Posesia 1

Cuprins:
Introducere………………………………………………………………...2
Capitolul I.Noţiuni generale

1.1. Definiţie şi reglementare juridică............................................................3
1.2 Calităţile posesiei.....................................................................................5
1.3 Formele posesiei.......................................................................................8
1.4 Posesia şi detenţia....................................................................................9
1.5 Elementele constitutive ale posesiei.......................................................17
Capitolul II.Modul de dobândire şi viciile posesiei

2.1 Dobândirea şi pierderea posesiei............................................................ 21
2.2. Viciile posesiei........................................................................................24
Capitolul III. Efectele posesiei

3.1 Consideraţii generale privind efectele posesiei......................................35
3.2. Prezumţia de proprietate........................................................................36
3.3. Dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credinţă....................37
Capitolul IV. Apărarea posesiei prin acţiunile posesorii

4.1 Noţiune .Justificarea acţiunilor posesorii………………………………40
4.2 Evoluţia acţiunilor posesorii……………………………………………41
4.3 Caracterele juridice ale acţiunilor posesorii…………………………….43
4.4 Felurile acţiunilor posesorii……………………………………………..44
4.5 Calitatea procesuală activă într-o cerere posesorie……………………..47
Capitolul V. Practică judiciară...................................................................49

Concluzii........................................................................................................62
Bibliografie
1
Introducere
În doctrina juridică proprietatea şi expresia sa juridică - dreptul de proprietate a

fost apreciat a fi cel mai important drept civil patrimonial, cu valoare constituţională, a
cărui conservare şi protecţie constituie unul dintre scopurile societăţii politice.
Constituţia României a înscris dreptul de proprietate în categoria drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, asigurându-se alinierea acesteia la reglementările internaţionale
în domeniu. Dintre acestea, prezintă o relevanţă deosebită, „Convenţia europeană privind
drepturile omului”, care prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale, fiind posibilă exproprierea numai pentru o cauză de utilitate
publică.
Locul central pe care acest drept îl ocupă în contextul drepturilor şi libertăţilor
umane, precum şi atenţia sporită ce se acordă garantării sale, se explică prin însuşirea sa
de „fundament al regimului economic”, după cum separaţia puterilor este fundamentul
regimului proprietăţii ca drept fundamental, trebuie considerată şi ca o realizare a ideii de
libertate umană. Această garanţie trebuie să lase câmp liber activităţii economice şi să
ofere o bază materială care sa pemită, individului să duca o viaţă liberă şi responsabilă.
Motivaţia alegerii acestei teme a fost dată de importanţa pe care o are în raport cu
propietatea.
Lucrarea este alcătuită din cinci capitole.În primul capitol am prezentat noţiuni
generale despre posesie.În al doilea capitol am prezentat dobândirea şi pierderea
posesiei.In cel de-al treilea capitol am prezentat efectele posesiei.În capitolul cinci am
prezentat apărarea posesiei prin acţiuni posesorii iar în ultimul capitol am prezentat
câteva cazuri din practica judiciară şi jurisprudenţă în legătură cu posesia.
2
Capitolul I.Noţiuni generale
1.1. Definiţie şi reglementare juridică
Posesia (Jus utendi) este o stare de fapt şi nu o stare de drept care presupune
puterea materială pe care o exercită o persoană asupra lucrului. Ea constituie
manifestarea exterioară sau semnul exterior al existenţei dreptului de proprietate şi a
celorlalte drepturi reale.
În codul civil posesia este imprecis definită prin art. 1846 alin.2 care prevede că
“posesia este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de
noi înşine sau de altul, în numele nostrum”. Definiţia este cum arătam imprecisă,
criticabilă, din cel puţin doua motive:
- Foloseşte termenul de deţinere ceea ce poate crea confuzii, termenul fiind
susceptibil şi de un alt înţeles juridic (detenţie precară);
- Expresia “folosirea de un drept” poate de asemenea conduce la ideea inexactă
a unei concordanţe între posesie şi exerciţiul unui drept, ori posesia poate
exista chiar dacă posesorul nu exercită un drept asupra lucrului.
Cât priveşte literatura de specialitate, aceasta oferă explicaţii variate acestui
atribut.
Autorul G. Tabaca1 vorbeşte despre posesie ca despre dreptul de a întrebuinţa o maşină,
un cod, etc, pe când în opinia autorului M. Cantacuzino “jus utendi” corespunde cu toate
puterile menite de a face din lucru întrebuinţarea economică de care lucrul e susceptibil,
după natura sa specifică. Într-o manieră asemănătoare, Florin Sion 2 apreciază că, în
virtutea posesiei, proprietarul are dreptul de a uza de lucrul în sine, în sensul că poate
folosi lucrul (poate locui casa, folosi mobile, călări calul etc). O definiţie completă a
posesiei formulează autorii G. N. Luţescu şi C. Hamangiu care apreciază posesia ca fiind
“exerciţiul unei puteri de fapt care dă posibilitatea posesorului de a se comporta faţă de
1
I.P. Filipescu,Drept civil, Editura Universul Juridic, 2007, op.cit., p. 75
2
C. Stătescu, C. Bârsan –Drept civil.Drepturi reale principale,Editura Hamangiu,2007 op.cit., p.31
3
lucru ca şi când el ar fi adevăratul titular al dreptului real, căruia îi corespunde în mod
normal puterea de fapt exercitată prin acte materiale şi juridice”.
Fiind o stare de drept, independenţa de dreptul real asupra lucrului, posesia este
apărată de lege, prin efectele juridice pe care le produce în favoarea posesorului. Deci
posesorul are anumite drepturi în simpla sa calitate de posesor.
Art. 1 Cod civil prevede că „posedarea bunurilor constă în întrebuinţarea
calităţilor utile ale bunurilor”. Astfel, acest atribut constă în prerogativa titularului
dreptului de proprietate de a stăpâni în fapt bunul. O asemenea stăpânire poate aparţine
direct şi nemijlocit proprietarului, exercitându-se în interes propriu şi prin putere proprie.
Dar, proprietarul poate conveni ca stăpânirea de fapt să fie făcută şi de o altă persoană,
dar în numele şi în interesul legii.
Deoarece în acest caz posesia corespunde proprietăţii, se poate afirma că posesia se
înfăţişează ca o expresie exterioară a proprietăţii. Dar nu se poate pune semnul egalităţii
între posesie (care reprezintă o stare de fapt) şi proprietate (care este o stare de drept),
mai ales că, în unele cazuri, proprietatea poate aparţine unei persoane, iar posesia alteia.
De exemplu, o persoană poate avea proprietatea unui bun, fără să aibă însă şi posesia,
după cum o persoană poate avea numai posesia, fără a fi însă şi proprietar.
Posesia este un atribut important al proprietăţii, deoarece a-l priva pe proprietar de
acest drept, înseamnă a-i face dreptul ineficient, lipsit de utilitate. Aşa cum s-a relevat în
doctrina juridică: „Posesia este mijlocul indispensabil fiecărui proprietar pentru a realiza
scopul său, adică utilizarea economică a proprietăţii sale”3. Orice proprietar trebuie să
aibă posibilitatea materială de a se folosi de bunul său. În caz contrar, proprietatea
rămâne o simplă utopie.
Considerăm că, fiind o stare de fapt, posesia generează implicit unele drepturi,
aşa încât nu se poate considera că ne vom afla în prezenţa unei noi teorii referitoare la
posesie.
Chiar dacă posesia poate fi şi un atribut al dreptului de proprietate, ea nu poate fi
tratată ca un drept real distinct. Un atribut al dreptului de proprietate nu poate fi similar
cu dreptul de proprietate însuşi.
3
Liviu Pop,Drept civil.Drepturi reale principale,Editura Universul Juridic, 2006,p.57
4
Între teoria posesiei ca un drept şi posesia ca o stare de fapt s-a conturat teoria
despre posesia ca o stare de fapt generatoare de drepturi, care încearcă o sinteză între cele
două teorii, s-a menţionat că această din urmă teorie ar fi conformă cu realitatea şi cu
conţinutul drepturilor reale.
1.2 Calităţile posesiei
Posesia unui bun pentru a exista, în afară de întrunirea celor două elemente
esenţiale animus şi corpus mai trebuie să aibă şi câteva calităţi.
În acest sens, art. 1847 C. civ. prevede:
„Ca să poată prescrie se cere o posesiune, continuă, neîntreruptă, netulburată,
publică şi sub nume de proprietar, după cum se explică în articolele următoare”.
Textul deşi se referă numai la calităţile cerute pentru uzucapiune, în realitate se
referă la calităţile necesare pentru producerea tuturor efectelor juridice ale posesiei.
Instanţa supremă a relevat faptul că pentru dobândirea proprietăţii prin
uzucapiune, se cere doar ca posesia să se exercite public şi să îndeplinească celelalte
condiţii prevăzute de art. 1847 C. civ., pentru ca proprietarul să poată afla de posesia ce
se exercită împotriva sa. Legea nu prevede însă şi condiţia ca proprietarul să aibă efectiv
cunoştinţă de împrejurarea că bunul său este posedat de altul.
A. POSESIA SĂ FIE CONTINUĂ

Continuitatea implică o succesiune a actelor de posesie la anumite intervale de
timp, destul de scurte, în mod regulat, ţinând seama de natura lucrului.
Art. 1848 C. civ. ne arată că pentru a fi discontinuă posesia, posesorul trebuie să o

exercite în mod neregulat, cu intermitente anormale. Când actele materiale se întrerup
temporar, posesorul îşi păstrează elementul intenţional.
Legea nu cere o întrebuinţare conştientă a lucrului, minut cu minut şi fără nici un
interval, deoarece o astfel de întrebuinţare ar fi de cele mai multe ori imposibilă4.
4
Ion Dogaru, Sevastian Cercel,Drept civil.Teoria generală a drepturilor reale,Editura C.H.Beck,2003,p.87
5
Continuitatea ca şi intermitenţa anormală reprezintă chestiuni de fapt lăsate la
aprecierea instanţei de judecată. Atunci când a survenit un obstacol fizic insurmentabil
mai presus de voinţa posesorului, de natură să paralizeze temporar actele de stăpânire,
posesia nu pierde caracterul de continuitate. În cazul unei păşuni, ploile torenţiale şi
inundaţiile pot constitui obstacole fizice.
Dacă posesia se exercită de către un terţ, actele repetate în mod regulat sunt de
natură să-l avertizeze pe proprietar că dacă nu se va exercita o acţiune posesorie sau în
revendicare – după caz – ar putea pierde proprietatea achizitivă din partea terţului.
B. POSESIA SĂ FIE NEÎNTRERUPTĂ
Această calitate se leagă mai mult de producerea efectului principal al posesiunii:

uzucapiunea, deoarece o posesie întreruptă duce la întreruperea uzucapiunii.
Între continuitate şi întrerupere există deosebiri:

- continuitatea este opera posesorului însuşi. Acesta prin fapta proprie şi în
detrimentul său poate să facă posesia discontinuă, folosind lucrul în mod
neregulat.
- întreruperea posesiei constă în fapta unui terţ şi conduce la pierderea
posesiei.
Aşadar, intervalele mai mult sau mai puţin scurte în stăpânirea lucrului duc la
discontinuitate, dar posesia subzistă, în schimb în cazul întreruperii posesiei, aceasta se
pierde, spunându-se de drept cuvânt că discontinuitatea este o boală a posesiei, pe când
întreruperea este moartea ei5.
Întreruperea fiind o pierdere a posesiei nu poate fi considerată un viciu al acesteia.
C. POSESIA SĂ FIE PUBLICĂ
Prin posesie publică înţelegem acea posesie care este exercitată în văzul tuturor şi
este cunoscută de toţi cei care au vrut să ştie sau să vadă.
5
Neculaescu, Sache Drept civil - drepturi reale, Editura Hamangiu, 2008,p.77
6
Această idee este exprimată de art. 1852 C. civ. , care nu are corespondent în codul
francez.
Textul prevede: „Posesia este clandestină când posesorul o exercită în ascuns de
adversarul său, încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască”.
Din text rezultă că, chiar dacă posesia s-ar exercita în nişte condiţii care nu o fac
cunoscută publicului, ea nu va fi clandestină dacă persoana în contra căreia se exercită
este în măsură de a lua la cunoştinţă despre această posesie.
D. POSESIA SĂ FIE NETULBURATĂ
Prin posesie netulburată înţelegem acea posesie care să nu fie întemeiată sau
păstrată prin acte de violenţă în contra ori în partea adversarului, aşa cum reiese din
conţinutul art. 1851 C. civ.
Aşadar posesia este viciată când posesorul s-a instalat prin violenţă, adică a uzat
de căi violente sau numai de ameninţări (violenţă morală) împotriva celui care poseda sau
deţinea lucrul mai înainte.
Posesia este viciată şi atunci când actele de violenţă sunt exercitate de o altă
persoană decât aceea căreia îi profita situaţia.6
E. POSESIA SĂ FIE EXERCITATĂ SUB NUME DE PROPRIETAR
Faptul că o posesie nu se exercită sub nume de proprietar (calitate cerută de text)

înseamnă că nu mai suntem în prezenţa unei posesii utile în sensul că acesteia îi lipseşte
elementul animus domini şi ca atare suntem în prezenţa unei simple detenţii. Precaritatea
echivalează cu absenţa posesiei, deoarece cel ce deţine lucrul nu are intenţia de a se
comporta ca un proprietar.
F. POSESIA SĂ FIE NEECHIVOCĂ
6
Lazăr, Rareş Drept civil - drepturi reale, Europolis, 2008,p.88
7
Codul nostru civil nu menţionează calitatea neechivocă în art. 1848, faţă de codul
civil francez care în art.2229 precizează şi caracterul neechivoc al posesiei.
Posesia este echivocă atunci când actele de stăpânire exercitate de posesor pot fi
interpretate şi altfel decât ca fiind corespunzătoare elementului psihologic propriu
posesiei sau altfel spus, posesia este echivocă când nu se poate şti nici că există nici că nu
există elementul animus7. Calitatea de neechivoc a posesiei se referă deci, în general, la
problema de a şti dacă actele invocate apar sau nu ca un exerciţiu manifest al unui drept.
Aşadar dintre condiţiile enumerate în art. 1847 C. civ. numai trei sunt condiţii
propriu-zise, şi anume:
- posesia să fie continuă, adică posesorul s-o exercite în mod regulat sau cu
intermitente normale (art. 1848 C. civ.)
- posesia să fie netulburată, adică să nu fie fondată sau conservată prin acte
de violenţă comise de posesori (art. 1851 c. civ.)
- posesia să fie publică, adică să fie exercitată în văzul tuturor.
În ceea ce priveşte neîntreruperea, aceasta este socotită ca o calitate a prescripţiei
extinctive şi achizitive, întreruperea fiind mai mult decât un viciu, deoarece duce la
pierderea posesiei, iar în ceea ce priveşte a cincea condiţie enumerată în art. 1847 C. civ.
şi anume ca posesia să fie „sub nume de proprietar” adică posesorul posedă pentru sine,
pentru ca ea să nu fie îndeplinită ar trebui să-i lipsească un element constitutiv, ceea ce ar
însemna mai mult decât un viciu.
1.3. Formele posesiei
Din punct de vedere juridic, posesia îmbracă mai multe forme, care se diferenţiază
unele de altele şi generează consecinţe juridice distincte.
În primul rând, o persoană poate reţine un bun în temeiul unei convenţii cu
proprietarul, cu obligaţia de a-l restitui acestuia. Este situaţia detentorului precar care nu
posedă pentru sine, ci pentru altul ceea ce şi face să nu fie propriu-zis un posesor în
înţelesul legii.
7
Pătulea, Vasile Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale ,editura- Wolters Kluwer, 2008,p.212
8
În al doilea rând, este vorba de o persoană care se comportă faţă de bun ca un
titular al dreptului. În acest caz, asupra bunului posesorului exercită o putere de fapt.
În al treilea rand, posesia ca atribut al dreptului de proprietate este exercitată de
însuşi titularul dreptului.
1.4 Posesia şi detenţia
Nu trebuie să se confunde posesia cu detenţia. Posesia presupune intenţia de a se

comporta ca proprietar şi de a exercita pentru sine, pe când detenţia presupune puterea
materială asupra lucrului fără intenţia de a poseda pentru sine, sub numele de proprietar,
ci numai cu intenţia de a deţine.
Esenţial, pentru posesie, este existenţa elementului intenţional - ,,animus”-; adică

stăpânesc un anumit lucru pentru mine (sunt proprietarul acestuia), spre deosebire de
detenţie, numită şi detentie precara, unde lipseşte elementul intenţional, animus, fiind
prezent numai elementul corpus, adica deţinerea materială a lucrului; de exemplu, deţin
un lucru proprietatea altuia, în numele acestuia, pentru ca aşa a dorit proprietarul când
mi-a lăsat lucrul în păstrare ori mi l-a inchiriat etc.
Detentorul este obligat să restituie bunul aşa încât posesia să nu conţină decât
unul din elementele constitutive esenţiale şi anume corpus.
Chiar şi atunci când se foloseşte de bun (cum ar fi cazul locatarului), detentorul
nu este un posesor deoarece el trebuie să remită bunul. Ceea ce-i lipseşte detenţiei precare
este componentul animus domini sau animus sibi habendi.
Detentorii precari sunt, de exemplu depozitarii, locatarii, comandatorii, creditorii,
cărăuşii etc. În acest sens potrivit art. 1853 Codul civil, nu constituie o posesie, ci o
detenţie precară.
“Actele ce le exercităm asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, intră în
calitate de locatari, depozitari, uzufructari etc, asupra unui lucru comun în vederea
destinaţiei legale a acestuia”8.
8
Jurcă, Constanti Curs de drept civil ,Editura BREN, 2007,p.118
9
Tot o detenţie precară va fi şi “posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al
altuia prin simpla îngăduinţă a proprietarului” (art. 1853 alin. 2 Cod civil).
Ceea ce caracterizează în mod esenţial situaţia detentorului este împrejurarea că
întotdeauna la originea puterii pe care o exercită în fapt se găseşte un titlu –
convenţional, judiciar sau legal – care implică recunoaşterea dreptului altuia.
Dacă elementul material al detenţiei nu diferă în mod esenţial de acela al posesiei,
în schimb actele detentorului sunt întotdeauna, într-o măsură mai mare sau mai mică,
subordonate voinţei posesorului potrivit titlului care constituie temeiul juridic al detenţiei
sale. Deosebirea nu se reduce numai la o obligaţie de restituire a bunului pe care
detentorul ar avea-o faţă de titular, pentru că dacă ar fi aşa, precaritatea ar înceta de îndată
ce obligaţia respectivă s-ar stinge prin unul din modurile legale. În realitate, această
situaţie de precaritate este perpetuă, ea menţinându-se şi după stingerea obligaţiei de
restituire, atâta timp cât nu intervine intervenţia sa în posesie prin acte care să implice
contestarea dreptului titularului. Astfel, vânzătorul care nu predă cumpărătorului lucrul
vândut, deşi îl deţine, nu în virtutea unui titlu, ci din contra, impotriva lui, va fi un
permanent detentor precar, chiar după împlinirea termenului de predare întrucât, atâta
vreme cât el nu neagă dreptul cumpărătorului, obligaţia sa de a-l garanta, pe acesta
împotriva acţiunii, nu se stinge.
De aceea esenţa detenţiei precare este, prin urmare, nu atât obligaţia de restituire
pe care ar avea-o detetorul faţă de titular, cât atitudinea de permanentă recunoaştere a
dreptului acestuia din urmă9.
Lipsa acestor elemente, respective a unui titlu din care să rezulte o obligaţie de
restituire între coproprietari şi a unei recunoaşteri a dreptului exclusiv al celorlalte, face
ca stăpânirea exercitată în mod concurent de mai multe personae, cu titlu de coproprietar
să nu poată fi calificată ca o detenţie precară, ci ca o coposesie, aptă de a produce efecte
specifice.
Detentor precar poate fi şi vânzătorul care, dupa încheierea contractului de
vânzare-cumpărare continuă să ţină bunul vândut, până la o dată ulterioară când va fi
predate cumpărătorului.
9
Pivniceru, Mona M Dezmembrămintele dreptului de proprietate, Editura Hamangiu, 2007,p.221
10
Vânzătorul este obligat să predea bunul cumpărătorului el fiind considerat un
simplu detentor precar. O detenţie precară va exista şi în cazul contractului de antrepriză
când între finalizarea lucrării de către antreprenor şi predarea ei beneficiarului trece o
perioadă de timp. Deoarece antreprenorul are obligaţia de predare a lucrării, el nu va
deţine lucrarea sub nume de proprietar, ci ca un detentor precar.
Problema care se pune este aceea dacă cel care a încheiat un antecontract de
vânzare-cumpărare şi i s-a predat bunul în momentul încheierii convenţiei până la data
autentificării actului poate fi considerat posesor exclusiv sau un detentor precar. Din
punctul nostru de vedere, cumpărătorul este un simplu detentor precar.
În primul rând antecontractul are ca obiect o obligaţie de a face, şi obligaţia de a
da, se concretizează în momentul perfectării actului la notariat.
Până la perfectarea vânzării, vânzătorul promitent continuă să fie proprietarul
bunului doar promis spre vânzare. Cumpărătorul nu are posesia bunului, cum eronat s-a
arătat într-o decizie a instanţei supreme, ci doar detenţia lui precară.
În doctrina juridică s-a considerat că titularul dezmembrămintelor de proprietate,
faţă de titularul dreptului de proprietate cu care a încheiat convenţia, este un detentor
precar; în raport cu celelalte persoane, el fiind titularul unui drept real, este un posesor.
De asemenea când dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt dobândite prin alte
modalităţi decât posesia, titularul nu este decât un posesor precar.
Asemenea posesiei precare ar fi: uzufructul, uzuarul, titularul dreptului de
abitaţie, superficiarul, titularul unei servituţi.
Referitor la uzufructuar, la care face trimitere şi art. 1853 alin.1 Cod civil s-a
arătat că atunci, când se spune că posesorul unui drept real este detentor precar, se
înţelege că el este detentor precar relativ la posesiunea proprietăţii depline a lucrului, el
rămâne însă posesor propriu-zis relativ la dreptul său real. Aşa se explică faptul că
uzufructuarul poate dobândi dreptul de proprietate asupra uzufructului prin uzucapiune.
O dublă posesie exercită şi superficiarul. Asupra construcţiei al cărui proprietar
este, superficiarul exercită posesia ca atribut al dreptului de proprietate, însă asupra
terenului exercită doar o posesie10.
10
Turianu, Corneliu Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura C.H. Beck, 2007,p.154
11
Codul civil, în art. 1893 alin. 2 include în categoria detentorilor precari şi pe aceea
care “exercită posesia asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduinţă a proprietarului
său”.
Asemenea posesori sunt consideraţi “posesori sub nume de proprietari”.
Aceste acte vizează în special raporturile de vecinătate cum ar fi: trecerea unei
persoane pe terenul alteia, pe o cărare pentru a scurta distanţa până la un anumit punct,
trecerea unor cârduri de animale la păşune sau la adăpost etc.
S-a arătat că “asemenea acte de îngăduinţă, autorul le îndeplineşte fără drept, iar
cel care le suportă le tolerează în mod voit din spirit de bunăvoinţă”.
Este dificilă o enumerare a tuturor detentorilor precari : în afara celor menţionate
mai sunt şi alţii, trăsăturile lor juridice fiind determinate de natura juridică a dreptului
care reglementează raporturile dintre părţi, exemplu creditorul gajist, cărăuşul, posesia
precară a comoştenitorului etc.
Codul civil reglementează patru cazuri când este posibilă intervenţia detentului în
posesie (art. 1858 Cod civil).
Deţinătorul bunului primeşte cu bună credinţă de la un terţ, altul decât adevăratul
proprietar, un titlu translativ de proprietate referitor la bunul deţinut.
De exemplu, chiriaşul cumpără mobila în care locuieşte de la moştenitor, având
convingerea că moştenitorul este proprietarul bunului.
Din momentul cumpărării, detentorul precar devine un adevărat posesor.
De regulă, cazul de intervertire reglementat de art. 1858 pct.2 Cod civil se
concretizează atunci când apare un conflict în faţa instanţelor judecătoreşti sau când
detentorul precar, printr-o notificare, aduce la cunoştinţa proprietarului dreptul său de
proprietate asupra bunului.
S-a considerat că intervertirea ar putea apărea şi atunci când deşi nu există un
litigiu judiciar sau o notificare, atunci când detentorul precar ar face public şi în prealabil
acte de natură a lasa să înţeleagă că el este proprietarul bunului, iar proprietarul nu
ripostează11.
Detentorul precar neagă dreptul celui de la care a primit bunul prin acte de
rezistenţă care pot consta în: chiriaşul aduce la cunoştinţă proprietarului că el este
11
Florescu, Dumitru Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Universitaria, 2002,p.45
12
adevăratul proprietar al bunului, depozitarul sau comandatorul refuză restituirea bunului
pentru aceleaşi motive.
O atare intervertire de posesie rezultă din art. 1858 Cod civil, de exemplu, atunci
când locatarul refuză plata chiriei, pretinzând că este proprietar.
Simpla negare a dreptului de proprietate nu este însă suficientă, detentorul trebuie
să recurgă la acte concrete, de natură a provoca un conflict. De aceea instanţa supremă a
stabilit că posesia precară se transformă în posesie utilă atunci când, cu privire la
obiectele închiriate, locatorul neagă, prin acte de rezistenţă opuse reclamantului, dreptul
de proprietar al acestuia pretinzând că el este proprietar şi reuşeşte să facă dovada în
condiţiile legii.
Faptul că pârâtul nu a plătit chiria sau că proprietarul nu a solicitat-o nu are
relevanţă în sensul că ar opera uzucapiunea12.
Detentorul precar transmite posesia printr-un act cu titlu universal, iar succesorul
universal este de bună credinţă.
De exemplu, acceptând succesiunea, moştenitorul are convingerea că toate
bunurile din patrimonial defunctului sunt proprietatea acestuia, deşi asupra unora din
bunuri defunctul nu avea decât calitatea de detentor precar.
Toate cele patru cazuri de intervertire a detenţiei precare sunt prevăzute expres în
Codul civil. Jurisprudenţa a decis că este posibilă intervertirea detenţiei în posesie în
cazul în care un moştenitor ce stăpâneşte bunul indiviz se comportă ca un proprietar
exclusiv asupra întregului bun.
Regula este că succesorii stăpânesc bunul indiviz unii pentru alţii, motiv pentru
care posesia lor, având un caracter echivoc, nu e de natură a fundamenta dreptul de
proprietate, prin uzucapiune.
Astfel, instanţa supremă a hotărât că “atunci când unul dintre moştenitori
stăpâneşte un bun succesoral cu titlu de proprietate, în condiţiile unei posesii utile, el
poate dobândi prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra acelui bun”.
Dar dobândirea dreptului de proprietate asupra întregului bun poate avea loc
numai dacă a intervenit o manifestare exterioară de voinţă a moştenitorului care să
12
Adam Ioan,Drept civil.Drepturi reale,Editura C.H.Beck,2005,p.77
13
administreze că a înţeles să transforme posesia exclusivă, adică dacă s-a produs o
intervenţie a posesiei prin fapte concrete.
Actele prin care poate avea loc intervertirea în fapt a posesiei pot fi de exemplu
închirieri sau încasări de venituri, exercitarea unor lucrări de reparaţii sau construcţii în
nume propriu.
Posesorul care deţine bunul sub nume de proprietar
Nu trebuie să se confunde posesia ca atribut al dreptului de proprietate, ceea ce

înseamnă că, din punct de vedere juridic, nu există o similitudine între posesie şi
proprietate.
Astfel, un proprietar poate fi şi posesorul bunului său, dar sunt şi situaţii când un
posesor nu se bucură şi de dreptul de proprietate asupra bunului.
Un asemenea posesor, căruia îi lipseşte dreptul de proprietate asupra bunului se
comportă însă ca un adevărat proprietar faţă de bunul respectiv.
Legiuitorul protejează posesia oferind inclusiv căi procesuale pentru a o apăra în
justiţie: în acelaşi timp posesia produce însemnate efecte juridice permiţând chiar
dobândirea proprietăţii asupra bunului prin intermediul uzucapiunii.
Exemplu: Acţiune posesorie
- condiţii de exercitare
- coproprietar în indiviziune
Admiterea acţiunii posesorii e condiţionată de întrunirea condiţiilor prevăzute de
art. 674 cod procedură civilă.
Un proprietar în indiviziune care nu a posedat exclusiv şi cu titlu de proprietar nu
poate promova o acţiune posesorie.
Singura cale de rezolvare a neînţelegerilor dintre coproprietari cu privire la
posesia bunului este sistarea stării de indiviziune13.
Punere în posesie
13
Chelaru Eugen,Drept civil.Drepturi reale, Editura C.H.Beck,p.110
14
În starea de fond a respins acţiunea reclamantului de a fi anulat procesul verbal
de punere în posesie a pârâtului şi punerea în posesie pe aceeaşi suprafaţă de teren, din
moment ce într-o hotărâre judecătorească definitivă, a fost admisă acţiunea în revendicare
a pârâtului în contradictoriu cu reclamantul pentru aceeaşi suprafaţă, deoarece printr-o
hotărâre dată şi iniţiată în puterea lucrului judecat s-a stabilit că pârâtul este proprietarul
acestui teren.
Coposesia
Dreptul roman (cel vechi) nu admitea exercitarea concomitentă a posesiei de către
mai multe persoane.
Ulterior, dreptul roman a admis exercitarea simultană a mai multor posesii asupra
aceluiaşi bun. În prezent, această formă comună de exercitare a posesiilor poartă
denumirea de coposesiune.
Construită în concepţia clasică după modelul dreptului de proprietate, posesia are
ca şi aceasta un caracter exclusiv, în sensul că nu se poate admite că asupra aceluiaşi bun
să se exercite simultan o stăpânire exclusivă de către mai multe persoane.
Codul civil nu reglementează nici coposesiunea. Coposesiunea constituie însă tot
o stare de fapt şi constă în stăpânirea în comun de către mai multe persoane asupra unuia
şi aceluiaşi tot sub nume de proprietar.
Deci, ceea ce este esenţial, coposesiunea nu există decât atunci când toţi posesorii
sunt titularii aceluiaşi drept real.
Dacă asupra aceluiaşi bun sunt diferite drepturi reale, de exemplu, proprietate,
servitute, etc., nu mai operează coposesiunea deoarece posesia titularilor drepturilor reale
diferă între ele14.
Pentru a fi dobândită posesiunea, în dreptul nostru succesoral se disting
următoarele categorii de succesori:
- moştenitorii care au posesiunea de drept a moştenirii fiind cunoscuţi sub
denumirea de moştenitori sezinari;
- moştenitorii care nu beneficiază de sezină, aşa încât pentru trimiterea lor în
posesiune e necesară eliberarea unui certificat de moştenitor;
14
Dănilă, Ligia Dreptul de autor şi dreptul de proprietate, Editura C.H. Beck, 2008,p.143
15
- legatorii sau donatorii de bunuri viitoare care, pentru a intra în posesiune
trebuie să solicite predarea sau plata legatului sau a libertăţilor.
Sezina este un beneficiu acordat de lege unor moştenitori legali, adică de a intra în
posesia de drept a moştenirii fără nici o aprobare specială sau îndeplinirea unor
formalităţi. Sunt moştenitori sezinari doar ascendenţii sau descendenţii adica rudele în
linie dreaptă cu defunctul.
Dacă sunt mai mulţi moştenitori sezinari, aceştia vor deveni coposesori ai
bunurilor succesorale, chiar din momentul deschiderii succesiunii.
Moştenitorii sezinari vor intra de drept în posesia moştenirii numai dacă bunurile
succesorale nu sunt ocupate de alte persoane. Ei vor putea recurge la acţiunile posesorii
împotriva uzurpatorilor.
Jurisprudenţa a stabilit că sezina reglementată de art. 653 Cod civil constituie
posesia de drept a moştenirii, aşa încât termenul de posesie nu este sinonim cu cel
prevăzut de art. 1846 Cod civil astfel, „ în calitate de moştenitor sezinar nu conferă celui
în cauză dreptul de a reclama posesia de fapt asupra unui bun succesoral posedat de alte
persoane cu care se găseşte în indiviziune”.
În doctrina juridică15 s-a mai considerat că atunci când la moştenire vin
moştenitorii sezinari şi nesezinari, aceştia din urmă „vor fi coposesori solo animo pentru
cota parte din succesiune”.
Moştenitorii sezinari şi cei nesezinari se vor afla în coposesiune din momentul
deschiderii succesiunii, deoarece ei continuă pe defunct. Nu e cazul legatorilor care vor fi
coposesori ai bunului indiviz doar din momentul în care li se recunoaşte calitatea de
legatori şi au intrat în posesia bunului.
Am văzut că e posibilă coposesia nu numai în cazul drpetului de proprietate, dar
şi a celorlalte drepturi reale.
De exemplu, în cazul unei servituţi de trecere, este posibil ca asupra fondului
dominant să existe mai mulţi titulari în indiviziune. Aceasta înseamnă că, între aceştia, în
ce priveşte calea de acces care se află pe fondul aservit se afla o coposesiune.
Coposesiunea titularilor fondului dominant se justifică şi prin faptul că servitutea e
indivizibilă.
15
Voicu, Marin Dreptul de proprietate,Editura Lumina Lex, 2003,p.138
16
Efectele coposesiunii
O coposesiune asupra unui imobil e posibilă şi în absenţa unui titlu, iar dacă va fi
exercitată, în condiţiile legii va putea duce la dobândirea dreptului de proprietate prin
uzucapiune.
Dobândirea dreptului de proprietate va fi posibilă nu numai prin uzucapiunea de
30 de ani dar şi prin uzucapiunea de 10-20 ani, dacă există un just titlu şi bună credinţă.
Jurisprudenţa16 a fost confruntată cu problema dacă o coposesie poate fi
transformată într-o posesie exclusivă. Aşa cum am văzut când am examinat problema
intervertirii posesiei, proprietarul în indiviziune se poate manifesta ca proprietar exclusiv
al bunului indiviz posedat şi, în condiţiile prescripţiei achizitive de lungă durată, poote
dobândi proprietatea imobilului. De aceea sunt greşite hotărârile acelor instanţe prin care
s-a decis că un moştenitor nu se poate folosi de efectele uzucapiunii de 30 ani în privinţa
bunului posedat sau că moştenitorii vor putea pretinde folosinţa exclusivă numai în
temeiul unei înţelegeri exprese între ei.
O altă problemă este aceea dacă nivelul echivocului e aplicabil şi în cazul
coposesiunii. Spre deosebire de Codul civil francez, Codul civil român a eliminat din
conţinutul art. 1847 viciul echivocităţii; cu toate acestea jurisprudenţa l-a consacrat.
Cât timp coposesiunea e exercitată simultan de mai mulţi titulari ea e considerată
echivocă sub aspectul uzucapiunii.
1.5 Elementele constitutive ale posesiei
Posesia constituie o stare de fapt, de natură a produce unele drepturi pentru

posesie şi nu trebuie tratată ca un drept real.
Constituind un fapt exterior deţinerea în fapt a bunului este uşor de stabilit,
deoarece orice persoană poate recunoaşte personal o situaţie de fapt.
Dar simpla deţinere materială a bunului nu este suficientă. Exemplu: vedem o
persoană lucând constant o suprafaţă de teren; nu ştim însă dacă acea persoană posedă
terenul ca proprietar, ca un posesor sub nume de proprietar sau ca un detentor precar (de
16
Neculaescu, Sache Drept civil - drepturi reale , Editura Hamangiu, 2008,p.221
17
exemplu este un arendaş). Pentru aceasta este necesar să analizăm elementele intrinseci
ale posesiei, adică elementele constitutive ale acesteia: corpus şi animus.
Elementul material corpus
Corpus constituie elementul material al posesiei. Absenţa lui face imposibilă

posesia. Dar aşa cum corpus nu poate exista fără animus tot astfel animus fără corpus nu
pot oferi calitatea de posesor.
Corpus constituie o multitudine de acte materiale care sunt exercitate direct
asupra bunului. Actele prin care se concretizează corpus variază în raport de natura
bunului (de exemplu într-un fel se exercită posesia unei clădiri şi altfel asupra unui teren),
precum şi în raport de dreptul real invocat de cel care invocă corpus.
Am văzut că elementul corpus cumulează un ansamblu de acte materiale.
În ce priveşte actele juridice s-a considerat într-o opinie pe care nu o împărtăşim
că elementul corpus s-ar putea materializa şi în anumite acte juridice pe care le-ar încheia
posesorul : locaţiune, depozit, comodat.
Din punctul nostru de vedere elementul corpus nu cuprinde decât actele materiale
iar „cât priveşte actele juridice cum sunt vânzarea sau închirierea – acestea nu pot servi la
elementul corporal al posesiei, deoarece poartă asupra dreptului de proprietate şi nu
asupra lucrului în materialitatea sa.”17
Practic suntem, în acest caz, în prezenţa unor detentori precari, care au corpus
pentru adevăratul posesor şi nu pentru ei.
În aceste cazuri, posesorul posedă corpore alieno. Arendaşul nu posedă pentru el,
ci pentru proprietarul terenului.
În consecinţă, posesia sub aspectul elementului corpus, va putea fi exercitată
personal de posesor sau prin intermediul altei persoane. Această regulă a fost moştenită în
dreptul roman, potrivit căruia poter familias putea poseda prin intermediul fiilor săi şi
sclavilor săi.
17
Lazăr, Patrick Drept civil , Editura Europolis, 2008,p.208
18
Un posesor mai poate dobândi elementul corpus şi prin intermediul unui mandatar
special.
Elementul intenţional (animus)
Pentru a fi posesor nu este suficient să existe doar elementul corpus, fiind absolut
necesar încă un element esenţial : animus.
Acest element psihologic (animus) constă în voinţa posesorului de a stăpâni bunul
pentru el, sub nume de proprietar sau titular al dreptului real. De exemplu, chiar dacă un
chiriaş deţine imobilul în interesul său, la el nu există voinţa de a se manifesta ca un
proprietar al bunului18.
Elementul animus îl găsim reglementat în câteva articole din Codul civil.
De exemplu, în materia uzucapiunii printre alte condiţii art. 1847 cere ca pentru a
se putea uzucapa posesiunea să fie sub nume de proprietar. Pentru a azucapa,
dobânditorul primeşte bunul de la un detentor precar (locator, depozitar, creditor)
elementul intenţional trebuie să existe neapărat în persoana posesorului.
Doar minorii şi alienaţii mintal dobândesc posesia prin intermediul
reprezentanţilor.
De asemenea, art. 1854 Cod civil prevede că posesorul este presupus că posedă
pentru sine, sub nume de proprietar dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul.
Aceasta înseamnă că legiuitorul a înţeles să instituie o prezumţie în favoarea
posesorului, în sensul că posedă sub nume de proprietar, de a dovedi că posesorul este un
simplu detentor precar.
În sfârşit, art. 1855 Cod civil prevede că atunci „când posesorul a început a
poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeaşi calitate, dacă nu este probă
contrarie”. Deci, atât timp cât nu se face dovada că a avut loc o intervenţie a posesiei, se
prezumă că detentorul a continuat să-şi păstreze calitatea de detentor.
Jurisprudenţa a avut posibilitatea să se pronunţe cu privire la cele două elemente
constitutive ale posesiei.
De exemplu, instanţa supremă a decis că proba posesiei se va putea face, în ce
priveşte dreptul de proprietate, prin plata impozitelor şi celelalte taxe, referitoare la
imobil, înscrierea imobilului la secţia financiară, închirierea imobilului sub nume de
18
Jurcă, Constanti Curs de drept civil ,Editura BREN, 2007,p.185
19
proprietar. În privinţa rolului pe care îl are fiecare din aceste două elemente, pentru
existenţa posesiei, există doua teorii :
a) teoria subiectivă
Această concepţie a fost formulată de Savigny şi constă în aceea că acordă
întâietate elementului subiectiv asupra celui material.
Elementul determinant al posesiei este voinţa de a poseda, care precizează
caracterul deţinerii lucrului. Fără acest element, posesia nu există, nu se poate manifesta.
Corpus fără animus nu înseamnă posesie, ci o stare de fapt care se numeşte detenţie
precară sau detenţie cum e cazul chiriaşului, depozitarului şi creditorului gajist care deţin
lucrul pentru altul, aceştia neavând animus domini sau animus possidendi, ci numai
animus detendi.
Această concepţie a fost criticată de Hering, care considera că uneori concepţia e
inaplicabilă sau dezminţită de realităţile vieţii practice. De asemenea, mai arată că e
dificil să se distingă când o persoană are animus possidendi şi când are animus detendi,
ceea ce face ca posesia să devină un joc al capriciilor posesorului care poate fi după
împrejurări când posesor, când detentor.
Pentru a afla cu ce animus se deţine un lucru, trebuie să se cerceteze cauza
juridică a dobândirii lucrului. Un chiriaş are corpus, dar n-are animus possidendi, dar
dacă refuză să mai plătească chiria, adică să posede pentru altul şi vrea să posede pentru
el, atunci această atitudine trebuie să se exprime într-o formă exterioară obiectivă
opozabilă proprietarului lucrului.
b) Teoria obiectivă
Susţinută de Hering, care consideră că elementul material adică corpus are
întâietate asupra celui intenţional, deci are precădere puterea materială exercitată asupra
lucrului. Elementul intenţional este cuprins implicit în cel material.
Intenţia serveşte pentru a crea însuşi elementul material, manifestându-se prin
acest element şi încorporându-se în el. Deci, elementul intenţional nu este suprimat, de
exemplu, nu este posesor acela căruia i se pune un lucru în mână în timpul somnului.
Posesorul are o putere fizică exercitată în mod voit asupra lucrului, astfel că fără voinţă
nu se poate concepe posesia.
20
Elementul intenţional apare distinct de cel material 19 numai în mod accidental sub
forma diferitelor cauze detenţioniste pentru a transforma posesia în detenţie. Iar detenţia
produce efecte juridice care nu sunt de neglijat: detentorul deposedat prin violenţă poate
exercita acţiunea în reintegrare, dacă a adus lucrului îmbunătăţiri sau a făcut construcţii
are dreptul să reţină lucrul până i se restituie cheltuielile făcute, detenţia se poate
transforma în posesie utilă prin intervertirea titlului.
În concluzie, se consideră că efectele posesiei trebuie să se producă în toate
cazurile în care este vorba de o putere fizică exercitată voluntar asupra unui lucru.
Concepţia obiectivă a fost criticată pe motivul că în dreptul roman se distinge
posesia de detenţie. De asemenea se arată că se consideră posesia ca fiind exteriorizarea
dreptului de proprietate, iar fundamentul juridic al posesiei constă în favoarea acordată
proprietarului pentru apararea proprietăţii sale.
Deosebirea practică între cele două teorii se reduce la dreptul de a uzucapa, care e
recunoscut numai posesorilor nu şi detentorilor precari, căci acţiunile posesorii pot fi
introduse atât de posesori, cât şi de detentorii precari20.
În concluzie detentorul precar se bucură de acţiunea posesorie în reintegrare în
virtutea principiului spoliatus aute amnia restituendus (art. 674 Cod civil). Cererile
posesorii pot fi făcute şi de cel care deţine lucrul în interesul său propriu, în temeiul unui
contract încheiat cu posesorul afară numai dacă tulburătorul este cel pentru care îl deţine.
Capitolul II.Modul de dobândire şi viciile posesiei

2.1 Dobândirea şi pierderea posesiei
Dobândirea posesiei
Pentru a fi dobândit posesia, trebuie să fie reunite ambele elemente ale posesiei,
cu precizările făcute în ce priveşte exercitarea acestora prin altul în mâna aceleiaşi
persoane.
Dobândirea elementului material rezultă, fie din faptul unilateral al posesorului de
a exercita lizibil acte materiale de folosinţă, dar cu condiţia de a nu fi săvârşit fapte
19
Jora, Cristian Drept civil ,editura Lumina Lex, 2007,p.158
20
Calotă-Ponea, Drept civil , Editura Didactic, 2007,p.76
21
penale împotriva proprietăţii, fie din faptul că vechiul posesor a renunţat sau a părăsit
posesia pe care o exercita până atunci, pe care începe s-o execute noul posesor.
În cazul unor reglementări speciale se va ţine seama de acestea.
Astfel art. 96 din Codul silvic publicat la 8 mai 1996 dispune că ocuparea fără
drept, în întregime sau în parte a unor păduri, terenuri sau ape din fondul forestier
naţional, precum şi distrugerea, degradarea sau mutarea semnelor de hotar, a
împrejurimilor ori a reperelor de marcare, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 3
ani sau cu amendă. În aceste condiţii, elementul material al posesiei asupra bunurilor
arătate nu este posibil.
Dobândirea celui de-al doilea element al posesiei (animus) are loc în momentul în
care cel ce deţine materialmente lucrul manifestă intenţia de a păstra pentru sine acel
lucru. Această intenţie se deduce, de cele mai multe ori, din însăşi actele materiale pe
care numai proprietarul le poate face, cum ar fi ridicarea unei construcţii pe un teren21.
Rezultă că simpla voinţă de a poseda un lucru nu este îndestulătoare pentru a duce
la dobândirea posesiei acestuia, fiind necesar ca această voinţă să se manifeste pentru
deţinerea sau folosinţa efectivă a lucrului, care să nu lase nici o îndoială asupra
caracterelor acestor acte de deţinere şi folosire.
Pierderea posesiei
Posesia poate fi pierdută atunci când se pierd elementele sale, corpus şi animus.
Modalitatea cea mai obişnuită de pierdere este atunci când ambele elemente
constitutive se pierd, cum ar fi cazul înstrăinării bunului sau abandonării lui.
Altă modalitate este atunci când se pierde doar elementul material (corpus) cum ar
fi situaţiile: bunul e distrus în întregime, este pierdut sau este trecut în posesia altei
persoane.
Pierderea elementului animus determină de asemenea ca psoesia să înceteze. Prin
intermediul intervertirii titlului, posesorul devine un simplu detentor precar, ceea ce face
ca să posede pentru altul.
21
Pătulea, Vasile Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Wolters Kluwer, 2008,p.186
22
În cazul constitutului posesor, proprietarul înstrăinează bunul sau doar după
înstrăinare, dobânditorul îl lasă în continuare înstrăinatului, cu titlu de depozit sau
încheiere.
În acest caz transmiţătorul va deţine bunul ca un detentor precar.
Sunt situaţii când pierderea posesiei poate avea loc împotriva voinţei posesorului.
De exemplu, bunul a intrat în posesia altuia împotriva voinţei posesorului. În acest ultim
caz, posesorul va putea recurge la acţiunile posesorii pentru a redobândi posesia
imobilului.
Posesia mai poate fi pierdută şi în cazul dispoziţiei bunului din cauze de forţă
majoră22.
Dovada posesiei
A dovedi posesia înseamnă a dovedi ambele elemente ale posesiei.
Fiind un fapt material, elementul corpus poate fi dovedit prin orice mijloc de
probă, deci şi prin martori şi prezumţie.
Elementul animus este mai dificil de dovedit. De aceea au fost stabilite două
prezumţii legale, care se completează reciproc:
a) prezumţia de neprecaritate (art. 1854 Cod civil) potrivit căreia posesorul este
presupus să posede pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a
poseda pentru altul;
b) prezumţia de neintervertire de titlu (art. 1855 cod civil) potrivit căreia când
posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat această calitate,
dacă nu este probă contrarie. Rezultă că posesia începută pentru altul se poate interverti,
transformându-se din posesie precară în posesie utilă, care, după trecerea termenului
prevăzut de lege, poate duce la dobândirea proprietăţii.
22
Adam Ioan,Drept civil.Drepturi reale,Editura C.H.Beck,2005,p.81
23
2.2 Viciile posesiei
Lipsa calităţilor posesiei constituie vicii ale posesiei. Potrivit art. 1847 Cod civil,
viciile posesiei sunt următoarele:
 Discontinuitate
 Violenţa
 Clandestinitate
 Precaritate.
Precaritatea, aşa cum vom arăta, este mai mult decât un viciu al posesiei, deoarece
presupune lipsa elementului subiectiv, adică intenţional, al posesiei, ceea ce înseamnă
lipsa însăşi a posesiei, şi nu numai un simplu viciu al acesteia.
Viciul discontinuităţii
Posesia trebuie să fie continuă, în sensul că actele de posesie să se exercite la

intervale normale şi într-o succesiune obişnuită, fără intervale de timp prea mari între ele,
dar în toate cazurile conform naţiunii lucrului sau exerciţiului dreptului care formează
obiectul posesiei23.
Potrivit art. 1848 Cod civil, posesia este discontinuă când posesorul o exercită în
mod neregulat, adică cu intermitenţe anormale.
Continuitatea nu exclude intermitenţa în actele de folosinţă privind exerciţiul
posesiei, dar cu condiţia ca această intermitenţă să fie normală, obişnuită cu natura
lucrului sau a dreptului posedat.
Astfel, de exemplu posesia unei păşuni de munte unde în fiecare vară se trimit
oile la păşunat se manifestă în mod intermitent, deoarece în timpul iernii nu se fac acte de
folosinţă.
Discontinuitatea nu se confundă cu întreruperea posesiei, în acest ultim caz
încetând posesia. Acest lucru, adică întreruperea posesiei, are loc atunci când exerciţiul
posesiei a fost întrerupt pe o durată mai mare de un an (art. 1364 Cod civil). Dacă, însă,
23
24
întreruperea durează mai puţin de un an, posesia este lovită de viciul discontinuităţii.
Rezultă că posesia trebuie să fie continuă şi neîntreruptă, acestea neconfundându-se una
cu alta.
Continuitatea şi intermitenţa anormală sunt probleme lăsate, de fapt, la aprecierea
instanţei, în raport de situaţia concretă respectivă.
Se consideră că viciul discontinuităţii nu se poate manifesta în privinţa bunurilor
mobile, deoarece posesia atribuie posesorului calitatea de proprietar al lucrului, din chiar
momentul naşterii ei, potrivit art. 1909, alin. 1 Cod civil care se referă la prescripţia
instantanee.
Art. 1850 Cod civil prevede că se prezumă continuitatea şi neîntreruperea
posesiei pentru cel ce invocă posesia, în sensul că posesorul actual care probează că a
posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat în tot timpul
intermediar, fără însă ca aceasta să împiedice proba contrarie.
Caracterele viciului discontinuităţii :
a) este un viciu absolut, în sensul că poate fi invocat împotriva posesorului de
către orice persoană care are interes ca posesia să nu fie utilă (art. 1862 alin.1 Cod civil);
b) este un viciu temporar, în sensul că încetează dacă posesorul începe o posesie
utilă, adică actele de stăpânire se exercită în mod normal, la intervale obişnuite după
natura lucrului sau dreptul exercitat (art. 1856 Cod civil)
c) se aplică, de regulă, în cazul posesiei bunurilor imobile, căci pentru cele mobile
posesia de bună credinţă valoreză titlul de proprietate.
Viciul violenţei
Posesia trebuie să fie :
 Netulburată:
 Paşnică;
 Liniştită.
Potrivit art. 1847 Cod civil, posesia este tulburată când este fondată sau
conservată prin acte de violenţă în contra sau din partea adversarului, adică atât violenţa
activă, cât şi violenţa pasivă din partea posesorului la atacul violent pornit de către terţ.
25
Rezultă că posesia trebuie să fie paşnică nu numai la început, dar şi pe tot timpul
cât durează aceasta.
Deşi textul are redactarea arătată, autorii consideră că violenţa pasivă din partea
posesorului la atacul provenit din partea unui terţ nu este de natură a vicia posesia,
deoarece ar însemna ca terţul să aibă posibilitatea ca pe calea exerciţiului unor acte
violente să determine vicierea posesiei, deşi posesorul aflat într-o adevărată legitimă
apărare nu a avut nici o iniţiativă violentă, nici în dobândirea şi nici în conservarea
posesiei.
Caracterele viciului violenţei sunt următoarele :

a) este un viciu relativ, deci produce efecte numai între părţile între care a
intervenit, ceea ce înseamnă că viciul poate fi invocat numai de către persoana împotriva
căreia s-a manifestat violenţa. Faţă de celelalte persoane posesia nu este afectată de viciul
violenţei (art. 1862 alin.2 Cod civil);
b) este un viciu temporar, ceea ce înseamnă că de îndată ce a încetat violenţa,
posesia utilă începe.
Nu se pot opune posesorului actele de violenţă decât în timpul cât sunt exercitate,
dacă aceste acte de violenţă au încetat, posesia încetează de a mai fi viciată.
c) viciul poate exista atât în privinţa posesiei bunurilor mobile cât şi în privinţa
posesiei bunurilor imobile24.
În spiritul art. 1851 Cod civil posesia va fi viciată atunci când actele de violenţă
au existat la începutul posesiei, precum şi atunci când au fost săvârşite în timpul posesiei.
Viciul clandestinătăţii
Art. 1847 Cod civil cere ca posesia pentru a fi utilă, să fie publică, adică să fie
exercitată pe faţă aşa cum ar exercita-o proprietarul însuşi.
Art. 1852 Cod civil prevede că posesia este clandestină când posesorul o exercită
pe ascuns de adversarul său, încât aceste nu este în stare de a putea s-o cunoască.
24
26
Prin urmare posesia clandestină se exercită în aşa fel încât să nu atragă atenţia
celor ce ar avea interes să o cunoască.
Clandestinitatea se poate concepe cu uşurinţă în materia bunurilor mobile, care
sunt susceptibile de posesia ascunsă, dar pentru bunurile imobile este mai greu de întâlnit.
De aceea autorii dau exemple mai multe cu caracter teoretic, cum ar fi cazul
proprietarului care sapă o pivniţă sub imobilul vecinului sau cazul în care se sapă galeriile
necesare pentru exploatarea subsolului unei proprietăţi vecine.
Caracterele juridice ale viciului clandestinătăţii sunt următoarele:
a) este un viciu temporar, adică încetează când posesia devine publică (art. 1856
Cod civil);
b) este un viciu relativ, ceea ce înseamnă că poate fi invocat numai de persoana
faţă de care a fost ascuns (art. 1862 alin.2 Cod civil)
Viciul precarităţii
a) Noţiune
Precaritatea este mai mult decât un viciu al posesiei, este lipsa posesiei.
Definiţia precarităţii este dată de art. 1853 Cod civil care, prevede că actele ce
exercităm asupra bunului altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatori, depozitari,
uzufructuari sau asupra unui lucru comun, în puterea destinaţiei legale a aceluia, nu
constituie o posesie sub nume de proprietar. Tot asemenea este posesia ce am exercita-o
asupra unui bun al altuia, prin simpla îngăduinţă a proprietarului său.
Rezultă că precaritatea este deţinerea lucrului fără animus possidendi, ci numai cu
animus detinendi25.
Deţinătorul posedă pentru altul, deci nu sub nume de proprietar. Ca de exemplu
detentori precari menţionăm:
 Locatarii, depozitarii, uzufructuarii;
 Coproprietarii pentru totalitatea lucrului aflat în indiviziune;
 Administratorii bunurilor altuia;
 Cei care deţin lucrul cu îngăduinţa propeietarului acestuia.
25
27
Detenţia precară este întotdeauna conformă dreptului din care decurge spre
deosebire de posesie care poate fi contrară dreptului.
Uzufructuarul şi ceilalţi titulari de drepturi reale, altele decât proprietatea sunt
detentori precari - cu precizările ce urmează – faţă de proprietarul lucrului dar faţă de terţi
sunt posesori, deci posesia lor corespunde dreptului real ce-l au altul decât proprietatea,
de exemplu, posesia uzufructului sau posesia servituţii.
Pentru apărarea posesiei uzufructului său, uzufructuarul are acţiunile posesorii
contra proprietarului şi terţilor. Prin urmare, faţă de proprietarul lucrului, uzufructuarul
este detentor precar pentru posesia proprietăţii depline a lucrului, deoarece posesia
proprietăţii o are proprietarul, dar uzufructuarul are posesia uzufructului. Chiar faţă de
proprietarul lucrului, căci toate drepturile reale sunt susceptibile de posesie, nu numai
proprietatea sau cum arată art. 1846 alin. 2 Cod civil există posesia lucrului şi folosirea
de un drept, deci posesia corespunzătoare celorlalte drepturi reale.
Se mai poate face o precizare. Dacă posesia este exerciţiul oponent al unui drept
real, prin aceasta posesia face să se nască prezumţia existenţei unui drept real propriu,
care poate fi denumit drept de posesie, adică jus possidendi. Acesta nu trebuie să fie
confundat cu dreptul de a avea posesia unui lucru, respectiv jus possessionis, care
izvorăşte din dreptul de proprietate şi de care nu beneficiază decât proprietarul sau
titularul unui alt drept real (uzufructuarul, creditorul gajist, locatarul). De aceea
proprietarul nu poate să posede propriul său lucru şi să reclame în calitate de posesor,
efectele posesiei, căci dreptul de a avea posesia lucrului decurge din dreptul de
proprietate26.
Calităţile precarităţii şi efectele ei

a) persoana de la care detentorul precar deţine titlul detenţiei beneficiază de
posesie pentru altul (posesia corpore alieno) şi deci are atât exerciţiul acţiunilor
posesorii, cât şi beneficiarul uzucapiunii;
b) precaritatea considerată viciu, este un viciu absolut, adică precaritatea există
faţă de toată lumea (art. 1862 alin. 1, Cod civil), de exemplu, chiriaşul unui imobil de la
posesorul neproprietar şi faţă de adevăratul proprietar al imobilului;
26
28
c) precaritatea este un viciu perpetuu, deoarece durează până când intervine un
caz de intervertire a precarităţii;
Cum se distinge în practică posesia de precaritate :
Deosebiri :
- Există un titlu la baza precarităţii de exemplu, contractul de închiriere,
testamentul sau un titlu care stă la baza posesiei, de exemplu contractul de
vânzare, conteractul de donaţie;
- nu există un asemenea titlu, de exemplu a existat dar s-a pierdut, nu
poate fi produs imediat, nu a existat niciodată, nu poate fi dovedit.
În acest caz există doua prezumţii:
1. se prezumă că posesorul posedă pentru sine ca proprietar, în lipsa probei
contrare (art. 1854 Cod civil);
2. dacă se face dovada că s-a început posesia pentru altul, se prezumă că se
continuă precaritatea, până la proba contrarie (art. 1855 Cod civil).
Schimbarea precarităţii în posesie se numeşte intervertirea precarităţii.
Intervertirea precarităţii
Precaritatea sau detenţia animo alieno sau animo detendi se poate transforma în
posesie.
În acest caz, are loc intervertirea precarităţii.
Trebuie precizat că intervertirea precarităţii nu poate avea loc prin simpla voinţă a
detentorului precar (art. 1858 Cod civil).
Intervertirea precarităţii are loc în următoarele cazuri prevăzute de lege (art. 1858
Cod civil):
a) deţinătorul primeşte cu bună credinţă de la un terţ un titlu translativ de
proprietate în privinţa bunului deţinut.
Astfel, de exemplu, la moartea proprietarului chiriaşul cumpără imobilul închiriat
de la o persoană pe care o crede moştenitoarea proprietarului.
Intervertirea are loc numai dacă deţinătorul este de bună credinţă adică să creadă
că noul său titlu este valabil, astfel că în exemplul dat chiriaşul să creadă că a cumpărat
de la adevăratul proprietar al imoblului. Buna credinţă se prezumă (bona fides
29
presumitur, art. 1899 alin. 2 Cod civil). Se consideră că buna credinţă se prezumă dacă
schimbarea titlului este însoţită de schimbarea actelor deţinătorului, adică în exemplul dat
nu mai plăteşte chiria.
b) detentorul precar neagă dreptul celui de la care deţine lucrul prin actul de
rezistenţă la exerciţiul dreptului său.
Trebuie să manifeste voinţa de a poseda în contra voinţei autorului său prin acte
reale, acte de rezistenţă care să provoace un conflict între el şi proprietarul lucrului.
Conflictul poate fi judiciar, dar poate fi şi extrajudiciar, de exemplu, detentorul face o
notificare proprietarului că nu-i va plăti chiria sau detentorul se opune cu forţa la reluarea
lucrului de către proprietarul său.
În acest caz de intervertire a precarităţii, titlul precar nu este înlocuit, ca în primul
caz, printr-un titlu translativ de proprietate, ci este distrus fără a fi înlocuit astfel încât
lucrul se deţine pe viitor fără titlu27.
Art. 1857 Cod civil interzice intervertirea titlului precar prin libera voinţă a
deţinătorului. Pe de altă parte, în acest caz de intervertire, voinţa detentorului determină
intervertirea precarităţii.
Art. 1857 Cod civil are în vedere interzicerea intervertirii titlului printr-o simplă
schimbare a voinţei interne a deţinătorului care ar fi greu de dovedit, pe când art. 1858
pct. 2 Cod civil admite intervertirea titlului când schimbarea de voinţă este evidentă şi
neîndoielnică, manifestată prin acte concrete şi fapte fără echivoc şi care pot fi dovedite
uşor.
Un exemplu de intervertire potrivit art. 1858 pct. 2 Cod civil este următorul :
- locatarul unui imobil socotind că are motive temeinice să se
considere proprietar al bunului refuză să mai plătească chiria
locatarului său, caruia îi notifică hotărârea sa şi că se consideră ca
proprietar al imobilului.
c) lucrul este transmis, prin act cu titlu particular translativ de proprietate, de către
deţinătorul precar unei persoane de bună credinţă.
Astfel un chiriaş al imobilului, considerându-se proprietar, vinde bunul unei
persoane care este de bună credinţă, adică îl crede proprietar28.
27
28
30
Rezultă că viciul precarităţii nu se transmite succesorului cu titlu particular de
bună credinţă de la un detentor precar.
Într-adevăr, succesorul cu titlu particular nu este ţinut de obligaţiile autorului său
care nu i se transmit. Drept urmare, obligaţia de resituire a lucrului pe care o are
detentorul precar către proprietar, nu se transmite succesorului cu titlu particular, care
este de bună credinţă.
d) transmiterea lucrului cu titlu universal, de către detentor, adică succesorul este
de bună credinţă. Astfel este cazul moştenitorului care, primind o succesiune, consideră,
fiind de bună credinţă, că un bun asupra căruia defunctul avea numai o detenţie precară s-
ar fi aflat în proprietatea sa.
Autorii critică acest caz de intervertire, deoarece dobândirea cu titlu universal,
spre deosebire de dobândirea cu titlu particular, operează o substituire a succesorului în
toate drepturile şi obligaţiile autorului, indiferent de buna sau reaua credinţă.
În acest fel, dobânditorul cu titlu universal, dobândind obligaţiile autorului său,
dobândeşte şi obligaţia de a restitui lucrul pe care autorul îl deţinea cu titlu precar, astfel
încât nu se poate admite soluţia de intervertire prevăzută de art. 1858 pct. 4 Cod civil.
Pentru această intervertire legea cere o singură condiţie şi anume bună credinţă a
succesorului cu titlu universal.
Viciul echivocităţii posesiei

Art. 1847 Cod civil nu include printre condiţiile posesiei şi viciul echivocităţii.. În
dreptul civil românesc el a fost recunoscut însă atât de doctrina juridică, precum şi de
practica judiciară. O posesie este echivocă atunci când sunt îndoieli cu privire la existenţa
celor două elemente constitutive ale posesiei : animus şi corpus. Sau cum s-a arătat în
literatura de specialitate „posesia este echivocă atunci când nu se cunoaşte dacă ea este
manifestarea unui drept, în ipoteza în care actele invocate au un caracter îndoielnic”.
Faptul că legiuitorul a omis să includă şi viciul echivocităţii printre viciile
posesiei, a fost considerată o omisiune regretabilă.
Jurisprudenţa a considerat că, în principiu, succesorii sunt predispuşi a stăpâni
bunul indiviz, unii pentru ceilalţi, motiv pentru care posesia lor, având un caracter
echivoc, nu este aptă a fundamenta dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
31
Soluţia este aplicabilă nu numai în cazul comoştenitorilor, ci şi a proprietarilor în
general. De exemplu, sub acest aspect, instanţa supremă a decis că posesia exercitată de
un coproprietar asupra bunului indiviz este echivocă, deoarece sunt dubii dacă actele de
posesiune s-au efectuat de coproprietar privind cota sa parte de proprietate. Dovada
intervertirii posesiei va reveni, în acest caz, coindiviziarului posesor.
O altă situaţie când ne putem afla în prezenţa unei posesii echivoce este atunci
când „fără să se poată face dovada precisă, prin proba scrisă a precarităţii, adversarul
posesorului poate să învedereze anumite circumstanţe de fapt, să administreze dovezi de
natură să facă îndoielnică existenţa unui just titlu, translativ în temeiul căruia posesorul a
intrat în posesia bunului”29.
Se dă exemplul unei persoane care locuind cu vechiul posesor, la încetarea
acestuia din viaţă, rămâne în posesia bunului. Dificultatea constă în a stabili dacă actualul
posesor poate fi considerat un depozitar sau beneficiarul unui dar manual.
Chiar dacă posesia actualului posesor este prezumată, ea este echivocă.
Buna credinţă
Atât timp cât posesia nu este viciată, ea produce anumite efecte juridice.
Spre deosebire de posesia rea-credinţă, posesia de bună credinţă produce mai
multe efecte.
Buna credinţă constă în credinţa pe care o are posesorul că este proprietarul
bunului pe care îl posedă, fără ca să aibă vreun titlu. De exemplu, pentru ca un
cumpărător să fie de bună credinţă, este necesar ca el să aibă credinţă că a dobândit bunul
de la proprietar.
Sau o persoană, în virtutea unui testament, intră în posesia bunurilor succesiunii,
având convingerea că astfel a dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor
succesorale.
Ulterior, persoana descoperă că testamentul fusese revocat, revocare de care nu a
avut cunoştinţă. În acest caz, posesorul a avut credinţa că posedă un titlu. Situaţia e
diferită în cazul uzurpatorilor care sunt consideraţi ca fiind de rea-credinţă.
29
32
În materia imobilelor, art. 1898 Cod civil prevede că „buna-credinţă este credinţa
posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre
a-i putea transmite proprietatea”.
Buna-credinţă trebuie să existe „în momentul câştigării imobilului” (art. 1828
alin.2 Cod civil). La rândul său art. 486 Cod civil prevede că posesorul este de bună-
credinţă atunci când posedă ca proprietar în temeiul unui titlu translativ de proprietate, ale
cărui vicii nu-i sunt recunoscute.
Buna-credinţă va fi în momentul în care viciile îi sunt recunoscute (art. 487 Cod
civil).
Posesia de bună-credinţă este necesară şi în materia dobândirii bunurilor mobile,
concluzie care rezultă implicit din conţinutul art. 1909 Cod civil. Conditia bunei credinte
este cerută şi de un text ce constituie o aplicatie a acestui articol. Este vorba de art. 972
Cod civil: “ Dacă lucrul ce cineva s-a obligat succesiv a da la două persoane este mobil,
persoana pusă în posesiune este preferată şi rămâne proprietară, chiar când titlul său este
cu dată posterioară, numai posesiunea sa fie de bună credinţă ”.
Din interpretarea acestui articol, se deduce ca posesia de bună credinţă duce la

dobândirea proprietăţii asupra bunului atunci când proprietarul vinde bunul succesiv la
două persoane30.
In lumina art.1909 alin.1, ipoteza art.972 are în vedere pe vânzătorul – detentor

precar al bunului mobil, în raport cu primul cumpărător care este adevăratul proprietar.
Dacă al doilea cumpărător intră în posesia bunului, el va fi în lumina art. 1909 alin.1 un
terţ dobânditor care a devenit proprietar al bunului dacă şi numai dacă posesia sa este de
bună credinţă. Momentul la care trebuie să existe buna credinţă, este cel al intrării
efective în posesia bunului, neavând importanţă faptul că ulterior acestui moment terţul a
realizat că nu a dobândit de la adevăratul proprietar. Buna credinţă se prezumă.
Separat de buna credinţă nu se cere existenţa unui titlu, iar ca element constitutiv
al acesteia el poate fi putativ (există numai în imaginaţia posesorului), şi chiar viciat
30
Ion Dogaru, Sevastian Cercel,Drept civil.Teoria generală a drepturilor reale,Editura
C.H.Beck,2003,p.102
33
( inexistent din punct de vedere juridic sau lovit de nulitate). Ca urmare el nu trebuie
dovedit.
Nu mai apare necesară condiţia bunei credinţe pentru cel care a dobândit bunul
mobil de la un terţ care şi el l-ar fi dobândit cu bună- credinţă de la acelaşi detentor
precar. Posesorul actual poate, chiar dacă ar fi de rea credinţă să invoce dispoziţiile art.
1909 ( 1 ) nu în nume propriu, ci in numele autorului său.
Atât în cazul bunurilor mobile, cât şi a celor imobile, buna-credinţă se prezumă

totdeauna (art. 1899 alin.2 Cod civil). Este vorba însă de o prezumţie simplă, care va
putea fi înlăturată prin proba contrarie.
Într-adevăr, faţă de posesorul de rea-credinţă, este normal ca posesorul de bună-
credinţă să beneficieze de o serie de avantaje31.
Morala este cea care împiedică să se pună semnul egalităţii între buna şi reaua
credinţă.
Cu toate acestea, mai multe raţiuni obligă la protejarea chiar şi a posesiunii de
rea-credinţă. Un terţ care tratează chiar cu un posesor de rea-credinţă doreşte ca drepturile
sale să fie consolidate.
Se consideră că posesia de rea-credinţă produce următoarele efecte: permite
posesorului să recurgă la acţiunile posesorii, pentru apărarea posesiei.
Posesorul de bună credinţă poate recurge şi el la acţiunile posesorii; însă
consecinţele juridice ale bunei-credinţe sunt diferite de cele ale relei-credinţe.
În primul rând, buna-credinţă constituie o prezumţie de proprietate. Spre
deosebire de posesorul de rea-credinţă, posesorului de bună-credinţă îi revin fructele
lucrului.
În timp ce posesorul de rea-credinţă nu poate dobândi proprietatea asupra
bunurilor prin uzucapiunea de 30 de ani, posesorul de bună-credinţă, în cazul bunurilor
mobile, este prezumat proprietarul lor, prin simplul fapt al posesiei având şi un just titlu,
în cazul imobilelor va putea dobândi proprietatea asupra bunurilor respective prin
uzucapiune de 20 de ani
31
34
Durata posesiei
Pentru a produce efecte juridice, posesia trebuie să îndeplinească o altă soluţie, să
fie prelungită în timp. Unele efecte nu se produc decât după trecerea unei perioade de
timp, iar altele independent de trecerea timpului. De exemplu, posesia produce unele
efecte, necondiţionate de trecerea timpului - posesorul de bună credinţă e prezumat a fi
proprietarul bunului mobil – posesorul de rea-credinţă va culege fructele, care îi vor veni
în proprietate – posesorul poate promova acţiune posesorie.
Alte efecte sunt însă subordonate de un turneu : o posesie de 10 până la 20 de ani
este cerută pentru uzucapiunea întemeiată pe un titlu şi buna credinţă – o posesie de 30 de
ani este necesară pentru uzucapiunea imobilelor, chiar când posesorul este de rea-
credinţă32.
CAPITOLUL III. EFECTELE POSESIEI

3.1 Consideraţii generale privind efectele posesiei
Efectele pe care le produce posesia pot fi grupate în patru mari categorii:

a) dobândirea proprietăţii;
b) prezumţia de proprietate;
c) dobândirea fructelor;
d) protejarea posesiei prin intermediul acţiunilor posesorii ( în complângere şi în
reintegrare).
În ce priveşte primul grup de efecte juridice ale posesiei, vom distinge după cum
posesia se exercită în materie imobiliară. Prin intermediul prescripţiei achizitive se vor
dobândi proprietatea sau alte drepturi reale, ca efect al unei posesii prelungite, în
condiţiile determinate de lege. Referitor la bunurile mobile, legiuitorul nu a considerat
necesar să condiţioneze dobândirea proprietăţii prin trecerea unei perioade de timp; s-a
considerat că posesia valorează titlu de proprietate (conform art. 1909 alin. 1 cod civil),
„ lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor fără să fie trebuinţa de
scurgere de timp”.
32
Neculaescu, Sache Drept civil - drepturi reale, Editura Hamangiu, 2008,p.87
35
3.2 . Prezumţia de proprietate
Fără să distingă art. 1854 Cod civil dispun că „posesorul este presupus că posedă
pentru sine, sub numele de proprietar”.
Prezumţia de proprietate acţionează atât în cazul bunurilor mobile, cât şi a celor
imobile. Posesorul este prezumat a fi titularul însuşi a dreptului de proprietate33.
Aparenţa dreptului este creată de posesie şi oferă posesorului în caz de litigiu, o
situaţie privilegiată, deoarece sarcina probei revine celui care îi contestă dreptul.
Într-o eventuală acţiune în revendicare, posesorul va avea calitatea de pârât şi va
beneficia de două prezumţii esenţiale, care-l scuteşte de sarcina probei: prezumţia de
bună credinţă şi prezumţia de proprietate.
Desigur aceste prezumţii rămân valabile până la proba contrarie. Pe de altă parte,
pentru a avea calitatea de pârât într-o acţiune în revendicare nu e absolut necesar ca
posesorul să fie de bună-credinţă.
Prezumţia de proprietate este mult mai puternică în materie mobiliară decât în cea
imobiliară.
Astfel, în cazul bunurilor mobile, operează în favoarea posesorului o prezumţie
absolută de proprietate (juri set de jure).
În acest caz, posesiunea valorează însuşi titlul de proprietate. O prevede fără
echivoc art. 1909 alin 1 Cod civil ”lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii
lor, fără să fie trebuinţă de vreo scurgere de timp”. Dar în cazul bunurilor pierdute şi
furate este posibilă proba contrarie.
Jurisprudenţa a stabilit că „în sistemul nostru de drept, pentru bunurile mobile
corporale, posesia creează în favoarea posesorului actual, o prezumţie absolută de
proprietate, împotriva căreia nu e admisă proba contrarie.
Într-o altă decizie, instanţa supremă a statuat că, în condiţiile în care art. 1909 Cod
civil creează o prezumţie de proprietate în favoarea posesorului bunului mobil, posesorul
nu este obligat să facă dovada proprietăţii în condiţiile art. 1191 Cod civil, ci numai
dovada împrejurării de fapt a posesiei. E suficient ca posesorul să facă dovada că deţine
33
36
bunul pentru ca prezumţia de proprietate să acţioneze în favoarea sa, iar posesia fiind un
fapt, va putea fi dovedită şi cu martori.
Dimpotrivă, în cazul bunurilor imobile există doar o prezumţie simplă de
proprietate care va putea fi înlăturată prin proba contrarie.
3.3 Dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credinţă
În principiu, fructele se cuvin proprietarului dar, prin excepţie, ele vor fi

percepute de către posesorul de bună-credinţă. În dreptul roman, posesorul de bună-
credinţă putea deţine numai fructele bunurilor consumabile, însă legislaţiile moderne au
extins dreptul dobânditorului de bună-credinţă asupra tuturor fructelor. Posesorul de
bună-credinţă posedă ca proprietar, în temeiul unui titlu de proprietate, fără să cunoască
viciile acestuia (art. 486 Cod civil). S-a relevat că „acest titlu prin ipoteză nu este valabil,
căci dacă ar fi valabil, nu s-ar pune nici o problemă cât priveşte dobândirea fructelor de
către posesor”. Singura condiţie pentru a culege fructele este bună-credinţă a posesorului.
Literatura de specialitate a nuanţat explicaţia fundamentului dreptului posesorului
de bună-credinţă la fructe recurgând la conceptul de echitate.
Unele instanţe au considerat eronat că pe lângă bună-credinţă ar mai fi necesară şi
existenţa titlului translativ de proprietate.
Numai la uzucapiunea de 10-20 de ani se cere ca, pe lângă bună-credinţă să existe
şi un titlu translativ de proprietate34.
La posesiune posesorul este convins că percepe fructele în calitate de proprietar,
titlul nefiind decât un aspect al bunei credinţe. Tocmai titlul aparent valabil constituie un
element de natură a defini buna-credinţă a posesorului. Chiar dacă prevederile art. 486
Cod civil se referă expres la caracterul „translativ de proprietate al titlului” esenţial este,
din punctul nostru de vedere, nu caracterul translativ sau declarativ al titlului, ci
convingerea fermă a posesorului că percepe fructele în temeiul unui act nelovit de
nulitate absolută. În practică, se întâlnesc asemenea situaţii când se înstrăineză un imobil
fără îndeplinirea unor condiţii speciale prevăzute de lege (încheierea actului în formă
autentică), posesorul având convingerea că titlul în baza căruia a dobândit bunul este
34
37
perfect valabil, situaţia e diferită de antecontract când posesorul ştie că titlul său nu este
valabil.
Considerăm că posesorul va percepe fructele în temeiul bunei sale credinţe chiar
dacă actul ar fi lovit de nulitate absolută, aceasta pentru că dispoziţiile art. 486 Cod civil
nu disting între titlurile lovite de nulitate relativă sau absolută.
Practica judiciară a decis constant în acest sens. Astfel s-a considerat că cel care a
muncit un teren arabil dobândit în baza unei vânzări nule de drept va reţine fructele de pe
teren; nulitatea titlului translativ de proprietate nu va duce la restituirea fructelor culese,
perceperea lor făcându-se în virtutea transmiterii şi posedării bunului ce a constituit
obiectul vânzării, reţinerea fructelor se întemeiază pe bună-credinţă a posesorului,
posesorul de bună-credinţă va trebui să restituie productele (arborii tăiaţi de pe terenul
înstrăinat) proprietarului cu excepţia fructelor culese, posesorul va reţine fructele şi în
cazul în care operează rezoluţiunea convenţiei şi are loc restabilirea situaţiei anterioare,
adică restituirea de către vânzător şi redarea folosinţei de către cumpărător.
Doctrina juridică a considerat35, de asemenea, că posesorul de bună-credinţă va
putea culege fructele unui imobil dobândit în temeiul unui act lovit de nulitate absolută
sau relativă.
Dar, mai mult, posesorul de bună-credinţă va percepe fructele chiar dacă actul a
fost încheiat cu un incapabil (bună-credinţă existând atât timp cât posesorul nu a cunoscut
starea de incapacitate a celeilate părţi) sau dacă provine de la un neproprietar.
Dacă titlul n-ar exista în realitate, dar posesorul ar avea convingerea că el există şi
işi conferă calitatea de proprietar, el va putea percepe fructele câtă vreme va dăinui buna
sa credinţă, neavând relevanţă dacă posesorul s-a aflat în eroare de fapt sau de drept.
Când va încheia buna-credinţă?
Jurisprudenţa şi literatura de specialitate 36 sunt constante în a considera că buna-
credinţă încetează, de regulă, o dată cu chemarea în judecată a posesorului, data de la care
nu mai pot fi percepute fructele.
Însă cum buna-credinţă este o chestiune de fapt, ea poate înceta şi înainte de
punerea lui în întârziere, făcându-se dovada că posesorul a luat la cunştinţă de viciul care
afectează titlul translativ de proprietate.
35
36
38
Din moment ce fructele se culeg periodic, buna-credinţă trebuie să existe în
momentul dobândirii fiecărui fruct natural sau civil.
Posesorul, după ce buna lui credinţă a încetat, va restitui fructele neculese la
timpul potrivit, fiind „considerate percepute la timpul potrivit fructele culese în condiţiile
normale, adică cele la coacere sau după caz, la maturitatea lor, iar cele civile la împlinirea
scadenţei”.
Chiar dacă anterior, proprietarul imobilului nu percepea fructele, această
împrejurare, în cazul dat, nu-l dispensează pe posesor de obligaţia de restituire, deoarece
legea nu condiţionează dreptul proprietarului asupra fructelor de faptul de a fi valorificat
anterior bunul respectiv (art. 483-485 Cod civil).
Buna-credinţă fiind prezumată de lege, rămâne sarcina reclamantului să facă
dovada relei-credinţe a posesorului.
Se mai pune problema dacă buna-credinţă trebuie să existe, numai cu privire la
dobânditorul bunului sau în ce priveşte pe transmiţătorul bunului?
Suntem de părere că are relevanţă, în ce priveşte culegerea fructelor, numai
atitudinea psihică a persoanei care a cules fructele, iar nu şi cea a transmiţătorului. Este
chiar posibil ca acesta din urmă să fie de rea-credinţă în momentul înstrăinării bunului,
situaţie necunoscută de posesor.
În literatura juridică s-a susţinut că, dacă înstrăinătorul a obţinut bunul prin
fraudă, cumpărătorul n-ar avea nici un drept asupra fructelor (fraus omnia corrumpit).
Dacă principiul restituto in integrum suferă o excepţie în ipoteza posesorului de
bună-credinţă, el se aplică integral în situaţia posesorului de rea-credinţă. Acesta va
restitui nu numai fructele pe care le-a perceput pe toată durata folosirii bunului, dar şi
fructele pe care a neglijat să le perceapă. Dacă posesorul de rea credinţă înstrăineză la
rândul său bunul, dobânditorul va fi prezumat de bună-credinţă, astfel că acesta din urmă
ce va culege fructele şi nu le va restitui decât dacă se va face dovada că şi el a fost de rea-
credinţă, numai cel de „a i se plăti cheltuielile ocazionate de producerea şi recoltarea
fructelor, precum şi cele necesare şi utile făcute asupra bunului” în condiţiile stabilite de
art. 484 şi 997 Cod civil.
Capitolul IV. Apărarea posesiei prin acţiunile posesorii
39
4.1 Noţiune . Justificarea acţiunilor posesorii
Legea ocroteşte posesia, independent de existenţa unui drept real ce ar trebui să se

afle la baza ei. Acţiunile posesorii apără posesia împotriva încălcărilor ce-i sunt aduse37.
Acţiunile posesorii apără posesia ca stare de fapt împotriva oricăror tulburări,
pentru a menţine această stare ori pentru a redobândi posesia atunci când ea a fost
pierdută.
Reglementarea acţiunilor posesorii se face prin art.674 –676 C. proc. civ.
Motive pentru care legea ocroteşte posesia prin acţiunile posesorii:
- prin aceste acţiuni se apără însuşi dreptul titularului, căci în marea
majoritate a cazurilor posesorul este însuşi titularul dreptului real ce se
manifestă prin posesie;
- ordinea în societate, deoarece nimănui nu-i este permis să-şi facă singur
dreptate, mai ales prin violenţă;
posesia poate duce la uzucapiune, astfel că acţiunile posesorii apără posesia care
face posibilă uzucapiunea.38
4.2 Evoluţia acţiunilor posesorii
Acţiunile posesorii nu-şi trag originea din dreptul roman, ci din dreptul canonic.
În dreptul roman posesiunea era apărată, dar nu prin acţiuni posesorii ci, prin
interdicte. Acestea erau date de Pretor asupra conflictelor ce i se prezentau spre rezolvare.
Interdictele se deosebeau după scopul lor dar şi după obiectul lor.
După scop, acestea erau:
- recuperandae possessionis; când se urmărea redobândirea posesiuni
pierdute;
- retinendae possessionis; când ajutau posesorul ca să reţină lucrul posedat;
37
Tăbârcă, M, Drept procesual civil, Editura Universul Juridic, 2008,p.276
38
Tabacu, Andreea Drept procesual civil,Editura Universul Juridic, 2008,p.321
40
- adipiscendae possessionis; erau date atunci când pentru prima dată se
obţinea posesia unui lucru.
După obiect, ele difereau după cum era vorba de un lucru mişcător sau de un lucru
nemişcător.
Dacă era vorba de un lucru nemişcător, posesorul era apărat prin interdictul uti
possidentis, care servea pentru a înfrânge simplele tulburări şi care aveau ca efect de a-l
menţine în posesie, dacă aceasta nu fusese atinsă de un viciu ( violenţă, clandestinitate,
precaritate: nec vi, nec clam, nec precario).
Posesorul era apărat şi prin interdictul unde vi pentru cazul când deposedarea
fusese violentă.
Dacă era vorba de un lucru mişcător, posesorul era apărat prin interdictul utrubi.
Dacă spre deosebire de posesiunea nemişcătoarelor, unde durata posesiei nu prezenta nici
un interes, de data aceasta se dă câştig de cauză aceluia care posedase mai mult timp în
ultimul an ce a precedat acordarea interdictului de către Pretor.
Interdictele romane se caracterizau prin faptul că erau un fel de acţiuni penale,
care se fondau pe violarea posesiuni, adică pe un fapt ilicit, pe un delict.
Interdictul nu avea ca scop principal apărarea posesiunii în sine ci condamnarea
actului ilicit.
Posesorul nu avea de dovedit cum a dobândit posesiunea, ci numai faptul
tulburării. De aceea, interdictul nu putea fi îndreptat împotriva moştenitorilor celui ce
săvârşeşte tulburarea, afară de cazul când aceştia continuau tulburarea sau o reînnoiau.39
Dreptul canonic pentru a împiedica deposedările care, în epoca feudală erau foarte
numeroase, a folosi regula spoliatus ante omnia restituendus în virtutea căreia acel care
fusese spoliat prin violenţă ori înşelăciune trebuia, mai înainte de a începe orice discuţie
asupra litigiului, să fie repus în posesia lucrului.
Eficacitatea acestei reguli era cu atât mai simţită cu cât nu se făcea nici o distincţie
între violenţa care purta asupra persoanei şi aceea care purta asupra lucrului.
În ceea ce priveşte lucrul deposedat nu se făcea nici o distincţie dacă posesorul
fusese deposedat de un lucru mişcător sau nemişcător.
39
Roşu, Claudia Drept procesual civil , Editura C.H. Beck, 2008,p.345
41
Nu avea nici o importanţă nici dacă cel deposedat era un posesor sau doar un
simplu detentor.
Încă din prima parte a epocii feudale, acţiunile posesorii au căpătat un contur
juridic precis în special datorită lui Beaumanoir, care a fost primul care a încercat să
separe petitoriul de posesoriu.
El deosebea trei acţiuni posesorii:
- acţiunea de tulburare, care avea ca scop de a menţine pe posesor în
exerciţiul posesiunii; posesia lucrului înfrângând tulburarea al cărui obiect
fusese;
- acţiunea deposedării (action de la nouvelle dessaisine ) care avea ca scop
de a reintegra pe posesor în exerciţiul posesiunii;
- acţiunea de violenţă ( action de force) care nu se manifestă decât în cazul
unei deposedări forţate.
Prima va deveni mai târziu acţiunea în complângere, iar celelalte două se vor
contopi pentru a da naştere acţiunii în reintegrare.
În ultima parte a evului mediu printr-o interpretare incorectă a dreptului roman, a
apărut şi acţiunea pentru denunţarea de noi lucrări.
Dreptul roman a cunoscut foarte târziu acţiunile posesorii, sub aspect legislativ.
Primele manifestări le găsim într-o formă mai mult sau mai puţin explicită în
Codul Caragea, Codul Calimach şi Regulamentul Organic al Moldovei.
În ceea ce priveşte Codul Caragea, fără a menţiona expres acţiunile posesorii, nu

stabilea un termen de exerciţiu al acţiuni. Se reglementa denunţarea de noi lucrări.
Codul Calimach era mult mai complet, se vorbea explicit de acţiunile posesorii,
dar fără a determina condiţiile de exerciţiu şi termenul în care acestea erau eficiente.
Art.442 Cod Calimach, preciza că acţiunea posesorie nu se putea porni decât

împotriva autorului tulburării sau deposedării.
Spre deosebire de legislaţia actuală în acest cod, atât drepturile reale cât şi
drepturile personale puteau fi obiectul acţiunilor posesorii.
42
Regulamentul Organic marchează un însemnat progres limitând termenul de
intentare a acţiunilor posesorii de la un an de la tulburare sau deposedare.
Codul nostru civil ca şi cel francez nu reglementează această materie, ea fiind

lăsată pe seama codului de procedură civilă.40
4.3 Caracterele juridice ale acţiunilor posesorii
1. Acţiunile posesorii apără posesia şi deci se deosebesc de acţiunile petitorii

care apără drepturile reale.
2. Acţiunile posesorii sunt acţiuni reale, adică apără drepturile reale prin
apărarea posesiei. Acţiunile petitorii pun în joc existenţa dreptului real şi nu
reuşesc decât dacă stabilesc existenţa dreptului real, pe când acţiunile
posesorii nu se ocupă de existenţa dreptului real ci se referă la faptul posesiei,
care poate avea ori nu în spate dreptul real, dar prin mijlocul ocrotirii posesiei
se apără însăşi dreptul real care se află în spatele posesiei.
3. Acţiunile posesiei pot fi exercitate timp de un an de la tulburarea sau
atingerea adusă posesiei.
4. De regulă acţiunile posesorii sunt acţiuni imobiliare deoarece ocrotesc
posesia bunurilor imobile şi drepturile reale susceptibile de a fi dobândite prin
uzucapiune.
În materia bunurilor mobile în condiţiile art.1909 alin. 1 C.civ., posesia se
confundă cu proprietatea sau alt drept real.
Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiţii, posesia mobilelor este deosebită de
proprietate sau alt drept real41.
4.4 Felurile acţiunilor posesorii
40
Măgureanu, Flore Drept procesual civil,Editura Universul Juridic, 2008,p.311
41
Fodor, Maria Drept procesual civil,Editura- Universul Juridic, 2008,p.116
43
Dreptul nostru cunoaşte două tipuri de acţiuni posesorii.
1. Acţiunea posesorie generală ( în complângere )

Acţiunea posesorie generală poate fi denumită de drept comun deoarece este
folosită pentru a face să înceteze orice tulburare a posesiei cu excepţia cazului când
posesorul este deposedat prin violenţă.
Art.674 C. proc. civ. stabileşte trei condiţii pentru introducerea acţiunii în
complângere:
a. să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare.
Tulburările în posesie pot fi de fapt sau de drept.
Tulburările de fapt constau în orice acte materiale prin care se încalcă posesia
bunului, cum ar fi actele de trecere pe terenul vecinului, fără a avea în acest sens un drept
de servitute. Tulburările de drept constau în acte juridice sau extrajudiciare prin care o
persoană are pretenţie contrară posesiei unei alte persoane, cum ar fi somaţia pe care o
terţă persoană o trimite unui chiriaş căruia îi pune în vedere să-i plătească lui chiria
deoarece el este proprietarul bunului închiriat şi nu închiriatorul iniţial.
Aşa dar tulburarea implică o pretenţie contrară altuia şi nu un act trecător izolat, de
exemplu s-a cules un pom, s-a spart un geam, căci în aceste situaţii este vorba de acţiunea
în daune care poate fi introdusă şi de detentor, nu numai de posesor.
Acţiunea în complângere şi acţiunea în daune sunt deci diferite.
Este necesar să nu fi trecut un an de la data când a avut loc tulburarea sau
deposedarea. În cazul în care acţiunea se introduce după expirarea termenului de un an,
ea va fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât este vorba despre o condiţie specială de
exerciţiu a dreptului la acţiune în această materie.
În situaţia faptelor continuate de tulburarea a posesiei, termenul se socoteşte de la
data primului act de tulburare iar nu de la data ultimului act de tulburare.
b. reclamantul să fi posedat cel puţin un an înainte de tulburarea posesiei.

Durata acestei posesii se calculează pornind înapoi de la data când s-a produs
tulburarea.
44
Deci stabilirea momentului când s-a produs tulburarea sau deposedarea prezintă
interes nu numai pentru calcularea termenului în care se poate introduce cererea
posesorie, ci şi pentru calcularea termenului minim al posesiei reclamantului.
Dovada acestei cerinţe se poate face prin orice mijloc de probă, de regulă prin
depoziţii de martori.42
c. posesia reclamantului să fie utilă.

Aşadar, se cere ca posesia reclamantului să întrunească condiţiile art.1846-1847
C.civ. pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Deci posesia trebuie să fie:
- continuă, posesorul o exercită în mod regulat fără intermitente anormale;
- neîntreruptă, posesorul să nu fi fost lipsit de folosinţa sau exerciţiul
dreptului prin fapta unui terţ;
- paşnică, să nu fie întemeiată pe acte de violenţă sau păstrată prin asemenea
acte;
- publică, să nu fie clandestină, deci să nu fie exercitată pe ascuns de
adversar.
Acţiunea pentru interzicerea (denunţarea ) lucrărilor noi este un caz particular de
complângere. Această acţiune se exercită de către posesor împotriva unui terţ care, prin
începerea unor lucrări pe terenul vecin ameninţând exercitarea liberă a posesiei.
Acţiunea se introduce înainte ca tulburarea să se fi produs sau înainte ca actul să se
fi consumat. Ea dă posibilitatea posesorului să oprească lucrările fără a aştepta terminarea
lor ori fără a aştepta producerea unui prejudiciu real.
Rezultă că acţiunea la care ne referim are ca scop mai ales înlăturarea ori oprirea
unei tulburări viitoare, nu a unei tulburări deja realizate.
Pentru introducerea acţiunii se cer a fi îndeplinite aceleaşi condiţii ca şi pentru
acţiunea în complângere.43
3. Acţiunea posesorie specială (în reintegrare)
42
Dănilă, Ligia Drept procesual civil , Editura C.H. Beck, 2008,p.239
43
Ciobanu, Viorel M Drept procesual civil , Editura C.H. Beck, 2008,p.222
45
Această acţiune apără posesia în cazul în care deposedarea sau tulburarea s-a
produs prin violenţă. Prin violenţă se înţelege orice faptă contrară ordinei de drept ce
implică rezistenţă din partea posesorului. Violenţa nu presupune în mod necesar lovirea,
întrebuinţarea de arme, etc.; insultele, ameninţările sunt şi ele acte de violenţă şi în
general toate procedurile abuzive.
Violenţa poate fi materială dar şi morală. Se cere ca ea să prezinte o anumită
gravitate, ţinându-se seama de vârsta, sexul şi pregătirea celor în cauză.
Aprecierea violenţei este de atributul instanţei care va decide ţinând seama de
situaţia concretă.
Dacă violenţa stă la baza posesiei, adică în momentul în care a avut loc
deposedarea sau tulburarea posesiei prin mijloace violente, posesia nu a fost paşnică şi
publică, fiind fondată sau menţinută prin mijloace violente, nu se poate folosi acţiunea în
reintegrare pentru a se apăra împotriva tulburărilor chiar violente, aduse de terţ împotriva
posesorului, mai bine zis detentorului.
În condiţii normale, se admite că acţiunea în reintegrare o poate introduce şi
detentorul precar, deoarece trebuie să existe o apărare contra actelor de violenţă şi forţă.
Prima măsură care trebuie luată este restabilirea situaţiei exercitate înainte de exercitarea
violenţei (spoliatus ante omnia restituendus).
Având în vedere scopul şi caracterul său extraordinar, de urgenţă, pentru
exercitarea acţiunii posesorii speciale, art.674 C. proc. civ. prevede necesitatea unei
singure condiţii: să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare.44
În general faptele care justifică introducerea acţiunii de reintegrare, întâlnite în
practica judiciară, pot fi împărţite în trei categorii:
- acte de ocupare a unui imobil, fără permisiunea posesorului;
- acte de obstrucţie prin care o persoană îl împiedică pe posesor să-şi
stăpânească imobilul; spre exemplu: aşezarea unui zid sau a unui gard în
calea posesorului;
- acte de distrugere, cum ar fi: dărâmarea unui zid despărţitor, distrugerea
recoltei aflată pe terenul posesorului.
44
Turianu, Corneliu Drept procesual civil , Editura Universitaria, 2007,p.234
46
În ipoteza deposedării sau tulburării prin violenţă, cel ce formulează acţiune în
justiţie trebuie să dovedească numai faptul că nu a trecut un an de la tulburare ori
deposedare.
4.5 Calitatea procesuală activă într-o cerere posesorie
Reclamant într-o cerere posesorie este cel care posedă ori deţine în temeiul unui
contract bunul imobil şi care a fost tulburat în posesia ori detenţia acelui bun.
De cele mai multe ori, posesorul este chiar proprietarul bunului, însă în unele
cazuri, el poate exercita posesia cu un alt titlu.
Astfel, potrivit art.675 C. proc. civ., cererea posesorie poate fi folosită şi de
titularii unor servituţi continue şi aparente, iar în doctrină şi în practica judiciară aplicarea
acestui text a fost extinsă şi la titularii altor drepturi reale imobiliare (uz, uzufruct, abitaţie
şi superficie).45
Cererea posesorie poate fi folosită chiar şi împotriva persoanei care se consideră
proprietar, indiferent dacă tulburarea este de fapt sau de drept.
S-a decis că pentru posesor este irelevantă împrejurarea că pretinsul proprietar a
obţinut o hotărâre judecătorească pronunţată într-un litigiu cu o altă persoană, iar dacă
hotărârea respectivă se execută prin intermediul executorului judecătoresc, posesorul
poate să acţioneze, potrivit interesului sau fie pe calea petitorie a cererii în revendicare,
fie pe calea contestaţiei la executare invocând inopozabilitatea hotărârii.
Conform art.676 C. proc. civ., cererea posesorie poate fi introdusă şi de cel care
deţine bunul imobil în temeiul unui contract încheiat cu posesorul, de exemplu, locatarul,
arendaşul, etc., cu condiţia ca tulburarea să nu fie pricinuită de însuşi posesorul, deoarece
în această ultimă situaţie cel prejudiciat îşi va putea apăra drepturile pe baza contractului,
potrivit dispoziţiilor de drept comun. Detentorul va trebui să dovedească titlul în baza
căruia deţine lucrul.
În cazul indiviziunii, cererea posesorie poate fi folosită în raporturile dintre
copărtaşi, dacă bunul imobil este stăpânit în mod separat şi exclusiv, public şi paşnic de
45
Zaharia, Alexandru, Drept procesual civil , Editura Didactic, 2007,p.283
47
către reclamant. Dacă posesia este exercitată atât pentru sine cât şi pentru ceilalţi, cererea
posesorie nu poate fi exercitată de un copărtaş împotriva altuia.
Este de principiu că acţiunea posesorie poate fi folosită şi între proprietarii în
indiviziune ai unei averi comune, fiind admisibilă acţiunea unui moştenitor care
stăpâneşte în mod exclusiv o parte din averea succesorală indiviză şi este tulburat în
posesiunea sa de un comoştenitor.
în cazul coposesiunii, fiecare coposesor poate folosi cererea posesorie, situaţie în
care instanţa urmează a stabili limitele coposesiei, astfel încât nici unul dintre coposesori
să nu fie stânjenit în exerciţiul posesie sale.
Exerciţiul cererii posesorii împotriva terţilor aparţine coposesorilor, iar nu numai
unuia dintre ei, întrucât astfel ar însemna să i se recunoască prin hotărâre judecătorească
o posesie exclusivă asupra bunului, ceea ce ar fi de natură să nesocotească interesele
celorlalţi coposesori.
În cazul proprietăţii comune a soţilor, unul dintre soţi nu poate introduce o cerere
posesorie împotriva celuilalt, deoarece nu este posibilă exercitarea posesiei în mod
exclusiv. Dacă însă tulburarea posesiei este consecinţa faptei unui terţ, unul dintre soţi
poate introduce cererea posesorie, care are caracterul unui act de administrare, în temeiul
prezumţiei de mandat tacit reciproc.
În baza art.45 C. proc. civ., cererea posesorie poate fi introdusă şi de procuror,
nefiind o cerere strict personală, cu respectarea cerinţei prevăzute de primul aliniat al
acestui text.
Capitolul V. Practică judiciară
Capitolul V. Practică judiciară

1. Titluri de proprietate valabile. Proprietăţi care se suprapun. Mutarea gardului
despărţitor. Faptă care nu este prevăzută de legea penală. Litigiu civil C. pen., art.
220 alin. (1) şi (2)
48
În situaţia în care atât inculpatul, cât şi partea vătămată au titluri de proprietate
perfect valabile şi se consideră proprietari, deşi proprietăţile se suprapun, fapta
inculpatului de a muta gardul despărţitor, întrucât acesta era situat pe proprietatea
firmei sale, nu constituie infracţiunea de tulburare de posesie prevăzută de art. 220
alin. (1) şi (2)
C. pen. Este vorba de un litigiu civil, în care se impune compararea titlurilor de
proprietate ale acestora pentru a se stabili care este preferabil.
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, sentinţa penală nr. 987 din 8 aprilie 2005,
nepublicată
Prin sentinţa penală nr. 987 din 8 aprilie 2005 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti s-a
dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., cu aplicarea art. 10 lit. b) C. proc. pen.,
achitarea inculpatului M.F.D., pentru infracţiunea de tulburare de posesie, prevăzută de
art. 220 alin. (1), (2) C. pen. În baza art. 346 alin. (4) C. proc. pen., a lăsat nesoluţionată
acţiunea civilă. În baza art. 192 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a obligat partea vătămată SC
C. SA, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Instanţa de fond a reţinut că la data de 31 martie 1995, partea vătămată a devenit
proprietară pe o suprafaţă de teren de 3648 mp, conform certificatului de atestare a
dreptului de proprietate aflat la dosar.
La rândul său, SC M. SRL, al cărei avocat şi reprezentant este inculpatul M.F., cumpără o
suprafaţă de teren de 2000 mp prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 5330 din 4
septembrie 1996 de la numitul G.I. În anul 2001, intenţionând să obţină numărul cadastral
provizoriu, se efectuează nişte măsurători şi se constată că, aplicând dimensiunile din
contractul de vânzare-cumpărare, proprietatea numitului G.I. se suprapune cu proprietatea
vecină şi că suprafaţa rezultată este de 2020,47 m.
Expertul care a întocmit documentaţia (martorul inculpatului P.M.) ar fi trebuit să
diminueze dimensiunile terenului pentru a respecta suprafaţa de 2000 mp cumpărată.
Totuşi, documentaţia a fost avizată favorabil, acordându-se numărul cadastral, pentru că
diferenţa se încadrează în toleranţa admisă pentru documentaţiile cadastrale.
Tot în anul 2001, inculpatul, prin adresa nr. 1405 din 20 martie 2001, sesizează
SC C. SA să mute gardul despărţitor, întrucât acesta era situat pe proprietatea firmei
49
inculpatului. Neprimind răspuns, inculpatul mută gardul, conform actelor sale de
proprietate.
Această situaţie de fapt rezultă din raportul de expertiză topografică şi din
înscrisurile aflate la dosar, precum şi din declaraţiile inculpatului şi ale martorilor M.T. şi
P.M. Ne aflăm în situaţia în care partea vătămată şi inculpatul au titluri de proprietate
perfect valabile, au obţinut numere poştale şi cadastrale şi intabulare în cartea funciară,
plătesc impozit şi totuşi proprietăţile se suprapun.
Întrucât ambele părţi au titluri de proprietate perfect valabile şi se consideră
proprietari, în cauză nu este vorba de infracţiunea de tulburare de posesie, prevăzută de
art. 220 alin. (1), (2) C. pen., ci de un litigiu civil între părţi, impunându-se compararea
titlurilor de proprietate ale acestora, pentru a se stabili care este preferabil.
Notă: Sentinţa a rămas definitivă prin decizia penală nr. 1980 din 14 septembrie 2005 a
Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală, în urma respingerii recursului părţii vătămate.
2. Posesie exercitată mai mult de 30 de ani asupra unui teren. Contract de vânzare-
cumpărare cu privire la aceeaşi suprafaţă de teren. Litigiu civil. Distrugerea
gardului împrejmuitor al imobilului. Faptă care nu este prevăzută de legea penală
C. pen., art. 220 alin. (1) şi (2)
Fapta inculpatului de a intra în posesia terenului pe care se crede proprietar, prin
distrugerea gardului împrejmuitor al imobilului, nu este prevăzută de legea penală,
impunându- se achitarea acestuia pentru infracţiunea de tulburare de posesie
prevăzută de art. 220 alin. (1) şi (2) C. pen., în situaţia în care între inculpat şi
partea vătămată există un proces civil asupra aceleiaşi suprafeţe de teren, ambele
părţi crezându-se proprietari, partea vătămată în baza posesiei pe care a exercitat-o
mai mult de 30 de ani, iar inculpatul în baza unui contract de vânzare-cumpărare.
Totodată, existenţa acestui litigiu de natură civilă face imposibilă soluţionarea
laturii civile a procesului penal, aceasta fiind condiţionată de cunoaşterea
adevăratului proprietar al terenului.
Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, decizia penală nr. 2304 din 20 octombrie 2005,
nepublicată
50
Prin sentinţa penală nr. 1117 din 25 aprilie 2005, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a
respins excepţia lipsei plângerii prealabile, invocată de inculpată şi a dispus, în baza art.
11 pct. 1 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatei B.B. pentru
infracţiunea de tulburare de posesie, prevăzută de art. 220 alin. (1), (2) C. pen. În baza
art. 346 alin. (2) C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă a părţilor civile
M.M. şi M.V. În baza art. 192 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a obligat părţile civile la
cheltuieli judiciare către stat. În baza art. 193 alin. (1) C. proc. pen., a respins cererea de
acordare a cheltuielilor judiciare formulată de părţile civile.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut (cu privire la ocuparea
terenului – latura obiectivă a infracţiunii) şi a apreciat ca dovedit faptul că autoarea
ocupării este inculpata, în ciuda nerecunoaşterii acesteia. Astfel, martorii părţii vătămate
au arătat că au văzut stâlpii despărţitori mutaţi, pătrunzându-se cu câţiva metri în
interiorul grădinii părţii vătămate, iar martora D.G. a arătat că ştie că autoarea ocupării
este inculpata. De altfel, inculpata a recunoscut în procesul-verbal încheiat de organele de
poliţie că a procedat la distrugerea gardului despărţitor, în exercitarea dreptului ei de
proprietar.
Pe latură subiectivă însă, instanţa a apreciat că lipseşte intenţia (directă sau
indirectă), mai exact inculpata n-a urmărit sau acceptat să tulbure posesia părţilor
vătămate, ci a urmărit să-şi exercite drepturile sale, crezându-se proprietara terenului.
Inculpata a susţinut această poziţie constant, atât în instanţă, cât şi la poliţie şi în faţa
martorei C.N., care a afirmat că ştie că inculpata este proprietara terenului. Convingerea
inculpatei s-a întemeiat şi pe convenţia de vânzare-cumpărare în care s-a menţionat că ar
fi cumpărat terenul în cauză.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs partea vătămată M.V., criticând hotărârea
instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând condamnarea inculpatei
şi admiterea acţiunii civile. În motivarea recursului, recurenta arată că motivarea primei
instanţe referitoare la lipsa vinovăţiei inculpatei este defectuoasă, întrucât intrarea în
posesia unui teren nu poate fi întemeiată pe existenţa unui înscris sub semnătură privată.
Nefiind în posesia unui înscris autentic sau a unui titlu executoriu, inculpa de la sine
putere, conform susţinerii recurentei.
51
Recurenta învederează faptul că stăpâneşte terenul de mai bine de 30 de ani, motiv pentru
care există deja pe rol un dosar civil având ca obiect dobândirea dreptului de proprietate
pe calea uzucapiunii. Simplul fapt al prezentării unui înscris sub semnătură privată nu o
legitimează pe inculpată, în opinia recurentei, să desfiinţeze în mod abuziv gardul
împrejmuitor al imobilului. Analizând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate,
dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform dispoziţiilor art. 3856
alin. (3) C. proc. pen., tribunalul constată că recursul este întemeiat, însă pentru alte
considerente decât cele învederate:
După cum rezultă din probatoriul administrat de către instanţa fondului, terenul în litigiu
este revendicat de ambele părţi, acestea crezându-se proprietari de drept ai suprafeţei de
546 mp în cauză, partea vătămată în baza posesiei pe care a exercitat-o mai bine de 30 de
ani, iar inculpata în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2204 din
17 noiembrie 2004 de B.N.P. C.E.
Mai mult, părţile se află într-un litigiu civil purtând asupra aceleiaşi suprafeţe de teren,
astfel că nu se poate susţine că inculpata a încercat să-şi facă dreptate singură, intrând în
posesia terenului pe care se credea proprietară. Totodată, existenţa acestui diferend de
natură civilă face practic imposibilă soluţionarea laturii civile a prezentei cauze, aceasta
fiind condiţionată de cunoaşterea adevăratului proprietar al terenului.
Pentru aceste considerente, apreciind că litigiul dedus judecăţii priveşte o faptă
care nu este prevăzută de legea penală, tribunalul, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct.
2 lit. d) C. proc. pen., a admis recursul declarat de partea civilă M.V. şi a extins efectele
acestuia şi cu privire la partea civilă M.M., având în vedere coparticiparea procesuală a
acestora, a casat sentinţa recurată şi, în fond, rejudecând, a dispus achitarea inculpatei, în
baza art. 11 pct. 1 lit. a), raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., pentru infracţiunea de
tulburare de posesie prevăzută de art. 220 alin. (1) şi (2) C. pen. În baza art. 14 şi art. 346
alin. (4) C. proc. pen., a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă a părţilor civile M.V. şi M.M.
Speta 3
Momentul consumarii. Aplicabilitatea dispozitiilor de gratiere.
Prin sentinta penala nr. 387/08.09.1997 a Judecatoriei Targu Bujor a fost condamnat
52
inculpatul Z.V. pentru savarsirea infractiunii de tulburare de posesie prevazuta de art.
220, cu aplicarea art. 13 C.pen., constatandu-se ca pedeapsa a fost gratiata in intregime,
conditionat, prin art. 8 din Legea nr. 137/1997.
Instanta a retinut ca, in primavara anului 1996, inculpatul a ocupat, fara nici un
drept, o suprafata de 800 mp teren apartinand partii vatamate Gh.V., pe care a refuzat sa o
puna la dispozitie la cererea acesteia.
Impotriva acestei sentinte, ramasa definitiva prin neexercitarea cailor ordinare de
atac, s-a declarat recurs in anulare, sustinandu-se ca gresit s-a constatat gratierea pedepsei
deoarece infractiunea s-a consumat dupa adoptarea legii de gratiere.
Recursul in anulare este fondat.
Avand in vedere ca infractiunea de tulburare de posesie este o infractiune
continua, se considera consumata fie la data cand faptuitorul a incetat actiunea ilicita din
proprie initiativa, fie la data pronuntarii hotararii de condamnare.
Tinand seama ca inculpatul nu a incetat din proprie initiativa actiunea de ocupare ilicita a
suprafetei de teren apartinand partii vatamate, iar hotararea de condamnare a fost
pronuntata la 08.09.1997, astfel ca infractiunea de tulburare de posesie s-a consumat abia
la aceasta data, este evident ca in cauza nu erau aplicabile dispozitiile legale de gratiere
ale Legii nr. 137/1997, deoarece potrivit art. 11 din aceasta lege intra sub incidenta
gratierii numai faptele comise pana la data adoptarii ei.
Prin urmare, admitandu-se recursul in anulare, a fost inlaturata aplicarea dispozitiilor de
gratiere din legea mentionata.
Curtea suprema de justitie, sectia penala, decizia nr. 111 din 19 ianuarie 1999
Speta 4
53
Decizie nr. 20 din 12/06/2006 (Decizie 20/2006)
privind examinarea recursului in interesul legii, declarat de procurorul general al

Parchetului de pe langa inalta Curte de Casatie si Justitie, cu privire la modul de
sesizare a instantei in cazul infractiunii de tulburare de posesie prevazute in art. 220
din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al
Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei, precum si
unele masuri adiacente
Publicat in Monitorul Oficial nr. 7 din 05/01/2007

Dosar nr. 8/2006
Sub presedintia doamnei judecator Lidia Barbulescu, vicepresedintele Inaltei Curti de
Casatie si Justitie,
Inalta Curte de Casatie si Justitie, constituita in Sectii Unite in conformitate cu
dispozitiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara,
republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, s-a intrunit pentru a examina
recursul in interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta
Curte de Casatie si Justitie, cu privire la modul de sesizare a instantei in cazul infractiunii
de tulburare de posesie prevazute in art. 220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat
prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile
proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente.
Sectiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozitiilor art. 34 din Legea nr.
304/2004, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, fiind prezenti 84 de
judecatori din totalul de 113 aflati in functie.
Procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a fost
reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si
Justitie a sustinut recursul in interesul legii, punand concluzii pentru admiterea acestuia in
sensul de a se stabili ca, pentru infractiunea de tulburare de posesie prevazuta in art. 220
din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii
nr. 247/2005, sesizarea instantei se face din oficiu, prin rechizitoriu.
deliberand asupra recursului in interesul legii, constata urmatoarele:
54
In practica judiciara nu exista un punct de vedere unitar cu privire la modul de sesizare
a instantei in cazul infractiunii de tulburare de posesie prevazute in art. 220 din Codul
penal, in continutul ce i s-a dat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr.
247/2005.
Astfel, unele instante, invocand prevederile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de
procedura penala, au apreciat ca in cazul infractiunii de tulburare de posesie prevazute in
art. 220 din Codul penal, modificat prin Legea nr. 247/2005, plangerea prealabila se
adreseaza direct instantei de judecata daca faptuitorul este cunoscut.
Alte instante, dimpotriva, s-au pronuntat in sensul ca o atare plangere trebuie adresata
organelor de cercetare penala, instantele putand fi sesizate cu judecarea infractiunii de
tulburare de posesie prevazute in art. 220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat
prin Legea nr. 247/2005, numai prin rechizitoriu emis de procuror.
Aceste din urma instante au interpretat si aplicat corect dispozitiile legii.
Prin art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedura penala se prevede ca, daca faptuitorul
este cunoscut, plangerea prealabila se adreseaza instantei de judecata si in cazul
infractiunii prevazute in art. 220 din Codul penal.
Aceasta prevedere insa nu poate avea aplicabilitate decat pana la data modificarii aduse
art. 220 din Codul penal prin Legea nr. 247/2005.
Intr-adevar, anterior acestei modificari, prin alin. 4 al art. 220 din Codul penal se
prevedea ca, in cazul infractiunii de tulburare de posesie, "actiunea penala se pune in
miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate", daca imobilul se afla in posesia
unei persoane private, precum si ca "impacarea partilor inlatura raspunderea penala".
Dar, in urma modificarii ce i s-a adus prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr.
247/2005, alin. 1, 2, 3 si 4 ale art. 220 din Codul penal au dobandit urmatorul cuprins:
"Ocuparea, in intregime sau in parte, fara drept, a unui imobil aflat in posesia altuia,
fara consimtamantul acestuia sau fara aprobare prealabila primita in conditiile legii, ori
refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat se pedepseste cu inchisoare de la 1 la 5 ani.
Daca fapta prevazuta in alin. 1 se savarseste prin violenta sau amenintare ori prin
desfiintarea semnelor de hotar, a reperelor de marcare, pedeapsa este inchisoarea de la 2
la 7 ani.
55
Daca fapta prevazuta in alin. 2 se savarseste de doua sau mai multe persoane impreuna,
pedeapsa este inchisoarea de la 3 la 15 ani.
Impacarea partilor inlatura raspunderea penala."
Din examinarea acestui nou continut al art. 220 din Codul penal rezulta ca, in prezent,
punerea in miscare a actiunii penale, pentru infractiunea prevazuta in acest text de lege,
nu mai este conditionata de plangerea prealabila a persoanei vatamate.
Or, in raport cu aceasta noua reglementare, potrivit careia punerea in miscare a actiunii
penale, pentru infractiunea prevazuta de art. 220 din Codul penal, nu mai este
conditionata de plangerea prealabila a persoanei vatamate, dispozitiile art. 279 alin. 2 lit.
a) din Codul de procedura penala, referitoare la obligativitatea adresarii plangerii
prealabile instantei de judecata, in cazul unei atare infractiuni, au ramas fara aplicare.
Asa fiind, modificarea adusa art. 220 din Codul penal prin Legea nr. 247/2005 impune sa
se considere ca in cazul infractiunii de tulburare de posesie, prevazuta in acest articol de
lege, este obligatorie efectuarea urmaririi penale, iar instanta de judecata nu poate fi
sesizata decat prin rechizitoriu emis de procuror.
O asemenea concluzie este impusa si de reglementarea de ansamblu, vadit mai severa,
data continutului infractiunii de tulburare de posesie in urma modificarilor aduse art. 220
din Codul penal prin Legea nr. 247/2005. Aceasta noua reglementare subliniaza ca
legiuitorul, reapreciind gradul de pericol social al infractiunii respective, a inteles sa-l
agraveze prin stabilirea de noi limite de pedeapsa, mai mari, precum si prin inlaturarea
conditiei referitoare la necesitatea plangerii prealabile adresate instantei de judecata,
mentinand totodata, fata de specificul unei atare infractiuni, posibilitatea ca raspunderea
penala sa fie inlaturata in urma impacarii partilor.
In consecinta, in temeiul dispozitiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicata,
cu modificarile si completarile ulterioare, si ale art. 4142 din Codul de procedura penala,
urmeaza a se admite recursul in interesul legii si a se stabili ca pentru infractiunea de
tulburare de posesie prevazuta in art. 220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat
prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005, sesizarea instantei se face din
oficiu, prin rechizitoriu emis de procuror.
PENTRU ACESTE MOTIVE
56
In numele legii
D E C I D:
Admit recursul in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa
Inalta Curte de Casatie si Justitie.
Stabilesc ca pentru infractiunea de tulburare de posesie prevazuta in art. 220 din Codul
penal, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr.
247/2005 privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri
adiacente, sesizarea instantei se face din oficiu, prin rechizitoriu.
Obligatorie, potrivit art. 414 alin. 2 din Codul de procedura penala.
Pronuntata in sedinta publica, astazi, 12 iunie 2006.
VICEPRESEDINTELE INALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE,

LIDIA BARBULESCU
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei
Speta 5
Dosar nr. 8/2006
Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu

dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a întrunit pentru a examina
recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
57
Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la modul de sesizare a instanţei în cazul infracţiunii
de tulburare de posesie prevăzute în art. 220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat
prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile
proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr.
304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind prezenţi 84 de
judecători din totalul de 113 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost
reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia
în sensul de a se stabili că, pentru infracţiunea de tulburare de posesie prevăzută în art.
220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al
Legii nr. 247/2005, sesizarea instanţei se face din oficiu, prin rechizitoriu.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
În practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la modul de sesizare
a instanţei în cazul infracţiunii de tulburare de posesie prevăzute în art. 220 din Codul
penal, în conţinutul ce i s-a dat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr.
247/2005.
Astfel, unele instanţe, invocând prevederile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de
procedură penală, au apreciat că în cazul infracţiunii de tulburare de posesie prevăzute în
art. 220 din Codul penal, modificat prin Legea nr. 247/2005, plângerea prealabilă se
adresează direct instanţei de judecată dacă făptuitorul este cunoscut.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că o atare plângere trebuie adresată
organelor de cercetare penală, instanţele putând fi sesizate cu judecarea infracţiunii de
58
tulburare de posesie prevăzute în art. 220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat
prin Legea nr. 247/2005, numai prin rechizitoriu emis de procuror.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
Prin art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală se prevede că, dacă
făptuitorul este cunoscut, plângerea prealabilă se adresează instanţei de judecată şi în
cazul infracţiunii prevăzute în art. 220 din Codul penal.
Această prevedere însă nu poate avea aplicabilitate decât până la data modificării aduse
art. 220 din Codul penal prin Legea nr. 247/2005.
Într-adevăr, anterior acestei modificări, prin alin. 4 al art. 220 din Codul penal se
prevedea că, în cazul infracţiunii de tulburare de posesie, "acţiunea penală se pune în
mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate", dacă imobilul se afla în posesia
unei persoane private, precum şi că "împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală".
Dar, în urma modificării ce i s-a adus prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr.
247/2005, alin. 1, 2, 3 şi 4 ale art. 220 din Codul penal au dobândit următorul cuprins:
"Ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia altuia,
fără consimţământul acestuia sau fără aprobare prealabilă primită în condiţiile legii, ori
refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.
Dacă fapta prevăzută în alin. 1 se săvârşeşte prin violenţă sau ameninţare ori prin
desfiinţarea semnelor de hotar, a reperelor de marcare, pedeapsa este închisoarea de la 2
la 7 ani.
Dacă fapta prevăzută în alin. 2 se săvârşeşte de două sau mai multe persoane împreună,
pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală."
59
Din examinarea acestui nou conţinut al art. 220 din Codul penal rezultă că, în prezent,
punerea în mişcare a acţiunii penale, pentru infracţiunea prevăzută în acest text de lege,
nu mai este condiţionată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Or, în raport cu această nouă reglementare, potrivit căreia punerea în mişcare a acţiunii
penale, pentru infracţiunea prevăzută de art. 220 din Codul penal, nu mai este
condiţionată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dispoziţiile art. 279 alin. 2 lit.
a) din Codul de procedură penală, referitoare la obligativitatea adresării plângerii
prealabile instanţei de judecată, în cazul unei atare infracţiuni, au rămas fără aplicare.
Aşa fiind, modificarea adusă art. 220 din Codul penal prin Legea nr. 247/2005 impune
să se considere că în cazul infracţiunii de tulburare de posesie, prevăzută în acest articol
de lege, este obligatorie efectuarea urmăririi penale, iar instanţa de judecată nu poate fi
sesizată decât prin rechizitoriu emis de procuror.
O asemenea concluzie este impusă şi de reglementarea de ansamblu, vădit mai severă,
dată conţinutului infracţiunii de tulburare de posesie în urma modificărilor aduse art. 220
din Codul penal prin Legea nr. 247/2005. Această nouă reglementare subliniază că
legiuitorul, reapreciind gradul de pericol social al infracţiunii respective, a înţeles să-l
agraveze prin stabilirea de noi limite de pedeapsă, mai mari, precum şi prin înlăturarea
condiţiei referitoare la necesitatea plângerii prealabile adresate instanţei de judecată,
menţinând totodată, faţă de specificul unei atare infracţiuni, posibilitatea ca răspunderea
penală să fie înlăturată în urma împăcării părţilor.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată,
cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală,
urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că pentru infracţiunea de
tulburare de posesie prevăzută în art. 220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat
prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005, sesizarea instanţei se face din
oficiu, prin rechizitoriu emis de procuror.
PENTRU ACESTE MOTIVE
60
În numele legii
D E C I D:
Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Stabilesc că pentru infracţiunea de tulburare de posesie prevăzută în art. 220 din Codul
penal, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr.
247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri
adiacente, sesizarea instanţei se face din oficiu, prin rechizitoriu.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 iunie 2006.
VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

LIDIA BĂRBULESCU
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei
61
Concluzii
După cum am văzut, Codul civil român, nu enumeră printre calităţile posesiei şi pe
aceea de a nu fi echivocă, ba chiar mai mult, legiuitorul nostru enumeră situaţia echivocă
a coproprietarilor în indiviziune printre posesorii precari.
Această confuzie consider că poate fi înlăturată prin introducerea, în viitoarea
legislaţie civilă a calităţii de „neechivocă” printre calităţile posesiei.
Aceasta se poate realiza deoarece cum am văzut practica constantă a instanţei
supreme s-a pronunţat în materia succesiunii, în sensul că, în cazul moştenitorilor,
succesorii sunt presupuşi a stăpâni bunul moştenit în codevălmăşie, unii pentru alţii,
motiv pentru care posesia lor, având un caracter echivoc, nu este aptă pentru dobândirea
dreptului de proprietate prin uzucapiune.
O atenţie deosebită am acordat diferenţierii între detenţie şi posesie.
Detentorul se aseamănă cu posesorul, prin aceea că el are lucrul în stăpânire
materială (corpus), dar el nu are animus domini, care aparţine totdeauna proprietarului
sau titularului altui drept deal.
Precaritatea nu este un viciu al posesiei, ci absenţa acesteia. Tratând despre
precaritate am făcut o clasificare a acestora din punctul de vedere al naturii titlului şi din
punctul de vedere al existenţei sau inexistenţei unui drept real, altul decât dreptul de
proprietate constituit asupra bunului.
În capitolul destinat Efectelor posesiei, am tratat despre prezumţia de proprietate,
care la bunurile imobile este o prezumţie simplă, pe când la mobile este o prezumţie
irefragrabilă. Un alt efect al posesie constă în dobândirea fructelor civile de către
posesorul de bună credinţă.
În privinţa controversei privitoare la fundamentul dobândirii fructelor, aceasta nu
se regăseşte în art.1909 C. civ., aplicabil la prescripţia instantanee a mobilelor, astfel cum
a susţinut o parte a autorilor de specialitate, ci rezidă în ideea de echitate.
Posesorul a fost de bună credinţă şi a perceput fructele crezându-se proprietar,
restituirea acestora ar fi o pedeapsă prea grea pentru el. posesorul reţine astfel fructele şi
62
cu titlu de pedeapsă pentru proprietar, care a dat dovadă de neglijenţă, ceea ce înseamnă o
recompensă pentru unul, înseamnă prin aceasta o pedeapsă pentru celălalt.
În materia dobândirii fructelor, justul titlu nu constituie o condiţie distinctă de
bună credinţă.
Consider că un titlu nul sau un titlu putativ pot îndeplini funcţia de just titlu.
În ceea ce priveşte acţiunile posesorii am subliniat că trebuie a se face o
diferenţiere între acestea şi acţiunile petitorii. Diferenţa constă în faptul că acţiunile
petitorii au ca obiect dreptul de proprietate sau alte drepturi reale, pe când acţiunile
posesorii pun în cauză numai posesia.
Privitor la persoanele care au dreptul să introducă acţiuni posesorii ar trebui ca în
viitoarea reglementare civilă detentorii să nu aibă acces la acţiunile posesorii.
Textul art.676 C. proc. civ. , care permite detentorilor precari să introducă acţiuni
posesorii în contra proprietarului cu care au încheiat contractul, se află în contradicţie cu
textul art.674, C. proc. civ., care cere ca reclamantul în acţiunea posesorie să aibă o
posesie dotată cu calităţile cerute pentru uzucapiune; ori sub acest aspect detentorii
precari nu au o posesie utilă.
De asemenea, legiuitorul în viitoarele reglementări ar fi bine să includă acordarea
acţiunilor posesorii în ceea ce priveşte apărarea servituţilor discontinue şi neaparente
atunci când titularul poate invoca un titlu în favoarea sa, deoarece existenţa unui titlu
distruge prezumţia că servitutea este o simplă toleranţă şi îi dă caracterul unui drept real,
cert, susceptibil de a fi apărat prin acţiuni posesorii.
63
Bibliografie
 Adam Ioan,Drept civil.Drepturi reale,Editura C.H.Beck,2005

 C. Stătescu, C. Bârsan –Drept civil.Drepturi reale principale,Editura Hamangiu,2007
 Ciobanu, Viorel M Drept procesual civil , Editura C.H. Beck, 2008
 Dănilă, Ligia Dreptul de autor şi dreptul de proprietate, Editura C.H. Beck, 2008
 Dănilă, Ligia Drept procesual civil , Editura C.H. Beck, 2008
 Fodor, Maria Drept procesual civil,Editura- Universul Juridic, 2008
 I.P. Filipescu,Drept civil, Editura Universul Juridic, 2007
 Ion Dogaru, Sevastian Cercel,Drept civil.Teoria generală a drepturilor reale,Editura
C.H.Beck,2003
 Jurcă, Constanti Curs de drept civil ,Editura BREN, 2007
 Lazăr, Rareş Drept civil - drepturi reale, Europolis, 2008]
 Lazăr, Patrick Drept civil , Editura Europolis, 2008
 Liviu Pop,Drept civil.Drepturi reale principale,Editura Universul Juridic, 2006
 Măgureanu, Flore Drept procesual civil,Editura Universul Juridic, 2008
 Neculaescu, Sache Drept civil - drepturi reale , Editura Hamangiu, 2008
 Pătulea, Vasile Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale ,editura- Wolters Kluwer,
2008
 Pivniceru, Mona M Dezmembrămintele dreptului de proprietate, Editura Hamangiu,
2007
 Turianu, Corneliu Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura C.H. Beck,
2007
 Turianu, Corneliu Drept procesual civil , Editura Universitaria, 2007
 Zaharia, Alexandru, Drept procesual civil , Editura Didactic, 2007
64

Posesia 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Posesia 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cuprins:

Capitolul I.Noţiuni generale

Capitolul II.Modul de dobândire şi viciile posesiei

Capitolul III. Efectele posesiei

Capitolul IV. Apărarea posesiei prin acţiunile posesorii

Capitolul V. Practică judiciară...................................................................49

În doctrina juridică proprietatea şi expresia sa juridică - dreptul de proprietate a

1.2 Calităţile posesiei

A. POSESIA SĂ FIE CONTINUĂ

Art. 1848 C. civ. ne arată că pentru a fi discontinuă posesia, posesorul trebuie să o

B. POSESIA SĂ FIE NEÎNTRERUPTĂ

Această calitate se leagă mai mult de producerea efectului principal al posesiunii:

Între continuitate şi întrerupere există deosebiri:

C. POSESIA SĂ FIE PUBLICĂ

D. POSESIA SĂ FIE NETULBURATĂ

E. POSESIA SĂ FIE EXERCITATĂ SUB NUME DE PROPRIETAR

Faptul că o posesie nu se exercită sub nume de proprietar (calitate cerută de text)

F. POSESIA SĂ FIE NEECHIVOCĂ

1.3. Formele posesiei

1.4 Posesia şi detenţia

Nu trebuie să se confunde posesia cu detenţia. Posesia presupune intenţia de a se

Esenţial, pentru posesie, este existenţa elementului intenţional - ,,animus”-; adică

Posesorul care deţine bunul sub nume de proprietar

Nu trebuie să se confunde posesia ca atribut al dreptului de proprietate, ceea ce

1.5 Elementele constitutive ale posesiei

Posesia constituie o stare de fapt, de natură a produce unele drepturi pentru

Elementul material corpus

Corpus constituie elementul material al posesiei. Absenţa lui face imposibilă

Capitolul II.Modul de dobândire şi viciile posesiei

Posesia trebuie să fie continuă, în sensul că actele de posesie să se exercite la

Caracterele viciului violenţei sunt următoarele :

Calităţile precarităţii şi efectele ei

Viciul echivocităţii posesiei

Din interpretarea acestui articol, se deduce ca posesia de bună credinţă duce la

In lumina art.1909 alin.1, ipoteza art.972 are în vedere pe vânzătorul – detentor

Atât în cazul bunurilor mobile, cât şi a celor imobile, buna-credinţă se prezumă

CAPITOLUL III. EFECTELE POSESIEI

Efectele pe care le produce posesia pot fi grupate în patru mari categorii:

3.3 Dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credinţă

În principiu, fructele se cuvin proprietarului dar, prin excepţie, ele vor fi

Capitolul IV. Apărarea posesiei prin acţiunile posesorii

Legea ocroteşte posesia, independent de existenţa unui drept real ce ar trebui să se

4.2 Evoluţia acţiunilor posesorii

În ceea ce priveşte Codul Caragea, fără a menţiona expres acţiunile posesorii, nu

Art.442 Cod Calimach, preciza că acţiunea posesorie nu se putea porni decât

Codul nostru civil ca şi cel francez nu reglementează această materie, ea fiind

4.3 Caracterele juridice ale acţiunilor posesorii

1. Acţiunile posesorii apără posesia şi deci se deosebesc de acţiunile petitorii

4.4 Felurile acţiunilor posesorii

1. Acţiunea posesorie generală ( în complângere )

b. reclamantul să fi posedat cel puţin un an înainte de tulburarea posesiei.

c. posesia reclamantului să fie utilă.

3. Acţiunea posesorie specială (în reintegrare)

4.5 Calitatea procesuală activă într-o cerere posesorie

Capitolul V. Practică judiciară

Capitolul V. Practică judiciară

privind examinarea recursului in interesul legii, declarat de procurorul general al

Publicat in Monitorul Oficial nr. 7 din 05/01/2007

PENTRU ACESTE MOTIVE

VICEPRESEDINTELE INALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE,

Dosar nr. 8/2006

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie