Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
de Irmgard M. Starke
Termenul de traumă (greacă: rană) poate fi înțeles în mod pictorial drept o „vătămare psihică”,
care poate surveni într-o suprasarcină a mecanismelor de protecție mentală printr-o experiență
traumatizantă. În general, evenimente precum accidentele grave, bolile și dezastrele naturale,
precum și experiențele de violență psihică, fizică și sexuală considerabilă, precum și
experiențele grave de pierdere și neglijență sunt descrise ca fiind traumatizante.
Din punct de vedere colocvial, termenul traumă este adesea folosit în relație cu diverse
incidente experimentate ca fiind dureroase, tocmai pentru a indica faptul că aceasta au însemnat
o povară deosebită pentru persoana în cauză. Cu toate acestea, în sistemele de clasificare
medicală, relevante pentru evaluarea profesională a problemelor de sănătate mintală, termenul
este definit într-un mod mult mai restrâns. Acestea includ doar acele evenimente care sunt
asociate în mod obiectiv cu o amenințare excepțională sau cu o situație catastrofică sau care
includ fie moartea reală, fie doar amenințarea cu moartea, fie vătămarea corporală gravă, fie
amenințarea cu aceasta, sau o amenințare la adresa integrității fizice a propriei persoane sau a
aletei persoane. Evenimente, care ar atrage după sine, subiectiv, în cazul aproape al oricărei
persoane, o disperare profundă sau trăirea unei stări de frică, de neajutorare sau de groază
accentuate.
Durerea, întunericul, pericolul, dezastrele naturale și moartea sunt părți ale vieții umane și nu
pot fi îndepărtate din aceasta. Suntem, de asemenea, excelent echipați pentru a face față acestor
aspecte ale vieții, însă aceste căi de a face față acestora nu ar trebui să fie împiedicate, deoarece,
în acest caz nefericit, aceasta atrage după sine trăirea unor sentimente profunde de neajutorare și
neputință.
În situația care a devenit o traumă, strategia aleasă instinctiv și cu toată inteligența inimii nu a
putut fi urmărită.
Această neajutorare experimentată în mod real, în prezent stocată ca atare, deci ca o stare de
neajutorare, devine astfel un factor esențial în preceperea unui eveniment ca fiind o traumă sau
un eveniment rău căruia persoana i-a supraviețuit, din fericire.
Așa cum înseamnă deja implică termenul neajutorare, această experiență este o experiență
relațională:
Eul pătrunde, nu poate înțelege situația și este prea slab pentru a se ajuta pe sine. Cu toate
acestea, orice ajutor este respins sau pur și simplu nu inexistent. Această experiență este
generalizată, fiind ulterior întotdeauna activabilă.
Neputința ne determină să credem că nu mai suntem puternici în ceea privește propriile noastre
vieți, că suntem precum o „minge de evenimente” și că descoperim cu disperare și că folosim
mecanisme de control pentru a contracara acest lucru. Tpate acestea, deoarece evenimentele
traumatice pot provoca un șoc profund emoțional și fizic.
Dacă acest șoc nu se poate calma din nou – spre exemplu, prin experiența unei securizări –
sistemul de management al stresului biologic înnăscut rămâne în permanență pregătit pentru o
nouă declanșare. Astfel, o traumă afectează individul nu doar la nivel sufletesc, ci și fizic și
mental. Organismul se menține la un nivel de stres ridicat, dezvoltând complicații caracteristice.
Lucrul cu trauma, terapia traumei, deci, înseamnă, în ceea ce privește art-terapia Phronetik® a
mișcării vieții, a da spațiu cu scopul de a se remodela. Înseamnă a oferi un astfel de sprijin Eului
ființei umane pe care o însoțim, un Eu profund deranjat, slăbit sau amortizat datorită experienței
traumatizante prin care a trecut, astfel încât acesta să poată, în timp, să întâmpine cu și mai mare
putere mișcarea vieții, preluând-o și însușind-o, omul ajungând astfel să poată trăi din nou - nu
numai să supraviețuiască.
Frica este antagonistul iubirii, ea îngustează și ține captiv, atât din punct de vedere fizic, cât și
din punct de vedere psihologic și mental. A respinge sentimentele pentru că amenință să ne
inunde înseamnă a permite accesul în viața noastră a doar unei mici părți a minunatei bogății a
vieții și a culorilor sale. Reacțiile de autoapărare ale corpului, precum încordarea sau limitarea
capacităților noastre, ne îngrădesc disponibilitatea dinamică și implicit bucuria vieții, iar din
convingerile noastre născute din sentimentul de frică împiedică mintea noastră în a face uz de
vasta ei deschidere.
Începem însoțirea clientului cu tema senzațiilor corporale și a trăsăturilor mișcării, fără de care
reprezentarea nu ar fi posibilă. Potrivit lui Joseph Beuys, schimbarea bazală este posibilă numai
prin elementului de mișcare.
Direcționând atenția asupra corpului, clientul învață să se perceapă, să se simtă pe sine din nou.
Faptul că solidul se poate mișca din nou, vivacitatea este trezită și întărită în client. Ceea ce
inițial era înghețat, imobilizat, este acum pus in mișcare, aceasta găsind astfel o nouă formă de
exprimare și de viață, părăsind prin creația artistică acele structuri cristaline rigide anterioare și
ancorările din trecut. Problematica devine accesibilă principiului transformării.
Cu toate acestea, noi, terapeuții, nu propunem niciodată reprezentarea corpului sau a portretului
ca temă de lucru, deoarece experiența traumatică este stocată în organism și ar determina în cele
din urmă o inundație dureroasă și necontrolată a imaginilor într-o astfel de lucrare care
depășește înțelegerea Eului în ferocitatea ei.
Desigur, atunci când clientul alege o astfel de reprezentare artistică, atunci o astfel de lucrare
este binevenită.
Poarta psihicului
Aici, noi, terapeuții, susținem aducerea la suprafață a comorilor ascunse ale subconștientului și
acordarea de recunoaștere și de atenție acelor sentimentele ce fuseseră respinse. Îi însoțim pe
oameni în a-și extinde îngustăriloe propriilor lumi lor psihice. Îl ajutăm să se simtă din nou și să
se poată relaționa cu ei înșisi. Simultan cu apariția imaginii, a reprezentării artistice sau plastice,
clientul își remodelează propria realitate. În timp ce clientul își reprezintă emoțiile și
sentimentele, acesta devine din nou stăpânul emoțiilor și sentimentelor sale. Emoțiile la care
clientul fusese expus anterior sunt mai întâi vizibile, transmisibile, identificabile și, astfel,
recunoscute, putând apoi fi modificate de către client în limita posibilităților acestuia.
Clientul ajunge să nu își mai privească lucrarea prin prisma unui om neajutorat, neputincios,
ajunge să nu își mai perceapă o parte din viață ca fiind ceva căruia nu i-a putut face față în
trecut. Clientul va privi lucrarea prin ochii unui om care a participat activ la crearea acelei
lucrări, ca un modelator, modificator, în practică un explorator al propriei lumi împreună cu
terapeutul însoțitor.
Poarta minții
Dacă această ușă se deschide, îl însoțim pe client să devină mai conștient. În special în cazul
terapiei traumei se justifică psihoeducația, dar și discutarea următorilor pași în ceea ce privește
demersul terapeutic. Prin aceasta se face apel la minte în calitatea sa de pilon de susținere.
Credințele vechi pot fi puse sub semnul întrebării, iar acele concepte ce au constrâns până de
curând pot fi înlocuite cu cele care sunt meinte să susțină viața într-un mod constructiv,
îmbucurător.
Dar în tot acest timp nu se va pierde niciodată din vedere faptului că trupul, mintea și psihicul
se întrepătrund și reprezintă un întreg complex și inseparabil.
Elaborarea acestor suprapuneri conceptuale și metodologice, amintite mai sus, ar depăși spectrul
dedicat prezentului articol. Aici aș dori să menționez faptul că ambele metode se pot completa și
se pot îmbogăți reciproc. Comentariile lui L. Reddemann privind cerințele, provocările și
procedurile speciale ce țin de terapia traumei și de fazele diferite ale acesteia constituie un ajutor
valoros pentru activitatea terapeuților acestei școli terapeutice, art-terapia Phronetik®.
Clientul rămâne propriul său maestru și pe parcursul însoțirii terapeutice. Mișcarea vieții ne
arată nouă, terapeuților, ce dorește a fi eliberat, forța sa vitală ne indică tempo-ul său, iar puterea
Eului său ne ajută să înțelegem felul sprijinului.
Chiar dacă persoana traumatizată are nevoie ca la început să acorde încredere din nou propriei
persoane, altor oameni și lumii în care trăiește, ceea ce ar putea fi o chestiune dureroasă pentru
aceasta, noi, terapeuții, trebuie să rămânem neutri din punct de vedere emoțional și să o însoțim
pe această cale, să o susținem, dar să o purtăm noi într-acolo, să punem la dispoziție acesteia un
spațiu securizant, și, atunci când este necesar, să îi oferim asistență și să susținem, dar,
important, dar să nu o ținem. Toate acestea, deoarece în interiorul persoanei totul este
disponibil, tot ceea ce este necesar pentru a accepta în cele din urmă propriile condiții și pentru
a găsi noi alternative.
Condiția noastră este ca omul să fie om, chiar și un om cu o anume structură, cu anume calități,
talente, dar și experiențe. Nimic nu este greșit ori corect. Este exact așa cum este. Dacă
acceptăm o anume condiție, aceasta nu ne mai provoacă nicio dificultate, ci ne mijlocește
accesul spre bucuria și dragostea față de această existență, așa cum este ea, chiar și incluzând
amintirile dureroase ale experienței îngrozitoare trăite. Posibilitățile existenței umane ni se
deschid. Aceste posibilități includ o gamă largă de sentimente și consecințe care rezultă din
experiența dobândită.
Mai ales în terapia traumelor ne putem lăsa seduși cu ușurință și putem ajunge să gândim: acest
eveniment este inuman, și să împărțim brusc acțiunile sau situațiile de viață în două, pe de-o
parte, cele aparținând omului și vieții, și, pe de altă parte, cele ce nu aparțin omului și vieții. În
mod inconștient vom continua să ne ghidăm în funcție de conceptul de victimă și agresor
monstruos, inuman.
Dar este profund umană manifestarea unor comportamente ce sunt orice altceva decât iubitoare
sau încurajatoare ale vieții, fapt ce poate fi observat din nou și din nou în ceea ce privește
comportamentul oamenilor.
Libertatea ființei umane se manifestă prin propria răspundere a individului, devenind în același
timp sarcină atribuită. Sarcina este aceea de a alege dintre alternative, dintre posibilități, în așa
fel încât să corespundă atât nevoilor individuale ale omului, cât și celor ale lumilor din care
acesta face parte. Omul nu este independent de lume și lumea nu este independentă de el.
Imaginea despre om nu poate fi descrisă fără a implica această interacțiune. A fi om nu
înseamnă, deci, a te strădui pentru un ideal predefinit, nici nu înseamnă acceptarea unui
determinism biologic sau social. Viața este dată omului. Viața îl face pe om ceea ce este, om, și
omul determină la rândului lui viața. Astfel, esența omului nu este determinată de exterior, ci de
relația cu exteriorul, de relația cu celălalt și cu răspunsurile la acestea. Libertatea omului constă
în capacitatea de a găsi propriile sale răspunsuri, "blestemul", așa cum îl numește Sartre.
Multe dintre răspunsurile pe care le dau oamenilor provocărilor vieții și chiar ofertei plinătății
acestei vieți dăunează sau chiar distruge viețile care îi înconjoară pe oameni.
Dar, în ceea ce privește însoțirea terapeutică în terapia traumei, foarte important este să nu se
cadă în capcana incriminării.
Pentru că vinovăția și rușinea sunt teme ale clientului, a făptașului și a victimei, fiind două fețe
ale aceleiași monede, împiedicând procesul de vindecare.
Este important să se recunoască faptul că trauma trăită a avut loc, să se depună mărturie prin
însăși ascultare activă și să se ia o poziție clară,și anume, că o acțiune vătămătoare și dăunătoare
vieții nu este acceptabilă - dar la fel de important este să nu fie echivate acțiunea cu actorul. Și
aceasta în cazul niciunuia dintre părțile la o anume situație.
Vindecarea înseamnă a deveni din nou complet. Nu înseamnă a repara ceva sau a face în așa fel
încât ceva să nu se fi întâmplat deloc. Cicatricile vor rămâne ca și în cazul oricărei vătămări
grave, dar acestea nu vor mai fi separate de viață.
Cum ne poate arăta teoria realizării gestalt-ului calea către o implementare concretă a
acestui proces de vindecare?
Punând accentul pe terapia traumei, reprezentările artistice ale clientului ne arată unde anume se
află acesta pe calea lui spre gestalt-ul deplin – și astfel unde anume se află în procesul lui de a
prelucra, a procesa, și de a transforma un aspect sau chiar întregul efect al experienței din trecut.
Acest gestalt deplin impresionează superficial, probabil, mai degrabă prin intensitatea și
autenticitatea sa, și este dificil, fiind la început, să îi fie descopită frumusețea – dar: frumos este
ceea ce este bun și bun este ceea ce este adevărat – aobișnuiau să spună grecii antici: kalos
agatos.
De asemenea, pot fi sigur că această idee se dorește a se diferenția, astfel că voi însoți ego-ul
clientului în așa fel încât acest lucru să devină posibil.
Acesta nu este un obiectiv direct. Dar, în calitate de însoțitor, de terapeut, am grijă să nu pierd
din vedere această caracteristică în toate modurile de care Eul are nevoie pentru a se întări astfel
încât să poată fi capabii să cuprindă această mișcare a vieții și să o reprezinte artistic.
Este asemenea unei călătorii, care nu este determinată de destinația însăși, ci mai degrabă de ce
anume înseamnă destinația pentru fiecare. Fiecare ocol aparent este direct influențat de acest
motiv, scop - în unele culturi este numit viziune.
Această viziune ghidează procesul. Pe parcursul acestui proces, în calitatea mea de art-terapeut
Phronetik®, însoțesc cleintul și susțin explorarea posibilităților ego-ului de a prelua această
viziune (în acest caz, vindecarea) și de as se face vizibilă.
Joseph Beuys a descris odată acest proces după cum urmează:
Dintr-un necunoscut general trebuie ca ceva să ajungă să devină certitudine... Aceasta este
creativitatea." (Materiale plastice sociale, Joseph Beuys, Hrsg., Halan Rappmann, Schata
Achberg 1984 p.59)
În acest gestalt deplin și în această calitate a determinării, mai presus de toate, și-a găsit, cu
mare bucurie, forma și expresia:
Cu toate acestea, cel mai important factor în lucrul terapeutic cu trauma, care îl diferențiază de
cele mai multe metode și concepte terapeutice, este atitudinea active communio.
Importanța unei comuniuni active (active communio) în ceea ce privește lucrul terapeutic
cu trauma în art-terapia Phronetik®
Fără judecată și fără dorință. A nu dori nimic înseamnă nicio acțiune specifică, niciun progres
precis, înseamnă a nu aștepta niciun fel de activitate specifică din partea clientului traumatizat, a
nu dori să îl ghidezi sau să îl influențezi în niciun fel.
Acest lucru este valabil mai ales în cazul acelor clienți care vă sunt deosebit de dragi
dumneavoastră. În astfel de cazuri am putea noi, ca terapeuți, să fim tentați să gândim scurt "ar
fi frumos dacă ar putea zâmbi o singură dată sau dacă ar simți bucurie sau dacă ar putea privi
înainte... etc.". În acel moment, eu, ca terapeut, mă aflu deja într-un stadiu în care e prezentă și
dorința.
Clientul este oricum deja supus unei presiuni mari care rezidă în interior. Este deranjat.
Mișcarea vieții dorește să fie eliberată, dar frica o ține captivă. În majoritatea cazurilor, această
tensiune respectiv perturbare a atras după sine, mult timp, căutarea altor căi de ieșire din
aparenta stare de deznădejde și de neajutorare: dependență sau suidic – două teme ale societății
noastre cărora li se răspunde cu excludere sau cu teamă.
În comuniunea activă (active communio) întâmpinăm și aceste consecințe complet neutre. "Este
așa cum este, spune iubirea". Acesta este modul în care o formulează Erich Fried.
Este o mare ușurare pentru client să simtă că este acceptat așa cum este el. Este pentru el,
probabil, prima experiență prin care experimentează faptul că nu este nevoie ca el să intervină
pentru a modifica această experiență, fiind el însuși perceput exact așa cum este.
A fi perceput este premisa și totodată condiția de bază pentru a fi viu al unei ființe umane. A te
afla în comuniune activă (active communio) înseamnă a fi capabil de a-l percepe pe celălalt din
propria perspectivă, dar fără nicoo urmă de judecată de valoare și de a te deschide în fața
unicității acestuia fără a avea așteptări. Active Communio creează un spațiu / un "câmp" în acest
Aici și Acum între terapeut și client. În acest spațiu, clientul se poate descoperi într-un cadru
securizat, putând penetra straturi tot mai adânci ale ființei sale.
"Apare ceva dureros. Spun da și permit să ia formă ceva din mine. Ceea ce e ascuns îmi dă
aripi, căci mă încurajează să cresc, căci în spatele oricărei dureri sălășluiește cunoașsterea și
dez-amăgirea. Demonii arată atât de grotesc doar în imaginea din oglindă, îi întâlnesc în
călătoria mea, merg prin oglinda întunecată înspre ei, apoi ajung într-un loc unde pot vedea
din nou pe deplin și nu o să știu niciodată, pentru că aceasta este melodia de bază a vrăjii. Și
asta e bine.“
Scrie Kathrin Stempfer în lucrarea sa de diplomă: Magia Ascunsului 2013
Comuniunea activă (active communio) nu caută, ea percepe imediat. Este o comunicare fără
cuvinte și izvorăște din înțelepciunea și inteligența inimii.
Aici aș dori să introduc ultimele descoperiri din domeniul cercetării care confirmă perspectiva
și psihologia budistă din toate punctele de vedere, precum și spațiul care se deschide prin
comuniune activă (active communio) și care inteligență percepe informația venită din partea
interlocutorului nostru.
Înțelepciunea inimii
"Ne deblocăm cel mai mare potențial atunci când ne aducem mintea și inima în armonie.
Studiile științifice efectuate în neurocardiologie arată că inima are propriul ei creier și propriul
ei sistem nervos (creierul inimii cu aproximativ 40.000 de interconexiuni neuronale). Inima este
astfel capabilă să simtă, să își amintească, să învețe și să ia decizii independent de creier. Există
mai mulți (!) nervi care conectează inima la creier decât invers, iar inima își transmite
informațiile către creier și restul corpului pe cinci căi diferite:
2. biochimic: prin hormoni și prin mesageri neurochimici care sunt produși în inimă și (la 10-
100m / s) trimiși
3. electromagnetic: contracția inimii produce semnale electrice care sunt transmise prin câmpul
său electromagnetic (la 300.000 km / s), fiind de 6000 de ori mai puternice decât creierul
Aceste mesaje, transmise și receptate neîncetat, despre starea inimii către creier și restul
corpului ajută întregul sistem (a cărui conducător este inima) să producă o ordine ascendentă
(cuplarea frecvenței), conștientizarea și, în final, coerența (HRV).
Inima pare a fi un al doilea creier literalmente. La urma urmei, spre uimirea multor cercetători,
sistemului nervos extrem de complex al inimii conține aproximativ 40.000 de neuroni care
formează o rețea distinctă și independentă care acționează din creier și în rețeaua noastră
autonomă a sistemului nervos, care, cu toate acestea, se află într-o comunicare pe variate căi cu
al nostru cap-creier. Prin diferiți nervi aferenți, inima transmite în mod continuu informații către
creier-cap, afectând astfel percepția noastră, dar și procesele mentale.
Nervii din inimă ajung la cap-creier prin medulla, își continuă apoi drumul până la centrele
superioare din creier și par a avea o mare influență asupra amigdala - un important centru pentru
instinctele umane, pentru emoții și implicit pentru frică. Ceea ce este interesant este că inima-
creierul „gândesc“ complet separat, independent – independent de creier și de sistemul nervos.
„Sistemul nervos din inimă (inima-creier) face posibil inimii să învețe, să își amintească și să ia
decizii independent de cortexul cerebral. În plus, numeroase experimente au demonstrat că
semnalele transmise de către inimă creierului fără întrerupere influențează în mod semnificativ
funcțiile superioare ale creierului care se ocupă cu percepția, cunoașterea și procesarea
emoțională“, afirmă Rollin McCraty, Ph.D., de la Institutul Matematicii Inimii (Institute of
Heart Math).
(McCraty este o autoritate recunoscută pe plan internațional privind variabilitatea ritmului
cardiac, coerența ritmului inimii și efectele emoțiilor pozitive și negative asupra psihofiziologia
umane. El este publicat pe scară largă în aceste domenii de cercetare și în altele deopotrivă.)
Acest câmp al inimii pulsează și trimite tipare ritmice complexe prin întreg corpul, ceea ce face
pare să afecteze o varietate de procese – inclusiv creierul nostru se sincronizează perpetuu cu
acesta, ajusându-se la aceste impulsuri electromagnetice. În stările de relaxare și bucurie se
sincronizează respirația și tensiunea arterială. Câmpul inimii ar putea astfel să furnizeze
semnalul de sincronizare pentru întregul corp, pe care îl putem asimila în mod conștient în așa
fel înct să vibreze în armonie cu inima, ca să spunem așa.
Mai puțin surprinzător este atunci când cercetătorii de la Intstitutul Matematicii Inimii
raportează că emoțiile negative provoacă un tipar ritmic haotic, deranjat, în timp ce, emoțiile și
sentimentele pozitive, cum ar fi iubirea, bucuria și altele înlesnesc crearea unor tipare
armonioase, uniforme, ceea ce a putut fi argumentat printr-o analiză spectrală a inimii.
Ce semnificație are aceasta pentru relațiile noastre? În cele din urmă, s-a dovedit de mai multe
ori că creierul uman se sincronizează în timpul unei conversații profunde până când undele
cerebrale au modele identice și congruente. McCraty și echipa sa au extins acum această
cercetare și cred că inima ar putea juca un rol important în acest proces.
Dar chiar și din punct de vedere biologic, inima face mult mai mult decât doar să pompeze: în
anii 80, inima a fost mai întâi clasificată dreot o glandă hormonală. În sistemul nervos al inimii,
la fel ca și în creier, sunt eliberați diferiți neurotransmițători și hormoni care afectează întregul
corp. Noradrenalina, dopamina și oxitocina sunt cei mai importanți dintre acești hormoni.
Oxitocina este deosebit de interesantă, deoarece aceasta este considerată „hormonul iubirii“,
hormonul care a influențat în mod semnificativ dragostea maternă, conexiunea, toleranța,
înțelegerea și comportamentul social.
Toți indienii, toți oamenii înțelepți, bărbați și femei, lideri și guru care ne-au sfătuit timp de sute
de ani să ne urmăm inima, toți aceștia dețin acest hormon. Cel puțin pare că ne apropiem mai
mult de misterul inimii, de locul care conectează lumea cu absolutul și pământul cu cerul.
Acest lucru înseamnă că inima noastră sunt mai mult decât pulsațiile mecanice ale unei pompe,
dar ele sunt un limbaj inteligent, cu o influență considerabilă asupra modului în care activitățile
din zonele superioare ale creierului procesează informații cognitive și emoționale și modul în
care ne comportăm în cele din urmă în lume. (sfârșitul citatului)
După cum știm, bătăile inimii noastre nu numai că transmit semnale către propriile noastre zone
ale creierului, ci influențează și bătăile inimii clientului aflat în comuniune activă (active
communio). Deci, atunci când suntem prezenți, conștienți și permeabili, acest lucru influențează
în mod direct clientul.
Fiecare reprezentare artistică, fiecare lucrare, conține, în sine, expresia unei auto-realizări.
Niciun artist nu crează doar pentru privitorii, pentru spectatorii săi. Artistul își găsește expresia
în vraja temerilor îngrijorătoare, în modelarea impulsurilor, o dezvoltare a ego-ului său asupra
reflecției în lucrarea sa. Pe parcursul activității creative, artistul poate intra într-o relație ca și
când ar intra într-o relație cu sine. Opera de artă auto-creată este, ca să spunem așa, un ego
extins. Obiectul artei este, prin urmare, o oglindă a artistului și îi permite, prin forma sa
artistică, să se concentreze creativ asupra propriei sale ființe și asupra devenirii sale.
Este mai degrabă spațiul lumii sale proprii, spațiul în care el poate exista ca o ființă umană cu
posibilitatea de a acționa și cu realizările sale, făcând ca experiența existenței sale în lume să fie
starea sa vitală.
„Lucrarea face ca omului să i se deschidă spațiul apartenenței sale la lume.“ Arta poate fi astfel
considerată ca fiind o zonă care poate face instruirea proprie, atât internă cât și externă, a
artistului și impresii ale realității experienței în lume și de auto-conștientizare în relație cu
experiența. În comuniunea activă (active communio) nu distrugem acest proces prin propriile
noastre gânduri, sentimente sau judecăți.
Dacă, spre exemplu,atunci când un client imprimă în mod repetat imagini mici, grafice, care îi
pot risipi temerile, nu lucrăm la alegerea unui format diferit cu scopul „de a merge mai departe".
De asemenea, avem încredere în inteligența inimii noastre și în inteligența noastră.
În cazul în care ne vine ideea, că al nostru client ar putea folosi fie un alt material, fie un alt
format, atunci este suficient dacă plasăm acestea la vedere și lăsăm această alegere la latitudinea
clientului.
La fel, nu ne lăsăm impresionați de posibila cruzime a unor imagini sau reprezentări. Fiecare
dintre imaginile rezultate este un pas înspre a face față suferinței. Se întâmplă din nou și din nou
că suntem înspăimântați de o anumită lucrare, că rezonăm, poate, cu aceasta sau că provoacă
ceva în noi. Acesta este motivul pentru care, într-un astfel de caz, aș insista asupra apelării la
supervizare, supervizare care să fie făcută cu o persoană care nu se teme de lucrarea în cauză.
Ne uităm și nu observăm atunci când ne aflăm în cominiune activă. A privi înseamnă a privi cu
mare atenție, a simți, a empatiza și a lăsa înțelepciunea inimii – și nu cea a minții – să ne
vorbească. Comuniunea activă nu înseamnă a încerca să înțelegem ce se întâmplă acolo, ci de a
recunoaște, de a cuprinde, prin percepere și conștientizare, acea calitate ce se face vizibilă,
această realitate care ni se relevă. Comuniunea activă presupune disponibilitatea noastră de a fi
martori la acest proces.
Numai după o analiză retrospectivă poate apărea și înțelegerea, anume, atunci când apelez la
procesele mele mentale după o sesiune cu scopul de a analiza.
Cu toate acestea, comuniunea activă munca primară în proces nu înseamnă doar să lasăm
procesul să își urmeze cursul.
Prin intervențiile noastre, noi ghidăm clientul (și nu îl manipulăm), facem loc pentru cele ce se
doresc a se întâmpla și păstrăm un spațiu de securitate neutru din punct de vedere emoțional în
jurul câmpului emergent.
Doar atunci când Eul pică într-un tipar vechi și riscă să eșueze ne oferim fie sprijinul (atunci
când mâinile ne spun că ar fi fost, de fapt, posibil), fie întrerupem procesul printr-o intervenție
(spre exemplu: Cum ți se pare ceea ce faci tu? sau Ai dori să te uiți la lucrare?). Astfel
încurajăm întreruperea într-un mod cald.
În art-terapie este posibil să experimentați momente de tăcere interioară prin faptul că atenția
este dedicată lui Aici și Acum și că o anumită lucrare este creată. "Narațiunea" evenimentului îi
revine clientului, prin faptul că acesta lucrează la reprezentarea unei experiențe sau a impactului
pe care l-a avut o anume experiență.
Astfel, atenția sa se focalizează asupra lucrării. În același timp, clientul plasează efectele, spre
ex., pe o foaie de hârtie, le „alungă“, creează gărzi (de multe ori în PPA, deoarece atunci există
patru gărzi în poziție verticală), declanșând astfel identificarea cu evenimentul, cu făptașul. Prin
faptul că el creează activ, cleintul părăsește rolul de victimă, nemaifiind doar aceasta. În
consecință, se creează un spațiu între dramă și client, creându-se astfel o bucățică de libertate.
Dacă ne putem opri puțin, atunci putem să relaxăm cuplarea automată dintre eveniment și
reacție. Noi creăm spațiu pentru experiența reală, fie că este vorbas despre durere sau plăcere,
anxietate sau excitare. În acea tăcere dinaintea declanșării tiparelor noastre obișnuite de reacție
se află posibilitatea libertății. (Inima Înțeleaptă, p. 380)
În această atitudine, trecem și la cele patru faze ale schimbării conștiente (mindful).
Lama Anagarika Govinda, savant, profesor, poet și pictor, a găsit următoarele cuvinte pentru
acest tip de cercetare:
"Problemele vieții sunt ca un ghem de fire încâlcit. Cu cât tragem de fire mai violent, cu atât
mai multe noduri și confuzii creăm. Cu cât suntem mai precauți și mai răbdători, cu atât mai
ușor este să slăbim nodurile și să deznodăm firul. Dar acest lucru nu este tot: Dacă nu începem
de la capătul liber al firului (și nu pe undeva prin mijloc) – adică, dacă urmărim cursul firului –
progresul și în ordinea corectă, toate eforturile noastre sunt inutile. "
El vorbește în acest context despre înțelepciune, arătând legătura internă a lucrurilor, a iubirii, a
non-violenței și a răbdătii, afirmând atât de frums: „Cine deznoadă nodurile inimii, acela este
intr-adevăr dez-legat“ (în : Mandala și lotus, sfânta imagine și cuvântul eliberator, p. 41f)
În calitate de însoțitoi ai cliențilot noștri, noi pășim cu inimile larg deschise în această călătorie
de explorare:
1. Faza de cunoaștere
În cabinetul nostru ne vizitează adesea oameni care suferă de efectele traumelor trăite, dar care
au reprimat sau au desprins trauma, nu-și amintesc sau nu consideră evenimentul ca fiind unul
traumatizant.
Acestea includ, spre ex., traume prenatale și timpurii, din copilăria mică.
Un exemplu de ceea ce s-a întâmplat cu mult timp înainte și nu numai că nua fost considerat a
fi traumatic, ci chiar necesar în îngrijirea bebelușilor a fost o anume perioadă fixă de dedicată
hranei acestora.
Nu doar bebelușii erau foarte deranjați în a trăi propriul lor ritm de viață, ci au fost supuși și
groznicei temeri legate de moarte. Orice bebeluș este extrem de dependent de ceilalți, respectiv
de grija față e de el al altora.
"Experiența copilului este formată de momente în care lumile sale interioară și exterioară
deopotrivă se influențează reciproc sau chiar se estompează complet. Copilul nu „știe" că este
înfometat, umed sau că dorește să intre în contact cu mama sa. El simte un sentiment intens de
suferință și apoi își activează sistemele de alarmă, spre exemplu, strigând. Sentimentul de foame
trebuie să fie o experiență copleșitoare pentru copil. Parcurge rapid și cu ușurință sistemul
nervos al copilului precum un uragan, întrerupe ce tot cee era activ înainte, și anulează orice
comportament activat anterior. Stern descrie această fază a senzației de foame ăn felul următorȘ
este pentru bebeluș ca și când lumea se prezintă într-un mod necondiționat și rupt în bucăți,
franjurat. Atenția se retarge preț de momente în interior, lumea exterioară putând fi percepută
doar fragmentar. – "Devenirea" continuă este experimentată drept incompletă și fragilă. Fluxul
respirator este deranjat. (Simptome asemănătoare celor care apar în atacurile de panică, acestea
fiind una dintre tulburările post-traumatice, pot apărea din nou).
Prin această descriere, devine clar ce imensă importanță are protecția, siguranța și consolarea pe
care mama le oferă bebelușului drept hrană. Copilul experimentează schimbarea de la starea de
foame acută la starea de a fi alăptat ca pe un fel de salt cu aterizare: "Totul este creat din nou. O
lume schimbată se trezește. Furtuna s-a terminat, a trecut. Cerul este liniștit." În timpul alăptării,
bebelușul privește mai întâi fața mamei. Se creează o armonie interioară între bucuria și liniștea
pe care o resimte bebelușul și apariția chipului matern. Bebelușul reacționează la mișcarea
faciale a mamei cu o animație crescută și, la rândul său, înviorează mimica mamei.
"Legătura vitală dintre ciclul de animație a satisfacției și bunăstării și prezența, fața și acțiunile
mamei sunt acum stabilite pentru o lungă perioadă de timp în viața copilului", scrie D. Stern
(Daniel N. Stern, Ceea ce vede, simte și gândește un copil 1991, Piper Verlag GmbH, München)
În acest context, mama înseamnă o calitate a relației care lipsea în trauma experimentată.
Desigur, "repararea" nu există, dar putem însoți clientul în acest proces de transformare a
aceastei separări dureroase în siguranța conferită propriilor calități materne inerente și ale
naturii. Mulți oameni traumatizați sunt tulburați în relația lor cu ei înșiși, cu ceilalți și cu lumea
și, din nou, prin însoțirea pe care le- oferim, putem contribui la restabilirea acestor relații și la
redescoperirea aspectului lor plăcut.
În felul cum este creată lucrarea clientului, aceste experiențe reprimate apar fără ca clientul să
fie conștient de ele. La început pot fi ascunse ca fiind ceva apăsător, întunecat, uneori deschis
precum o durere (care este reprezentat prin roșu purpuriu; roșu sanguin este reprezentativ pentru
sângele viu care curge).
Mai deprate, spre exemplu, o reprezentare fragmentată sau un spațiu lăsat liber ne poate indica
faptul că ceva a fost despărțit sau că ceva lipsește. Depinde de noi, terapeuții, în calitate de
însoțitori ai acestui proces, să observăm aceste lucuri și să realizăm despre ce este vorba de fapt.
Din prisma acestei comuniuni active decidem cât de departe putem cere acum ego-ului
clientului să meargă într-un anumit aspect. Și aici, clientul "știe" foarte bine ceea ce este și ceea
ce nu este favorabil pentru el în acest prețios Aici și Acum. Cleintul stabilește ritmul și
intensitatea procesului. În art-terapia Phronetik® nu există "rezistența" clientului, ci doar o
expresie semnificativă a unui proces de autoreglementare. Cu toate acestea, fiecare pas mic
deschide o cale de ieșire din negare și represiune și, astfel, un pic mai multă libertate.
Personal am trăit destul de des experiența în care una dintre principalele conștientizări pentru
Eul clientului constă în faptul că ceea ce s-a întâmplat a TRECUT, că în Aici și Acum nu mai
este prezentă nicio amenințare, niciun pericol, că al nostru client nu mai este mic și neajutorat și
că ceea ce s-a întâmplat cândva nu se va întâmpla.
De asemenea, experimentez ce sentiment de profundă ușurare apare atunci când clienții nu ăți
mai reprimă, nu mai neagă și nu ăși mai ascund propriile emoții precum teama, furia, durerea,
dar și propriile lor dorințe și valori. Și doar prin faptul că suntem martori la acest proces, în
calitate de însoțitori, într-un mod lipsit de judecată, cu atenție și blândețe, susținem acest proces.
Jack Kornfield scrie: "Ori de câte ori ne dăm seama de ceea ce este, ia naștere o deschidere
puternică.“
2. A spune DA
Pentru clientul aflat în art-terapie, prima linie trasată, prima mișcare în PPA, acestea sunt deja
un DA. El începe să accepte ceea ce este (eu în mod conștient nu spun: ceea ce a fost), pentru că
el nu este pe cale să rămână în strânsoarea poveștii vechi, ci să o accepte, așa cum este ea, pur și
simplu, el spune DA și faptului că ceea ce s-a întâmplat este adevărat și că aparține propriei
vieți, chiar dacă ar fi dorit să aibe o altfel de viață.
Acesta este un pas îndrăzneț spre schimbare, departe de fatalism sau pasivitate. Fiecare lucrare
în cadrul terapiei traumei este un pas curajos și, în același timp, o expresie clară a transformării
în ceea ce este. Noi, în calitatea noastră de însoțitori, îl întâlnim pe acest DA prin acordarea
atenției și a respectului. De asemenea, noi, în calitate de însoțitori, trebuie să fim capabili de o
prezentă lipsită de orice judecată și fără să ne fie teamă de realitățile de viață ale clientului.
Dacă acest lucru nu este posibil, deoarece depășește capacitatea noastră, decidem să acordăm
atenție și respect nouă înșine, să ne spunem nouă înșine DA și să mergem mai întâi la
supervizare. Dacă această problemă persistă, este recomandată trimiterea clientului la un alt
coleg terapeut.
3. A explora
În art-terapia Phronetik® explorăm corpul, emoțiile, mintea, tiparele și credințele noastre care
ghidează realitatea și lucrările.
Noi însoțim blând, iubitor, oferind un sprijin atent acestui proces pe parcursul vieții clientului
nostru. Îl susținem în explorarea relației cu sine și în extinderea acesteia.
A fi capabili să-și recapete accesul la emoții și sentimente și să le perceapă din nou diferențiat
este un pas important, mai ales pentru persoanele traumatizate. Din nou, nu cerem nimic, nu
oferim materiale precum apă sau vopseluri pe bază de apă pentru a aduce emoțiile și
sentimentele în flux, ci susținem deciziile clientului în procesul său de reprezentare artistică,
privind cu atenție și nepierzând din vedere ce senzații, emoții și sentimente sunt înlesnite tocmai
de acele materiale alese de către client.
Afișarea emoțiilor profunde este o forță deosebită când vine vorba de exprimarea convingătoare
și autentică a propriului punct de vedere. Clientul învață din nou să aibă încredere în
sentimentele sale, în mod conștient și reflexiv, să se ocupe de ele și să le exprime fără vină și
evaluare.
Emoțiile ne determină gândurile și acțiunile, ele nu pot fi forțate, ci găsesc o varietate de moduri
de exprimare. Cu cât reprimăm, refuzăm, evităm, eficientizăm, schimbăm sau ne proiectăm
emoțiile asupra altora mai abitir, cu atât mai subtile și mai critice ajung la lumină în altă parte și
ne rănesc pe noi înșine și pe cei care ne înconjoară. Ele se manifestă sub forma unor agresiuni
ascunse, chiar și față de sine, acuzații de vinovăție, resentimente, demotivare, demisie,
autosabotaj sau autoagresiune. Consecințele sunt, deci, dăunătoare. Oricine se închide din punct
de vedere emoțional dăunează propriei sănătății. Aceasta duce la un termen lung la o varietate
de boli psihosomatice, cum ar fi boli cardiovasculare, depresie sau arsuri, spre exemplu.
În studiile în cadrul cărora mintea este obiectul, este mai ușor ca oamenii traumatizați să
recunoască tiparele de gândire care au apărut din experiențe și că acestea și-au pierdut de mult
valabilitatea. Structurile mentale înghețate pot deveni din nou mai flexibile, putem deschide noi
puncte de vedere și perspective.
Și mai departe: "Când folosesc termenul „vindecare” pentru a descrie experiența pacienților în
clinica de combatere a stresului, mă refer în primul rând la o transformare profundă a gândirii.
„Deci, o vacă sacră este o credință limitativă pe care o considerăm în mod eronat ca fiind
adevărată" (A.Villoldo, Soul Retrieval, p.224)
În cazul persoanelor traumatizate, concluziile sunt cele care le-au determinat pe aceste persoane
să deducă ceea ce au experimentat. Aceste concluzii au devenit legea care le determină viața.
Influența și puterea preventivă a acestor convingeri este foarte mare. Cu atât este mai eliberator
și mai sănătos când acestea sunt în cele din urmă urmărite, conștientizate și puse sub semnul
întrebării.
În cele ce urmează aș dori să dau două exemple, care se manifestă în practică în mod repetat.
Primul exemplu al unei astfel de concluzii este deosebit de subtil și în special crud și
batjocoritor: Din eficacitatea subtilă a perceperii sentimentului de vină în relație cu cele
întâmplate și din propria sa neputință rezultă următoarea convingere:
Eu nu sunt vrednic să .......... ..
În funcție de caracteristicile experienței trăite, acest spațiu gol al punctelor se umple cu: a trăi, a
fi fericit, a fi iubit și mult mai multe.
Cel de-al doilea exemplu se referă la acea concluzia care duce la structura mentală de tipul
„când..., atunci...”. Spre exemplu, „Când îmi recapăt încrederea în oameni, atunci mă voi angaja
într-o relație.“
Acest lucru arată în mod clar că trebuie să mă implic într-o relație, pentru a obține încredere.
Noi susținem clientul în art-terapia Phronetik® prin însoțirea noastră.
Sprijinim astfel clientul în a-și extinde spațiul propriei conștiințe și în a cunoaște schimbarea
experiențelor.
Cel de-al cincilea factor de cercetare este lucrarea ce a rezultat în timpul sesiunii.
Însoțitorul în cadrul art-terapiei explorează lucrarea împreună cu clientul. Atât terapeutul, cât și
clientul împărtășesc percepțiile lor fără nicio urmă de interpretare în sensul psihologic sau
psihanalitic.
Chiar și doar prin explorarea elementelor lucrării și denumirea lor, clientului se îmbogățește cu
analogii referitoare la experiența sa zilnică.
„Cuiva care s-a pierdut în pădure îi este imposibil să găsească calea cea bună. În căutarea
drumului, acesta este parte din problemă. Din perspectiva de ansamblu respectiv din perspevtiva
unei hărți, privitorul trece la un alt nivel. El poate pune în practică imediat informațiile pe care
le primește de la acest nivel. El poate să se orienteze și să-și redefinească calea.“
(G.Schottenloher; „Când lipsesc cuvintele vorbesc imaginile”, volumul 1 p. 50)
A însoți o persoană în a deveni din nou cine este în esență, să se întoarcă la adevăratul său scop
și să-și găsească plinătatea este unul dintre cele mai frumoase aspecte ale profesiei mele.
În acest sens, am încredere și în cazul celor mai grave perturbări ale mișcării vieții, ale puterii
creatoare și ale sistemului de navigație interioară ale ființei umane. Vindecarea este posibilă nu
este o dorință, ci o experiență atât a vieții mele, cât și a experienței mele profesionale de mai
bine de 30 de ani.
Bibliografie: