CONSTANTIN GEORGESCU

ISTORIA ECONOMIEI MONDIALE

NOTE DE CURS

București
2019
CUPRINS
CAPITOLUL I
OBIECTUL SI SEMNIFICATIILE ISTORIEI ECONOMIEI MONDIALE
1.1. Conceptul de I.E.M...........................................................................................................
1.2. Constituirea I.E.M. ca disciplina si evolutia interpretarilor acesteia................................
1.3. Izvoarele istoriei economiei mondiale.............................................................................
1.4. Periodizarea istoriei economiei mondiale.........................................................................
1.5. Rolul factorului geografic.................................................................................................

CAPITOLUL II
REVOLUŢIA INDUSTRIALĂ
2.1. Introducere.......................................................................................................................
2.2. Revoluţia industrială. Definiţie şi accepţiuni..................................................................
2.3. Revoluţia industrială şi dezvoltarea industriei în Anglia, Germania, Franţa, Rusia, Statele
Unite ale Americii, Japonia, China, România...................................................................
CAPITOLUL III
CONSECINŢE ECONOMICE ȘI POLITICE ALE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL
3.1. Introducere................................................................................................................
3.2. Consecinţe ale primului război mondial....................................................................
3.2.1. Consecinţe umane.......................................................................................
3.2.2. Consecinţe materiale..................................................................................
3.3. Evoluţii ale vieţii economice pe plan mondial în perioada dintre cele două războaie
mondiale................................................................................................................... ..
3.3.1. Refacerea economică şi avântul economiei....................................................
3.3.2. Depresiunea economică din anii 1929-1933, depăşirea ei şi avântul economiei...
2.3.3. Politici economice pe plan mondial în perioada dintre cele două războaie
mondiale...............................................................................................................
CAPITOLUL IV
CONSECINŢE ECONOMICE ȘI POLITICE ALE CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI
MONDIAL
4.1. Introducere........................................................................................................................
4.2. Consecinţe ale celui de-al doilea război mondial..............................................................
4.2.1. Consecinţe umane...............................................................................................
4.2.2. Consecinţe materiale...........................................................................................
4.2.3. Consecinţe politice..............................................................................................
4.3. Evoluţii ale vieţii economice pe plan mondial în perioada 1945 – 2018...........................
4.3.1. Evoluţii ale vieţii economice pe plan mondial în perioada 1945-1990...............
4.3.1. Evoluţii ale vieţii economice pe plan mondial în perioada 1991 – 2017 și
prognoze până în 2020........................................................................................

CAPITOLUL V
RELAŢIILE COMERCIALE EXTERNE ALE ROMÂNIEI ÎN CADRUL
CONSILIULUI DE AJUTOR ECONOMIC RECIPROC
5.1. Introducere.......................................................................................................................
5.2. România în sistemul CAER în anii ’50 – ’60...................................................................
5.3. Bilanţul comercial al României în sistemul CAER..........................................................
5.4. Orientări economice ale României după 1990.................................................................
CAPITOLUL VI
RELAŢIILE COMERCIALE EXTERNE ALE ROMÂNIEI CU UNIUNEA
EUROPEANĂ
6.1. Introducere......................................................................................................................
6.2.. Evoluţia politicii economice în contextul integrării economice europene....................

2
 6.3. Evoluţii ale vieţii economice pe plan mondial în perioada 1991 – 2017 și
prognoze până în 2020................................................................................................

INTRODUCERE

Disciplina Istoria Economiei Mondiale este o disciplină fundamentală pentru

oricine doreşte să studieze evoluţia ştiinţei economice. Disciplina se ocupă cu
aprofundarea fundamentelor economiei politice începând cu revoluţiile industriale şi
mergând până la evoluţii economice actuale.
Având în vedere angrenarea unui număr tot mai mare de economişti în realităţile
cotidiene, pe baza unor criterii şi principii moderne, aceste cunoştinţe sunt absolut
necesare în exercitarea profesiei de economist.

CAPITOLUL I

OBIECTUL SI SEMNIFICAȚIILE ISTORIEI ECONOMIEI MONDIALE

1.1. Conceptul de I.E.M.

Istoria economiei mondiale sau naționale este o știință aflata la granița dintre
istorie ca știință și diversele ramuri ale stiințelor economice sau mai concret la
interferența dintre istoria universală, istoria vieții economice a omenirii pe de o parte,
iar pe de alta parte ansamblul stiintelor economice:statistica, finante, banci,
contabilitate s.a.m.d.

Obiectul cunoasterii Istoriei Economiei Mondiale (relitatea economică în

devenirea ei continuă, de la constituirea sa o dată cu apariția omului și a societății,
până în prezent) - este o structură istorică din ce în ce mai complexă și care s-a aflat în
continuă mișcare pe scara ascendentă a timpului istoric.

I.E.M. cercetează și redă modul în care s-a realizat prin timp de către om actul
muncii, evoluția producției bunurilor necesare supraviețuirii și susținerii existenței
sale, progresele înregistrate în evoluția bazei materiale a societății, în dezvoltarea mai
lentă sau mai accelerată a forțelor productive.

Dezvoltarea forțelor productive s-a produs în strânsă legătură cu dezvoltarea:

artei, științei, structurilor sociale, instituțiilor politice.

1.2. Constituirea I.E.M. ca disciplina si evolutia interpretarilor acesteia

Ca disciplină și ca stiință, istoria îsi are începuturile în antichitate, termenul

însuși provenind din cuvantul grecesc “historia” care înseamnă cercetare, investigare,
chestionare a unui martor ocular și relatarea rezultatelor acestor acțiuni, în schimb
IEM sau naționale s-a constituit ca disciplină mult mai tarziu, începand din secolul al
XVIII-lea.
3
 Maurice Aymard-istoric francez, îl parafraza în Gramatica civilizațiilor pe
Fernand Braudel (istoric francez): “Nu este de fapt istorie, accea care nu raspunde
prin întrebari și referiri la trecut, curiozităților, incertitudinilor și problemelor
prezentului”.

În sec XIX s-a ajuns să se practice istoria economică sub influența realizarilor
economiei politice, aceasta din urmă fiind prima dintre toate ramurile științelor umane
care s-a concretizat într-un corp de doctină coerent. Economia politică s-a născut în
Anglia odată cu intuițiile lui ADAM SMITH (1723-1790) și rigoarea lui David
Ricardo (1772-1823) fiind și prima știință umană ce s-a constituit cu ajutorul
aparatului noțional al matematicii.

Scopul urmărit de întemeietorii economiei politice a fost foarte clar și pus în

evidență de Adam Smith prin subtitlul carții sale “ O cercetare asupra naturii și
cauzelor avuției naționale” mai exact o întelegere a procesului dezvoltării economice
din perspectivă istorică.

La sfârșitul sec. XVIII începutul sec. XIX Anglia era țara cea mai avansată din
punct de vedere al dezvoltarii capitaliste. Aici au aparut primele lucrări mari de istorie
a economiei, cum ar fi cea în patru volume a lui D. Macpherson (1805), consacrată
evoluției comerțului, manufacturii și navigatiei britanice. Un alt exemplu este
“Istoria economică a Imperiului Britanic” în trei volume, scrisă de G.R. Porter și
aparută în anii 1836-1843.

Niels BOHR- fizician danez – spunea, referindu-se la știința pe care a ilustrat-o

cu rezultatele cercetărilor sale: “fizica nu este știința asupra lumii reale, pentru ca
lumea este prea complicată pentru aceasta. Fizica este știința a ceea ce se poate spune
despre lume”. Plecând de la această afirmație, putem sa consideram I.E.M. ca o știință
a ceea ce poate fi afirmat, în limita cunoașterii dezvoltării economice pe care a
înregistrat-o societatea umană de la apariția ei și pan în prezent.

GEORGES DUBY- istoric francez - descria I.EM. ca fiind “istoria modurilor

de a trăi, de a se munci, de a se stabili în mediul natural și care se leagă strans de
istoria credințelor, a practicilor religioase, a opiniilor, cea a creației artistice și literare,
a educației, a moralei, a gândirii și a progresului știintific, o istorie de ansamblu a
civilizației.”

PIERRE CHAUNU - artizan al istoriei intemeiate pe statistică și creator al

istoriei sociale- referindu-se la relația dintre istoria economiei și disciplina economică
ultra-modernă a informaticii, spunea ca ,,informatica devine prima dintre științele
auxiliare ale istoriei,.

În cazul istoriografiei românești se remarcă operele istoricilor și oamenilor

politici: Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu sau August Treboniu Laurian.
4
 NICOLAE BĂLCESCU – istoric, scriitor, om politic și lider al mișcării
pașoptiste.

Opere: 1846 – Despre starea socială a muncitorilor plugari; Puterea armată și

arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei și până acum (1844), completată
cu Puterea armată din Moldova; 1850 – Question Economic; 1850 – Mersul revoluției
în istoria românilor; 1846 – 1852 – Istoriia românilor sub Mihai Vodă Viteazul.

MIHAIL KOGALNICEANU – Istoric și om politic.

Opere: Dezrobirea țiganilor, ștergerea privilegiilor boierești, emanciparea țăranilor.

AUGUST TREBONIU LAURIAN – filolog, istoric și om politic, a scris Istoria

românilor.

1.3. Izvoarele istoriei economiei mondiale

Ca și în cazul istoriei ca știință generală, există două tipuri de izvoare: izvoare

nescrise și izvoare scrise.

Izvoarele nescrise ajută la reconstituirea istoriei economiei din epoca straveche

și cea antichității și într-o oarecare masură pentru epocile medievală, modernă și
contemporană. Un punct de sprijin al acestui tip de izvor de informații il reprezintă:
arheologia, palentologia, antropologia, etnografia, climatologia istorica etc.

Izvoarele scrise sunt reprezentate de:

 inscriptiile îin piatră, oase sau metal, ceramică, mai rar pe lemn, acestea sunt
numite și izvoare epigrafice.

 Numismatice –inscripții, simboluri și porterte existente pe monede.

 Iconografice- desene și portrete realizate pe pereții unor peșteri, pe stânci,

ceramică, ziduri de cetate, basoreliefuri, monumente funerare etc.

Tot în această categorie se încadrează și toponimele, hidronimele,

antroponimele, scrierile narative datorate anumitor istorici cum ar fi: Herodot,
Tucidide, Titus Livius, Cezar, Tacit, Dio Cassius, Procopiu, reprezentanți ai epocii
vechi dar și operele scriitorilor Erasmus din Rotterdam, Galileo Galilei, Thomas
Daquino, Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce și Dimitrei Cantemir.

Cu timpul, izvoarele scrise prezintă un evantai din ce în ce mai larg de surse

între care, documente emanate în diverse instituții, corespondența oficială sau privată,
corespondența comercială, documente diplomatice, memorii, presa etc.

1.4. Periodizarea istoriei economiei mondiale

5
 IEM este împărțită în mai multe perioade, concordate în general cu mari epoci
istorice, aflate în succesiune pe scara timpului istoric, fară ca diversele economii
zonale să fi evoluat concomitent cu aceasta scara.

Periodizarea economiei mondiale se realizează cu noțiunile de epoca străveche,

antichitatea, evul mediu, epoca modernă și cea contemporană.

1. Epoca straveche – prima și cea mai lungă perioadă a istoriei în general și a

istoriei mondiale a economiei, numită și istoria comunei primitive (de Lewis
Morgan și Fredrich Engles la marxismul dogmatic) sau preistorie, termen des
întalnit în prima jumătate a secolului trecut.

Această perioadă își are începuturile odata cu evolutția omului din animal, cand
acesta a început confecționarea uneltelor rudimentare și amenajarea spațiului de
locuit, respectiv cu trei milioane sapte sute de mii de ani în urmă și până la 3500-
4000 de ani î.e.n. când o data cu folosirea metalelor în producerea uneltelor s-a
trecut la o altă epocă.

2. Epoca veche sau epoca antichității – se întinde din mileniile V – IV î.e.n. odată
cu inceperea folosirii metalului și individualizării popoarelor, este epoca în care
economia s-a diversificat și schimburile de bunuri au început să se faca pe distanțe
din ce în ce mai mari.

În această perioadă societățile s-au structurat pe temeiul proprietății private, iar

statele s-au afirmat ca structuri politico-instituționale. Epoca antichitătii s-a
încheiat spre sfârșitul sec. al V-lea e.n. odată cu prăbușirea Imperiului Roman de
Apus.

3. Epoca medievală – a fost cuprinsă între sfârșitul sec. V și secolul XIII, chiar
sfârșitul sec. XIX pentru zone precum Asia și Extremul Orient. Este epoca
economiei naturale sau a economiei de subzistență, întemeiate pe exploatarea
agricolă, valorificarea pamântului ca principal mijloc de producție și treptat a
meștesugurilor sau a schimburilor de mărfuri.

4. Epoca modern - este delimitată de apariția și dezvoltarea unor fenomene fară

precedent: producția de tip industrial, mai întai sub forma de cooperație, iar apoi
în stadiul superior de producție manufacturieră, eficientizarea mijloacelor de
schimb și de transport, dezvoltarea tehnicilor financiar-bancare; izbucnirea unor
evenimente istorice de anvergură – revoluțiile burgheze.

Este epoca revoluției industriale, a expansiunii economiei moderne capitaliste, a

cristalizării gândirii economice liberale, a constituirii imperiilor coloniale și a
luptei dintre marile puteri pentru redefinirea sferelor de influență, a carei expresie
a fost primul razboi mondial. Conflict cu importante consecințe în plan economic
care a încheiat această epocă.
6
5. Epoca contemporană a IEM ar putea fi considerată că își are începutul imediat
după încheierea Primul război mondial. O epocă al cărui start a fost luat sub
semnul crizei (criza reconstrucției economice, marele crah financiar din 1929-
1933 etc)

Istoricul Eric Hobsbawm a definit această perioadă drept “Epoca catastrofei”

datorită faptului că “timp de 40 de ani s-a trecut dintr-o calamitate în alta, două
razboaie mondiale, urmate de două valuri de rebeliune și revoluție globală,
marile imperii coloniale s-au destramat iar imperialismul modern a durat cat o
viaăa de om.” Au urmat criza economiei din 1973, criza energiei din 1974,
prăbușirea regimurilor comuniste din Europa și razboaiele din Golf împotriva
Irakului (1991 și 2003), între aceste două razboiae s-au înregistrat atacurile
teroriste din 11 septembrie 2001, pretext ulterior pentru lansarea politicii de
confruntare militară cu regimurilor nedemocratice.

Eric Hobsbawm, distins specialist al secolului XIX și-a câștigat notorietatea

mondială datorită trilogiei consecrate ,,lungul secol al XIX – lea, de la Revoluția
franceză la Primul război mondial” formula și conceptul de ,,secol lung”,
introdus prin trilogia: The Age of Revolution: Europe 1789 – 1848; The Age of
Capital: 1848 – 1875 și The Age of Empire: 1875 – 1914.

1.5. Rolul factorului geografic

IEM este, poate, disciplina cu cele mai pronunțate valențe în evidențierea

realității faptului că spațiul geografic este un factor de maximă împortanță în cursul
mișcării istorice, de la o epocă la alta. Influența factorului natural a fost mai puternică
în epocile premoderne și s-a redus pe parcursul epocilor modernă și contemporană.

Istoricii români Constantin Giurescu și fiul său Dinu Giurescu spuneau despre
epocile premoderne ca: “omul era aproape robul pământului. Pe măsura însă ce
sporește civilizația, pe masură ce se înmulțesc mijloacele tehnice, cu ajutorul carora
se poate supune sau modifica mediul fizic, însemnătatea acestuia scade. Ea nu va
dispărea însă niciodată”

Așadar, nesocotirea exigențelor mediului natural în epoca dezvoltării

tehnologiilor contemporane e de natură a conduce la apariția de perturbări foarte
grave, resimțite de întreaga societate. De aici și atenția tot mai sporită care se acordă,
ca element distinct de politică economică, păstrării unui mediu natural cât mai curat
(Marian Badea 2009)

7
CAPITOLUL I I

REVOLUŢIA INDUSTRIALĂ

2.1. Introducere
Fenomenul denumit revoluţia industrială a constituit şi constituie încă unul
dintre cele mai
controversate din literatura de specialitate, fiecare autor încercând să-l cerceteze dintr-
un unghi de
vedere inedit, să reliefeze sau să nuanţeze aspectele pe care le consideră a fi cele mai
semnificative.
În acelaşi timp, în literatura de specialitate îşi face loc, tot mai mult, ideea
potrivit căreia înţelegerea complexităţii, a locului şi a rolului, dar mai ales a
implicaţiilor imediate şi pe termen lung ale revoluţiei industriale presupune luarea în
considerare a proceselor provocate de expansiunea economică declanşată de marile
descoperiri geografice şi a modului în care au fost exploatate consecinţele acestora.
Aceste descoperiri, care au avut loc începând cu secolul al XV-lea şi au
continuat cu intensitate în secolul următor, au determinat o puternică dezvoltare a
schimburilor comerciale ale Europei cu alte continente şi au lansat o parte a Europei, a
celei de Vest, pe drumul care, două-trei secole mai târziu, a dus-o către revoluţia
industrială.

2.2. Revoluţia industrială. Definiţie şi accepţiuni

Revoluția industrială reprezintă procesul înlocuirii radicale a producției
manufacturiere (manuale) cu producția bazată pe mașini.
Prima lucrare de sinteză despre revoluţia industrială este cea a lui Paul Mantoux, cu
titlul „Revolution industrielle du XVIII-e siècle“, apărută în 1905. Preocupările
ulterioare, consacrate cercetării revoluţiei industriale, concretizate într-un foarte mare
număr de lucrări, au prilejuit, în mod firesc, formularea unor opinii de o mare
diversitate. În esenţa lor însă, majoritatea opiniilor autorizate are ca numitor comun
ideea că revoluţia industrială, în forma sa clasică, s-a desfăşurat, cu aproximaţie, între
anii 1760-1830 în Anglia şi s-a concretizat într-un ansamblu de mutaţii tehnice,
economice şi sociale care au provocat demarajul industrial al acesteia şi i-au asigurat o
preponderenţă mondială pe care şi-a conservat-o până aproape de sfârşitul secolului al
XIX-lea. Se mai subliniază că revoluţia industrială se difuzează larg în Europa de
Nord-Vest şi Statele Unite ale Americii în al doilea pătrar al secolului al XIX-lea şi că
ea nu atinge decât mai târziu sau, în unele cazuri, chiar deloc Europa Orientală.
Revoluţia industrială, moment de răscruce în evoluţia economică a omenirii, a
fost un proces complex, cu o dublă natură – tehnică şi social-economică –, din care au
rezultat performanţe economice, sociale, politice, culturale etc. fără precedent în
istorie. Declanşarea, desfăşurarea şi efectele ei nu pot fi limitate la cronologia apariţiei
şi utilizării diferitelor maşini şi a perfecţionărilor lor, deşi acestea au reprezentat
momente însemnate ce trebuie avute în vedere; ele reprezintă tema de cercetare a
istoriei ştiinţelor tehnice. Revoluţia industrială a reprezentat mult mai mult, a

8
modificat însuşi modul de gândire şi acţiune umană. Aşa cum aprecia A. Toynbee, s-a
pierdut o lume tradiţională, dar s-a câştigat un alt viitor pentru omenire.
La nivel european, revoluţia industrială a reprezentat un salt datorat unor
acumulări generate de procese şi fenomene ce s-au desfăşurat de-a lungul secolului al
XVII-lea. Sub aspect politic, acest secol se caracterizează şi printr-un proces continuu
de întărire şi centralizare a unor state monarhice şi printr-o cvasipermanenţă a stării de
război. În plan economic, acestea se reflectă în creşterea aparatelor administrative,
curţi regale rafinate, armate numeroase şi înzestrate corespunzător, altfel spus, în
cheltuieli supradimensionate, care au generat fiscalitate ridicată, inflaţie şi accentuarea
rolului reţelei financiare internaţionale.
Concomitent se constată avântul deosebit al comerţului maritim, îndeosebi ca
urmare a numeroaselor descoperiri geografice prin care noile teritorii sunt atrase în
sfera de influenţă europeană.
Este de menţionat şi faptul că apar primele societăţi anonime pe acţiuni, cu
scopul de a asigura colaborarea între asociaţi pentru exploatarea unei zone geografice
sau a unei rute comerciale. Prima mare societate pe acţiuni este considerată a fi
Compania Olandeză a Indiilor Orientale, înfiinţată în 1602 şi având sediul la
Amsterdam. Companii similare iau naştere extrem de rapid şi în Anglia, Franţa,
Suedia, Spania, Portugalia ş.a. Importanţa acestor companii este deosebită, datorită
funcţiilor pe care le îndeplineau: cea economică, prin legăturile comerciale întreţinute
între ţara de origine şi teritoriile de peste mări, şi mai ales cea administrativ-politică şi
chiar şi militară, în zonele de acţiune. În esenţă, companiile comerciale au reprezentat
vârful de lance cu ajutorul căruia s-au creat imperii coloniale moderne.
Politica economică mercantilistă, dominantă de-a lungul întregului secol, a
contribuit într-o măsură substanţială la desfăşurarea procesului de acumulare de
capital bănesc, o premisă esenţială pentru desfăşurarea revoluţiei industriale.
Agricultura secolului al XVII-lea, caracterizată, în ansamblu, printr-un
randament în general slab, practicată cu tehnici şi tehnologii rutiniere, dominată de
marii latifundiari feudali, era grevată, în principal, de numeroasele şi îndelungatele
războaie dintre marile puteri monarhice, războaie care i-au sustras o foarte mare
cantitate de forţă de muncă şi au transformat întinse suprafeţe agricole în câmpuri de
luptă. Porumbul şi cartoful, aduse, în secolul menţionat, de peste Ocean, erau,
deocamdată, doar curiozităţi fără semnificaţii economice majore şi aveau să modifice
structura culturilor agricole şi a alimentaţiei populaţiei abia peste un secol.
Revoluţia industrială şi dezvoltarea industriei până la primul război mondial s-
au desfăşurat în mai multe ţări, prezentând elemente comune, dar şi particularităţi
inerente de la o ţară la alta, precum şi de la o etapă la alta.

9
2.3. Revoluţia industrială şi dezvoltarea industriei în Anglia, Germania, Franţa,
Rusia, Statele Unite ale Americii, Japonia, China, România

A N G L I A (Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord)

Stat în Europa de Vest cu suprafața de 244 130 km2 și o populație de 65,64 mil.
locuitori, din care: Anglia 53,01 mil. loc., Scoția 5,29 mil. loc., Iranda de Nord 4,473
mil. loc. și Țara Galilor 3,063 mil. loc. Capitala la Londra (8,78 mil.loc. în 2016).
STATUL. Este monarhie constituțională, regat ereditar, potrivit Constituției
Organice (o acumulare de convenții, precedente și tradiții). Activitatea legislativă este
exercitată de Parlament, compus din Camera Lorzilor și Camera Comunelor, iar cea
executivă de un cabinet condus de liderul partidului majoritar din Camera Comunelor.
ECONOMNIA. Este o țară cu o economie dezvoltată (locul 6 ca volum al
PNB), în care industria (locul 6 pe glob la cea minieră și locul 5 la cea prelucrătoare)
și serviciile (comerț, bănci, turism) dețin rolul principal.
Agricultura este intensivă și puternic mecanizată, concentrând 2,3% din
populația activă, predominând producția animalieră (2/3 din totalul producției
agricole). Culturile (ocupă 30% din suprafața țării) sunt dominate de orz (2/5 din
suprfața cultivată), urmată de sfleclă de zahăr, leguminoase ș.a. (Horia C. Matei,
Silviu Neguț, Ion Nicolae, Nicolae Șteflea 1994).
Este unanim recunoscut că Anglia constituie prima ţară care a parcurs revoluţia
industrială. Este, în acelaşi timp, singura ţară în care demarajul şi desfăşurarea acesteia
s-au produs fără a exista un model care să fie avut în vedere sau imitat. De altfel, de la
maşina cu aburi până la reţeaua bancară modernă, dezvoltarea Angliei este originală.
Anglia va antrena, pe drumul şi sub influenţa ei, şi alte ţări, pentru care exemplul său a
fost ghidul major al secolului al XIX-lea, fie că l-au imitat mai mult sau mai puţin
conştiincios, fie că s-au dezvoltat pe alte căi, în scop de autoapărare economică.
Prezentăm desfăşurarea revoluţiei industriale în Angia, pe cele trei
coordonate menţionate anterior: demografică, agricolă şi industrială. Delimitarea
acestor coordonate are un scop metodico-didactic; în realitate, ele s-au întrepătruns şi
intercondiţionat fără a se putea stabili cu precizie o ordine de precădere. În plus,
revoluţia industrială a generat numeroase procese conexe, care s-au împletit şi i-au
imprimat o creştere însemnată în amploare şi complexitate.
Deasemenea, desfăşurarea ei în Anglia nu poate fi ruptă de contextul european
şi de cel din alte zone ale lumii, împrejurări care au incitat dezvoltarea ei economică.
Evaluată, la 1700, la 6,5 milioane, populaţia Angliei creşte la 8 milioane în 1760 şi la
peste 9 milioane în 1780, la care se adăugau trei milioane în Irlanda. Recensământul
populaţiei din 1801 indică pentru Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei o populaţie
de 16 milioane, iar în anul 1821, aceasta ajunge la 20,8 milioane. Sporul demografic
considerabil a asigurat o piaţă internă de mari proporţii şi o sursă importantă de forţă
de muncă cu pondere deosebită a categoriilor de vârstă tânără. Totodată, el a atras
după sine schimbări importante în structura socio-economică, profesională şi în
mediile rural şi urban a populaţiei, cu repercusiuni semnificative asupra întregii vieţi
economice şi publice.
La jumătatea secolului al XVIII-lea agricultura engleză nu prezenta deosebiri
esenţiale faţă de celelalte ţări din Vestul Europei. Ea se practica cu tehnici şi
10
tehnologii tradiţionale. În acelaşi timp, erau încă foarte numeroase câmpurile comune,
adică acele părţi de teren agricol care erau folosite în devălmăşie de către membrii
comunităţilor rurale, precum şi foarte întinse suprafeţe necultivate. Începe procesul de
răspândire, în Anglia, a unor noi metode agrotehnice, experimentate şi aplicate în
Olanda şi Franţa, de către personalităţi de vază, ca Jethro Tull şi lord Townsend,
adepţi ai rotaţiei culturilor. Coke din Norfolk, agricultor ilustru, al cărui domeniu
atrăgea vizitatori din întreaga Europă, reuşeşte, prin folosirea îngrăşămintelor, să
cultive grâu pe terenuri considerate până atunci sterile. Bekewell ameliora rasele de
vite, capre şi oi, intuind creşterea cererii de carne care se va face simţită odată cu
sporirea populaţiei.
În acelaşi timp, începe să se manifeste, în această perioadă, fenomenul numit
procesul de „împrejmuire“ a pământurilor de către marii proprietari, care, în fapt, a
reprezentat deposedarea de pământ a ţăranilor, prin răscumpărare sau violenţă. Actul
de împrejmuire se acorda de către parlament, iar cel care aspira la un asemenea
document trebuia să facă dovada că dispune de sumele necesare pentru valorificarea
agricolă a întregii suprafeţe împrejmuite. Trebuie remarcat şi faptul că sistemul bancar
englez era suficient de dezvoltat în epocă pentru a răspunde cu promptitudine nevoii
de credit a agricultorilor care dispuneau de acte de împrejmuire.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea au fost aprobate de către parlament
peste 3.300 de asemenea acte, prin care circa patru milioane de acri de pământ au fost
„împrejmuiţi“. Efectele procesului de „împrejmuire“ au fost rapide şi s-au făcut
simţite în dublu sens. În primul sens, cel economic, împrejmuirile au permis formarea
de mari ferme, prin comasarea pământurilor, şi adoptarea de metode ştiinţifice precum
şi obţinerea unei producţii cu mult mai mare.
În cel de-al doilea sens, cel social, împrejmuirile au grăbit stratificarea
socială şi polarizarea proprietăţii funciare. Devin foarte numeroşi marii latifundiari,
dispare clasa mijlocie rurală, iar ţăranii expropriaţi sau lipsiţi de câmpurile comune vor
deveni fie muncitori agricoli, fie mână de lucru ieftină pentru industria textilă în
dezvoltare, fie emigranţi în America.
Saltul demografic petrecut în decurs de un secol rupe echilibrul preexistent
între cerinţele de pe piaţa internă în extindere şi posibilităţile de producţie ale
manufacturilor textile engleze, care aveau tradiţii însemnate de mai bine de două
secole. Această ruptură declanşează, pe principiul
reacţiei în lanţ, un şir de perfecţionări şi descoperiri tehnice. Începutul este făcut în
1733 de către
mecanicul John Kay, care a inventat suveica zburătoare şi, fără pretenţia unei
enumerări exhaustive,
arătăm că au urmat: maşina de tors inventată de James Hargreaves, în 1765, maşina de
filat a lui
Richard Arkwright, în 1769, o nouă maşină de filat, în 1785, a lui Samuel
Crompton ş.a.
Perfecţionarea maşinii cu abur, în 1784, de către James Watt, multiplică în
proporţii considerabile forţa motrice a industriei textile şi rupe dependenţa anterioară a
acesteia faţă de cursurile apelor. Altfel spus, aplicarea maşinii cu aburi a lui J. Watt
este startul în formarea industriei textile engleze moderne, de fabrică şi urbană.
Dezvoltarea industriei grele antrenează căutări şi descoperiri în industria
chimică, pentru efectuarea operaţiunilor privind albirea, degresarea, uscarea şi
11
colorarea firelor şi ţesăturilor, tehnologiile tradiţionale reprezentând o piedică în
prelucrarea cantităţilor sporite de astfel de produse. De asemenea, cerinţa crescândă de
utilaje antrenează dezvoltarea industriei metalurgice, domeniu în care asistăm la
descoperiri şi perfecţionări însemnate, ca, de exemplu: procedeul fabricării cocsului,
de către Abraham Darby, în 1709; în 1750, Benjamin Huntsman prelucrează fonta în
fier forjabil; în 1784, Henry Cort perfecţionează procesul de pudlare prin care se
obţine oţel ş.a. În urma acestor descoperiri şi perfecţionări, dar mai ales a extinderii
aplicării lor, metalurgia îşi schimbă locul de desfăşurare, mutându-se din mijlocul
pădurilor în bazinele carbonifere.
Dezvoltarea industriei metalurgice a fost favorizată şi de importantele resurse de
cărbune şi de minereuri de fier de care dispunea Anglia. Producţia de metal cunoaşte
creşteri însemnate, de la 25.000 de tone în 1720, la 68.000 în 1788, şi la 250.000 în
1806. Extracţia de cărbune urmează şi ea aceeaşi curbă ascendentă, de la 5 milioane de
tone în 1750, la 10 în 1800, şi la 16 în 1829.
O cauză, şi, în acelaşi timp, efectul dezvoltării metalurgiei, dar şi a vieţii
economice în general, o constituie dezvoltarea transporturilor. Într-o primă perioadă a
revoluţiei industriale s-au dezvoltat în mod deosebit transporturile pe canale. În al
doilea deceniu al secolului al XIX-lea, Anglia dispunea de o reţea de canale de circa
6.400 km, care asigura transporturi ieftine şi rapide, precum şi o mare fluenţă a
traficului de mărfuri, prin ecluzele şi instalaţiile de încărcare şi descărcare cu care erau
dotate.
Sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea reprezintă o
perioadă de mari frământări şi căutări pentru perfecţionarea unei noi forme de
transport, a celei pe calea ferată.
Transportul pe şine este cunoscut şi folosit cu mult înaintea acestei perioade,
mai ales în domeniul extracţiei de minereuri, tracţiunea utilizată fiind, de regulă, cea
animală. În 1790, numai liniile industriale miniere din regiunea Newcastle măsurau
600 km. Începutul tracţiunii cu aburi este făcut de firma „Watt şi Boulton“ din Soho
(lângă Birmingham), cea mai mare fabrică de maşini cu aburi a epocii şi care
inaugurează, în 1775, prima locomotivă cu aburi din lume pentru cale ferată cu
ecartament redus, locomotivă cunoscută sub denumirea „Tram Engine“, la construcţia
căreia au participat James Watt, William Murdoch şi Richard Trevithich.
Dezvoltarea ulterioară a transporturilor pe căile ferate reprezintă şi o sinteză a
descoperirilor şi perfecţionărilor în fabricaţia de oţel şi a maşinii cu abur.
O nouă etapă a evoluţiei căilor ferate începe în 1825, când se inaugurează, în
tracţiune cu abur, linia Stockton-Darlington, în nord-estul Angliei, linie ce avea
ca scop exploatarea zăcămintelor de cărbune din zonă, dar pe care se transportau şi
călători. Proiectele liniei sunt întocmite de George Stephenson, construcţia durează
trei ani, iar traseul cuprinde şi un pod feroviar.
Trenul inaugural al liniei, remorcat de locomotiva „Locomotion Nr. 1“,
este condus de G. Stephenson şi parcurge traseul cu viteza maximă de 19 km/h. Pe
traseul menţionat se folosea însă tracţiune mixtă, cu cai şi cu locomotive, acestea din
urmă având încă un randament scăzut în exploatare, ceea ce solicită noi perfecţionări.
Câţiva ani mai târziu, în 1829, conducerea companiei feroviare Liverpool-Manchester
Railway organizează cu concurs de locomotive, cu scopul de a decide sistemul de
tracţiune ce urma să fie adoptat.

12
 Premiul este repurtat de locomotiva „The Rocket“, prezentată la concurs de
George şi Robert Stephenson, împreună cu Henry Booth, care parcurge, în mai multe
etape, 112 km, cu o viteză medie de 25,75 km/h.
Rezultatul îl constituie inaugurarea la 15 septembrie 1830, pe traseul Liverpool-
Manchester, a primei linii de cale ferată comercială modernă, un traseu de 51 km, care
a necesitat şi numeroase alte lucrări, între care 63 de poduri şi un viaduct de 18 m
înălţime. Se stabileşte, astfel, o primă legătură feroviară între două oraşe engleze, de
care beneficiază atât negustorii din Liverpool, cât şi fabricanţii din Manchester.
Primele trenuri au fost remorcate de locomotive asemănătoare cu „The Rocket“,
construite de firma „Robert Stephenson & Co“. Ulterior, extinderea căilor ferate
urmează o curbă exponenţială atât în Anglia, cât şi în alte ţări. După 20 de ani de la
inaugurarea menţionată, numai în Anglia liniile de cale ferată măsurau circa 10.000
km. Căile ferate au oferit un spor de viteză de deplasare a mărfurilor şi călătorilor, de
volum şi siguranţă, precum şi o ieftinire a costurilor transporturilor.
La începutul deceniului patru al secolului al XIX-lea, după cum se apreciază în
literatura de specialitate, Anglia încheie revoluţia industrială şi intră într-o nouă
etapă, a procesului de industrializare, în urma căruia industria devine ramura
fundamentală a economiei şi are un rol precumpănitor în expansiunea economică
externă. Economia engleză, prin nivelul de dezvoltare atins, îşi consolidează statutul
de „atelierele lumii“, „cărăuşul lumii“ şi „Imperiul unde soarele nu apune niciodată“.
Câteva exemplificări succinte din performanţele economice atinse de Anglia în
deceniul al treilea al secolului al XIX-lea sunt, credem, edificatoare: maşinile cu aburi
folosite, în număr de circa 15.000, dezvoltau o forţă motrice de 33.000 CP; industria
textilă dispune de peste 100.000 războaie de ţesut mecanice şi prelucrează peste 300
de milioane tone bumbac brut, producţie din care circa 80% este plasată pe piaţa
externă; producţia de metal atinge un milion de tone, iar extracţia de cărbune 30
milioane de tone; flota comercială depăşeşte 2,5 milioane de tone,
din care 60.000 în tracţiune cu aburi ş.a. Perioada 1850-1870 reprezintă momentul de
vârf al supremaţiei industriei engleze. Perfecţionările ce au loc în metalurgie şi
construcţia de maşini sporesc capacitatea de producţie, vastul imperiu colonial
reprezintă sursă sigură şi profitabilă de materii prime ieftine pentru industria din
metropolă şi asigură, în acelaşi timp, şi o piaţă de desfacere convenabilă mărfurilor ei.
Urmare a dezvoltării accelerate, de-a lungul unui secol, a industriei, erau
conturate şase regiuni puternic industrializate: regiunea situată între Birmingham şi
Wolverhampton, sudul Ţării Galilor, sudul Lancashirului, sudul Yorkshirului, Valea
Clydului şi Newcastle. De asemenea, trei pătrimi din populaţie era urbană şi un număr
de 46 de oraşe depăşeau 100.000 de locuitori.
Londra devine centrul de greutate al lumii financiare, iar lira engleză bazată pe
etalonul aur - moneda cea mai puternică - este unitatea de măsură în derularea
schimburilor comerciale internaţionale.
După 1870, la locul întâi în ierarhia economică mondială încep să aspire două
noi puteri - SUA şi Germania. În pragul primului război mondial, Anglia pierduse
întâietatea în producţia industrială şi agricolă, dar îşi menţine în continuare puterea
colonială, maritimă, comercială şi financiară.
Desigur, revoluţia industrială şi industrializarea în Anglia nu au avut numai părţi
luminoase, ele au cunoscut şi aspecte întunecate, provocate, cu deosebire, în plan
social. Dispariţia clasei mijlocii rurale, ca urmare a procesului de împrejmuire,
13
folosirea în industria textilă a mâinii de lucru ieftine a celor sărăciţi, folosirea
muncii femeilor şi a copiilor în producţie, creşterea productivităţii muncii în
industrie, ca urmare a perfecţionării utilajelor, şi apariţia şomajului ş.a. au determinat
sacrificii umane şi au generat convulsii sociale.
Mişcarea sindicală şi legislaţia socială, născute din aceste frământări şi
cristalizate la sfârşitul secolului al XIX-lea, au atenuat multe din aspectele menţionate.
Trebuie subliniat, însă, că marele grad de profitabilitate a industriei engleze în
perioada la care ne referim s-a bazat, în principal, pe munca ieftină a englezului de
rând, fără însă a considera că revoluţia industrială a fost realizată cu preţul scăderii
standardului de viaţă al acestuia.
La scara timpului, desigur, realizările fără precedent ale economiei engleze se
înscriu ca un moment de cotitură în plan mondial şi, aşa cum aprecia Francis Delaisi,
Anglia a fost învingătoare în bătălia pentru „calul putere“.
În forme specifice, legate în principal de o serie de particularităţi istorice naţionale,
revoluţia industrială şi dezvoltarea industriei s-au desfăşurat şi în alte ţări.

GERMANIA

Stat în Europa Centrală cu suprafața de 356 945 km2 și o poulație de 82 210

000 loc. Capitala la Berlin (3,47 mil. loc.).
STATUL Republică parlamentară, stat federal, potrivit Legii Fundamentale din
23.05.1949, devenită Constituție a Germaniei Unificate la 03. 10.1990. Activitatea
legislativă este exercitată de un parlament bicameral compus din Bundetrat și
bundestag, iar cea executivă de guvernul federal, numit de Bundestag după alegerile
legislative.
ECONOMIA. Este una din cele mai dezvoltate și solide din lume, bazată pe
industria prelucrătoare (locul 1 pe glob la mai mullet produse) și comerțul exterior (cel
mai mare exportator mondial de mărfuri). Industria prelucrătoarte (peste 2/5 din PNB)
se axează pe industria chimică și costrucții de mașini – ocupând unul di primele locuri
în lume.
Agricultura – predomină zootehnia (70% din producția totală) îndeosebi
creșterea porcinelor (locul 4 pe glob) și a porcinelor. Producția vegetală se bazează pe
cereale (cca ½ din suprafața cultivată), cultura cartofului (locul 5 pe glob) sfeclei de
zahăr și a plantelor furajere. (Horia C. Matei, Silviu Neguț, Ion Nicolae, Nicolae
Șteflea 1994).
Germania, ca urmare a lipsei unităţii statale, cunoaşte o evidentă
rămânere în urmă faţă de Anglia. Existenţa mai multor state cu populaţie germană
constituie un handicap al vieţii economice germane, parţial atenuat prin „Uniunea
vamală“, iniţiată de Prusia în 1819, la care au aderat toate celelalte state germane, cu
excepţia Austriei, până în 1836. Până la mijlocul secolului al XIX-lea însă, industria
statelor germane păstra multe din caracteristicile economiei medievale, dominată de
meşteşugari şi manufacturi. După 1850, urmare a creşterii demografice şi reformei
agrare, statele germane cunosc o intensificare a vieţii economice, creşteri importante
în producţia industrială textilă şi cea agricolă, cu scopul, în principal, de a satisface
trebuinţele interne.
Progresele cele mai semnificative ale revoluţiei industriale în Germania au fost
înregistrate în domeniul industriei grele, cu deosebire după unificarea statelor
14
germane. În urma adoptării unei puternice legislaţii protecţioniste se dezvoltă, după
1870, industria grea, care, până la sfârşitul secolului, o întrece în realizări pe cea
engleză. Metalurgia, construcţiile de maşini, în special de material rulant, chimia,
electrotehnica ş.a. cunosc creşteri şi realizări tehnice de nivel mondial.
Se cuvine menţionată şi atenţia deosebită acordată întemeierii, dezvoltării şi
consolidării învăţământului tehnic superior şi cercetării ştiinţifice. Descoperiri
semnificative, care îşi pun amprenta asupra nivelului de dezvoltare a economiei
germane, ca motorul Otto, Diesel, electric ş.a. conferă industriei de prelucrare o forţă
superioară.
De asemenea, intervenţia statului german a fost deosebit de puternică în
construcţia de căi ferate, constituind un element fundamental al unificării economice.
Căile ferate germane însumează 43.000 km în 1890, au o mare densitate în regiunile
puternic industrializate, ca Westphalia, Silezia şi Saxonia, şi se află, după 1876, în
proprietatea statului. Către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-
lea, Germania începe să-şi creeze un imperiu colonial propriu, prin anexări de teritorii
din Africa şi Asia.

FRANȚA

Stat în Vestul Europei cu suprafața de 551 500 km2 și o populație de 65 096

088 locuitori. Capitala la Paris (2,244 mil. loc.).
STATUL. Republică prezidențială, potrivit Constituției din 6. 10. 1958.
Activitatea legislativă este exercitată de președinte și Parlament, compus din Senat și
Adunarea Națională, iar cea executivă de președinte și Consiliul de miniștri, numit de
președinte în urma alegerilor legislative.
ECONOMIA. Țară cu economie dezvoltată situată în primele 5 puteri ale lumii.
Industria are un ridicat nivel tehnologic,competitive, mai ales, în aeronautică,
mmaterial rulant, energetică nucleară, industrie alimentară.
Agricultura antrenaeză 7% dsin popukația activă și are o contribuție de 3,3% la
PNB. Prin volumul producției Franța se situează pe locul 1 în Europa, 5 în lume la
producția de cereale și locul 2 la viticultură. Producția animalieră asigură 52% din
valoarea producției agricole; se cesc bovine, porcine, ovine (Horia C. Matei, Silviu
Neguț, Ion Nicolae, Nicolae Șteflea 1994).

Franţa, deşi cu tradiţii deosebite în industria manufacturieră textilă, cunoaşte o

dezvoltare industrială modernă relativ târzie. Unele împrejurări istorice, cum sunt
măsurile economice sau cu implicaţii economice luate în perioada revoluţiei franceze,
precum şi pierderile imense umane şi materiale legate de războaiele napoleoniene, au
încetinit procesul de modernizare a economiei franceze. La acestea se poate adăuga,
desigur, şi dimensiunea redusă a proprietăţii funciare tipic franceze, care nu are forţa
economică necesară modernizării agriculturii şi reţine un segment prea mare din
populaţia activă.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, industria franceză cunoaşte realizări
remarcabile în domenii de vârf ale epocii, precum cele ale metalurgiei, oţelurilor
speciale, chimiei, aeronauticii, autovehiculelor, dar, cu toate acestea, nivelul de
dezvoltare a economiei franceze în ansamblu nu poate fi caracterizat ca fiind acela al
unei ţări industrializate. Agricultura păstrează rolul dominant în economie, urbanizarea
15
este scăzută, iar întreprinderile industriale sunt, în proporţie de 80%, de mici
dimensiuni, ele având între 3-5 angajaţi/întreprindere.

RUSIA

Stat în Euroasia cu suprafața de 17 075 400 km2 și populația de 148 485 000
locuitori (9 loc*km2). Are capitala la Moscova (9,6 mil.loc.). Este compusă din 16
republici autonome, 48 regiuni, 2 orașe de rang național (Moscova și St. Petesburg), 6
teritorii (ținuturi),.
STATUL. Republică prezidenȚială, stat federal, potrivit declaraȚiei din
12.06.1990, stat membru al Comunității Statelor indeendete. Activitatea legislativă
este executată de președinte, Congresul Deputaților Poporului și între sesiunile
acestuia de Sovietul suprem., iar cea executivă de Consiliul de Miniștri numit în urma
alegerilor legislative.
ECONOMIA. Rusia este un stat cu economie emergentă, industrial-agrară.
Industria, dezvoltată prioritar în anii puterii sovietice, este dominată de subramurile
industriei grele – siderurgia, construcțiile de mașini, chimia ș.a., contribuie cu ¾ la
producția industrială.
Industria textilă este concentrată în zona centrală a părții europene.
Agricultura se practică pe mari întinderi în jumătatea sudică a părții europene și
pe zone mai restrânse în sudul Siberiei. Sectorul animalier este reprezentat de creșterea
ovinelor, porcinelor și bovinelor, iar în extremul Nordic, reni (Horia C. Matei, Silviu
Neguț, Ion Nicolae, Nicolae Șteflea 1994).
Deasemenea, vânătoarea și pescuitul sunt acivități importante în Siberia.
Rusia, după cum se apreciază în literatura de specialitate, prezintă un caz aparte
de dezvoltare economică. În privinţa ei, nu toţi autorii sunt de părere că ar fi cunoscut
un proces de industrializare modern, în sens vest-european, până la începutul primului
război mondial.
Ţară de dimensiuni continentale, cu resurse naturale imense şi în mare parte
necunoscute în acea
vreme, Rusia cunoaşte în a doua jumătate a secolului al XIX-lea o serie de înnoiri.
Prin reforma agrară adoptată în 1861, ţărănimea este eliberată din iobăgie şi
împroprietărită, dar acestea nu se transformă într-o premisă a unei dezvoltări
industriale moderne susţinute, întrucât împroprietărirea se face nu individual, ci la
nivelul obştilor săteşti, fapt ce menţine în continuare forţa de muncă în agricultură.
Exploatările de fier şi de cărbune din bazinele Krivoirog şi Doneţ, precum şi
cele de petrol din jurul Mării Caspice sunt folosite fie pentru industria metalurgică,
legată, în principal, de cerinţele armatei imperiale, fie pentru export, cum este cazul
petrolului. Industria textilă cunoaşte, de asemenea, unele creşteri, prin dezvoltarea
de mari fabrici, la Petersburg, Moscova ş.a., care prelucrează bumbacul din zonele
sudice. Statisticile epocii consemnează, pentru anul 1900, un număr de două milioane
de muncitori salariaţi. Desigur, mult în cifră absolută, dar foarte puţin raportat la
populaţia Rusiei, care era de circa 170 milioane.
Căile ferate cunosc şi ele o dezvoltare însemnată, în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, lungimea liniilor lor însumând, în pragul primului război mondial, peste
60.000 km, în care este inclusă şi o linie transcontinentală, în lungime de 8.267
km, inaugurată în 1904.
16
 Cu toată dezvoltarea, reţeaua căilor ferate este insuficientă, dacă avem în vedere
imensitatea spaţiului geografic şi trebuinţele economice de pe acesta. Mai trebuie
adăugat şi faptul că ecartamentul adoptat este mai mare decât cel european, ceea ce
face ca fluenţa traficului internaţional să fie mult îngreunată. Pe baza celor arătate se
poate aprecia că, la începutul primului război mondial, Rusia era o ţară agricolă cu
insule de industrie.

SUA
Stat federal în America de Nord cu suprafața de 9 396 691 km2 (fără cei 156
615 km2 care îi revin din Marile Lacuri), și o populație de 323,1 mil. loc. Are capitala
la Washington (5.4 mil. loc.). Este compus din 50 de state și un district federal (599
657 loc.
STATUL. Republică prezidențială potrivit Constituției adoptate la 17.09.1987,
în vigoare, cu unele amendamente, până astăzi. Activitatea legislativă este exercitată
de președinte și de Congres compus din Senat și Camera Reprezentanților, iar cea
executivă de un cabinet numit și condus de președinte.
ECONOMIA. SUA este în continuare prima putere economică a lumii, fiind
puternic concurate de China și Japonia. Dispun de variate și bogate resurse minerale,
iar în ce privește exploatarea acestora, sunt a doua putere minieră a lumi după CSI.
Economia Statelor Unite este cea mai mare din lume. Cu o valoare de 18
trilioane de dolari, reprezintă un sfert (24,3%) din avuția globală, arată datele Băncii
Mondiale, citate de World Economic Forum.
Realizează peste ¼ din producția de energie electrică a planetei și au o industrie
prelucrătoare de un înalt nivel tehnic ( în ansamblu locul 1 pe glob).
Agricultura americană, puternic mecanozată (concentreză doar 3% din populația
activă) și de mare randament, ocupă primul loc pe glob, pe care în unii ani îl împarte
cu China (Horia C. Matei, Silviu Neguț, Ion Nicolae, Nicolae Șteflea 1994).
Statele Unite ale Americii, în momentul proclamării independenţei erau
ţări predominant agricole şi cu o populaţie relativ redusă. De-a lungul secolului al
XIX-lea, ele cunosc însemnate frământări, determinate de cristalizarea statutului
politic, întinderea teritorială şi căutarea unui model de dezvoltare economică.
Urmare a unei rate a natalităţii extrem de ridicată, precum şi a valurilor de
imigrări, populaţia SUA cunoaşte, într-un secol, un salt uriaş, de la 4 la 100 milioane,
şi este o populaţie predominant tânără, ceea ce imprimă un dinamism deosebit vieţii
economice. În plus, piaţa internă a SUA se caracterizează printr-o mare omogenitate,
urmare a ceea ce sociologii numesc „creuzetul american“.
Cu toate acestea, până în pragul secolului al XX-lea, economia SUA suferă de o
cronică lipsă de braţe de muncă, motiv pentru care producţia, atât cea agricolă, cât şi
cea industrială, are caracteristici proprii.
În dezvoltarea economică a SUA deosebim, în principal, două etape: prima,
până la războiul de secesiune, în care economia se dezvoltă în relativă dependenţă faţă
de fosta metropolă, şi a doua, după acesta, când ea îşi găseşte propriul drum şi ritm de
dezvoltare. În esenţă, dezvoltarea economică a SUA începe cu agricultura, domeniu în
care fertilitatea excepţională a terenurilor virgine şi imensitatea spaţiului geografic
sunt factori favorizanţi pentru cultura cerealelor şi creşterea animalelor, deşi cucerirea
vestului se dovedeşte a fi o realitate extrem de aspră.

17
 Producţia agricolă reprezintă baza de materii prime pentru producţia alimentară
care în faza ei de început este concentrată în jurul oraşului Chicago. Concomitent,
industria textilă cunoaşte şi ea dezvoltări semnificative, prin valorificarea bumbacului
din zonele sudice.
Prima „afacere în stil american“ o constituie însă căile ferate, construcţia
lor fiind o permanenţă a vieţii economice din SUA, începând din deceniul al treilea şi
până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Trebuinţele generate de construcţia de căi
ferate impun dezvoltarea industriilor extractive, metalurgice şi constructoare de
maşini, apariţia primelor societăţi pe acţiuni, iar ca urmare a gradului înalt de
monopolizare, a primelor legi antitrust.
Este semnificativ, credem, faptul că acţiunile societăţilor feroviare au fost
primele acţiuni înregistrate la Bursa din New York, iar valorile la care ele erau
negociate depăşeau cu mult pe cele ale acţiunilor societăţilor industriale.
Descoperirea petrolului, la jumătatea secolului trecut, imprimă vieţii economice
a SUA un ritm şi direcţii proprii de dezvoltare. Coroborat cu victoria nordului
industrial asupra sudului agricol, în urma războiului de secesiune, şi cu politica
protecţionistă promovată consecvent în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
procesul de industrializare în SUA se desfăşoară accelerat şi cu rezultate care
îndreptăţesc şi consfinţesc poziţia lor fruntaşă în ierarhia mondială la începutul
secolului al XX-lea. Expansiunea economică americană se face simţită pe piaţa
mondială încă înainte de primul război mondial, prin activităţile unor mari societăţi, ca
Standard Oil, General Motors, Ford, United States Steel Co, General Electric, Dupont
de Nemours ş.a.

ROMÂNIA
Stat în SE Europei Centrale cu suprafața de 237 000 km2 și o populație de 22
760 500 loc. (96 loc./km2). Are capitala la București (2 064 474 loc.).
STATUL. Republică parlamentară. Activitatea legislativă este exercitată de
Parlament, compus din Senat (143 membri)și Camera deputaților (341 membri), iar
cea executivă de un govern nuit de Parlament în urma alegerilor legislative.
ECONOMIA. Țară cu economie de piață, dispune de importante resurse
minerale și de un important fond forestier. Industria a cunoscut o amplă dezvoltare în
deceniile postbelice , prin apelul tot mai accentuat la import (combustibil, materii
prime) o diversificare și amplasare proporțională în teritoriu. Procesul de restructurare
demarat după 1990 în industrie și agricultură a generat o scădere continuă a producției
(Horia C. Matei, Silviu Neguț, Ion Nicolae, Nicolae Șteflea 1994).
După intrarea țării în UE (01.01.20007), industria a cunoscut un trend
ascendant înregistrând în mai 2017 cea mai mare creştere a producţiei industriale din
Uniunea Europeană, faţă de mai 2016, de 14,6%, şi a doua cea mai mare creştere,
comparativ cu luna aprilie, de 3,5%, potrivit unui raport Eurostat.
Producţia industrială va creşte în acest an cu 5,4% faţă de anul precedent,
potrivit Comisiei Naţionale de Prognoză. Iată care sunt însă ramurile industriale cu cea
mai mare creştere.
Agricultura în România are o valoare de 5% din produsul intern brut și
angrenează 30% populația activă ocupată. România ocupă o poziţie importantă în
ansamblul agriculturii europene, situându-se pe locul 6 în UE din perspectiva
suprafeţei agricole utilizate
18
România are o suprafață agricolă de 14,8 milioane de hectare, dintre care doar zece
milioane sunt ocupate cu terenuri arabile (Horia C. Matei, Silviu Neguț, Ion Nicolae,
Nicolae Șteflea 1994).
În iulie 2011, suprafața agricolă a României era de 14,7 milioane de hectare,
dintre care 9,4 milioane hectare teren arabil (63,9%), 3,3 milioane hectare pășuni
(22,4%), 1,5 milioane hectare fânețe (10,2%), 218.000 hectare vii (1,5%) și 206.000
hectare livezi și pepiniere (1,4%).1
Suprafața agricolă a României a scăzut ușor de la un an la altul. Transferul
suprafețelor de teren către sectorul forestier și al construcțiilor a constituit cauza
principală a reducerii suprafețelor agricole în ultimii douăzeci de ani Reducerea
suprafețelor de teren, prin includerea acestora în zona urbană, reprezintă un fenomen
întâlnit în zonele cu productivitate mai mare, în timp ce schimbarea categoriei de
folosință a terenului agricol în cel forestier apare, în special, în zonele defavorizate.
Pădurile acoperă o suprafață importantă, însă se situează încă sub potențial.
Din datele Recensământului General Agricol (RGA) 2010, din cele 23,8
milioane ha cât însumează teritoriul României, suprafaţa agricolă utilizată în
exploataţiile agricole este de circa 13,3 mil. ha (55,9 %), din care circa 8,3 mil. ha
reprezintă teren arabil. După modul de folosinţă, terenul arabil ocupă cca. 62,5% din
suprafaţa agricolă. Cerealele şi• plantele oleaginoase ocupă circa 80% din suprafaţa
arabilă.
În spațiul geografic românesc revoluția industrială s-a desfășurat mai lent, cu
anumite particularități, datorită unor factori precum: inexistența unui stat centralizat;
dominația străină exercitată până în 1877, respectiv 1918 care a frânat dezvoltarea
societății românești; predominarea iobăgiei până în a doua jumătate a sec. Al XIX –
lea ( 1848 în Transilvania , respectiv 1864 în România); greutatea acumulării primitive
de capital; aplicarea măsurilor de politică economică protecționistă, etc.

Producția industrială
Cu toate că producția industrială din țările române este relativ slab dezvoltată în
deceniile 3 – 7 ale secolului trecut, elementele apariției noilor realții de producție, cele
capitaliste, s – au făcut simțite mai puternic decât în agricultură.
Destrămarea vechilor forme ale activitățiii industriale și afirmarea celor noi se
desfășurau ca un proces obiectiv în cadrul căruia avea loc, pe de o parte, subminarea
meșteșugului feudal cu organizarea sa de breslă, iar pe de altă parte, apariția unor
ateliere capitaliste bazate pe cooperația simplă a manufacturilor, precum și a
începutului industriei de fabrică.
Adâncirea diviziunii sociale a muncii, creștera populațiilor târgurilor și orașelor,
au făcut să sporească nevoia de produse industrisle a societății. Meșteșugurile
medievale și producția casnică românească nu putea satisface aceste necesități sporite.

Industria metalurgică
Industria metalurgică a avut un rol important în susținerea procesului revoluției
industriale, Siderurgia și metalurgia prelucrătoare s – au dezvoltat mai mult în
Transilvania, la Oravița a intrat în funcțiune primul furnal (1718), Bocșa, Dognecea,
călan,Reșița – cu furnalele de prelucrare a fierului. În 1940 s – a făcut modernizarea
furnalelor Reșiței, revoluția industrială încheindu – se pe la sfârșitul sec. Al XIX – lea.
1
https://ro.wikipedia.org/wiki/Agricultura_Rom%C3%A2niei - cite_note-PNDR_2007-2013-14
19
 Industria extractivă
În general a fost, n afara celei alimentare, cea mai bine dezvoltată. În primul
rând se remarcă extracția petrolului, primele puțuri de exploatare s-au realizat în 1857,
iar în 18882 s-au introdus sondele.
Prima rafinărie din țară și atreia din lume a fost construită la Ploiești, în 1857,
având ca proprietar pe Teodor Mehedințeanu. Petrolul lampant prodis de această
rafinărie s-a folosit la București – primul oraș din lume iluminat cu petrol.
În 1883 a fost înființată Societatea anonimă a rafinăriei de petrol din Oradea,
iar în 1891 cea din Orșova. Prin înființarea Societății anonime ”Steaua Română” se
trece la ”era” marilor societăți. În 1907, având în vedere importanța pe care petrolul îl
juca pe piața mondială, ca urmare a inventării motorului cu combustie internă,
România producea peste 1 100. 000 tone, ocupând locul cinci în lume.Tot acum
revoluția industrială este înfăpuită în acest domeniu.

Industria alimentară
A fost ramura cu cea mai mare pondere în ansamblu industriei din toate
teritoriile românmești, în cadrul acesteia impunându-se subramurile morărit și cea a
zahărului unde s-auintrodus primele mașini cu aburi.
Astfel, au apărut mori cu aburi la Gârbou (1831), Cluj , București (1835, moara
lui ASAN), Iași (1841). La Bod (jud. Brașov) s-a ceat o fabrică de zahăr, în 1889, cu
un capital de șase milioane coroane. Spre sfârșitul sec. Al XIX – lea, s-au înființat
mori modrne în comitatele Timiș, Torontal, Brașov etc. care prelucrau mari cantități
de cerealr. Între 1890 – 1910, în aceste subramuri revoluția industrială a fost
înfăptuită.

Industria lânii
Această industrie a folosit primele mașini, în ceea ce putem numi ”marea
industrie prelucrătoare”. Astfel, în 1842, la Zărnești, jud. Brașov s-au introdus mașini
de tors bumbac, iar în 1843 s-a dotat cumașini țesătoria de la Tunari a vornicului
Băleanu.
Concurența mărfurilor străine, mai ales în urma aplicării Convenției comerciale
româno-austro-ungare ( 1875), a determinat unritm lent de introducere a mașinismului
în ramură. Ca urmare, revoluția industrială este considerată doar la începuturile sale în
primii ani ai sec, XX.

Industria hârtiei
Are vechi tradiții în țările române. În 1842, în Moldova, Gheorghe Asachi
aducea mașini din Praga și Viena, fabricând hârtie din zdrențe. La Zărnești (1853) și
Petrești (Sebeș – Alba) în 1854 au apărut alte două fabricicare foșoseau aceași materie
primă. Urmare a legii speciale de încurajare a industriei hârtiei (1881)s-au creat două
mari și moderne fabrici, la Bușteni (1883) și Letea-Bacău (1885). La 1900, revoluția
industrială a fost înfăptuită în această ramură industrială.

Industria lemnului

20
 În general se baza pe bogăția păpdurilor, cu lemn de diferite esențe și de mare
valoare. În Transilvania existau 82 de fabrici până la sfâeșitul sec. al XIX-lea, iar în
România 54 până la 1900 – toate folosind aburul ca forță motrice.
Sunt înregistrate câteva mii de fierăstraie mici, acționate de forța apei. În
industria lemnului, revoluția industrială este finalizată între 1890 – 1900, dar nu
întoate domeniile (binale, mobolă, etc.)

Industria materialelor de construcții

Un loc privilegiat în cadrul acestei industri l-a ocupat producția de cărămodă și
ciment. Referitor la producția de cărămidă și derivate amintim funcționarea , la Iași, în
1844 a unei mașini care producea 100 de cărămizi pe oră, iar la Jimbolia
(Transilvania) s-a înființat o fabrică de cărămizi și țiglă.
În România exitau 13 fabrici în 1901, iar în Tarnsilvania 18, la 1904. La
începutul se.XX revoluția industrială în industria materialelor de construcții era în
plină desfășurare, dar nu terminată. Producția de ciment a debutat după 1877/1878,
direct pe baze mașiniste.
Dintre primele fabrici amintim pe cele de la brașov și Gurabont (Transilvania),
Brăila, Aziga și Cernavodă (În România). De menționat că în România s-a folosit
pentru prima dată în lume betonul armat, la construcția silozurilor, datorită inginerului
Anghel Saligny.

Consecințele revoluției industriale în România

Revoluția industrială, așa cum s-a putut desfășura în spațiul geografic românesc,
a facilitat dezvoltarea unor orașe cu caracter industrial. Astfel, în jurul anului 1900
putem menționa Aradul cu 19 mari întreprinderi de prelucrare a fierului, electricitate,
cherestea, mobilă, spirt și drijdie, cărămizi, mori cu aburi, etc.
Disproporția în repartizarea teritorială a obiectivelor industriale, ca și pe ramuri,
este evidentă. Pe de altă parte, asistăm la o spectaculoasă creștere a proletariatului, în
general și celui modern de fabrică, în special.
În Transilvania existau 180.000 de muncitori, din care 100.000 lucrau în fabrici
moderne. România avea 120.000 muncitori, din care, aproximativ 57.000 muncitori
de fabrici cu tehnologie avansată. În total erau 300.000 muncitori, din care 160.000
muncitori de fabrici.
Din datele prezentate cu privire la nivelul matins de economia românească, la
mijlocul deceniului al 7-lea, al secolului XIX, rezultă creșterea elementelor capitaliste
în economie care s-au accentuat treptat. Față de țările din vestul europei, în care
revoluția industrială se încheiase sau era în curs de desfășurare, economia țărilor
române era rămasă în urmă
Recensământul ”stabilimentelor industriale” (unnități industriale, comerciale
etc.) efectuat de D. P. Marțian în Principatele Unite și publicat în 1863, a arătat că din
totalul de 12.867 asemenea întreprinderi, numai 171 foloseau forța aburului și mașini
unelte – cele mai multe în domeniile morăritului, respectiv al spirtului.
Marea majoritate a celorlal te ”stabilimente industriale” erau simple ateliere
meșteșugărești sau bazate pe cooperația capitalistă simplă. Aproape trei sferturi din ele
aveau ca obiect producerea de mărfuri alimentare și cele mai multe nu lucrau întregul
an, având un caracter sezonier.

21
 În transilvania, cu toată domonația atelierelor meșteșugărești, acrescut numărul
și însemnătatea manufacturilor, precum și elementele stadiului mașinist – cu deosebire
în ramura extractivă și siderurgie. Față de Austria și alte regiuni ale Imperiului
Habsburgic, ca Cehia, Boemia, industria transilvăneană era rămasă în urmă. Însă, față
de țări ca Bulgaria, Serbia, Grecia, ninelul economic al țărilor române era mai ridicat.
Creșterea puternică a elementelor capitaliste în economie, maturizarea lor,
dezvoltarea unei industrii mașiniste necesitau credit ieftin, căi de transport și
comunicație moderne, reglementarea circulației monetare, apărarea producției
industriale românești de efectele concurenței fabricatelor străine și, în primul rînd,
asigurarea forței de muncă libere. Înlăturarea dominației relațiilor feudale constituia o
necesitate obiectivă pentru asigurarea forței de muncă libere în toate ramurile
economiei ca și pentru lărgirea pieței interne (I. Puia, A. Cherciu, 1979)

JAPONIA
Stat în estul Asiei cu suprafața de 3337 800 km2 și o populație de 125 932 027
loc. Capital la Tokyo (37 843 000 loc. La o suprafață de 8 500 km2) .
STATUL. Monarhie constituțională, imperiu ereditar. Activitatea legislativă
este exercitată de Dietă, compusă din Camera Consilierilor și Camera
Reprezentanților, iar cea executivă de un cabinet numit de membri partidului majoritar
din Camera reprezentanților.
ECONOMIA. Japonia deține o șesime din puterea economică mondială. Își
asigură majoritatea materiilor prime den import, are o industrie complexă cu un înalt
nivel tehnologic, ce antrenează o treime din populația activă și contribuie cu 40% la
PNB.
Agriculturaeste protejată și asigură aprovizionarea cu cereale (orezul ocupă 45%
din suprafața cultivată), legume, fructe ș.a. Creșterea animalelor este mai puțin extinsă
(4,7 mil. Bovine, 11 mil, porcine, 28.000 ovine). Pescuitul deține un rol important,
peste 11mil.t/an, locul 1 pe glob).
După două secole, politica japoneză de izolare sub conducerea șogunilor din
perioada Edo a ajuns la sfârșit atunci când țara a fost forțată să se deschidă comerțului
în urma intervenției americane din 1854. Anii de după Restaurarea Meidji din 1868 și
prăbușirea Șogunatului a transformat Japonia dintr-o societate feudală într-un stat
industrial modern. Japonezii au trimis delegații și studenți din întreaga lume, în scopul
de a învăța și a asimila artele și științele occidentale, nu numai pentru a evita ca
Japonia să intre sub dominație străină, dar și pentru a permite Japoniei să concureze cu
șanse egale cu puterile occidentale.[2]
Japonia, cunoaşte la jumătatea secolului al XIX-lea, începutul Erei Meidji, care se
constituie într-un amplu proces de reforme şi transformări ce au înscris ţara într-un
accelerat proces de modernizare. Reformele şi transformările au vizat atât domeniul
politic, cât şi pe cel social şi economic.
În domeniul politic au fost adoptate principiile şi formele organizatorice ale
democraţiei
moderne, concomitent cu restaurarea puterii imperiale, iar în cel social, prin
desfiinţarea relaţiilor
feudale, au fost create premisele structurilor sociale moderne.

