Sunteți pe pagina 1din 34

Apendicita este o stare caracterizată de inflamația apendicelui.

Durerea izbucnește adesea în centrul abdomenului, ce corespunde cu


locul de dezvoltare al apendicelui, ca parte a intestinului mijlociu
embrionar. Această durere este de obicei opacă, slab localizată,
viscerală.
Apendicele vermiform (Appendix vermiformis) sau
simplu “apendicele” este un segment rudimentar al intestinului gros,
transformat în organ limfoid. El este implantat în cec la 2-3 cm sub
varsarea ileonului si are forma unui tub cilindroido-conic sau
fuziform.
Apendicita, de obicei, necesită îndepărtarea apendicelui inflamat, fie
prin laparatomie, fie prin laparascopie. Netratat, apendicele se poate
rupe, ducând la peritonită, urmată de șoc și, în extremis de deces.
Semne și simptome în apendicită
 durere abdominală colicativă cu localizare ombilicală
 durere în fosa iliacă dreaptă
 inapetență
 grețuri
 vărsături
 constipație
 oboseală
 abdomen tare
 febră
Forme clinice de apendicită
 acută catarală – apendicele şi mezoul său sunt congestionate,
tumefiate, cu edem şi hipervascularizaţie a seroasei.
 flegmonoasă – apendicele este mărit de volum, turgescent şi
friabil, conţinând un lichid purulent sub tensiune.
 gangrenoasă – apendicele este tumefiat, cu abcese şi zone de
necroză a peretelui. La nivelul mucoasei se constată ulceraţii
întinse. Vasele apendiculare sunt trombozate.
Examene paraclinice
Ecografia are un rol important în diagnosticul pozitiv al apendicitei
acute prin evidenţierea apendicelui inflamat.
Analizele de sânge –  Leucocitoza în jur de 10 000/mmc cu/sau fără
polinucleoză (80-90%) şi VSH-ul mărit sunt caracteristice. Creşterea
leucocitelor la 12 000 în prezenţa tabloului clinic de apendicită acută
este sugestivă pentru diagnostic.
Complicații ale apendicitei 
Peritonita generalizată – reprezintă o complicaţie gravă a apendicitei
acute. Durerea se exacerbează brusc şi apoi apar semnele de
peritonita.
Generalizarea se produce după un interval de câteva ore până la 1-2
zile de la debutul clinic al apendicitei acute. Tranzitul intestinal este
oprit. Starea generală este alterată. Este prezentă febra de tip septic şi
leucocitoza de 15-20 000/mmc cu neutrofile. în formele evoluate
bolnavul este şocat.

Tratament
Daca se suspecteaza apendicita acuta, 4-6 ore de observatie cu
examene abdominale sunt recomandate. Antibioticele nu trebuie sa fie
administrate cand diagnosticul este sub semnul intrebarii, deoarece vor
masca perforatia.

Tratamentul unei presupuse apendicite acute este operatia timpurie


si apendicectomia de indata ce pacientul va fi pregatit.
Apendicectomia poate fi realizata laparoscopic. Aceasta metoda
chirurgicala  este asociata cu o cu o externare mai rapida.
Epigastrul 
Este zona corespunzatoare “capului pieptului”. Aici se localizeaza ca
și organe stomacul, lobul stang
al ficatului , pancreasul şi duodenul.
Mezogastrul 
Este regiunea mijlocie a abdomenului, iar aici sunt localizate
următoarele organe:  pancreasul , colonul transvers  si intestinul
subțire.
Hipogastru 
Este regiunea situată sub ombilic, iar aici se află vezica
urinară, rectul, colonul sigmoid, uterul, o parte din intestinul
subţire.     
Hipocondrul drept
Este zona dreaptă subcostală iar aici se află lobul drept al
ficatului, colecistul și rinichiul drept.

Hipocondrul stang 
Aici se află splina, o parte din stomac, colon, o parte din rinichiul
stâng şi din intestinul subțire.

Flancul drept 
Este zona în care se află  cecumul, colonul ascendent, flexura
hepatică a colonului, o parte din rinichiul drept şi din intestinul
subțire.

Flancul stang 
Este zona lateral stangă a abdomenului, in care sunt localizate 
= colonul descendent  si  ureterul stang (canalul prin care urina de la
rinichiul stang ajunge la vezica urinara), portiuni din rinichiul
stâng şi din intestinul subtire.
Fosa iliaca dreapta
Este zona din partea dreapta inferioara a abdomenului, iar aici se
află apendicele, cecul,  ovarul drept si intestinul subţire.

Fosa iliaca stanga


Este zona din partea stanga inferioara a abdomenului, iar aici  se
afla ovarul stang. parte din intestinul subţire, colonul descendent şi
sigmoid.
Colica biliară reprezintă afecțiunea colecistului (vezica biliară) și se
caracterizează printr-o durere acută, violentă, în hipocondrul
drept, cu iradiere până la coloana vertebrală , umărul și omoplatul
drept.
Termenul de colică reprezintă durerea intensă care survine în criză,
iar caracterul de colică poate fi întâlnit la diverse organe: rinichi,
vezică biliară, intestin. Durerea colicativă este intermintentă,
perioadele de durere accentuată alternând cu perioade de calm. Colica
este rezultatul contracțiilor muschilor organului în cauză.
Cauze
Cea mai frecventă cauză pentru colica biliară este litiaza biliară.
Litiaza biliară este o afecțiune provocată de dezvoltarea unor calculi
biliari în colecist sau în căile biliare extra sau intra -hepatice. Colica se
complică uneori cu inflamația (de obicei infecțioasă) ducând la
colecistita acută.
Alte cauze ale declanșării colicii biliare sunt: colecistitele acute sau
cronice, angiocolitele, diskineziile biliare, parazitozele intestinale și
intraveziculare, modificările bruște ale obiceiurilor alimentare,
trepidațiile.

Semne și simptome
Colica biliară este manifestarea clinică zgomotoasă acestor
afecțiuni, și se datorează contracțiilor spastice ale veziculei sau ale
căilor biliare. De obicei, durerea apare brusc, mai ales noaptea și este
de intensitate violentă. Sediul durerii este în hipocondrul drept și
poate iradia catre umărul drept, baza hemotoracelui drept, sau în
regiunea omoplatului. Bolnavul este agitat, caută o poziție care să îi
calmeze durerea, are transpirații și extremitățile se pot răci. Durerea
este însoțită , de cele mai multe ori, de vărsături, subicter,
ascensiuni febrile, frisoane, tahicardie, pirozis, balonare,
constipație.
Diagnostic
La palpare colecistul este sensibil (semnul Murphy prezent). Uneori
palparea este dificilă, din cauza contracturii peretelui abdominal.

Ecografie abdominală este un mijloc util de investigație și permite


un diagnostic corect în 96% dintre cazuri. Alaturi de analizele de
sânge (VSH, bilirubină, transaminaze, hemogramă) se poate pune un
diagnostic de certitudine.
Colica biliară va fi diferențiată de colica nefritică dreaptă, ulcerul
gastroduodenal perforat, apendicită acută, pancreatită acută
hemoragică, infarct mezenteric, infarct miocardic.
Tratament
În colica biliară fără complicații de scurtă durată, tratamentul constă în
administrarea de analgezice, antispastice. Este recomandat regimul
alimentar și repausul la pat.  Tratament chirurgical (colecistectomie)
se impune în cazul complicațiilor.

Escarele sunt modificări locale de țesuturi, cauzate


de comprimarea îndelungată între proeminențele osoase și
suprafața patului. Escarele sunt leziuni interpuse între două
planuri: os și pat.
Mecanism
Țesuturile nu sunt irigate suficient, este redus aportul de
sânge, celulele mor și astfel iau naștere escarele de decubit.
Inițial, ele se manifestă doar printr-o congestie a pielii, dar apoi
apar vezicule cu conținut sanguinolent, iar suprafața
congestionată devine cianotică cu marginile roșii.
Partea centrală a zonei se usucă, epidermul se desprinde,
formându-se o ulcerație din ce în ce mai profundă, care se
dezvoltă în adâncime. De cele mai multe ori aceasta
se suprainfectează.
Escarele apar la persoanele care stau foarte mult timp în pat, de
obicei la pacienții spitalizați.

Etapele de formare 
Escarele se produc în 4 etape:
1. în prima faza pielea prezinta o culoare roșiatică (eritem)
2. în a 2-a faza apare flictena, și mai apoi soluția de continuitate
(ruperea pielii) și se formează ulcerația care este dureroasă
3. în a 3-a faza ulceratia se extinde la straturile adânci subcutanat
și mușchi
4. în a 4-a faza ulcerația merge până la os și apare necroza.

Factori favorizanți
Apariția escarelor de decubit este favorizată de numeroși factori,
unii de ordin general, alții cu caracter local.

Factorii favorizanți locali sunt:


 umezeala (transpirații abundente, incontinența de urină și
fecale),

 menținerea bolnavului în aceeași poziție,

 neregularități ale lenjeriei de pat și de corp.

Factori favorizanți generali sunt:


 dietă necorespunzătoare,

 malnutriție protein-calorică

 deshidratare.

Regiuni expuse escarelor


Decubit dorsal
– Regiunea occipitală
– Omoplaţi
– Coate
– Regiunea sacrococcigiană
– Călcâie
Decubit lateral
– Umăr
– Regiunea trohanteriană
– Feţele laterale ale genunchilor
– Maleole
Decubit ventral
– Tâmple
– Umeri
– Creasta iliacă
– Genunchi
– Degetele picioarelor
Escarele de decubit apar în primul rând în regiunile
unde proeminențele osoase sunt acoperite direct de piele.

Evaluarea riscului
Evaluarea riscului la escare se face la internarea bolnavului în
spital şi la fiecare 8-10 zile, în funcţie de evoluţie.
Escarele pot să apară în câteva ore sau în câteva zile, formarea
lor fiind variabilă, depinzând de factorul de risc şi de toleranţa
pielii la presiune îndelungată.

Prevenirea escarelor de decubit


Escarele de decubit pot fi prevenite printr-
o îngrijire și supraveghere conștiincioasă a bolnavului:
– pat bine făcut, evitarea cutelor lenjeriei de pat;
– saltea antidecubit,perne de diverse dimensiuni şi forme (pentru
genunchi, tendonul lui Achile), colaci de cauciuc ;
– schimbarea periodică a poziției – se face la 2-3 ore sau mai
des, la nevoie; Este necesară o foaie de supraveghere a escarelor
în care să se noteze ora de schimbare și poziția, aspectul cutanat,
zona de masaj.
– igienă – spălarea zilnică, cu apă şi săpun şi ungerea regiunilor
expuse umezelii, ştiut fiind faptul că pielea unsă se macerează
mai greu decât pielea uscată (în caz de incontinenţă, se apelează
la sonda Foley).
– corpul bolnavului va fi menținut uscat; după micțiune sau
defecare va fi spălat, uscat și pudrat cu talc; lenjeria udată va fi
schimbată imediat.

– alimentație și hidratare echilibrată – alimentaţia trebuie să fie


bogată în proteine – pentru a favoriza cicatrizarea – şi în
vitamine, ţinând cont însă de vârsta şi greutatea bolnavului. În
ceea ce priveşte hidratarea, necesarul de lichide se va completa
cu 1,5 – 2 l la 24 de ore.
– masaj pentru favorizarea vascularizației în zonele predispuse
escarelor. Se face pe pielea curată, cu un unguent pe mâna goală,
în direcţia circulaţiei de întoarcere de jos în sus, iar la ceafă şi
umeri invers-de sus în jos şi circular spre exterior. Masajul se face
se face timp de aproximativ 15 minute pe o zonă mai mare decât
suprafaţa interesată și nu trebuie să fie dureros.
Îngrijirea escarelor 
Materiale necesare pentru tratatarea escarelor
 substantele antiseptice pentru curățirea și dezinfecția plăgii
– apa oxigenată, rivanol, cloramină, betadină; și a tegumentelor
din jur: alcool iodat 2%, tinctura de iod,

 comprese sterile, mănusi sterile


 apă, săpun, tăviță renală, pudra, unguent, colăcei din
cauciuc/fașă comprese, leucoplast,

 cutie cu instrumentar steril.

Pregatirea psihică – se explică tehnica și se obține


consimțământul
Pregatirea fizică – se așează pacientul în poziție comodă
Tehnica
o se spală mâinile și se îmbracă mănușile

o se toaletează leziunea și tratează in functie de gradul


escarei

o se aplica pudra/unguent, apoi se aplica comprese sterile si


se panseaza ca orice plagă;

o în cazul unei escare de grad III sau IV se va face toaleta


chirurgicală a plăgii, debridarea ei, utilizarea pansamentelor
hidroactive, funcție de gradul escarei.

o plaga/escara se tratează ca o plagă infectată, aplicând


tehnica pansamentului.
Hernia este definită ca un organ părăseste poziția anatomică și iese
printr-un orificiu.
Hernia hiatală reprezintă ascensiunea în cavitatea toracică a unei
portiuni din stomac prin hiatusul esofagian, în torace.

Mecanismul de producere 
Limita dintre abdomen si torace e reprezentată de către diafragm. 
Trecerea esofagului prin diafragm se face printr-un orificiu
numit HIATUS.

Slabirea musculaturii de la nivelul hiatusului conduce la hernie


hiatală, adică o porțiune din stomac migrează catre torace prin

diafragm .  
Factori declanșatori: obezitate, tumori, acită, sarcină, traumatisme,
efort. 

Semne și simptome 
 Durere epigastrică
 Senzație de plenitudine
 Pirozis (arsuri)
 Regurgitații acide
 Tuse
 Dispnee postprandială
 Tulburari de ritm
 Anemii date de hemoragii mici și dese
 Complicații
o Risc de strangulare/ perforare
o Hemoragie digestivă superioară
o Esofagită
o Esofag Barret
o Ulcer la nivelul pungii herniare
Diagnostic 
-Endoscopie

-Examen baritat

-Examen radiologic

Tratament
 Antiacide
 Tratament Chirurgical

Instrumentarul denumește totalitatea ustensilelor care se folosesc în


actul chirurgical.
Instrumentele folosite pot fi clasificate în funcție de scopul în care
sunt folosite, astfel:

Instrumentarul curent – este utilizat în cea mai mare parte a


intervenţiilor din chirurgia generală și cuprinde:
1. instrumente pentru tăiere;
2. instrumente pentru hemostază;
3. instrumente pentru manevrarea ţesuturilor;
4. instrumente necesare expunerii;
5. instrumente pentru sutură.
Instrumentarul special este propriu fiecărei specialităţi chirurgicale
(oftalmologie, ortopedie, neurochirurgie, chirurgie plastică și
reparatorie, microchirurgie, etc).
Instrumente pentru tăiere
– BISTURIUL – este cel mai cunoscut instrument folosit pentru
tăiere. Bisturiul este format dintr-un mâner și o lamă atașabilă.
– FOARFECELE chirurgicale drepte, curbe sau angulare, cu vârful
bont sau ascuţit. Foarfecele sunt utilizate pentru tăierea țesuturilor, a

firelor de sutură, a bandajelor .

Cum ținem și cum folosim o foarfecă chirurgicală?


Degetul IV se introduce în inelul brațului inferior, cu degetul III se
sprijină brațul inferior al foarfecii, degetul II se ține întins în lungul
foarfecii pentru precizie, policele se introduce în inelul superior.

Cum servim chirurgul sau cum înmânam o foarfecă?


Foarfeca se tine de vârf de către persoana care servește, cel care
primește așteaptă cu palma întinsă. Se poziționează foarfeca în mâna
primitorului cu cele două inele pe palmă.
Alte instrumente de tăiere:
– CUTITUL DE AMPUTATIE

– FIERĂSTRAUL tip lamă sau tip Gigli


– BISTURIUL ELECTRIC, racordat la aparatul electric de
electrocoagulare, este utilizat pentru incizia (şi concomitent hemostaza
prin electrocoagulare) a planurilor subcutanate; nu se utilizează pentru
incizia tegumentelor;

– DALTA
– OSTEOTOMUL – instrument folosit pentru tăierea sau pregătirea
osului. Osteotomurile sunt pe ambele părți. Sunt utilizate în chirurgie
plastică, chirurgie ortopedică și implantare dentară.asemănătoare cu o
dalta, dar teșite

Pense pentru hemostază


Cele mai cunoscute și folosite modele de pense sunt:
Pensa Pean si pensa Kocher. Pensa Kocher este prevăzută cu dinţi la
capăt, în timp ce pensa Pean nu. Sunt folosite pentru hemostază.

Pensa Satinski – utilizată pentru hemostaza şi expunerea în vederea


suturii vaselor;
Pensa Mosquito – miniaturală, fină, dreaptă sau curbă. Prezintă dinţi
la vârf şi este utilizată pentru hemostază fină.

Pensa Overholt – asemănătoare Pean, disecţie sau pentru hemostază.

Pensa Mikulicz – asemănătoare Kocher, cu dinți în capăt, folosită


pentru prinderea unor țesuturi rezistente.
Există și alte tipuri de pense, folosite mai rar.
Pensele hemostatice se ţin în acelaşi fel în care se ţine foarfeca.
Închiderea unei pense se face prin apăsarea braţelor pentru ca dinţii
mecanismului de blocare intrepătrundă, iar deschiderea se efectuează
prin împingere pentru ca dinţii să se îndepărteze.

Instrumente pentru manevrarea țesuturilor


Pensa chirurgicala – cu dinți
Pensa anatomică – fără dinți

Pensa Chaput Pensa en coeur

Pensă Judd-Martel Pensa Doyen


Pentru prinderea și manevrarea țesuturilor se folosesc uneori și pense
comune, cum ar fi: Pean, Kocher, Mikulicz etc.

Instrumente pentru expunere (depărtătoare)


Cel mai cunoscut este depărtătorul Farabeuf.

Instrumente pentru sutură


PORTACE
Există 2 modele principale, celelalte fiind variante ale acestora:
portacul Mathieu si portacul Hegar.
ACE tip Hagerdon

portacul Hegar.
Ocluzia intestinală reprezintă oprirea tranzitului intestinal cu
imposibilitatea eliminării materiilor fecale.
Aceasta oprire se produce prin:

 factori mecanici – hernii, volvutus, tumori, corpi stăini în lumenul


intestinal, fecaloame etc.
 factori funcționali – ileus paralitic, adinamic.
Însoțește frecvent diverse stări dureroase abdominale: colică
biliară, colică renală, pneumonie, infarct.
Un tablou similar apare în ischemia mezenterică. Reținerea lichidelor
duce la balonare, stază venoasă, comprimarea ramurilor arterei
mezenterice cu necroză și perforare.
Semne și simptome – manifestări de dependență
 durere abdominală colicativă vie

 varsături fecaloide

 constipație totală

 distensie

 borborisme

 meteorism

 hipotensiune

 facies anxios

Ocluzia intestinală poate duce la peritonită (durere la palpare, apăsare


musculară, rigiditate abdominală). Faciesul este anxios, extremitățile reci
și umede, hipotensiune, febra).
Radioscopia arată imagini hidroaerice.

Examenul de laborator arată hiperazotemie și leucocitoză.

Din cauza complicațiilor vitale care pot surveni, ocluzia intestinală este
o afecțiune gravă, care impune prezența la medic de urgență. 
Rectocolita  ulcerohemoragică  este  reprezentată  de  existența  unor 
leziuni  cu  caracter  ulcerativ  purulent  localizate  în  regiunea 
rectosigmoidiana, dar  în  30%  din  cazuri  poate  cuprinde  colonul  în 
intregime.
Boala  evoluează  în  pusee, cu  perioade  de  liniște  relativă. Ingrijirea 
intraspitalicească  se  asigură  în  timpul  puseelor  acute.

Circumstanțe  de  apariție


  persoane  cu  varste  cuprinse  intre  24-45  ani, etiologie 
neprecizată, frecvent  boală  de  familie.

Semne și simptome – Manifestări de dependență 


Rectocolita ulcerohemoragică cunoaşte trei forme clinice:
 benignă, în care localizarea este numai rectosigmoidiană;

 medie, cea mai frecventă;

 gravă, în care localizarea este întinsă.

Rectocolita ulcerohemoragică se manifestă clinic prin simptome


digestive, dominate de sindromul rectosigmoidian şi prin fenomene
generale: subfebrilitate, chiar febră septică uneori (febra şi pulsul
crescut arată severitatea bolii), astenie, deprimare, anemie,
uneori edeme.
Sindromul rectosigmoidian este caracterizat prin scaune sanguinolente,
cu mucus şi puroi, cu tenesme şi diaree, care poate varia de la 2-3
scaune/zi la peste 15 emisiuni imperioase.
Debutul poate fi acut, subacut (cel mai frecvent) şi insidios.

Clinico-evolutiv se descriu trei forme:

– forma acută fulminantă (5 – 15%), cu debut febril dizenteriform, dureri


abdominale difuze, rapidă alterare a stării generale, tulburări
hidroelectrolitice şi denutriţie proteică.
– forma cronică continuă (5 – 15%), cu persistenţă atenuată a
simptomelor din faza acută
– forma cronică intermitentă, care evoluează cu recăderi şi remisiurii
variabile în timp. Este tipul cel mai obişnuit.
Debutul bolii, care în general este insidios, mai rar cu aspect de boală
infecţioasă, se caracterizează prin dureri abdominale şi scaune
frecvente, moi, în număr de 3 – 10-30 pe zi, cu dureri la şi după defecaţie.
Scaunele sunt cu fecale sau afecale, cu mucus, cu sânge şi puroi,
ultimele două aspecte fiind preţioase pentru diagnostic.
În regiunea ano-rectală bolnavul are o jenă permanentă, cu senzaţia de
arsură sau de usturime. Starea generală este alterată, cu paloare,
astenie, stare febrilă, tahicardie. Apetitul este păstrat sau redus.
Cu timpul, bolnavul se deshidratează, pierde electroliţi, scade în
greutate, poate să ajungă caşectic.
Simptomele evoluează cu un aspect de periodicitate. Primul puseu
durează 2-3 săptămâni până la 2 – 3 luni, apoi intervine o perioadă de
linişte relativă, în care bolnavul mai are doar mici tulburări. Puseul
următor are o durată mai lungă şi o simptomatologie mai gravă, perioada
de linişte se scurtează, apoi acalmiile sunt tot mai rare şi pe un răstimp
mai scurt.
Explorări paraclinice
Examenul de bază este  rectosigmoidoscopia, care se face până la 30 cm
şi arată scurgeri de mucus, sânge şi puroi, o mucoasă deosebit de
fragilă (“mucoasa plânge cu sânge”), prezenţa ulceraţiilor, aspectul unui
tub dilatat cu dispariţia joncţiunii rectosigmoidiene, abcese, zone de
necroză.
Irigografia  decelează şi leziunile situate mai sus de 30 cm şi poate
evidenţia abcese, ulceraţii mari, scurtări, retracţii şi stenoze.
Biopsia rectosigmoidiană  necesită multă prudenţă şi se face doar când
există o suspiciune de cancer.
Coproculturile  se fac sistematic şi repetat, pe ele bazându-se
antibioterapia. Examenul sângelui arată o viteză de sedimentare
crescută, leucocitoză, anemie.
Problemele pacientului
– alterarea  eliminarilor  intestinale,

– disconfort  abdominal,

– hipertermie,

– deficit de volim de lichide(deshidratare),


– anxietate,

– risc  de  alterare  a  starii  generale, cauzata  de  hemoragii  si 


perforatii  ale  colonului.

 Obiective
Pacientul :

– sa  prezinte  stare  de  bine  fizic,

– sa  prezinte  eliminari  intestinale  normale,

– sa  fie  echilibrat  hidroelectrolitic;

– sa  aiba  o  alimentatie  de  crutare  a  intestinului  in  fazele  acute,

– sa  fie  diminuata   anxietatea  pacientului,

– sa  se  prelungeasca  perioadele  de  liniste.

   Interventiile asistentului medical 


– asistentul medical  asigura  repausul  fizic  si  psihic  al  pacientului  in 
perioadele  evolutive,
–  pregateste  pacientul  pentru examenul  endoscopic  si  radiologic  si-
l  ingrijeste  dupa  examinare;
– asigura  alimentatia  pacientului, in  perioadele  acute  regim  hidric,
apoi  supe  de  zarzavat ( morcovi) imbogatite  cu  gris  si  orez, branza 
de  vaci, oua  moi, carne  fiarta, piure  de  morcovi, sarea  fiind  permisa;
– in  caz  de  denutritie  regimul  este  hipercaloric. Reechilibrarea 
hidroelectrolitica  se  realizeaza  prin  transfuzii  de  sange  integral  sau 
plasma,  hidrolizate  de  proteine, solutie  Ringer;
– supravegheaza  scaunul  pacientului  si  caracteristicile  acestuia  si 
noteaza  in  foaie,
– monitorizeaza  pulsul, T.A. si  le  noteaza  in  foaia  de  temperatura,
– evalueaza  semnele  de  deshidratare  si  informeaza  medicul  cand 
constata  prezenta  lor;

– recolteaza  sange, materii  fecale, urina  pentru examenele  de 


laborator, administreaza  medicatia  prescrisa  antiinflamatoare,
antiinfectioasa, simptomatica ( corticoterapie, antispastice ) si 
urmareste  efectele  acestora,  ca  tratament  local  clisme 
medicamentoase.
– furnizeaza  pacientului  cunostintele  necesare  pentru ingrijirea  sa  la 
domiciliu, care  sa  asigure  prelungirea  perioadelor  de  liniste;

– pregateste  pacientul  pentru interventia  chirurgicala  cand  se 


impune  necesitatea  acesteia,
– psihoterapia  este  foarte  utila  pentru a  diminua  anxietatea 
pacientului