Introducere în studiul dreptului procesual penal

1. Infracţiunea şi justiţia penală

În cea mai largă accepţiune a termenului, infracţiunea este acea faptă a omului,
interzisă de lege sub o sancţiune specifică, represivă, denumită pedeapsă. Infracţiunile
reprezintă cele mai grave abateri şi sunt sancţionate de normele jurice penale.

Împotriva persoanelor care săvârşesc infracţiuni, societatea este datoare să reacţioneze

în virtutea dreptului de a trage la răspundere penală pe făptuitor şi de a-l obliga să suporte
consecinţele faptei sale ilicite. Pentru tragerea la răspundere penală a celor ce comit
infracţiuni, statul desfăşoară o activitate specifică, intitulată justiţie penală.

Săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană nu atrage însă în mod automat aplicarea
unei pedepse. Sancţionarea făptuitorului nu se poate face decât prin intermediul unui complex
de activităţi specifice, îndeplinite de organele judiciare şi care se finalizează prin
condamnarea făptuitorului de către instanţa de judecată. Prin termenul “justiţie penală”
înţelegem aşadar activitatea desfăşurată de instanţele judecătoreşti în materie penală, prin
intermediul căreia, cei care comit infracţiuni, sunt judecaţi şi sancţionaţi penal.

De cele mai multe ori, judecarea şi condamnarea infractorilor nu se pot face fără
ajutorul altor activităţi complementare ca: identificarea făptuitorilor, stabilirea vinovăţiei
acestora, strângerea probelor, etc. şi care sunt îndeplinite de alte organe ale statului decât
instanţele judecătoreşti. Aceste activităţi auxiliare justiţiei penale sunt desfăşurate de către
procurori şi organele de cercetare penală şi poartă denumirea generică de urmărire penală, aşa
după cum organele de stat care o desfăşoară sunt intitulate organe de urmărire penală.

Actul de justiţie penală este deci precedat de activitatea de urmărire penală. Organele
statului care realizează urmărirea penală şi judecarea infractorilor sunt denumite organe
judiciare, iar activitatea acestora este intitulată activitate judiciară. De remarcat este faptul că
noţiunea de activitate judiciară este mai largă decât aceea de justiţie penală, iar organele
judiciare includ pe lângă judecători ori instanţe judecătoreşti şi organele de urmărire penală.

Justiţia penală ca activitate specifică este înfăptuită doar de instanţele judecătoreşti, iar
articolul 126 alineatul 1 din Constituţie prevede în acest sens că “justiţia se realizează prin
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.

În activitatea judiciară, pe lângă organele specializate ale statului (organe de cercetare

penală, procurori, judecători de drepturi şi libertăţi, judecători de cameră preliminară şi
instanţe de judecată), mai participă avocaţii, părţile (inculpatul, partea civilă şi partea
responsabilă civilmente), subiecţii procesuali principali (suspectul şi partea vătămată) precum
şi alţi subiecţi procesuali (martori, experţi, interpreţi, agenţi procedurali, organe speciale de
constatare, precum şi orice alte persoane sau organe cu drepturi şi atribuţii în procedurile
judiciare penale, prevăzute în lege).
 2. Procesul penal, mijloc de realizare a justiţiei penale

După cum am văzut deja, săvârşirea unei infracţiuni nu declanşează automat aplicarea
sancţiunii. La aceasta se ajunge doar după parcurgerea unui ansamblu de activităţi specifice,
denumite în mod generic, proces penal.

Procesul penal se defineşte ca fiind activitatea reglementată de lege, desfăşurată de

organele judiciare, cu participarea părţilor, avocaţilor şi a altor subiecţi procesuali, în scopul
constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel ca orice
persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Din această definiţie se pot desprinde scopul şi trăsăturile specifice procesului penal.

Scopul direct şi imediat al procesului penal este constatarea la timp şi în mod complet
a infracţiunilor şi tragerea la răspundere penală a celor care le-au comis, iar scopul indirect
sau mediat este asigurarea ordinii de drept, precum şi apărarea drepturilor şi intereselor
legitime ale persoanelor.

Ca trăsături ale procesului penal, în baza definiţiei date putem enumera:

- procesul penal este o activitate complexă, dinamică şi organizată în care se

urmăreşte aflarea adevărului (însăşi denumirea de proces derivă din cuvântul latin “processus”
care înseamnă progres, înaintare ).

- procesul penal se desfăşoară în baza legii. Legea reglementează foarte precis

drepturile şi obligaţiile participanţilor, modalităţile în care trebuie să se efectueze anumite
activităţi, succesiunea lor, conţinutul unor acte procedurale. Încălcarea legii în procesul penal
va atrage aplicarea unor sancţiuni de drept administrativ, civil sau chiar penal acelor subiecţi
care au încălcat legea în realizarea activităţii procesuale.

- la desfăşurarea procesului penal participă organele judiciare, avocaţii, părţile şi alţi

subiecţi procesuali.

- procesul penal se desfăşoară într-o cauză penală. Doar săvârşirea unei infracţiuni
poate declanşa procesul penal. Fapta săvârşită constituie obiectul material al procesului penal,
iar raportul juridic de drept penal corespunzător, este obiectul juridic al procesului penal.

Ca activitate complexă în care sunt antrenate organele judiciare, părţile şi alte

persoane, procesul penal cuprinde patru faze:

1. Urmărirea penală: ea vizează identificarea făptuitorilor, administrarea probelor,

luarea măsurilor procesuale precum şi decizia de a trimite sau nu în judecată persoana
vinovată.
 2. Procedura camerei preliminare: această fază este ulterioară trimterii în judecată şi
are ca scop verificarea competenţei şi legalităţii sesizării instanţei, a legalităţii probelor
administrate şi actelor efectuate de organele de urmărire penală.

3. Judecata: cea mai importantă fază, permite continuarea activităţii începute în faza
urmăririi penale, desfăşurându-se cu respectarea principiilor de publicitate, oralitate,
contradictorialitate, continuitate şi nemijlocire şi soluţionează conflictul de drept penal născut
din săvârşirea infracţiunii.

4. Executarea hotărârilor penale: constă în aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor

conţinute în hotărârile judecătoreşti rămase definitive.

În literatura de specialitate se afirmă că există şi o fază ulterioară fazei de executare a

hotărârilor penale, aşa numita fază post-executorie care are ca scop stingerea consecinţelor
condamnării: reabilitarea, repararea pagubei materiale ori a daunei morale în cazul privării
nelegale de libertate, condamnării pe nedrept sau în alte cazuri. Unii autori contestă existenţa
celei de-a patra faze a procesului penal, considerând că procesul penal ia sfârşit odată cu
executarea pedepsei. Cu toate acestea, în realitate, încheierea executării pedepsei nu duce la
stingerea tuturor consecinţelor condamnării.

Aceste faze caracterizează procesul penal tipic, dar există şi situaţii când legea
reglementează procese penale atipice cărora le lipsesc atât faza camerei preliminare, faza de
judecată cât şi executarea şi faza post-executorie (acele procese penale care iau sfârşit în urma
ordonanţei procurorului de scoatere de clasare sau renunţare la urmărirea penală).

3. Dreptul procesual penal. Obiect. Ştiinţa dreptului procesual penal

Dreptul procesual penal este definit ca ansamblul normelor juridice care

reglementează procesul penal. Cele mai multe norme de drept procesual penal se regăsesc în
Codul de procedură penală, în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Legea nr.
303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Legea nr. 567/2004 privind personalul
auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea,
precum şi în alte legi speciale.

Obiectul dreptului procesual penal îl constituie chiar procesul penal şi deci cele două
noţiuni nu trebuie confundate: procesul penal este o activitate reglementată de lege, pe când
dreptul procesual penal este un ansamblu de norme juridice.

Ştiinţa dreptului procesual penal este ştiinţa care se ocupă cu studiul acestor norme
juridice şi ea are ca obiect studierea normelor juridice procesual-penale şi a raporturilor
juridice pe care acestea le reglementează. Prin urmare, ştiinţa dreptului procesual penal este
un ansamblu de cunoştinţe despre dreptul procesual penal.
 Ca metode, această ştiinţă foloseşte: metoda logică, metoda comparativă, metoda
istorică, etc. şi îşi desfăşoară activitatea în următoarele direcţii:

- cercetarea normelor de drept procesual penal în vigoare (a dreptului pozitiv),

- cercetarea practicii judiciare în aplicarea normelor de drept procesual penal

- studiul legislaţiei, practicii judiciare şi a lucrărilor de specialitate apărute în alte ţări

- valorificarea ideilor inovatoare în domeniul procedurii penale Ştiinţa dreptului

procesual penal colaborează şi cu alte ştiinţe cum ar fi: ştiinţa dreptului penal, medicina
legală, criminalistica, psihologia judiciară, statistica judiciară, psihiatria judiciară, etc.