ELEMENTE DE TEORIE LITERARĂ

GENUL EPIC – structuri şi organizări specifice

1.Genul literar – concept fundamental al teoriei literare, denumind un anumit tip de

creaţie în proză sau versuri care asociază operele literare pe baza elementelor comune de :
- structură
- tehnică artistică
- reflectare a poziţiei autorului
Se disting trei genuri literare: epic, liric, dramatic.
2. Genul epic – include totalitatea literaturii de tip narativ, având ca moduri de expunere
dominante naraţiunea şi descrierea, dar şi dialogul şi monologul.
- prezintă indirect, subiectiv sau obiectiv, poziţia autorului prin nararea acţiunilor unor
personaje
3. Modurile de expunere – mijloacele prin care scriitorul comunică viziunea sa asupra
lumii, trăirile şi sentimentele sale în faţa realităţii umane şi naturale.
În funcţie de scopul reprezentării, se disting tei moduri de expunere:
- descrierea – axată pe imagine (vizuală, auditivă...)
- naraţiunea – concentrată pe fapte, evenimente, întâmplări
- dialogul – centrat pe vorbire
Modurile de expunere sunt asociate, de regulă, genurilor literare:
- descrierea corespunde genului liric
- naraţiunea corespunde genului epic
- dialogul corespunde genului dramatic
Modurile de expunere pot, însă, coexista în cadrul uneia şi aceleiaşi opere, apartenenţa la
gen fiind marcată de ponderea unui mod de expunere, ca şi de alte considerente de
conţinut şi formale.
4. Naraţiunea
Fr. naration, lat. narratio – povestire, istorisire
• relatarea unor întâmplări într-o succesiune temporală de momente
• tip de text care înfăţişează acţiuni reale/fictive atribuite unor personaje şi relatate de un
autor.
5. Naraţiunea – clasificare:
• după forma epicului:
- în versuri: balada, poemul, epopeea
- în proză: povestirea, schiţa, nuvela, romanul
• după raportul narator-operă:
- subiectivă: povestirea
- obiectivă: nuvela, schiţa, romanul

1
 • după complexitatea structurii narative:
- forme reduse: zicala, anecdota, epistola
- fome ample: epopeea, romanul
• după forma de manifestare, de materializare a expresiei narative:
- în sisteme lingvistice: literatura, istoria
- în sisteme nonlingvistice: artele plastice, arta cinematografică, reprezentarea
scenică.
6. Naratologia – ştiinţa care studiază naraţiunea
Naratologii fac diferenţa între:
- povestire (istorisire, fabulă)
- discurs (subiect)
a.) Povestirea - totalitatea evenimentelor petrecute
b.) Dialogul - modul în care receptorul (cititorul) ia cunoştinţă de cele relatate
7. Structura genului epic:
• popular:
a.) oral:
- în versuri: balada, legenda
- în proză: basmul, legenda, snoava
b.) scris: cărţile populare: Alexandria, Esopia.
• cult:
- în versuri: fabula, poemul, epopeea
- în proză: schiţa, povestirea, nuvela, romanul.
8. Timpul
• exprimă ordinea şi durata evenimentelor; poate avea valoare simbolică.
Clasificare:
A.Timpul povestirii
• timpul în care se povesteşte
• timpul necesar narării unui eveniment:o întâmplare de câteva minute poate ocupa câteva
pagini, în timp ce câţiva ani pot fi rezumaţi în câteva clipe (rânduri).
B. Timpul povestit (timpul ficţiunii)
• timpul despre care se povesteşte
• timpul desfăşurării acţiunii; poate fi scurt (câteva ore) sau lung (câteva generaţii)
• cronologia poate fi indicată:
- în mod direct, printr-un ceas, o dată, un eveniment istoric, sau prin cuvinte din câmpul
lexical al timpului
- în mod indirect, prin notaţii asupra fenomenelor meteorologice, anotipului, a vârstei
personajului, asupra vestimentaţiei.
• timpul ficţiunii şi cel al povestirii nu coincid perfect decât în dialog.
9. Spaţiul – totalitatea locurilor în care se desfăşoară acţiunea; acestea se pot grupa în
perechi antonimice: interior-exterior; privat-public; urban-rural; spaţiu orizontal-spaţiu
vertical; loc real-loc imaginar.
• reprezentarea spaţiului presupune folosirea descrierii (făcute de narator sau de personaj)
• rolul spaţiului: contribuie la crearea iluziei realităţii; poate avea şi funcţie simbolică

