acţionează asupra acestor aspecte în lumina sensurilor
atribuite. W.I. Thomas în 1931 a numit acest act de a atribui sens în contextul social, definirea
situaţiei. El a demonstrat că sensurile pe care oameni le atribuie lumii din jurul lor îi fac să
acţioneze în anumite feluri. Spre exemplu părerea de obicei greşită a indivizilor paranoici că alţii

45
complotează împotriva lor îi face să acţioneze defensiv. Thomas a exprimat aceasta simplu: dacă
oamenii definesc situaţiile ca fiind reale, acestea sunt reale în consecinţele lor.
Oamenii pot alerga la staţiile de benzină ca să cumpere benzină când aud de o eventuală
scumpire a carburantului. Informaţia poate fi sau nu corectă; totuşi dacă oamenii cred că
informaţia este exactă, vor lua orice măsură pe care o cred necesară pentru a se proteja. Modul în
care oamenii definesc situaţiile influenţează felul în care ei vor interacţiona unul cu altul. În
general, ei încearcă să-şi potrivească comportamentul cu acela al altora, ca să-şi îndeplinească
propriile scopuri.
Pe scurt, interacţiunea socială este o serie de încercări şi erori care verifică definiţiile
situaţiilor susţinute de alţi participanţi în acelaşi context.
Diferenţele în definiţii pot cere participanţilor să revizuiască sensurile pe care le-au
atribuit iniţial situaţiei, dacă interacţiunea socială trebuie să continue cu succes. Acest întreg
proces este o parte necesară a interacţiunii sociale umane.
b) Dramaturgia. După cum a fost prezentată de Goffman (1959), derivă din
interacţiunea simbolică. Dacă sensul în viaţă este o construcţie socială (nedată în natură, ci
trebuind să fie creată şi interpretată), teatrul (unde totul este pus în scenă) este un model adecvat
pentru ilustrarea acţiunii sociale.
Folosirea limbajului şi a cadrului conceptul al teatrului pentru a examina interacţiunea
socială este ceea ce Goffman a încercat prin abordarea dramaturgică.
Indivizii joacă diferite roluri, deseori în situaţii diferite. De exemplu, unii politicieni se
opun personal homosexualităţii dar în discursuri ţinute unor grupuri de homosexuali, aceşti
politicieni pot susţine drepturile acestora, în timp ce într-un discurs adresat unei adunări
religioase se pot concentra asupra opoziţiei personale faţă de avort.
Un element important în toată interacţiunea socială este organizarea imaginii, prin care o
persoană adoptă o identitate sau asigură identităţi altora, prin aceasta influenţând rezultatul
interacţiunii sociale. Goffman descrie acest proces ca o prezentare a eului, „eul” fiind
identitatea pe care o persoană o adoptă şi despre care încearcă să câştige acordul de la alţii într-o
situaţie. Prezentarea diferenţelor identităţii în diferite situaţii nu este o formă de necinste, dacă
persoana crede în identitatea care este prezentată. Indivizii învaţă să se comporte diferit în
prezenţa străinilor, faţă de ceea ce fac când sunt cu prietenii apropiaţi sau cu membrii familiei. O

46
parte a maturizării implică învăţarea atât a diverselor aspecte ale identităţii noastre, cât şi ale
celor adecvate pentru manifestarea în diverse situaţii.
c) Etnometodologia. Etnometodologii sunt preocupaţi de înţelegerile de bun-simţ ale
lumii. Toţi oamenii se aşteaptă la anumite lucruri de la realitatea ce-i înconjoară. Ei se aşteaptă
ca şoferi automobilelor să oprească la lumina roşie a semaforului, să primească o anumită marfă
în schimbul plăţii contravalorii acesteia. După părerea etnometodologilor, aceste presupuneri
comune şi recunoscute, netezesc calea interacţiunii sociale şi fac viaţa socială mai uşoară. Dar
cum apar ele? Etnometodologii încearcă să descopere aceste ipoteze fundamentale care formează
baza comportamentului social. O modalitate constă în examinarea a ceea ce se întâmplă când una
dintre aceste reguli este violată. Într-un experiment clasic Garfinkel (1967) i-a pus pe studenţi să
se poarte ca oaspeţi, în loc de fii sau fiice, când erau acasă. Studenţii s-au adresat părinţilor cu
domnul şi doamna şi au dat dovadă de maniere elegante de „oaspeţi”. Aceste acţiuni au avut
drept rezultat o completă dezorientare a membrilor familiei care au cerut explicaţii pentru
comportamentul surprinzător al copiilor lor.
Pe scurt, violarea aşteptărilor normale a dezvăluit prezenţa unui ansamblu de reguli care
guvernau interacţiunea socială, dar despre care participanţii erau doar vag conştienţi.
d) Schimbul social. Schimbul social îşi are rădăcinile în psihologia comportamentală şi
în analiza economică. Din această perspectivă interacţiunea socială constă într-o serie de
schimburi care au atât costuri cât şi beneficii. Homans (1961) a prezentat conceptul de justiţie
distributivă adică oamenii se aşteaptă să primească beneficiu în interacţiunea socială, beneficii
egale cu costurile implicate. Reciprocitatea este considerată o normă esenţială a vieţii sociale şi
un ghid important pentru interacţiunea socială.
10.3. Reţelele sociale
Interacţiunea socială poate duce la noi relaţii sociale. Ţesătura de relaţii sociale a unei
persoane este numită reţea socială. Reţelele sociale sunt compuse din relaţii de diferite grade de
intimitate şi legătură. Unele relaţii sunt strânse şi importante, de exemplu prieteniile care au
caracteristicile legăturilor principale. Altele pot fi secundare de exemplu cunoştinţele, acestea
implică legături temporare şi superficiale.
Reţelele au anumite caracteristici a căror examinare măreşte gradul de înţelegere al
comportamentului social: densitatea, accesibilitatea şi sfera.

47
 Densitatea se referă la procentajul de legături posibile care ar putea fi create între
membrii reţelei care sunt efectiv stabiliţi. Sentimentul de „comunitate” al oamenilor deseori
depinde de gradul în care sunt implicaţi în reţele dense. În astfel de reţele, mulţi oameni sunt
„legaţi” de alţii, au acelaşi fel de relaţie cu un număr dintre alţii şi simt sprijinul pe care astfel de
legături dense îl conferă.
Accesibilitatea se referă la numărul de legături între grupuri de doi indivizi dintr-o reţea.
Cu cât este mai mare densitatea, cu atât este mai mare accesibilitatea, deoarece într-o reţea de
mare densitate sunt mai multe legături pentru orice individ decât în reţelele cu densitate mică.
Sfera reţelelor se referă la numărul de contacte directe pe care fiecare individ le are în
cadrul unei anumite reţele. Cu cât o reţea este mai densă cu atât e mai probabil ca orice individ să
aibă o sferă relativ mai largă de legături. Indivizii cu o sferă largă sunt deseori consideraţi
importanţi; ei au „relaţiile”. Folosirea reţelelor sociale. Reţele sociale au fost folosite în diverse
tipuri de analize sociologice. Ele îl ajută pe analist să ajungă la ţesătura complicatelor relaţii
sociale care sunt inima vieţii sociale. Un studiu a implicat relaţiile reţelelor cu ajutorul cărora
indivizi umblă să-şi găsească o slujbă. S-a constatat că relaţiile reţelelor sunt de o deosebită
importanţă în procesul de căutare a slujbelor. Studiul confirmă că „nu contează ce ştii ci pe cine
cunoşti.”
Cu privire la puterea relaţiilor în reţele, aceasta depinde de „cantitatea de timp, de
intensitatea efectivă, de intimitate (încrederea mutuală) şi de serviciile reciproce care
caracterizează relaţia.” Contrar aşteptărilor, relaţiile puternice nu sunt necesarmente mai bune
decât relaţiile slabe. Relaţiile slabe dau oamenilor o mai mare libertate de acţiune decât relaţiile
puternice. Relaţiile puternice creează presiuni sociale importante asupra individului şi de aceea
sunt mai restrictive. Chiar în comunităţi, relaţiile puternice în cadrul reţelelor separate pot limita
integrarea comunităţii şi măresc fragmentarea.
Reţelele sociale sunt un instrument analitic din ce în ce mai util în sociologie, îndeosebi
în unirea micro şi macronivelurilor analizei sociologice.

48
Bibiliografie selectivă:
1. Buzărnescu Ștefan, Sociologia conducerii, Editura de Vest, Timișoara, 2008
2. Boudon Raymond (coord.), Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997
3. Ciocodeică Vasile, Introducere în sociologie, Litografia Universităţii din Petroşani, 2011;
4. Dungaciu Sandra, Georg Simmel şi sociologia modernităţii, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
2003
5. Durkheim Emile, Despre sinucidere, Institutul European, Iaşi, 1993
6. Fulger Valentin, Sociologie generală – suport de curs, Universitatea din Petroșani
7. Giddens Anthony, Sociologie, Editura ALL, Bucureşti, 2000
8. Goodman Norman, Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti, 1998
9. Grosu Nicolae, Sentinţele sociologiei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003
10. Herseni Traian, Sociologie, Editura Ştiinţifică şi Academică, Bucureşti, 1982
11. Otovescu Dumitru, Sociologie generală, Editura Belaldi, 2009
12. Rotariu Traian, Iluţ Petre (coord.), Sociologie, Editura Mesagerul, Cluj,1996
13. Szczepanski Ian, Noţiuni elementare de sociologie, Editura Ştiinţifică, Cluj, 1972
14. Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, 1993

49