CAPITOLUL 3.

PSIHO-FIZIOLOGIA ACTULUI NUTRIȚIONAL ȘI A TULBURĂRILOR

DE COMPORTAMENT ALIMENTAR
3.1. Sistemele anatomice şi interacţiunea complexă dintre ele
3.2. Mecanismul fiziologic de funcţionare al organismului prin alimentaţie
3.3. Cele mai frecvente tulburări de nutriție și obezitatea
3.3.1. Obezitatea pediatrică
3.3.2. Malnutriția pediatrică
3.3.3. Anemia pediatrică
3.4. Cele mai frecvente tulburări de comportament alimentar la copii, preadolescenți,
adolescenți și adulți
3.4.1. Anorexia nervoasă
3.4.1.1. Anorexia nervoasă infantilă
3.4.1.1.1. Anorexia nervoasă infantilă de inerție
3.4.1.1.2. Anorexia nervoasă de opoziție
3.4.1.2. Anorexia semestrului II
3.4.1.2.1. Anorexia semestrului II, forma simplă
3.4.1.2.2. Anorexia semestrului II, forma complexă
3.4.1.3. Anorexia celei de-a doua copilării
3.4.1.4. Anorexia nervoasă prepubertană
3.4.1.5. Anorexia nervoasă a adolescentului
3.4.1.6. Anorexia nervoasă tardivă
3.4.1.7. Anorexia nervoasă minoră
3.4.1.8. Anorexia nervoasă masculină
3.4.2. Consumul selectiv de alimente
3.4.3. Inapetența
3.4.4. Binge-eating
3.4.5. Boala Pica
3.4.6. Bulimia nervoasă
3.4.7. Consumul nocturn de alimente
3.4.8. Ortorexia
3.5. Stiluri alimentare deficitare
3.5.1. Consumul de alimente între mese
3.5.2. Înghițirea rapidă de alimente nemestecate
3.5.3. Scăderea apetitului determinat de stres
3.5.4. Supraalimentarea legată de stres
3.5.5. Anorexia atletică

Rezumat

Capitolul 3. Psiho-fiziologia actului nutrițional și a tulburărilor de comportament alimentar

asigură familiarizarea cursanților cu principalele noțiuni din sfera medicală și psihologică în
ceea ce privește actul nutritional și tulburările de comportament alimentar. Descrierea
demersului logic și coerent a interacțiunii sistemelor anatomice implicate în actul nutriției
este indispensabil pentru înțelegerea diferențelor între ceea ce este considerat normal și
patologic în acest domeniu. Parcurgerea literaturii de specialitate, după ultima clasificare și
integrare ca și criterii de diagnostic, recunoscută la nivel internațional, are în vedere formarea
următoarelor finalități: a) recunoașterea semnelor și simptomelor diferitelor categorii de
tulburări/ stil de comportament alimentar și a capacității evaluative pentru a utiliza informația
în context instructiv-educativ; b) înțelegerea diferențelor între formele de manifestare
specifice, în funcție de vârsta cronologică; c) formarea unei percepții corecte cu privire la
interacțiunea complexă a factorilor direct implicați în instalarea unei patologii; d) utilizarea
informației în scop de prevenție, intervenție și autocunoaștere la nivelul tuturor elementelor
sistemului de educație- cadre didactice, copii/ elevi, părinți; e) obținerea informației corecte;
f) încurajarea cadrelor didactice pentru introducerea informației în scop de prevenție în
context școlar.
Scopul general al capitolului este acela de a forma o viziune complexă asupra necesității
implicării actorilor sociali într-o echipă multidisciplinară. Primul pas este accesul la
informație corectă și avizată. Aceasta permite, pe de o parte, prevenția, iar pe de altă parte,
identificarea și recunoașterea primelor semne, la sine și la ceilalți. Intervenția precoce are
șanșe mai mari de reușită. Cunoașterea naturii factorilor care participă la instalarea unui
diagnostic ajută la înțelegerea nevoii de a apela la diferite servicii specializate, după caz.
3.1. Sistemele corpului uman şi interacţiunea complexă dintre ele

Corpul uman este o mașină foarte complexă unde aparatele și sistemele funcționează în strânsă
legătură unele cu celelalte; nu poate lipsi nici unul dintre ele pentru că atunci întreg organismul
ar înceta să mai funcționeze.
Aparatele sunt grupări de organe cu funcţie principală comună, deşi structura lor
morfologică este diferită. Ele sunt unităţi funcţionale ale corpului, de unde derivă şi denumirea
lor. În aparat, organele sunt legate prin funcție comună, însă pot avea structură și origine
diferită:
 aparatul respirator
 aparatul cardiovascular
 aparatul digestiv
 aparatul excretor
 aparatul locomotor
Sistemele sunt unităţi morfologice şi funcţionale alcătuite din organe care au aceeaşi
structură, sunt formate din acelaşi ţesut. De exemplu, sistemul muscular, sistemul osos, sistemul
nervos, sistemul endocrin.
Diferenţa între cele două noţiuni (sistem și aparat) nu este foarte clară, uneori ele fiind
folosite chiar ca sinonime.
Sistemul conţine structuri cu aceeaşi origine embriologică, pe când aparatul are părţi de
origine embriologică diferită.
Aparatele și sistemele organismului funcționează ca un tot unitar; ele sunt interconectate
și dependente unele de celelalte. De exemplu, aparatul respirator asigură aportul de oxigen și îl
predă sistemului circulator. Acesta, cu ajutorul aparatului cardiac(cardiovascular), îl transportă
la țesuturi.
Fiecare celulă din organism trebuie să se hrănească și să respire. Cu alte cuvinte, are
nevoie de oxigen și de glucoza (în principal).

 Aparatul cardiovascular
Structurile acestuia sunt reprezentate de: inimă, sistemul circulator (artere, vase capilare şi
vene), sângele

Funcţiile sistemului circulator:

- cale de acces şi trecere în interiorul organismului;
 - distribuie substanţe nutritive, materialele de construcţie şi combustibilii care susţin
viaţa şi activitatea celulelor;
- conlucrează cu sistemul limfatic pentru a elimina din organism deşeurile rezultate
din metabolism şi alte substanţe nefolositoare;
- este implicat în reglarea temperaturii corpului;
- transportă oxigenul la țesuturi.

 Sistemul /aparatul digestiv

Are drept component următoarele: tubul digestiv și glande anexe

Tubul digestiv cuprinde: cavitatea bucala, faringe, laringe, esofag, stomac, duoden, jejun, ileon,
colon, rect.
Glande anexe: glandele salivare, ficatul, pancreasul.

Funcţiile aparatului digestiv: digestia și minora funcție endocrină.

Digestia este un mecanism complex prin care alimentele sunt descompuse până la nivelul unor
compuși chimici simpli, ce pot fi absorbiți de către organism.
Am putea spune că digestia se realizează prin 2 mecanisme: fizice și chimice; fizice prin
masticație și amestecarea alimentelor, și chimice, prin acțiunea sucurilor digestive( acizi,
enzime). Rolul acestora este să descompună alimentele până la nivelul unor structuri chimice
simple pe care le poate recunoaște ca fiind proprii, și le poate asimila (metaboliza). De exemplu:
ne imaginăm că organismul nostru este o casă care trebuie, în permanență, construită și reparată.
Să zicem că avem nevoie de cărămizi pentru construirea unui nou etaj. În natură nu găsim etajul
gata făcut să îl putem anexa pur și simplu. Vom găsi doar ziduri și alte “ruine”, bucăți din alte
construcții ce nu le putem folosi ca atare. Acelea trebuie demolate, cărămizile se recuperează și
vor contribui la construirea etajului, restul aruncându-se.
Știm că “funcția” creează “structura”, și nu invers- organele noastre arată așa, pentru că
ele trebuie să îndeplinească o anumită funcție. Este necesar a trece în revistă câteva detalii
anatomice pentru a putea înțelege mai bine fenomenul complex care este digestia.
Intestinul subțire este lung(4-6m); aici au loc procesele de absorbție a nutrienților
(suprafața de absorbție). Este compus din duoden, jejun și ileon. Are în medie 14-16 anse
intestinale (semicercuri) prinse prin mezenter de peretele abdominal posterior.(ex: elasticul
cusut pe o bucată de material). La exterior arată ca un tub contorsionat, dar la interior putem
distinge vilozitățile intestinale-unitatea macrofuncțională a intestinului.
 Intestinul gros pornește de la nivelul valvulei ileocecale și are forma aproximativă a
literei “U” întoarsă. La acest nivel distingem: colonul ascendent, colonul transvers, colonul
descendent, colonul sigmoid și rectul.
Sistemele de epurare au în componenţă următoarele sisteme care sunt de sine stătătoare:
colonul, sistemul limfatic, aparatul reno-urinar, sistemul tegumentar, sistemul imunitar.
Funcţiile întreprinse:
- Evacuarea produşilor secundari şi a reziduurilor rezultate din metabolism şi digestie;
- Eliminarea agenţilor patogeni, precum şi apa în exces.
Sistemul limfatic, parte a sistemului circulator, cuprinde o rețea de vase limfatice care
transportă un lichid clar numit limfă (latină: apă) direcțional spre inimă.
Aproape omniprezent în organism găsim acest trio de vase: arterial, venos și limfatic; în
acest buchet vascular găsim și o fibră nervoasă.
Spre deosebire de sistemul cardiovascular, sistemul limfatic nu este un sistem închis.
Sistemul circulator uman procesează o medie de 20 de litri de sânge pe zi, prin filtrare capilară,
prin care se elimină plasma, rămânând celulele sanguine. Aproximativ 17 litri din plasma
filtrată sunt reabsorbiți direct în vasele de sânge, în timp ce restul, de 3 litri, rămâne în lichidul
interstițial. Una dintre principalele funcții ale sistemului limfatic este de a asigura o cale
alternativă pentru ca acești 3 litri în plus pe zi să revină în sânge.
Cealaltă funcție principală este aceea de apărare a sistemului imunitar. Limfa este foarte
asemănătoare cu plasma sanguină însă conține limfocite și alte celule albe. Ea conține, de
asemenea, produse reziduale și resturi de celule împreună cu bacterii și proteine. Organele
asociate compuse din țesut limfoid sunt locurile de producție ale limfocitelor. Aici menționăm:
splina, timusul, amigdalele, ganglionii limfatici.
Funcţiile îndeplinite de către sistemul limfatic:
- Este responsabil pentru eliminarea fluidului interstițial din țesuturi;
- Absoarbe și transportă acizii grași și grăsimile precum chilul din sistemul digestiv;
- Transportă globule albe către și de la ganglionii limfatici în oase;
- Limfa transportă celulele prezentatoare de antigen, precum celule dendritice către
nodulii limfatici unde este stimulat un răspuns imun.

 Aparatul reno-urinar:
Este unul din aparatele fiziologice esențiale ale organismului care produce, stochează și
elimină deșeurile organismului prin urină. În cazul rasei umane, ca și cazul majorității
vertebratelor, acest sistem este alcătuit din doi rinichi, două uretere, vezica urinară, doi mușchi
sfincteri și uretră. Organul similar pentru nevertebrate se numește nefridiu.
Funcţiile îndeplinite de către sistemul urinar:
- Filtrarea şi excretarea excedentului de H2O, de substanţe nutritive şi reziduuri;
metabolice şi a produşilor secundari din organism cad în sarcina sistemului urinar;
- Acesta contribuie printre altele la restabilirea echilibrului dintre sodiu şi potasiu;
- Funcție endocrină.
Sistemul imunitar cuprinde:
a) sistemul limfatic ( în care sunt incluse timusul şi splina, măduva osoasă, celulele imunitare-
limfocite, monocite, bazofile, macrafage etc);
b) ficatul;
c) bacteriile comensale
Funcţiile îndeplinite sunt:
- Protejează organismul de agenţi patogeni (inamici străini), de antigeni (proteine
străine), paraziţi etc., care l-ar putea leza sau distruge;
- Sistemul imunitar este cu adevărat forţa poliţienească a organismului.

Sistemul endocrin cuprinde: hipofiza, epifiza, tiroida, paratiroidele, timusul, glandele

suprarenale, pancreasul, glandele din mucoasa intestinală, ovarele, testiculele.
Funcţiile îndeplinite sunt:
- Reglează toate activităţile organismului;
- Aceste operaţii se realizează cu ajutorul hormonilor si neuro-transmiţătorilor;
- Sistemul endocrin este strâns legat de factorii de mediu, stări emoționale, status
nutrițional.
 Aparatul locomotor: poate fi împărțit în sistem muscular și sistem osos
Sistemul muscular cuprinde: muşchii, tendoanele, ţesutul conjuctiv.
Funcţiile îndeplinite sunt:
- Mişcarea;
- Rezistenţa şi sprijinul scheletului osos;
- Generator de căldură.
Sistemul osos cuprinde: oasele și cartilajele.
Funcţiile îndeplinite sunt:
- Sistemul osos conferă forma şi structura corpului;
- Face posibilă activitatea locomotoare a membrelor.
 Sistemul nervos:
Sistemul nervos coordonează activitatea mușchilor, monitorizează organele, primește și
prelucrează informațiile primite prin organele de simț și inițiază acțiuni. Cu alte cuvinte
sistemul nervos este responsabil pentru menținerea homeostaziei (echilibrul intern al corpului).
Elementele principale ale sistemului nervos sunt neuronii și celulele gliale (cu rol de susținere
și de protecție). Din punct de vedere anatomic, putem împărți sistemul nervos în sistem nervos
central (encefalul și măduva spinării) și sistem nervos periferic (nervii).
Din punct de vedere funcțional, putem împărți sistemul nervos în sistem nervos somatic
(responsabil de inervația musculaturii voluntare) și sistem nervos vegetativ (responsabil cu
inervația musculaturii viscerale).

 Aparatul reproducător cuprinde: testicule; ovare; glande mamare şi prostată.

Aparatul reproducător (aparatul genital sau sistemul reproducător) este un sistem
de organe dintr-un organism care lucrează împreună pentru reproducere. Multe substanțe ca
hormonii și feromonii sunt de asemenea importante în acest sistem.

 Aparatul respirator:
Constituie totalitatea organelor care servesc la schimbul gazos între organism și mediu,
asigurând organismul cu oxigen, indispensabil vieții celulelor, și eliminând din organism
dioxidului de carbon rezultat din oxidări.
Anatomic poate fi împărțit în: țesut pulmonar (plămânii) și căi aeriene ( fose nazale,
faringe, laringe, trahee, bronhii, bronsiole). Căile respiratorii nu iau parte la schimbul de gaze;
ele au rolul de a conduce aerul la, și de la plămâni, și de a purifica, a încălzi și a umezi aerul
inspirat. Se deosebesc: căile respiratorii superioare (cavitatea nazală și faringele) și căile
respiratorii inferioare (laringele, traheea și bronhiile). Plămânii au rolul cel mai important în
respirație, la nivelul lor are loc respirația pulmonară, schimbul gazos între organism și mediu
realizându-se la nivelul alveolelor pulmonare.

3.2. Procesele fiziologice de bază în nutriţie

Cele patru procese fiziologice de bază în nutriţie sunt reprezentate de: digestie, absorţie,
utilizare şi eliminare.

Digestia
Orice aliment consumat trece printr-un proces digestiv. Acesta din urmă reprezintă acţiunea
prin care organismul descompune structurile alimentelor în substructuri de construcţie şi
combustibil. Cu alte cuvinte, organismul are nevoie de aceste materii prime pentru aportul de
energie, funcţionare dar şi de construcţie şi refacere.
Digestia începe în cavitatea bucală. La acest nivel alimentele suferă prima transformare
fizica prin procesul de masticație, dar si chimica prin acțiunea salivei. Aici întâlnim prima
acțiune enzimatica. Enzimele (din limba greacă - zymosis - ferment) sunt proteine sau proteide
fără de care celule vii nu pot înfăptui reacții complexe într-un timp scurt, la temperatura
mediului înconjurător. Ele sunt substanțe care catalizează reacțiile biochimice din organism,
având un rol esențial în biosinteza și degradarea substanțelor din materia vie, întâlnindu-se în
toate organismele animale, vegetale și în microorganisme, mai fiind denumite din această cauză
biocatalizatori. Fără enzime, procesele biochimice s-ar desfășura cu viteze foarte mici.
Compoziția chimică a salivei:

• 99.4% apă,

• 0.6% reziduu uscat,

• 0.4 % substanțe organice (enzime, proteine, substanțe azotate neproteice, substanțe

neazotate),

• 0.02 % substanțe anorganice: cloruri, bicarbonați, fosfați de Na, K, Ca.

K+ se găsește în salivă în concentrație de 8 ori mai mare decât a plasmei; lipsa K+ din
salivă sistează secreția salivară. Tiocianatul de potasiu (KSCN) este un produs de excreție
salivară pentru că ajută la eliminarea radicalilor ciani proveniți din metabolismul proteinelor.
Are rol antiseptic și este crescut la fumători.
Concentrația Na+ în salivă crește paralel cu debitul salivar.
Sărurile de Ca2+ din salivă sunt solubile în mediul acid; în mediul alcalin precipită în
interiorul canalelor excretoare și rezultă calculii salivari (sialoliți). Saliva crescută în mucina
duce la apatiția tartrului dentar.
Enzimele salivare sunt: amilaza salivara, lipaza → produsă de glandele linguale von
Ebner ‐ lizozim, lactoferina. Amilaza salivară hidrolizeaza la un pH optim de 6.8 legăturile 1.4
glicozidice din molecula de amidon fiert sau copt până la stadiul de maltoză, trecând prin stadii
intermediare de dextrine (amilodextrine, eritrodextrine, acrodextrine). Lipaza este prezentă în
saliva nou‐născutului; hidrolizează trigliceridele din lapte în absenta sărurilor biliare și a
lipazelor pancreatice. Lizozimul este o substanță polipeptidică având rol bactericid‐ se găsește
și în alte secreții: lacrimală, gastrică. Lactoferina fixează Fe pe care‐l scoate din circuitul de
dezvoltare al microbilor → rol bacteriostatic.
Bolul alimentar este condus apoi către stomac unde va staționa in medie 3-4 ore. Asupra
lui va acționa sucul gastric. Sucul gastric are un ph acid prin prezenta dominanta a HCl. La
acest nivel asupra alimentelor acționează și enzime proteolitice cum este pepsina. Rolul
stomacului nu este doar de rezervor ci, asemenea unei mașini de spălat haine, amestecă
alimentele pentru a asigura o expunere cât mai mare acțiunii enzimelor (element cheie, bula de
gaz a stomacului). Chimul gastric trece apoi prin sfincterul pilor înspre duoden. Aici va întâlni
sucul biliar de la ficat ( vezicula biliară) și sucul pancreatic. Cele două sucuri vor neutraliza
chimul acid, acesta devenind alcalin în traseul spre jejun. De menționat este că acizii biliari au
rol în emulsionarea grăsimilor (asemenea detergentului de vase) pe care le descompune până la
nivel de micelii făcând mai ușoară activitatea lipazelor.
Sucul pancreatic este secretat de pancreasul exocrin-1000 – 1500 ml/24h-, este un lichid clar,
vâscos, cu o densitate= 1,008 – 1,012 și pH= 7-9 => direct proporțional cu rata eliberării din
acinii pancreatici. Este compus din substanțe anorganice- cationi: Na, K, Ca, Mg, și anioni:
HCO3, Cl, PO4, SO4 (cantitatea de HCO3 crește pe măsură ce crește debitul secretor -
HCO3+Na=NaHCO3=> asigură alcalinitatea puternică a sucului pancreatic ce neutralizează
aciditatea sucului gastric), și substanțe organice: enzime pentru toate principiile alimentare.

Enzime proteolitice
Acestea hidrolizează proteinele până la stadiul terminal de oligopeptide
a) Tripsina-
 elaborată sub formă inactivă: tripsinogen
 la pH 7-8 se transformă spontan în tripsina activă printr-o reacție autocatalitică,
favorizată de Ca;
 în intestin reacția este catalizată de enterokinaza eliberată de mucoasa duodenală care
desprinde 6 aa din tripsinogen;
 endopeptidaza ce scindează atât proteinele mari, cât și peptidele simple rupând legătura
peptidică la nivelul radicalului carboxilic al lizina-arginina (aa bazici);
 acțiunea câștigă eficacitate dacă proteinele au fost supuse acțiunii pepsinei;
 activează și celelalte proteaze pancreatice;
b) Chimotripsina
  secretată sub formă inactivă : chimotripsinogen – proces catalizat de enterokinaza și de
tripsina;
 endopeptidaza ce hidrolizează legături peptidice ale amino acizilor aromatici: tirozina,
fenilalanina, triptofan, metionina sau lizina;
 coagulează laptele;
c) Carboxipeptidaza
 exopeptidaza ce scurtează proteinele cu un amino acid;
 secretată sub formă inactivă: precarboxipeptidaza – proces catalizat de tripsina și Zn;
d) Colagenaza
 elaborată inactiv- este scindată de tripsina în produs activ;
 scindează legăturile peptidice ale colagenului la nivelul unor amoni acizi: prolina,
hidroxiprolina, glicina;
e) Elastaza
 scindează legăturile peptidice ale amino acizilor: alanina, serina, glicina;
 secretată sub formă inactivă: preelastaza – proces catalizat de tripsina, enterokinaza, la
nivelul duodenului;
f) Ribonucleaza
 esteraza ce hidrolizează ARN și ADN desfăcând legăturile ester-fosfat, rezultând
oligonucleotide;
g) Protaminaza
h) Leucin amino peptidaza
Pancreasul este protejat prin autodigestia relizată de cele 8 enzime proteolitice prin:
-secreția acestor proteaze sub formă inactivă;
-posibilitatea distrugerii enzimelor proprii cu o antienzima( antitripsina).
Antitripsina
 localizată în citoplasma celulelor glandulare;
 previne activarea exagerată a tripsinei în celule, acini sau ductele excretoare pancreatice.

Enzimele glicolitice
a) Amilaza pancreatică
 secretată sub formă activă;
 similară celei salivare, scindează amidonul până la dextrine și maltoză;
  activitate mai mare decât ptialina – poate distruge în 30 min cantități de amidon de 20
000 de ori mai mari decât greutatea sa;
 acționează la pH optim de 6,5 – 7,2 în prezența Cl;

Enzime lipolitice
a) Lipaza pancreatică
 molecula de enzimă poate hidroliza 300 000 molecule de substrat într-un minut;
 cea mai activă esteraza din tubul digestiv;
 separă acizii grași de glicerol la un pH 7-8 în prezența Ca și Mg ca activatori;
 viteza de hidroliza maximă la acizi grași cu 4 atomi de C și scade prin alungirea lanțului;
 sărurile biliare prin emulsionarea grăsimilor măresc suprafața de contact dintre substrat
și enzimă, favorizând indirect activitatea lipazei;
 dacă enzima lipsește, grăsimile trec nedigerate în fecale: steatoree (60-70% din lipide
sunt eliminate pe cale fecală);
b) Colesterol esteraza = colesteraza
 scindează colesterolul alimentar esterificat în colesterol liber și acizi grași;
c) Lecitinaza
 descompune fosfoaminolipidele în acizi grași și glicerofosfat de colina;
 glicerofosfatul este apoi hidrolizat de o fosfataza.

Rolul cheie în digestia alimentelor îl joacă enzimele. Bagajul enzimatic al unui om este
foarte mare și ne oferă posibilitatea de a digera o multitudine de alimente (omnivori). Bagajul
enzimatic ni-l formăm încă din perioada de sugar și se definitivează târziu, în perioada de adult.
Acest bagaj este codificat în codul nostru genetic. Prin diversificare, învățăm organismul
sugarului să producă enzime specifice pentru fiecare aliment.
Exemplu de acțiune /deficit enzimatic: 1/3 dintre sugari se nasc cu un deficit de lactaza
(enzima responsabilă cu descompunerea lactozei din lapte). Drept urmare, o parte din lactoză
rămâne nedigerată și va ajunge în intestin unde va fermenta. Prin fermentație se degaje gaze
care produc distensia intestinului; aceasta provoacă durere, deci colici. Acesta este mecanismul
de producere al colicilor sugarului.
Un astfel de deficit enzimatic natural, se corectează în timp fără intervenție din exterior.
Exista însă și deficite enzimatice ce produc boli grave, unele incompatibile cu viața. La ora
actuală se cunosc zeci de boli enzimatice și sigur se vor depista în continuare altele noi. De
exemplu: fenilcetonuria. (am ales acest exemplu deoarece se poate face screening de la naștere,
ca efectele bolii sa fie minime).

Fenilcetonuria (OMIM 261600) este o boală autosomal recesiva a metabolismului

fenilalaninei determinată de mutații ale genei PAH (localizată pe cromozomul 12q24.1) care
codifică fenilalanin hidroxilaza, enzima ce transformă fenilalanina în tirozina.
Incidența fenilcetonuriei este de circa 1/15.000 nou-născuți în rândul populației caucaziene.
Manifestările clinice se instalează, de obicei, după primul trimestru de viață; nou-
născutul este indemn din punct de vedere clinic, cu excepția pigmentației cutanate reduse
asociate cu păr blond și ochi albaștri (toate aceste semne fiind determinate de deficitul de
tirozina, un precursor al melaninei). Boala se manifestă prin tulburări neurologice, retard
somatic și retard mintal; la aceste fenomene se mai pot adăuga mirosul particular al urinii ("de
șoarece" sau "de hambar") și o dermatită cronică descuamativă.
Acești copilași vor trebui să mănânce toată viața alimente fără fenilalanină.
Organismul descompune alimentele pe care le consunăm în următoarele:
- Proteine ( acestea la rândul lor sunt descompuse în aminoacizi şi îndeplinesc funcţia
de material de construcţie şi refacere);
- Glucide ( zaharuri complexe, descompuse la rândul lor în zaharuri simple, folosite
drept combustibil);
- Lipidele ( descompuse la rândul lor în acizi graşi şi glicerol, şi îndeplinesc funcţii
diverse).
După ce a trecut pasajul duodenal mâncarea va suferi următorul proces reprezentat de
absorbție.
În cavitatea orală, mucoasa nu este specializată pentru absorbție; hrana nu a suferit
transformări importante prin care să permită absorbția, componentele direct absorbabile fiind
puține.
Mucoasele, orală, faringiană și esofagiană, nu sunt importante în procesele de absorbție;
mucoasa orală permite absorbția unor substanțe cum sunt: hormonii steroizi, morfina și
compușii cianogenetici.
Mucoasa stomacului monocavitar nu este specializată pentru absorbție. Deși la acest
nivel se pot absorbi unele substanțe, fenomenul este neînsemnat. În ordine descrescândă,
absorbția prin mucoasa gastrică este posibilă pentru lipide și substanțe liposolubile (alcool),
glucide și apă.
 Intestinul subțire prezintă mucoasa specializată pentru absorbție, atât prin suprafața de
absorbție, cât și prin mecanismele de transfer și disponibilul de nutrienți. Plierea mucoasei
intestinului subțire este transversală, cu formarea valvulelor conivente. Mucoasa acestora s-a
pliat la rândul ei și a format vilozități sau vili. Acești vili sunt acoperiți de un epiteliu
unistratificat, format din celule cu marginea în perie, dispuse pe muscularis mucosae. Prin
prezența vilozităților s-a calculat o creștere a suprafeței de absorbție intestinală de 7-18 ori.
Citoplasma celulelor cu marginea în perie conține un nucleu dispus bazal și numeroase
mitocondrii, alături de un aparat Golgi și un reticul endoplasmatic bine dezvoltate. Această
organizare denotă o activitate metabolică intensă, fapt care determină ca longevitatea acestor
celule să nu fie mai mare de 1-2 zile. La om, cantitatea de celule intestinale descuamate pe zi
ajunge la 250 g. Odată cu desprinderea și distrugerea acestor celule în lumenul intestinal, se
eliberază o serie de enzime, provenite din absorbție.
De aici, nutrienții trec bariera sanguină prin vasele capilare și ajung în venele
mezenterice, apoi în vena cavă inferioară, și apoi la ficat.
Aici este fabrica/rafinăria/bucătăria organismului (funcție independentă de funcția
secretorie biliară). Nutrienții sunt procesați, depozitați, unii chiar excretați(eliminați) în bilă iar,
prin vena cavă superioară, vor ajunge la inimă, de unde vor fi pompați în întreg organismul
(home delivery service). Ficatul îndeplinește diverse funcții:
Funcție metabolică
 Sinteza colesterolului, fosfolipidelor, lipoproteinelor și a lipidelor;
 Participă în metabolismul glucidelor și proteinelor;
 Sinteza unor elemente ale sângelui, precum albuminele, globulinele, și
antitrombina.
Funcție secretorie
 Producerea bilei;
Funcție imunizantă
 Neutralizarea corpurilor externe din organism, în special a toxinelor, jucând
astfel un rol important în imunitatea corpului;
Funcție excretorie
 Descompune hemoglobina;
Alte funcții
 Depozitează numeroase vitamine, precum vitamina A și vitamina B12, precum și
o serie de microelemente esențiale
Eliminarea
Ceea ce intră în organism trebuie să fie şi evacuat, în cea mai mare parte. Dacă la evacuare,
hrana arată tot aşa ca la ingerare, atunci înseamnă că organismul are o problemă. După ce
elementele din hrană sunt descompuse în structurile lor cele mai simple, spre a fi astfel utilizate
de celule, în urma acestui proces rezultă numeroşi produşi secundari sau derivate – inclusiv
gaze, acizi, reziduuri celulare, proteine nedigerate şi materiale nefolosite, precum vitamine şi
minerale – care trebuie evacuate din organism.
Tulburări de alimentație
Alimentele conțin macronutrienți (glucide, lipide, proteine) și micronutrienți (vitamine
și minerale). În continuare le vom discuta pe fiecare în parte și vom vedea ce tulburări de
alimentație apar în lipsa unora dintre ele.

3.3. Cele mai frecvente tulburări de nutriție prezente la copii, adolescenți și adulți

3.3.1. Obezitatea pediatrică

Obezitatea juvenilă afectează sănătatea copilului pentru tot restul vieţii lui. Este asociată în mod
direct cu obezitatea adultului şi cu multe alte probleme medicale. O bună înţelegere a cauzelor
şi consecinţelor acesteia este esenţială în prevenţie. Obezitatea se caracterizează prin
acumularea în exces de ţesut gras şi poate fi descrisă drept manifestarea fizică a unui exces
cronic de energie. Cu alte cuvinte, consumăm mai mult decât are nevoie organismul nostru.
Aportul caloric este mult mai mare decât consumul. Obezitatea scade foarte mult calitatea vieţii,
iar obezitatea juvenilă contribuie la dezvoltarea timpurie a mai multor comorbidităţi (afecţiuni
asociate), cum ar fi diabetul zaharat de tip ÎI, ateroscleroza, hipertensiunea s.a. Acest risc
crescut de complicaţii medicale afectează dezvoltarea normală a copilului şi îl poate stigmatiza
în comunitate. Discriminarea faţă de o persoană obeză, în special faţă de un copil, afectează
dezvoltarea psihologică a acestuia, poate duce la izolare socială şi poate contribui la exacerbarea
obezităţii prin mâncatul compulsiv şi alegerea activităţilor sedentare. O dezvoltare optimă a
copilului implică mai multe aspecte, de la activitatea fizică corespunzătoare, până la menţinerea
unui psihic sănătos. Două lucruri pot fi subliniate în acest sens: joacă activă şi durata
corespunzătoare de somn.
Joacă activă
Joaca este un mediator important în dezvoltarea funcţiilor fizice, sociale, cognitive şi de limbaj
a unui copil. Din nefericire, presiunea responsabilităţii şi a unor standarde ridicate ce cade
asupra şcolilor a redus numărul activităţilor fizice în exterior. De multe ori, joaca activă poate
fi eliminată în favoarea unor activităţi didactice de învăţare, mai statice. În unele cazuri,
vizionarea pasivă la televizor şi utilizarea altor device-uri de mass-media înlocuiesc joaca
activă. Timpul prea lung petrecut în faţă unui monitor sau ecran a ajuns să înlocuiască
activităţile în aer liber. Joaca active ar trebui să fie promovată drept parte dintr-o viaţă sănătoasă
şi echilibrată, nu pentru a slabi doar.
Durata scurtă de somn
Lipsa de somn a devenit o condiţie endemică a populaţiei moderne. În ultimele decade,
durata de somn a copiilor a scăzut cu mai mult de o oră. O durată scurtă de somn este asociată
cu stress, depresie, anxietate, creştere în greutate, hipertensiune, diabet, nivel ridicate de
colesterol, moarte prematură, adoptarea unui stil de viaţă necorespunzător (sedentar) şi a unor
obiceiuri alimentare nesănătoase. Mecanismele vinovate de aceste schimbări negative sunt:
creşterea nivelelor plasmatice a unor hormoni ce stimulează apetitul, crearea unui mediu ce
predispune la obezitate, scăderea marcată a activităţii fizice spontane. Deprivarea de somn este
o problema de multe ori trecută cu vederea, ce prezintă efecte cumulative asupra sănătăţii fizice
şi mentale. Prin somn se refac ţesuturi şi îşi menţin integre funcţiile, asigurând condiţiile
biologice optime pentru o dezvoltare armonioasă a copilului.
Drept concluzie, prevenția obezității juvenile ar trebui să fie prima linie de tratament și
să țintească multiplele cauze ce pot declanșa afecțiunea.
Recomandările generale sunt:
o O monitorizare mai atentă a copiilor, pentru o prevenție mai rapidă a obezității juvenile;
o Încurajarea activităților fizice;
o Îmbunătățirea obiceiurilor alimentare și încurajarea unui program sănătos de somn;
o Insuflarea unui stil de viață sănătos, activ, ce previne creșterea în greutate;
o Orientarea spre un stil de viață sănătos, decât tratarea obezității deja instalate;
o Luarea în considerare și a factorilor genetici ce pot predispune un copil spre obezitate.

3.3.2. Malnutriția pediatrică

Malnutriţia la copii îşi lasă o amprentă serioasă atât în primii ani de viaţă, cât şi pentru cei ce
vor urma. Termenul face referire atât la lipsa macronutrienților (proteine, glucide, lipide) din
alimentaţie, cât şi la un aport deficitar de vitamine esenţiale şi minerale (micronutrienți). Un
prim rezultat este afectarea sistemului imunitar şi creşterea susceptibilităţii copilului la
îmbolnăvire. Lipsa unor elemente ca zincul, fierul şi vitamina A pot compromite imunitatea şi
determina episoade repetate de boală, de severitate peste medie. Deficitul de nutrienţi apare
adesea însoţit de infecţii gastro-intestinale şi prezintă o interconexiune strânsă: copilul poate
contracta o infecţie datorită aportului insuficient de micro- şi macronutrienți (imunitate slăbită)
şi o infecţie la rândul ei, poate agrava un deficit prin scăderea absorbţiei nutrienţilor. Prezenţa
unei infecţii alături de un deficit alimentar pot duce la stagnarea creşterii şi la întârzieri în
dezvoltarea cognitivă a copilului.
Deficitul unui nutrient poate determina la rândul lui lipsa altuia în corpul copilului. De
exemplu: lipsa în cantitate suficientă de fier, magneziu şi zinc pot antrena anorexia, rezultând
în scăderea aportului de proteine, biomolecule esenţiale în dezvoltarea organismului. Un aport
insuficient de lipide afectează, în sensul scăderii absorbţiei de vitamine liposolubile (vitamina
A şi D). Lipsa de proteine şi zinc din alimentaţie încetinesc şi chiar stopează creşterea şi
dezvoltarea osoasă, nefiind lipsită şi de alte complicaţii pe termen lung. Toate aceste efecte
negative imediate îşi găsesc ecou în anii ce vor urma, scăzând calitatea vieţii individului. Copiii
cu un IMC (indice de masă corporală) scăzut şi de o anumită statură se poate să nu îşi mai
redobândească potenţialul de creştere niciodată, dacă nu sunt corectate carenţele alimentare.

Starea de malnutriție afectează dezvoltarea creierului la copii, cauzând retard motor și cognitiv,
cum ar fi:
 Deficit de atenție;
 Performanță școlară scăzută;
 IQ scăzut;
 Deficit de memorie;
 Dificultăți de învățare;
 Aptitudini sociale reduse;
 Probleme de limbaj;
 Scăderea abilităților de rezolvare a problemelor.

3.3.3. Anemia pediatrică

Anemia la copii este definită drept valori scăzute ale hemoglobinei (Hb) sub o anumită limita
clar stabilită; acestea pot varia în funcţie de vârstă copilului şi de laboratorul care face analizele.
Valorile normale trebuie să se încadreze într-un anumit interval. OMS stabileşte drept anemie
valori sub 11g/dl pentru copii cu vârstă între 6-59 luni, sub 11,5g/dl pentru copii cu vârstă 5-11
ani şi sub 12g/dl pentru copii cu vârstă 12-14 ani. Anemia severă şi netratată la copii creşte mult
riscul de mortalitate şi poartă consecinţe negative în dezvoltarea fizică şi cognitivă a acestora.
Din nefericire, incidenţa acestei afecţiuni la copii mai mici de 5 ani a crescut între anii 1990-
2010.
Simptomele pot fi:
 Lipsa ! (pacient asimptomatic);
 Oboseală;
 Dificultăți de respirație;
 Dureri de cap, stare de vertij;
 Dureri în hipocondrul stâng (în caz de splenomegalie).
 Dureri în hipocondrul drept (în caz de calculi în vezica biliara și anemie hemolitică);
 Incapacitatea de a efectua sarcini zilnice, de a se concentra (legate de starea de oboseală).
Semne clinice si paraclinice (necesită consult de specialitate):
 Tahicardie, murmur sistolic, cardiomegalie, hepatomegalie (pot fi identificate în urma unui
consult de specialitate!)
 În anemia cronică, creșterea poate fi afectată; se păstrează circumferința capului în
parametrii normali;
 Paloare la nivelul conjuctivelor, patului unghial, palmelor;
 Petesii, vânătăi – pot fi semn de trombocitopenie consecutivă unor boli autoimune;
 Splenomegalie – în caz de hemoliză cronică sau boala oncologică;
 Leziuni papuloveziculare la nivelul picioarelor – în anumite infecții cu paraziți.
 Statura mică, circumferința mică a capului, bose frontale, piele hiperpigmentata (anemia
Fanconi);
 Tegumente galbene (anemie hemolitică).
Majoritatea copiilor tolerează destul de bine nivelele scăzute de hemoglobină, mortalitatea fiind
cauzată în majoritatea cazurilor de boală în principal, nu de anemia însăşi. Cauzele de apariţie
a anemiei sunt variate; cel mai des întâlnit motiv este un aport insuficient de fier, sau un deficit
de vitamin B12 sau de acid folic, însă mai putem enumera: boli infecţioase, anumite boli
cronice, genetice, autoimune, leucemii, pierderi mari de sânge. Screeningul pentru anemie la
copii mai mici de 5 ani nu este obligatoriu în absenţa simptomelor. Şi în acest caz, accentul
trebuie pus pe o alimentaţie variată şi sănătoasă, mai degrabă decât pe tratarea anemiei deja
instalate.
Celulele roşii livrează oxigen ţesuturilor şi organelor din corpul nostru. Fiecare celulă roşie
conţine hemoglobină, care are în structura sa un atom de fier. Acesta leagă oxigenul şi permite
celulei să-l răspândească în organism. Un aport insuficient de fier duce la o oxigenare scăzută
a ţesuturilor şi organelor şi la o funcţionare defectuoasă a lor. Fierul poate fi obţinut din
alimentaţie din multe surse natural, dar şi din produse fortificate cu fier. Cât timp bebeluşul este
alăptat, îşi obţine necesarul de fier din laptele de mamă. Ulterior, după vârstă de 6 luni, când se
începe diversificarea, majoritatea cerealelor preparate sunt îmbogăţite cu fier pentru a menţine
un aport optim în dieta celui mic. Este foarte important în primul an de viaţă să nu se înlocuiască
laptele de mamă cu cel animal, întrucât acesta din urmă are o compoziţie diferită, mai săracă în
fier şi îngreunează absorbţia fierului necesar dezvoltării copilului. O altă greşeală comună este
înlocuirea laptelui, sau administrarea şi de sucuri de fructe în primele 6 luni de viaţă. Această
practică nu îşi are nici un temei medical şi este un obicei vechi şi depăşit. De asemenea, unii
părinţi doresc să aplice o dietă strict vegetariană copiilor lor. Nu este recomandat acest fapt din
simplul motiv că unii nutrienţi sunt obţinuţi doar din produse animale: histidină (aminoacid
esenţial în creşterea şi dezvoltarea copilului) şi vitamina B12. O dietă restrictivă, cum este cea
vegetariană trebuie să cuprindă şi alimente fortificate şi să ia în calcul administrarea unor
suplimente cu vitamine şi minerale esenţiale.
În cazurile în care tratamentul cu suplimente pe bază de fier este necesar pentru a corectă un
deficit, valorile hemoglobinei se normalizează în 2-3 luni de administrare continuă. Acesta
poate fi continuat pentru încă o perioada de câteva luni pentru refacerea rezervelor din
organism.
Părintele trebuie să continue cu educaţia copilului spre un stil de viaţă sănătos şi obiceiuri
alimentare potrivite vârstei celui mic.

3.4. Cele mai frecvente tulburări de comportament alimentar la copii, preadolescenți,

adolescenți și adulți
3.4.1. Anorexia nervoasă
Descriere. Anorexia nervoasă este descrisă în literatura de specialitate ca fiind o tulburare de
comportament alimentar. Aceasta este considerată periculoasă deoarece implică variate
consecințe fizice și emoționale. Tiparul comportamental cel mai ușor de recunoscut este acela
de a-și impune limite drastice pentru cantitatea de alimente ce urmează a fi consumate.

Prevalență. Potrivit statisticilor prezentate de Asociația pentru prevenirea și tratarea tulburărilor

de alimentație, în România,
 Peste 400.000 de persoane suferă de tulburări de alimentație;
 Cele mai multe cercetări confirmă faptul că această tulburare afectează în mare măsură
tinerele adolescente, iar cele cu vârstă cuprinsă între 15-19 ani, reprezintă peste 40%
din cazuri. Fosson et al.(1987, vezi M Stone) au descris cazuri de anorexie nervoasă la
fetițe pre-pubertare înainte de menarhă (apariția menstruației);
 Anorexia este a 3-a cea mai comună boală cronică printre adolescenți;
  95% dintre cei care au o boală de alimentație au între 12 și 25 de ani;
 50% dintre fetele cu vârste între 11 - 13 ani se percep ca fiind grase;
 80% dintre adolescenții în vârstă de 13 ani au încercat să slăbească;
 51% dintre fetele de 9-10 ani se simt mai valorizate, mai acceptate dacă țin o dietă de
slăbire;
 Jumătate dintre tinerele de 18-25 de ani ar prefera mai degrabă să fie călcate de un
camion decât să fie grase, iar 2/3 ar prefera mai degrabă să fie proaste sau rele decât să
fie grase;
 42% dintre fetele de clasele 1-3 vor să fie mai slabe;
 46% dintre fetele de 9-11 ani sunt "uneori" sau "foarte des" la dietă, iar 82% dintre
familiile lor sunt "uneori" sau "foarte des" la dietă;
 91% dintre studente au avut cel puțin o tentativă de a-și ține greutatea sub control prin
dietă, iar 22% fac asta "des "sau "permanent";

Indicii care conduc spre acest diagnostic.

 În primul rând, apare refuzul de a menține greutatea corpului la nivelul considerat
normal, în raport cu o anumită vârstă cronologică și înălțime;
 Apoi, teama persistentă de a lua câteva kilograme în plus este amplificată de gândul că
s-ar putea pierde controlul, ajungându-se astfel la supraponderalitate sau obezitate;
 Preocuparea excesivă pentru autoevaluarea formei și greutății corporale devine
subiectul central după care se organizează stilul de viață;
 Controlul asupra alimentelor, prin calcularea caloriilor, și a macronutrienților;
 Ingerarea intenționată de cantități foarte mici de alimente;
 Cântărirea repetată, înainte și după servirea meselor etc;
 Scăderea bruscă a greutății corporale;
 Păr fin, moale, care crește pe față și corp;
 Dezvoltarea de ritualuri: tăierea alimentelor în bucăți foarte mici, refuzul de a mânca
în prezența altora;
 Intoleranța la frig ( datorită pierderii grăsimii protectoare);
 Tristețe, letargie;
 Evitarea prietenilor și a membrilor familiei;
 Utilizarea unor haine largi (pentru a ascunde kilogramele luate sau pentru a ascunde
corpul care este văzut ca fiind neatrăgător).
Persoanele predispuse spre a dezvolta această tulburare. Cu siguranță niciunul dintre factori,
luat individual, nu va conduce, în mod sigur, la stabilirea unui diagnostic. Mai degrabă
influențele unui cumul de factori pot declanșa apariția anorexiei nervoase.
 Persoanele care au membrii ai familiei care suferă de această tulburare au șanse în
procent de 50 % să dezvolte aceleași tipare comportamentale;
 Persoane care au deficit de zinc (Zn). Deficitul de zinc poate cauza o scădere a
apetitului, care poate degenera în anorexie nervoasă, în tulburări de apetit și mai ales
într-o inadecvată nutriție;
 Persoane care au o percepție autoevaluativă critică;
 Persoane care se caracterizează ca fiind neatractive;
 Persoane care au trăsături de personalitate considerate predispozante pentru tulburări
alimentare: nivel înalt de obsesivitate, restricție și nivele clinice de perfecționism;
 Persoane care prezintă dezechilibru la nivelul serotoninic.

3.4.1.1. Anorexia nervoasă infantilă

Anorexia nervoasă infantilă este recunoscută oficial ca fiind tulburare de alimentație în anul
2010 de către Asociația Americană de Psihiatrie. Se caracterizează prin refuzul constant de a
primi cantitățile de alimente adecvate creșterii și dezvoltării normale. Aceasta apare înainte de
vârsta de 6 ani și se soldează cu pierderea în greutate timp de peste o lună, în lipsa vreunei
patologii sau afecțiuni.
Este de reținut faptul că acești copii nu recunosc senzația de foame sau sațietate, sunt foarte
activi, ușor iritabili și preocupați de orice alte activități în afară de consumul de alimente. De
cele mai multe ori prezintă un deficit ponderal important.
Cele mai frecvente categorizări ale copiilor mofturoși sunt următoarele, iar anorexia nervoasă
infantilă se referă la prima variantă:
- Copii care mănâncă puțin din lipsa de interes față de mâncare;
- Copii cu alimentație selectivă, prin aversiuni senzoriale;
- Copii care refuză alimentele în urma unui eveniment traumatic.

După criteriile lui Chatoor, anxietatea nervoasă infantilă se diagnostichează după șase criterii:
- Refuz de a primi cantități alimentare adecvate timp de peste o lună;
- Debut în perioada de trecere ” la linguriță” sau la hrănire independentă;
- Copilul nu exprimă senzația de foame sau interes pentru mâncare, deși este foarte
activ în mediul înconjurător și în relația cu adultul;
 - Curba de creștere este deficitară;
- Refuzul alimentar nu urmează vreunui eveniment traumatic;
- Copilul nu prezintă o altă patologie subiacentă.

3.4.1.1.1. Anorexia nervoasă infantilă de inerție

În cele mai multe cazuri, anorexia psihogenă infantilă este determinată de diferiți factori
anxiogeni. Cei mai comuni dintre aceștia sunt durerea, dificultățile respiratorii care îngreunează
ingerarea alimentelor, consumul de alimente între mesele principale, dispoziție depresivă,
nervozitatea adultului și tendința acestuia din urmă de a stimula copilul să mănânce cât mai
mult etc. Cu cât intensitatea acestor factori este mai mare, cu atât tendința copilului de a refuza,
va mai fi mai vehementă. Ce cele mai multe ori se observă o atitudine pasivă în fața alimentației
și mai apoi o lipsă de cooperare. În anul 2006, Grecu și Grecu-Gabos au atras atenția asupra
faptului că intervenția prin forță și pedepsirea în anorexia psihogenă, inhibă și mai mult
mecanismul foame-apetit. O mai eficientă abordare este aceea de a analiza preferințele copiilor.

3.4.1.1.2. Anorexia nervoasă de opoziție

Spre deosebire de anorexia de inerție, cea de opoziție este mai ușor de identificat la nivel
comportamental. Copilul se agită, țipă, refuză să bea, să înghită, varsă ceea ce a înghițit, întoarce
capul înaintea mâncării, se joacă cu hrana înainte fără a mânca etc. În perioada de sugar, erupția
dinților poate favoriza instalarea unei anorexii temporale.

3.4.1.2. Anorexia semestrului II

Această formă de anorexie se întâlnește în perioada introducerii unui regim diversificat. Cel
mai frecvent se întâlnește la bebeluși, însă nu este o regulă generală.

3.4.1.2.1. Anorexia semestrului II, forma simplă

În anul 1966, Kreisler distinge două tipuri de anorexie a semestrului II. Una dintre acestea este
denumită anorexie simplă și apare ca o formă de refuz a alimentației, se instalează la un nivel
elementar și nu la nivelul unei tulburări a foamei și apetitului.

3.4.1.2.2. Anorexia semestrului II, forma complexă

A doua formă a anorexiei semestrului II este complexă, așa cum este denumită. Aceasta se
manifestă prin intensitatea simptomului și rezistența sa la metodele obișnuite de tratament.
Copilul se comportă ca și cum hrana nu l-ar interesa. Formele cele mai severe apar ca răspuns
la o situație conflictuală cu adultul. Deși este considerată ca formă complexă, foarte rar acești
copii ajung să dezvolte mai târziu tulburări sfincteriene, tulburări de somn, reacții de tipul
spasmul hohotului de plâns, tulburări de comportament.

3.4.1.3. Anorexia celei de-a doua copilării

Această formă de anorexie apare în cursul celei de-a doua copilării și poate fi consecința unei
forme anterioare. Însă, au fost identificate situații în care copiii nu au avut antecedente.
Manifestările iau forma opoziției față de rigiditatea părinților. Printre acestea pot fi enumerate
următoarele: a) exigențe cantitative sau calitative; b) severitatea ordonării meselor; c) obligația
de a menține același ritm ca și adulții etc. Din fericire, evoluția acestei anorexii nu este de obicei
gravă din punct de vedere fiziologic, însă poate determina un model comportamental viitor.

3.4.1.4. Anorexia nervoasă prepubertană

Aceasta are un debut precoce, cel mai frecvent fiind întâlnită în perioada de vârstă 9-11 ani.
Este întâlnită mai frecvent la persoanele cu trăsături dizarmonice de personalitate și la cei cu
carențe afective. Forma aceasta este mai des întâlnită la băieți și se apropie de anorexiile
asociate cu o creștere ponderală întârziată. Diagnosticul nu diferă de forma clasică.

3.4.1.5. Anorexia nervoasă a adolescentului

Rigaud descrie această formă de anorexie în anul 2007. Potrivit autorului, este forma cea mai
frecvent întâlnită. Tabloul clinic, vârsta de debut caracteristică adolescenței, prevalența
specifică părții feminine și scăderea ponderală excesivă prin reducerea consumului de alimente
sunt elementele esențiale ale anorexiei nervoase. Manifestările constau în: a) efort de menținere
a greutății corporale sub limita minimă adecvată vârstei cronologice și a înălțimii; b) teamă
excesivă de a nu lua în greutate sau de a nu deveni obez; c) perceperea deformată a imaginii
corporale etc.

3.4.1.6. Anorexia nervoasă tardivă

Anorexia nervoasă caracteristică femeii adulte trebuie diferențiată de forma întâlnită la
adolescente, dar care se prelungește la vârsta adultă. Prima se regăsește la femeile căsătorite,
este precedată, destul de frecvent de un episod anorexic minor și tranzitoriu în adolescență. Are
ca factori declanșatori căsătoria, nașterea unui copil, relațiile dizarmonice de parteneriat etc. La
vârstnici, conduitele anorexice sunt frecvente. Ele apar ca o mărturie a dorinței de a muri,
cauzate de izolare, pierderea identității, probleme fizice multiple, imposibilitatea de a avea un
viitor.

3.4.1.7. Anorexia nervoasă minoră

Această formă se referă la formele atipice. Ele au o evoluție cu sau fără îngrijiri medicale, cu
durata de câteva luni, fără scădere ponderală excesivă, însoțite de episoade bulimice, tulburări
ale imaginii corpului. De cele mai multe ori, persoanele nu vor fi diagnosticate.

3.4.1.8. Anorexia nervoasă masculină

Anorexia nervoasă masculină se întâlnește foarte rar. Ea se caracterizează prin frecvenţa
formelor grave, cu prognostic sever, ceea ce a condus la denumirea de anorexie psihotică, având
în vedere trăsăturile de personalitate schizoide, obsesive, fobice, isterice, adesea întâlnite, în
opoziţie cu anorexia feminină nevrotică (MARCELLI şi BRACONNIER, 2004). Unele studii
efectuate de ORGIAZZI BILLON– GALLAND şi CHAPPAZ (2002), raportează o anumită
frecvenţă a anorexiei nervoase în rândul homosexualilor, studii ce necesită alte cercetări
complementare. Deşi tabloul clinic al anorexiei nervoase la bărbaţi este aproximativ identic cu
cel al femeilor, totuşi el prezintă şi unele particularităţi: instalarea în preadolescenţă şi
adolescenţă pe fondul unei întârzieri în dezvoltarea fizică şi genitală, cu tendinţa la repliere şi
izolare, diminuarea capacităţii de a crea şi păstra relaţii interpersonale pe termen lung. Unii
autori consideră că există o diferenţă între anorexicii feminini şi masculini în ceea ce priveşte
hiperactivitatea; ea face parte din tabloul clinic al anorexiei mentale a tinerelor, în timp ce la
băieţi ar exista o predominanţă a apatiei şi pasivităţii. Diagnosticul se pune pe baza prezenţei
perceperii eronate a imaginii corporale şi a dorinţei necontrolate de a pierde în greutate.
WOODSIDE şi colab. (2000) demonstrează că bărbaţii pornesc din start de la o greutate
superioară, dar procentul de pierdere în greutate în anorexia mentală nu diferă la bărbaţi faţă de
femei.

3.4.2. Consumul selectiv de alimente

Descriere. Comportamentele persistente și exclusive pentru câteva combinații alimentare
reprezintă, de fapt, semne ale tulburări de alimentație de natură psihologică și poartă denumirea
tulburarea mâncatului selectiv. Aceasta din urmă este aflată la granița dintre tulburările psihice
și cele de alimentație. A fi mofturos la mâncare este diferit de a suferi de tulburarea mâncatului
selectiv. Sunt două lucruri diferite. În prima categorie se regăsește orice persoană, în diferite
etape de viață.
Refuzul de a consuma anumite alimente și preferința pentru altele, este considerat un fapt
obișnuit la vâsta copilăriei. Chiar și la vârsta adultă, avem mâncăruri preferate și altele pe care
nici nu le gustăm.
Tulburarea mâncatului selectiv a fost recunoscută oficial în 2013 și este încadrată în categoria
tulburărilor de alimentație restrictivă sau evitantă ( A.R.F.I.D. / Avoidant/ Restrictive Food
Intake Disorder).
Aceasta poate fi asemănată cu o ” fobie de mâncare”. Așa cum unii dintre noi simt anxietate
când vine vorba de un obiect fobic (animale, insecte, înălțime etc.), cei afectați de tulburarea
mâncatului selectiv manifestă stare de rău fizic și incapacitatea de a consuma anumite alimente.
Indicii care conduc spre acest diagnostic.
 Consumul unui singur fel de mâncare sau a unui număr redus de preparate;
 Alegerea unei singure grupe alimentare și excluderea celorlalte (doar lactate, doar carne
etc.);
 Alegerea sau evitarea alimentelor în funcție de textură, culoare, miros, temperatură etc.;
 Evitarea alimentelor pe baza asocierii lor cu experiențe neplăcute;
 Senzația de rău fizic la gândul că ar putea consuma un anumit aliment;
 Persoanele nu sunt interesate de dorința de a slăbi sau de a se îngrășa;
 Anumite alimente nu pot fi mirosite, înghițite, nu poate fi tolerat gustul etc.
Persoanele predispuse spre a dezvolta această tulburare.
Cei afectați par, statistic, să manifeste o preferință pentru preparatele îndrăgite de marea
majoritate: pizza, paste, cartofi prăjiți, pui condimentat, sandvișuri, ciocolată, covrigi- în
general, alimente cu valoare nutrițională mica, cu gust intens, plăcut, și un număr mare de
calorii.
Apetența pentru mâncăruri începe în copilărie, când nu este formată și sedimentată conștiința
asupra imaginii corpului și educația nutrițională. Însă, corect este să recunoaștem și influența
genetică în comportamentul alimentar.
Experiențele neplăcute la vârste fragede corelează cu apariția acestei tulburări:
 Obligația de a consuma anumite alimente în lipsa senzației de foame;
 Obligația de a consuma o cantitate prea mare de alimente în raport cu vârsta și greutatea
corpului;
 Regim alimentar restrictiv, influențat de valori familiale și religioase;
 Pedeapsa în urma refuzului de a consuma anumite alimente;
 Întărirea mecanismului de către părinți de a consuma doar alimente preferate;
  Consum de alimente care s-a soldat cu simptome fizice ( vărsături, senzație de sufocare,
reflux gastric etc.).

3.4.3. Inapetența
Descriere. Pofta de a consuma anumite alimente sau apetitul, poate avea loc și în absența
nevoilor fiziologice de a mânca. Foamea este o nevoie primară, reglată, împreună cu sațietatea,
la nivelul hipotalamusului. Apetitul reprezintă o modelare conștientă și selectivă a acestei
senzații la nivel cortical. Pofta de mâncare este influențată nu numai de stimulii primiți de la
creier de la nivelul tubului digestiv sau de la nivel umoral, ci și de aspecte socio-culturale și de
voință.
Lipsa poftei de mâncare este caracterizată prin absența dorinței de a mânca și implică lipsa
senzațiilor de foame ( spre deosebire de anorexie sau bulimie, unde persoana își restricționează
consumul de alimente, deși îi este foame). Cauzele pot fi de natură medicală ( boli), se pot
datora unor substanțe ( medicamente) sau care țin de psihologia dezvoltării.
Lipsa poftei de mâncare se regăsește uneori și la copiii mici, în afara unei cauze patologice
evidente și creează sursă de stres pentru părinți. Încurajările medicilor pediatri pentru
aparținători constau în a observa anumiți indicatori: atâta timp cât copilul se dezvoltă normal și
ia în greutate, un apetit modificat și mofturile apărute la mâncare, pot reprezenta un semn al
dezvoltării autonomiei celui mic. Cu cât ritmul de creștere încetinește, o dată cu vârsta, cu atât
și porțiile scad. La toate acestea ar trebui să se ia în calcul prudența cu care se introduc
alimentele noi. Cele refuzate se pot introduce ulterior sub diferite forme și combinații.
Există în creier, la nivelul hipotalamusului, un centru al foamei și un centru al sațietății, ambele
dirijând comportamentul alimentar al individului. Senzația de foame este declanșată atunci când
stomacul este gol (datorită creșterii nivelului de acid din stomac), ca și atunci când scade nivelul
glicemiei și al acizilor esențiali din sânge. Senzația de sațietate apare atunci când aceste nevoi
sunt satisfăcute. Dacă reglarea apetitului este normală, se poate observa o corelație între nevoia
de a ingera, nevoile energetice și, implicit nevoile de creștere ale copilului.
Inapetența apare atunci când acest echilibru este tulburat, iar urmările rapide pot fi: scăderea în
greutate și, ulterior, stagnarea creșterii. Foarte important de reținut este faptul că fiecare
organism este unic, iar nevoile acestuia variază de la un individ la altul. De asemenea,
episoadele de inapetență apar mai des în sezonul rece ca urmare a instalării bolilor respiratorii.
Primăvara crește numărul persoanelor afectate de anemiile carențiale și ca urmare, apare
inapetența. În sezonul cald, apare o diminuare a apetitului ca urmare a ingestiei crescute de
lichide.
3.4.4. Binge-eating
Descriere. Această tulburare se descrie prin repetarea unor episoade recurente de alimentare
masivă, în care persoana îşi pierde controlul asupra cantității și calității alimentelor ingerate.
Deşi este foarte asemănătoare bulimiei, nu este acelaşi lucru cu ea, pentru că spre deoasebire
de ea, mâncatul compulsiv nu este urmat de vărsături induse. Este un act conştient pe care îl
faci şi este însoţit adesea de sentimente de vinovăție sau rușine.
Consecințele mâncatului compulsiv se resimt atât la nivel fiziologic, cât și psihic. Un studiu
realizat de Organizația Mondială a Sănătății, în 12 țări, printre care și România, publicat în anul
2013, arată că efectele acestei tulburări sunt de lungă durată și pot fi comparabile cu cele ale
bulimiei. Din cauza cantității mari de alimente consumate într-un timp scurt, aportul de calorii
este adesea mult peste necesarul energetic. Prin recurența acestor episoade, riscul obezității este
mare. Astfel, 60% din persoanele care suferă de această tulburare sunt supraponderale sau
obeze.
Un studiu realizat în 2012, publicat în International Journal of Obesity arată că mâncatul
compulsiv, cel puțin în cazul copiilor, este asociat cu risc de a dezvolta sindromul metabolic-
un cluster pentru boli cardiovasculare, diabet, atac vascular cerebral. O altă cercetare publicată
în 2009, în aceeași publicație, desfășurată pe aproximativ 4000 de subiecți, arată că persoanele
care suferă de această tulburare manifestă tulburări gastro-intestinale.
Prevalență. Tulburarea este mai frecventă decât anorexia sau bulimia și debutează cel mai
frecvent la vârsta adolescenței.

Indicii care conduc spre acest diagnostic.

 Ingerarea mai rapidă decât în mod normal, în timpul episodului de
supraalimentare;
 Consumul unor porții foarte mari de mâncare, chiar şi atunci când este resimțită
senzația de foame;
 Servirea mesei de unul singur, din cauza rușinii provocate de cantitatea imensă
de alimente;
 Apar sentimente de vinovăție după fiecare episod alimentar;
 Episoadele se repetă frecvent, de cel puţin 2 ori pe săptămână, timp de cel puţin
6 luni consecutiv;
 Este vizibil câştigul de greutate.
  Mâncarea este folosită ca mijloc de evadare, recompensare, refugiu dintr-o
situație stresantă.

Persoanele predispuse spre a dezvolta această tulburare

Un studiu realizat în anul 2000 indică o anumită implicare a factorilor genetici în predispoziția
de a suferi tulburări alimentare, printre care și tulburarea mâncatului compulsiv.
O cercetare publicată în anul 2006 în Arch Gen Psychiatry menționează că ar putea fi implicate
în apariția acestei tulburări, complicațiile la naștere sau starea de sănătate a mamei în timpul
sarcinii.
Potrivit Asociației Americane de Psihiatrie, tulburarea mâncatului compulsiv poate să apară pe
fondul depresiei, anxietății generalizate, tulburării obsesiv-compulsivă, tulburării de stres
posttraumatic sau a tulburării de timp bordeline.
Influențele sociale cele mai frecvente care pot conduce la dezvoltarea acestei tulburări sunt:
conflictele familiale, nemulțumiri de viața sentimentală, instabilitate financiară, insatisfacție
profesională, stres cronic, presiune socială, stimă de sine scăzută etc.

3.4.5. Boala Pica

Sindromul Pica este reprezentat de ingestia de substanţe necomestibile, precum pământ, var,
vopsea, cretă, hârtie, etc. Se înregistrează cu o frecvenţa între 4 - 26 % în rândul populaţiei
instituţionalizate, dar apare şi la copiii normali sau la femei însărcinate. Numele sindromului
vine de la denumirea ştiinţifică din limba latină a coţofenei (Pica pica) care este cunoscută
pentru faptul că e capabilă să mănânce aproape orice.
Una dintre abordările care încearcă să surprindă cauzele sindromului Pica consideră că
deficienţa de minerale, în special deficienţei de fier, este răspunzătoare pentru acesta. Adeseori,
substanţa consumată de aceste persoane conţine mineralul care îi lipseşte individului din
organism. Circa 1 - 2 % dintre copiii cu probleme la învățare suferă de forme severe de Pica.
Cercetările arată că există două forme ale sindromului Pica: una în care o persoană mănâncă o
hrană comestibilă, dar nepreparată: boabe de cafea, coji de cartofi, etc. şi o alta, când individul
mănâncă orice altceva în afară de alimente (de la excremente, la pământ, bureți de bucătărie,
săpun, bucăți de mobilă sau var). Diagnosticul poate fi pus doar dacă acest comportament
persistă cel puţin o lună de zile.
În cazul în care se suspectează sindromul Pica, este important să se realizeze o evaluare
medicală pentru a putea exclude o posibilă anemie, blocaje intestinale, sau chiar o afectare
hepatică determinată de toxicitatea substanţelor ingerate. Înainte de a pune diagnosticul de
sindrom Pica, medicul va evalua prezenţa altor tulburări - cum ar fi retardul mental sau o
tulburare de tip obsesiv-compulsiv - drept cauză a comportamentului de a mânca ciudat.
Există multe complicaţii potenţiale ale sindromului Pica, cum ar fi :
Toxicitatea. Anumite elemente, cum ar fi chitul sau vopseaua, pot conţine plumb sau alte
substanţe toxice care să conducă la intoxicaţii, sporind riscul persoanei la complicaţii, inclusiv
deficit de învăţare şi leziuni ale creierului. Acesta este efectul secundar cel mai îngrijorător şi
potenţial letal al sindromului Pica.
Deficitul de creştere şi dezvoltare. Consumul de obiecte nealimentare poate interfera cu
consumul de alimente sănătoase, ceea ce poate duce la deficienţe nutriţionale severe.
Tulburările gastro-intestinale. Ingestia de obiecte care nu pot fi digerate, cum ar fi pietrele,
nisipul poate provoca constipaţie sau blocaje la nivelul tractului digestiv care să necesite chiar
intervenţie chirurgicală.
Sindromul Pica începe de obicei în copilărie şi durează doar câteva luni. Este foarte dificil de
gestionat la persoanele care au şi handicap în dezvoltarea neurologică.
Nu există nici o modalitate specifică de prevenire a sindromului Pica. Cu toate acestea, o atenţie
deosebită la obiceiurile alimentare şi supravegherea atentă a copiilor, cunoscuţi că pun lucrurile
în gură, poate ajuta ca această tulburare să nu ducă la complicaţii majore.

3.4.6. Bulimia nervoasă

Descriere. Bulimia nervoasă este încadrată în sfera tulburărilor de alimentaţie și se
caracterizează printr-un consum alimentar excesiv. O persoană diagnosticată cu bulimie
consumă o cantitate mare de alimente într-o perioadă scurtă de timp, iar apoi îşi provoacă
vărsături, se supune unui exerciţiu fizic exagerat, consumă laxative, diuretice sau alte
medicamente în scopul unei eliminări forţate a alimentelor. Persoanele afectate de bulimie sunt
obsedate de propriul aspect fizic. Într-un episod de bulimie se pierde autocontrolul;
Nediagnosticată şi netratată, boală conduce la probleme serioase de sănătate.
Prevalență. Etiologia bulimiei este neclară, dar se pare că apare că rezultat al asocierii unui
istoric familial (genetic) cu anumite influenţele sociale precum admirarea unei siluete longiline,
dar şi a unui tip de personalitate care tinde la perfecţionism. Evenimentele stresante ale vieţii
de zi cu zi pot declanşa bulimia în cazul persoanele predispuse să dezvolte boală.

Indicii care conduc spre acest diagnostic.

 episoade recurente de apetit exagerat şi consumul unor cantităţi mari de alimente într-o
perioada scurtă de timp (mai puţin de 2 ore);
 pierderea controlului alimentar şi a cantităţii de alimente consumată;
 sentimentul de vinovăţie după episodul de înfulecare şi frică intensă de îngrăşare;
 autoinducerea vărsăturilor, efort fizic excesiv, folosirea de laxative etc;
 episoade recurente de mâncat în exces, urmate de eliminarea alimentelor consumate care
apar cel puţin de 2 ori pe săptămână, timp de cel puţin 3 luni;
 autoevaluarea bazată pe greutatea proprie şi aspectul fizic general.

Persoanele predispuse spre a dezvolta această tulburare. Cu siguranță niciunul dintre factori,
luat individual, nu va conduce, în mod sigur, la stabilirea unui diagnostic. Mai degrabă
influențele unui cumul de factori pot declanșa apariția bulimiei.
 Un risc crescut de apariţie a bolii o constituie existenţa unui părinte, sora sau frate care
are bulimie, însă, aceasta poate fi doar una din cauze;
 Evenimente stresante;
 Riscul apariţiei bulimiei nervoase este crescut în rândul persoanelor care prezintă:
- părinţi, fraţi, surori, cu o tulburare de alimentaţie sau care sunt supraponderali sau obezi;
- istoric familial de tulburări psihice precum depresia;
- istoric familial caracterizat prin abuz de substanţe medicamentoase;
- exces ponderal după începerea unei diete alimentare restrictive;
- un anumit gen de caracter/personalitate cu tendinţa la perfecţionism;
- un ideal al conformației fizice cu greutate mică, găsindu-se într-o luptă continuă cu valorile
socio-culturale.

3.4.7. Consumul nocturn de alimente

Descriere. Senzația de foame sau pofta pentru consumul anumitor alimente în timpul nopții
favorizează creșterea în greutate. Cauzele pot fi de natură fiziologică sau psihologică. De cele
mai multe ori, nevoia de a consuma o gustare dulce sau o dietă bogată în grăsimi între cină și
ora de culcare vine pe fondul unui regim alimentar dezechilibrat sau al unul tumult emoțional,
controlat, în mod eronat, prim mâncare. Necesitatea de a mânca într-o perioadă târzie sau în
timpul nopții poate fi provocată și de un dezechilibru al hormonilor care reglează apetitul
alimentar. Spre exemplu, insulina are rolul de a procesa zahărul provenit din alimente. Când
nivelul acestui hormon atinge un prag superior critic și apoi scade brusc, se instalează senzația
de foame. Apoi, leptina, numită și frâna poftei de mâncare, transmite creierului informația că
organismul nu mai are nevoie de hrană. Spre exemplu, consumul de alimente procesate sau
bogate în zahăr, pe o perioadă îndelungată, determină inhibarea funcției leptinei. Aceasta
deoarece creierul dezvoltă rezistență la leptină. Grelina este hormonul secretat de sistemul
gastric și are rolul de a stimula apetitul alimentar atunci când stomacul este gol.

Criteriile de diagnostic ale acestei tulburări de comportament alimentar s-au dovedit a fi dificil
de stabilit. Astfel că, în anul 2004, Striegel-Moore, Thompson, Franko, Barton, Affenito
realizează un studiu extensiv realizat pe o perioadă de 5 ani. Grupul țintă a fost constituit din
2379 de adolescente cu vârste cuprinse între 9 și 10 ani. Atunci când variabila a fost consumul
de alimente după ora 19 și care cuprinde 50 % din cuantumul zilnic, rezultatul a fost acela că,
40-50% din adolescente consumă 25 % din necesarul de calorii după ora 19. După ce s-a
introdus ca variabilă nouă, înlocuirea orei 19 cu 23, procentul eșantionului s-a redus la 6,5%.

3.4.8. Ortorexia

Descriere. Ortorexia descrie comportamentul unei persoane care manifestă preocupări excesive
față de alimentație sănătoasă. Aceasta are ca principal simptom obsesia pentru consumul unor
anumite tipuri de alimente și excluderea totată a altora.

Prevalență. Tulburarea are o prevalență mai mare la bărbați și mai ales la cei cu un nivel scăzut
de educație. În cadrul diverselor cercetări, ortorexia a fost relaționată cu tulburarea obsesiv-
compulsivă centrată pe alimente.

Indicii care conduc spre acest diagnostic.

- Persoana alocă mai mult de trei ore pe zi pentru planificarea meniului care să conțină alimente
sănătoase;
- Resimte sentimente de vinovăție, teamă sau dezgust față de propria persoană atunci când are
loc abaterea de la regimul strict;
- Analizarea cu atenție a etichetelor alimentare;
- Eliminarea din dietă a alimentelor care nu sunt pure ( bio);
- Sacrificarea relațiilor și a activităților preferate pentru a consuma doar alimentele autoimpuse;
- Trăirea sentimentului de autoprețuire și autocontrol când se respectă planul alimentar;
- Desconsiderarea persoanelor care nu respectă un ritual asemănător;
- Stabilirea de relații interpersonale care manifestă aceleași tipare;
Persoanele predispuse spre a dezvolta această tulburare
- Persoanele vegetariene;
- Persoane care au experimentat diferite tipuri de diagnostic ( boli);
- Persoane care s-au confruntat cu rude/ cunoștințe care au dezvoltat boli cronice;
- Persoane care au suferit un doliu cauzat de boli cronice;
- Persoane care au cunoștințe temeinice în domeniul sănătății;
- Persoane care interpretează în mod eronat informația transmisă de specialiști etc.

3.5. Stiluri alimentare deficitare

3.5.1. Consumul de alimente între mese

Descriere. Pornind de la informațiile oferite de nutriționiști, ciugulitul sau consumul de

alimente între mese este unul din cauzele care conduc la diferite tulburări de natură fiziologică.
Pe lângă kilogramele în plus care se acumulează, are loc dereglarea mecanismului foame-
sațietate. Această formă de alimentare este diferită de gustările care se iau între mesele
principale. Rolul gustărilor este acela de a suplimenta meniul zilnic și de a furniza energie într-
o formă continuată meselor principale. Alimentele fără importanță nutrițională nu furnizează
energie reală.

Indicii care conduc spre acest diagnostic.

- Consumul de alimente în timpul realizării unei activități profesionale;
- Ronțăitul unor alimente în timpul vizionării unui material televizat;
- Ciugulitul unor alimente în timpul socializării;
- Alimentarea sub forma unei compulsii (observarea că punga de alune s-a golit) etc.

Persoanele predispuse spre a dezvolta această tulburare.

- Copii care adoptă tiparele comportamentale observate la adulții aparținători;
- Copii supraprotejați de adulți ( în special de bunici) care sunt încurajați să consume cât mai
multe alimente;
- Copii pofticioși care nu rezistă tentației anumitor produselor alimentare;
- Copii care dispun de bani de buzunar și nu au restricții în a-i cheltui;
- Persoane fără multe cunoștințe de natură nutrițională;
- Persoane gurmande;
- Persoane care manifestă un comportament alimentar dezechilibrat etc.

3.5.3. Înghițirea rapidă de alimente nemestecate

Descriere. Mestecarea este descrisă ca proces care determină pierderea texturii alimentare până
când devine lichide. Acest patern permite obsorția nutrienților, asigură o bună digestie și ajută
la menținerea greutății optime.
Într-o cercetare recentă prezentată la Reuniunea Anuală din 2013 a Institutului de Tehnologii
Alimentare de la Chicago a fost prezentat un experiment în care participanții au fost solicitați
să consume o cantitate anume de migdale. Alimentele mestecate suficient de bine au fost
absorbite mai repede de organism.

Indicii care conduc spre acest diagnostic.

- Consum mare de alimente într-o perioadă scurtă de timp;
- Amestecul de alimente moi cu cele crocante;
- Senzația de balonare, flatulență;
- Senzația de foame la scurt timp după ingerarea alimentelor etc.

Persoanele predispuse spre a dezvolta această tulburare.

- Persoane care comunică mult în timpul servirii meselor;
- Persoane care consumă alimente în timp ce lucrează , citesc, vizionează un material
televizat;
- Persoane care consumă alimente în grabă;
- Persoane care consumă mâncarea din picioare;
- Persoane care servesc masa în timp ce se deplasează;
- Persoane care dispun de o perioadă scurtă de timp pentru luarea meselor etc.

3.5.4. Scăderea apetitului determinat de stres

Descriere. Lipsa senzației de foame sau a poftei pentru diferite alimente poate fi determinată
de ritmul accelerat de viață, oboseală, preocupări intense pentru contexte situaționale etc. În
cazuri extreme se poate ajunge până la dispariția totată a senzației de foame.
Indicii care conduc spre acest diagnostic.
- Senzația de amețeală pe fondul carențelor nutriționale;
- Lipsa alimentării pentru o perioadă mare a zilei;
- Luarea mesei după încheierea orelor de muncă;
- Lipsa poftei pentru felurile de mâncare care erau agreat la un moment dat;
- Servirea unor cantități mici de alimente, în mod forțat;
- Refuzul alimentar pe perioada instalării unor probleme emoționale, familiale etc.
- Consumul de suplimente alimentare și multivitamine în încercarea de reinstalare a
poftei de mâncare etc.
Persoanele predispuse spre a dezvolta această tulburare.
- Persoane care trec prin situații de viață foarte dificile;
- Persoane care au dezvoltat un tipar alimentar deficitar și pe care l-au sedimentat (se
servește masa doar o dată pe zi);
- Persoane angrenate în activități profesionale costisitoare ca timp etc.

3.5.5. Supraalimentarea legată de stres

Descriere. Supraalimentare legată de stres vizează categoria de persoane care consumă cantități
de alimente în exces, în absența senzației de foame. Aceasta formă apare în situații tensionate,
stresante, conflictuale, singurătate etc.

Indicii care conduc spre acest diagnostic.

- În anumite perioade stresante, persoana (indiferent de vârstă), consumă alimente în
afara orelor de servire a meselor;
- În afara situațiilor stresante, acest pattern dispare, însă revine cu ocazia unor noi
contexte tensionate;
- Luarea în greutate într-o perioadă scurtă de timp (de aici vine, probabil, și conexiunea
populară că stresul îngrașă);
- În timpul studiului sau înainte de examene, copiii pot consuma alimente în exces.

Persoanele predispuse spre a dezvolta această tulburare.

- Persoanele care consumă alimentele în mod inconștient;
 - Persoane care se refugiază în alimentație pentru a lua o pauză de la situațiile
stresante;
- Persoane care gestionează greu sau nu dispun de mecanisme de apărare eficiente
pentru a face față situațiilor tensionate;
- Persoane care consideră că trebuie să aducă un aport nutrițional suplimentar pentru
a-și asigura energia necesară în situațiile dificile etc.

3.5.6. Anorexia atletică

Descriere. Anorexia atletică înglobează o combinație de comportamentele care includ obsesia

pentru efectuarea exercițiilor fizice, antrenamente excesive care conduc spre epuizare. La
mijloc este, de cele mai multe ori, dorința de a slăbi sau de a consuma calorii.
Deși nu este deocamdată recunoscută în manualele standard de sănătate mintală de diagnostic,
termenul este utilizat frecvent în literatura de specialitate. Sinonime cu această titulatură sunt
exercițiile fizice compulsive sau anorexia sportivă.

Indicii care conduc spre acest diagnostic.

- Exerciții fizice excesive în perioade dese și regulate;
- Paternul devine prioritar înaintea multor roluri dezvoltate de orice persoană;
- În efectuarea exercițiilor fizice apare disconfortul și nu plăcerea;
- Crearea unor relații sociale care dezvoltă aceleași tipare;
- Asocierea eronată a exercițiilor fizice intense cu menținerea stării de sănătate și
prevenirea bolilor etc.

Persoanele predispuse spre a dezvolta această tulburare.

- Sportivi de performanță și de elită;
- Persoane focalizate compulsiv pe aspectul fizic;
- Persoane care consumă un număr mare de calorii și incapacitatea de a regla calitatea
meniului alimentar;
- Persoane care își doresc să slăbească și consideră că este cea mai sănătoasă formă
care poate fi adoptată;
- Persoane care doresc să substituie anumite calități personale prin imaginea fizică;
- Persoane care și-au format un ideal de a atinge o imagine corporală (masa musculară,
talie, gambe etc).