2
10. Subiectul (acţiunea) – succesiunea faptelor şi întâmplărilor care formează conţinutul
operei literare; presupune existenţa unei singure acţiuni sau a mai multor acţiuni.
În structura subiectului se pot identifica mai multe momente pricipale:
A. Expoziţiunea – partea de început a acţiunii, în care se precizează locul, timpul şi
împrejurările în care se desfăşoară subiectul.
B. Intriga – momentul în care se desfăşoară conflictul principal al operei literare epice şi
în care acţiunea capătă o anume direcţie.
C. Desfăşurarea acţiunii – totalitatea evenimentelor şi întâmplărilor care formează
succesiunea imaginată de autor.
D. Punctul cuminant – momentul în care tensiunea creată între personajele operei atinge
pragul cel mai înalt.
E. Deznodământul – finalul acţiunii, soluţia pe care o oferă autorul pentru rezolvarea
conflictului declanşat prin intrigă.
F. Conflictul – elementul esenţial care determină desfăşurarea acţiunii; constă în opoziţia,
dezacordul dintre două sau mai multe personaje sau în tendinţele contradictorii ale
aceluiaşi individ. Este declanşat prin intrigă şi soluţionat prin deznodământ.
După locul pe care îl ocupă:
• conflict principal
• conflict secundar
După planul în care are loc:
• conflict interior (psihologic) – în sufletul unui personaj
• conflict exterior – antrenează două sau mai multe personaje prin opoziţii in plan erotic,
familial, social, politic, spiritual.
11. Autorul – persoana reală care creează o opera, fiind predecesorul experienţelor
necesare actului creativ.
! Autorul nu trebuie confundat cu vocea narativă (care spune povestea), acesta fiind
reprezentat în opera literară epică de narator.
12. Naratorul
Fr.: narrateur, lat.:narrator – povestitor
• o instanţă intermediară între autor şi cel care relatează suita evenimentelor
• vocea care spune povestea; se interpune între autor şi acţiunea pe care o creează în
operă.
• naratorul îşi asumă o perspectivă, o atitudine faţă de evenimentele în desfăşurare; îşi
schimbă atitudinea în funcţie de intenţia auctorială; este o proiecţie a conştiinţei autorului.
• autorul are viziunea de ansamblu (concepe mesajul), alege tehnicile narative şi le
asociază, aflându-se în operele tradiţionale “dincolo” de text.
• naratorul înregistrează întâmplările într-un dicurs narativ (povestirea propriu-zisă)
• funcţiile naratorului:
- funcţia narativă (de reprezentare)
- funcţia de control
- funcţia de regie
- funcţia de interpretare

3
• tipuri de narator:
- narator omniscient (de regulă, identificat cu autorul în romanul realist)
- narator-personaj - implicat direct în succesiunea evenimentelor
- narator-martor – asistând în totalitate sau numai parţial la întâmplări
- narator-confident – căruia i s-a relatat povestirea şi care, la rândul său o istoriseşte
- narator-mesager – transmite mai departe povestirea auditoriului din text
- narator-ordonator al scenariului epic
- narator reprezentabil – sugerează, discret, perspectiva autorului textului asupra
faptelor prezentate
• în funcţie de gradul implicării în evenimentele povestite, naratorul este:
- narator obiectiv – neimplicat în evenimente; omniscient şi omniprezent; povesteşte în
mod obişnuit la persoana a III-a. Este prezent, de obicei, în operele literare tradiţionale
sau în romanul modern obiectiv
- narator subiectiv – este, în acelaşi timp, şi personaj; povesteşte evenimentele la
persoana I. Este prezent în romanul modern.
13. Personajul literar
Fr. personage; lat. persona – rol, mască de teatru, actor
• fiinţa ori elementul personificat implicat direct ca “actor” în desfăşurarea întâmplărilor
relatate într-o operă literară
• reflectă (indirect) poziţia autorului
Clasificare – personajele se pot clasifica în funcţie de tipul de text în care “trăiesc”, de
curentul literar, viziunea artistică, perspectiva narativă.
a.)dupa curentul căruia aparţin:
- eroul sublim din tragedia classică sau din epopeea clasică; se caracterizează prin
acţiune, supradimensionare calitativă şi supralicitare cantitativă; însuşirile lui sfidează
măsura obişnuită, iar singura răsplată pe care o aşteaptă este celebritatea
- caracterele – specifice clasicismului; sunt personaje având o singură trăsătură
dominantă: avarul, ipocritul, mizantropul, fanfaronul, etc.; personajele clasice nu
înfăţişează “oameni”, ci tipuri ideale, eterne, modele de comportament, încât uneori
numele lor au devenit sinonime cu o trăsătură umană: un Harpagon sau un Hagi Tudose
(zgârcitul), un Don Juan (curtezanul), un Don Quijote (visătorul incurabil).
- romantismul aduce în prim-plan perechi antitetice în care se combină adesea categoriile
morale (bine-rău) şi cele estetice (frumos-urât).
- personajele tipice – specifice realismului; spre deosebirede cele clasice, acestea îşi pot
găsi corespondent în viaţa reală.
b.) după locul pe care îl ocupă în structura generală a operei:
- principale (eroi, protagonişti)
- secundare
- episodice

4
c.) din punctul de vedere al raporturilor cu realitatea:
- fantastice (valoarea reliefării supranaturale)
- legendare (valoare mitizantă)
- istorice (caloare evocatoare; cu existenţă istorică evocatoare)
- alegorice (valoare simbolică)
d.) dupa modul în care sunt construite:
- individuale
- colective
- pozitive
- negative
e.) din puntul de vedere al relaţiilor dintre ele:
- antagoniste – construite prin antiteză faţă de personajul principal sau faţă de alte
personaje
f.) tot în funcţie de modul în care sunt construite:
- plate – structurate pe o dominantă
- rotunde (complexe)
‼ O menţiune aparte trebuie făcută în ceea ce priveşte personajul reflector, care este, în
realitate, un agent naratorial, un centru de conştiinţă la care autorul reurge spre a
introduce în naraţiune o altă perspectivă asupra faptelor.
Naraţiunea, realizată prin intermediul unor astfel de personaje, implică o filtrare a
faptelor prin conştiinţa acestora, cum se întâmplă în Patul lui Procust sau în romanele
Hortensiei Papadat – Bengescu ( Fecioare despletite, Drumul ascuns, Concert din muzică
de Bach). Consecinţa utilizării acestui procedeu este o mai mare autenticitate a faptelor
relatate.
g.) din punctul de vedere al implicării în actul naraţiunii:
- personaj-narator (personaj povestitor) – care povesteşte un eveniment la care a luat sau
nu parte
- personaj-actor – care doar acţionează în faptele narate, fiind prezentat de narator
- personaj-reflector – comentează evenimentele şi caracterizează celelalte personaje, fiind
o voce raţională, credibilă
- personaj alter-ego al autorului – similar ca funcţie personajului reflector, deosebirea
dintre ele constând în faptul că primul nu comentează şi nu caracterizează direct
evenimentele, respectiv personajele.
14. Perspectiva narativă (punct de vedere/focalizare/viziune)
• poziţia din care se produce enunţarea (cine şi din ce unghi priveşte, ce interpretare dă
faptelor)
• denumeşte raportul dintre vocea narativă şi evenimentele descrise.

5
Clasificare:
- auctorială – descrierea evenimentelor din perspectiva naratorului obiectiv, omniscient
şi omniprezent; relatarea se face la persoana a III-a
- actorială – descrierea evenimentelor din perspectiva personajului narator, subiectiv;
relatarea se face la persona I.
Perspectiva narativă se află într-o relaţie de interdependenţă cu tipul naratorului şi cu felul
naraţiunii, presupunând trei tipuri de raportare la personaj:
- viziunea “dindărăt” în care naratorul ştie totul despre personajul său
- viziunea “împreună cu“ unde naratorul ştie tot atât cât personajul, încât el nu poate da
explicaţii cititorului dacât dacă i le oferă personajul însuşi
- viziunea “din afară” în care naratorul este doar martor, ştie mai puţin decât personajul.
Primul tip este caracteristic poeziei secolului al XIX- lea, celelalte două sunt cultivate cu
precădere în roză modernă. In textele de mai mare întindere, nuvele, romane, mai cu
seamă, dar şi în povestire, perspectiva se poate modifica de la o secvenţă la alta, alternând
punctul de vedere al naratorului cu acela al personajului.
15. Focalizarea
• personajul-reflector selectează şi prezintă subiectiv şi parţial faptele; permite ca tehnică
narativă focalizarea
Definiţie: modalitatea de construire a textului literar prin care autorul selectează şi aduce
în prim-plan informaţii dintr-o anumită perspectivă asupra povestirii.
Tipuri:
- focalizare internă – punctul de vedere al naratorului sau personajului implicat
aparţinând lumii evocate
- focalizare zero (nonfocalizare) – presupune prezentarea neselectivă a tuturor
informaţiilor cunoscute povestitorului, autorului; specifică naraţiunii omnisciente.
- focalizare externă – prezintă faptele dinafara lumii evocate şi fără implicare afectivă;
specifică naraţiunii obiective care încearcă să elimine perspectiva
autorului/personajului, prin prezentarea de către naratorul care se vrea neutru.
16. Modalităţi narative:
- viziunea autorului asociază/alternează modalităţi narative diferite
- reconstituirea atmosferei de epocă şi acţiunile personajelor sunt redate prin secvenţe de
factură cinematografică: imagini unitare care sugerează mişcările sufleteşti, relaţiile
dintre personaje, conflictele, cadrele istorice prin reprezentarea gesturilor, a mimicii, a
reacţiei şi a aspectului exterior.
a.) Înlănţuirea – combinarea secvenţelor narative în suită
b.) Alternanţa – trecerea de la un plan al naraţiunii la altul
c.) Pauza descriptivă – suspendarea temporară a acţiunii pentru a oferi cititorului
informaţii legate de reacţiile personajelor, de ambianţă, pentru a ne pregăti dezvoltarea
unei noi acţiuni.

6
17. Vocea/instanţa narativă – un component al situaţiei narative suprapus, în parte, peste
acela de persoană
Formele vocii narative:
- naraţiunea la persoana a III-a (naratorul omniscient). Naratorul pare a şti totul,
dovedindu-se cunoscător al ansamblului întâmplărilor şi al desfăşurării acţiunilor; el
povesteşte întâmplările, descrie personajele şi locurile
- naraţiunea la persoana a II-a – frecventă în povestirea tradiţională prin formulele de
adresare către cititor
- naraţiunea la persoana I – cu narator personaj sau narator la desfăşurarea acţiunii;
naratorul spune numai ceea ce vede şi aude, povesteşte întâmplările la care asistă.

7
8