Mitul lui Sisif – Albert

Camus
Mitul lui Sisif – Albert Camus

Albert Camus, romancier, eseist si dramaturg francez, s-a nascut pe data de 7

noiembrie 1913 intr-un sat sarac din Algeria. La doar un an de la nastere, tatal sau a
fost rapus in lupta, ramanand cu mama sa, fratele lui, bunica din partea mamei si un
unchi paralizat. O buna parte din viata a locuit intr-un apartament cu doua camere
din Alger, prima mare incercare a vietii sale fiind saracia.
In anul 1918, Albert a inceput scoala si a avut norocul să aibă un profesor
remarcabil, Louis Germain, care l-a ajutat să obţină o bursă la liceul din Alger în
1923. Urmatoarea perioada a fost dedicata studiului si sportului, in special fotbal, box
si inot, dar in anul 1930, Camus a fost diagnosticat cu tuberculoza si astfel cariera sa
sportiva a incetat si a fost fortat sa intrerupa studiile. Astfel, s-a hotarat sa traiasca
singur, luandu-si diferite joburi, in timp ce studia filozofia in cadrul Universitatii din
Alger. El isi ia licenta cu teza metafizica creștină și neoplatonismul, care are ca obiect
raportul dintre elenism și creștinism la Plotin și Sfântul Augustin. Din aceeași
perioadă datează și afirmația: "Mă simțeam un grec trăind într-o lume creștină".
Intre 1930 – 1940 Camus a inceput sa citeasca din clasicii francezi, dar si din
scriitori contemporani lui, iar pentru o scurta perioada a fost membru al Partidului
Comunist Algerian. In plus, a scris, adaptat si jucat pentru Theatre du Travail. Pe tot
parcursul vietii, Camus a iubit teatrul, literatura si folosifia. Doua dintre cele mai de
seama contributii dramatice ale sale sunt adaptarile dupa Recviem pentru o
călugăriţă (Requiem pour une nonne, 1956) a lui William Faulkner şi după Demonii
(Les Possédés, 1959) lui Feodor Dostoievski.
Inainte de inceperea celui de-al Doilea Razboi Mondial, Camus si-a facut
ucenicia ca jurnalist la cotidinanul Alger-Republicain. In toata aceasta perioada, el a
indeplinit sarcini specifice celor de editorialist principal, redactor, ziarist si scriitor de
recenzii literare.
Ca si lucrari importante ce au fost remarcate se regasesc: Căderea (La 2Chute,
1956) şi o colecţie de povestiri scurte, Exilul şi împărăţia (L’Exil et le royaume, 1957).
Prin aceste lucrari dezvăluie o preocupare pentru simbolismul creştin şi conţine o
demascare ironică a formelor îngăduitoare de moralitate umanistă seculara. Alte
scrieri importante sunt si “Omul revoltat”, “Ciuma” si “Mitul lui Sisif”, acesta din
urma fiind un important eseu filozofic in care a analizat nihilismul contemporan si
constiinta “absurdului”.
In 1957, la varsta de 44 de ani , primeste Premiul Nobel pentru literatura, iar
dupa cel de al doilea Razboi Mondial, devine vocea generatiei sale si mentorul
urmatoarei generatii, nu numai in Franta, dar si in Europa. Cititorii sai il considera
un filozof al absurdului și al evoltei, iar acest fapt se datorează celor două mituri
conturate în eseuri: al asumării suferinței (Mitul lui Sisif) și al salvării (Omul
revoltat). Școala filozofică din care face parte, astfel, eseistul este cea a
existențialismului, în sensul etimologic al cuvântului, sens pe care îl precizează și Ion
Vitner în studiul Albert Camus sau tragicul exilului: "Existență (ex-sistere) înseamnă,
într-adevăr, «a fi situat în afară de», adică are sensul unei separări, al unei rupturi
sau – cum traduce Camus – al unui exil, al unei înstrăinări".
 Prin scrierile lui, a abordat in principal tema alienarii individului fata de sine,
izolarea omului intr-un univers strain, problema raului si apropierea apasatoare a
mortii, observandu-se astfel dezamagirea intelectualului postbelic. El este amintit,
alături de Sartre, ca exponent de primă importanţă al existenţialismului. Deşi
înţelegea nihilismul multor contemporani ai săi, Camus susţinea că este necesar să fie
apărate valori precum adevărul, cumpătarea şi justiţia. În ultimele sale lucrări a
schiţat un umanism liberal care respingea aspectele dogmatice atât ale
creştinismului, cât şi ale marxismului.
Nihilismul (din latinescul nihil, nimic) este o poziție filozofică care susține că a
fi, în special trecutul și prezentul existenței umane, nu are nicio însemnătate
obiectivă, scop, adevăr comprehensibil, sau vreo valoare esențială. Nihiliștii afirmă,
în general, unele sau toate din următoarele: nu există dovezi rezonabile pentru
existența unui creator sau cârmuitor suprem, o "moralitate adevărată, și o etică
seculară obiectivă este imposibilă.
Termenul "nihilism" a fost popularizat pentru prima dată de romancierul Ivan
Turgheniev (1818-1883). Mișcări de artă, cum ar fi dadaismul și futurismul, și mișcări
filozofice, cum ar fi existențialismul, postmodernismul, poststructuralismul și
deconstructivismul au fost toate identificate de comentatori ca "nihiliste" la momente
diferite în contexte diferite. Nihilismul diferă de Scepticism prin aceea că
Scepticismul nu respinge complet afirmaţiile adevărului, ci respinge numai acele
afirmații la care există dovezi empirice insuficiente pentru a le sprijini.
Existențialismul este o variantă distinctă a filozofiei existențiale, o doctrină
filozofică și de acțiune caracterizată printr-o accentuare a individualității, propagarea
libertății individuale și a subiectivității. Existențialismul își are originea în lucrările
lui Kierkegaard, este dezvoltat de contribuțiile lui Husserl și Heidegger, devenind
faimos după sfârșitul celui de-â. Existențialismul cuprinde deopotrivă un sistem
ideatic, o morală și o doctrină de acțiune.
Acest curent din gândirea filozofică se leagă și de numele unor scriitori care au
exprimat, în operele lor, un „sentiment tragic al vieții” și ideea absurdității existenței
printre care si Albert Camus. Literatura existențială este o literatură ce exprimă, iar
uneori chiar demonstrează în opere de ficțiune, idei ale filozofiei existențiale.
In lucrarea “Mitul lui Sisif”, Camus face referire, printre altele, la sensul vietii.
El incearca sa caute un raspuns la intrebarile “Merita viata traita sau nu?” si “Este
sinucidearea o solutie?”
Nu cunoasterea caracterizeaza raportul omului la lume, ci sentimentul
absurdului. Camus afirmă că “Sentimentul absurdităţii poate să-1 izbească în faţă pe
orice om, la orice colt de stradă. În nuditatea sa dezolantă, în strălucirea sa moartă', el
este insesizabil.” Astfel, ne punem intrebarea „Ce ii da sens vietii?” . Confruntarea
dintre inima umana, plina de dorinte si indiferenta universului conduce la conturarea
notiunii de absurd. Din clipa în care a fost cunoscută, absurditatea devine o pasiune,
cea mai sfîşietoare din toate. Dar important e să ştim dacă omul poate trăi cu
pasiunile sale, dacă poate accepta legea lor profundă, aceea de a arde inima pe care o
umplu în acelaşi timp de viaţă.
Exista o diferenta intre existentialismul lui Sartre si cel al lui Camus. Sartre
considera angaosa ca o oglindire a universului in mintea, gandurile si constiinta
individului, pe cand omul lui Camus a fost creat liber, avand posibilitatea de a se
salva. In timp ce Sartre considera sinuciderea si dezertarea ca fiind singurele optiuni,
Camus pastreaza sinuciderea dar inlocuieste dezertarea cu revolta.
Viata se poate recladi purificata prin iluminare, adica prin comprehensiunea
absurdului. Oamenii trebuie sa realizeze ca sentimentul absurdului exista si ca il pot
trai in orice moment. Omul absurd trebuie sa incerce sa traiasca asa cum considera
de cuviinta, in baza evenimentelor deja cunoscute, ignorand si eliminand din viata sa
lucrurile nesigure. Astfel, omul intelege ca tot ceea ce stie este faptul ca exista si ca
este muritor. “Experienta mea, pasiunile mele, ideile mele, imaginile mele, amintirile
mele sunt tot ceea ce stiu despre aceasta lume- si ele imi sunt suficiente “
Camus afirma ca prin sinucidere omul isi da seama ca viata il depaseste “a te
omori inseamna, intr-un sens, a marturisi”. A marturisi ca esti depasit de viata sau ca
nu o intelegi. A te omori inseamna ca viata nu merita traita”. Luand in calcul ipoteza
ca viata este lipsita de sens, am putea crede ca singura solutie pentru a rezolva
conflictul dintre constiinta omului ce doreste sa intelega sensul vietii si neputinta sa
de a-l gasi este sinuciderea. Asemanarea “chinului” cotidian, a rutinei, a monotoniei
si a incercarii de a gasi sensul vietii se face prin asemanarea situatiei lui “Sisif” cu
situatia omului. Sisif este un personaj al mitologiei grecesti, pedepsit de catre zei
pentru sfidare cu o munca zadarnica pentru tot restul eternitatii. El a fost pus sa
ridice o piatra pana in varful unui munte. Ajuns in varful muntelui, piatra cade
inapoi, Sisif fiind nevoit sa repete aceasta actiune la nesfarsit. Urmatoarele intrebari
care intervin sunt “Cand va fi gata ceea ce ne propunem?” si “Care este scopul a ceea
ce facem?” Camus afirma si faptul ca “Fericirea si absurdul sunt doi copii ai aceluias
parinte. Ei sunt nedespartiti, intelegem asadar ideea de descoperire a absurdului ce
are ca rezultat fericirea, dar si nasterea sentimentului de absurd din doritul sentiment
al fericirii.