22
 În domeniul economic, se cuvine subliniat rolul deosebit pe care şi l-a asumat
statul japonez în procesul de modernizare şi industrializare, prin apelul treptat,
gradual, la iniţiativa particulară.
Maşinismul pătrunde iniţial în industria textilă, în cea de prelucrare a mătăsii la
început şi, ulterior, a bumbacului importat, iar în ultimele decenii ale secolului al
XIX-lea, în industria grea - metalurgie, construcţii de maşini, construcţii navale
sprijinite de către stat prin comenzi ferme şi pe termen lung, pentru cerinţele armatei
imperiale în vederea expansiunii politice şi militare.
De asemenea, statul s-a implicat nemijlocit în pregătirea forţei de muncă, prin
sistemul de învăţământ de toate gradele: primar, profesional, liceal şi superior.
Într-un termen relativ scurt, de trei decenii, Japonia a parcurs în ritm accelerat drumul
de la statul feudal la un stat modern industrial. La sfârşitul secolului trecut, pe piaţa
Extremului Orient produsele japoneze concurau la egalitate cu cele engleze, germane
şi americane.

CHINA
Republica Populară Chineză, stat în Asia de Est cu o suprafață de 9 596 960
km2 (locul3 pe glob) și o populație de 1 373 000 000 locuitori, în 2016 . Capitala țări
este Beijing cu o populație de 21,7 milioane locuitori.
China are în componență 22 provincii (23 cu Taiwan), 5 regiuni autonome și 3
municipalități. STATUL.Republică parlamentară potrivit Constituției din
29.03.1993. Activitatea legislativă este exercitată de Congresul Național al Poporului
(CNP) și între sesiunile acestuia de Comitetul Permanent al CNP, iar cea executivă se
Consiliul de Stat (Guvernul numit de CNP)
ECONOMIA. Țară cu economie în pli proces de modernizare realizat în ritmuri
susținute după 1979. China aplica principiul ,, o țară, două sisteme”, iar pentru
promovarea economiei de piață a promovat un amplu program de măsuri (după 1980),
printre care crearea de ,,zone economice speciale” – Shenzen, Zhuai ș.a. în sudul
Chinei deschise investitorilor străini, cu producția orientată spre export. Succesul
remarcabil al acestora a condus la crearea de alte asemenea zone, între care cea de la
Pudong, lângă Shanghai,
Agricultura antreneză 60% din populația activă șiasigură 30% din PNB și este
primul producător mondial de cereale.Deasemenea sectorul zootehnic este foarte
dezvoltat, în China se află 41% din efectivele mondiale de porcine și este pe locil, 1 pe
glob la cabaline, precum și locul 3 la ovine.
De rmarcat că suprafața agricolă cultivată nu este foarte mare – 96 mil. Ha.,
adică 10% din suprafața țării.

China și revoluția industrială comprimată în 40 de ani

Republica Populară Chineză are toate şansele să devină cea mai puternică
economie a lumii. Transformarea care are loc este fără precedent. Imaginaţi-vă cea
mai mare şi cea mai rapidă revoluţie industrială din istorie, comprimată în doar 40 de
ani. Este o revoluţie care ne afectează pe fiecare dintre noi.
Revoluția capitalistă a Chinei este povestea celei mai mare schimbari din istoria
lumii – conversia Partidului Comunist Chinez la capitalism. Revoluția capitalistă a
Chinei spune povestea transformării Chinei într-o superputere economică rămanand în
același timp încă, nominal, comunistă.
23
 Cu nişte europeni care au ajuns să se roage de Beijing să ajute financiar
economiile lor bolnave, trebuie să ne uităm cu atenţie la noul stăpân asiatic. Este
evident că ştim atât de puţine lucruri despre chinezi.

Economia Chinei
Rezultatele revoluţiei economice a lui Deng Xiaoping sunt spectaculoase.
Ele au pregătit economia chineză să evolueze de la zero, la a doua economie a lumii.
Dar rolulul esenţial i-a revenit sistemului lui Mao, care s-a ocupat de mobilizarea
populaţiei şi controlul partidului.
Economia Republicii Populare Chineze este a doua economie națională la nivel
mondial (urmându-i Statelor Unite ale Americii și fiind urmată de Japonia). Totodată,
aceasta este economia majoră cu cea mai rapidă creștere, cu o medie a procentului de
creștere de 10% pe parcursul ultimilor 30 de ani.
Dezvoltarea economică în China are loc sub conducerea Partidului Comunist
Chinez în baza planurilor cincinale. În urma tempourilor de creștere ecomonică rapidă,
guvernul a hotărât să mențină creșterea în jurul a 8-9 % pe an. Cu ajutorul investițiilor
externe, din care aproximativ 80% sunt investițiile chinezilor cu trai permanent peste
hotare, conform planurilor PCC în 2010 economia Chinei ar trebui să întreacă
economia SUA.
În primele etape creștererea economică s-a datorat agriculturii, care a fost scutită
de multe limitări impuse în epoca Mao. Partidul încuraja producția, manufactura la
scară largă. Astfel în țară au apărut numeroase manufacturi, care creau un deficit de
resurse datorită utilizării iraționale. Întreprinderile de stat rămâneau adesea
falimentare. Ca să facă față schimbărilor de structură, guvernul reformează sistemul
educațional, trimite studenții peste hotare, în special Japonia și SUA, favorizează
importul de tehnologii. Are loc dezvoltarea tehnologiilor informaționale,
telecomunicațiilor, biotehnologiilor, sectorului medical. În districtul Haidian, la nord
de Beijing a fost creată Silicon Valley chineză. Dezvoltarea economică are și efecte
secundare, în zonele rurale, nivelul șomajului depășește de 2 ori indicii oficiali de 4,6
%. Neoficial, China favorizează emigrația.
China este al doilea mare exportator mondial, livrând în anul 2008 bunuri în valoare
de 1.430 miliarde dolari, față de Germania care a livrat bunuri în valoare de 1.470
miliarde dolari.

24
 Exporturile din China   1983-2018 2
Exporturile din China au crescut cu 10,9% față de anul precedent până la o
valoare record de 231,79 miliarde USD în luna decembrie a anului 2017, după o
creștere de 12,3% în luna precedentă. Cifra a depășit estimările pieței cu un câștig de
9,1%, datorită cererii globale susținute. Exporturile de combustibil rafinat au atins un
nivel record de 6,17 milioane de tone, peste nivelul maxim de 5,79 milioane de tone
înregistrate în noiembrie. Având în vedere întregul trimestru al anului 2017,
transporturile la ieșire au crescut cu 7,9%, cel mai mult după 2013. În același timp,
excedentul chinezesc de 2017 cu SUA a atins un maxim de 275,81 miliarde
USD. Exporturile în China au fost în medie de 620,81 USD HML începând cu 1983
până în 2017, ajungând la un nivel maxim de 2317,86 USD HML în decembrie 2017
și un nivel record de 13 USD în ianuarie 1984.

2
https://tradingeconomics.com › Countries › China (ultima vizualizare 06.02.2018, ora 11,55)
25
CAPITOLUL III
CONSECINŢE ECONOMICE ALE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

3.1. Introducere
Prin proporţiile sale, prin eforturile umane şi materiale, precum şi prin
distrugerile provocate, primul război mondial a afectat puternic viaţa economică. De la
încheierea acestuia şi până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, viaţa
economică a parcurs mai multe etape, caracterizate prin fenomene şi aspecte
comune, dar şi prin elemente specifice.

3.2. Consecinţe ale primului război mondial.

La începutul secolului al XX-lea frontierele statelor din Europa erau aproape
neschimbate de la sfârşitul războaielor napoleoniene, adică de circa un secol. În tot acest
timp, prin expansiune economică şi cuceriri coloniale, se statorniceşte, treptat, o ordine
economică determinată în plan mondial. Tranzacţiile comerciale, calculate în monede
cu valoare aproape neschimbată de un secol, erau reglate, în cea mai mare parte, în
funcţie de capriciile lirei engleze, în centrul necontestat al comerţului mondial, Londra.
Perfecţionările în transporturile navale, construcţiile ample de căi ferate şi transporturile
pe acestea, precum şi investiţiile industriale au atras în circuitul economic mondial
regiuni din cele mai îndepărtate.
Războiul început la 28 iulie 1914 a reprezentat o ruptură brutală a ordinii
economice statornicite şi a surprins omenirea prin lungime, intensitate şi amploare.
Învinşi sau învingători, vor resimţi în egală măsură distrugerile gigantice de vieţi
omeneşti şi de bunuri.

Părţile beligerante
Puterile Centrale - iniţial Germania şi Austro-Ungaria, şi Antanta - iniţial
Anglia, Franţa şi Rusia, vor antrena de o parte sau de alta 27 de ţări într-o conflagraţie
de o amploare fără precedent în istoria omenirii. Intrarea în acest conflict, în anul
1917, a Statelor Unite ale Americii, alături de Antantă, va înclina în mod evident
balanţa victoriei de partea acesteia. Prin dimensiunea resurselor economice cu care
intră în acest conflict, SUA fac previzibilă victoria Antantei, în discuţie
rămânând doar data ei, mai devreme sau mai târziu. Era însă, la fel de evident, că
reîntoarcerea la pace va însemna un nou raport de forţe mondial, un nou echilibru, o
nouă ordine economică mondială.

3.2.1. Consecinţe umane

Primul război mondial mobilizează pe câmpul de luptă circa 65 milioane de
combatanţi, dintre care, la sfârşitul războiului, statisticile înregistrează circa 9
milioane de decedaţi, 15 milioane de răniţi, cu diferite grade de gravitate, 5 milioane
de dispăruţi şi 7 milioane de invalizi, dintre care aproximativ 300000 cu 100% grad de
invaliditate. La acest sângeros bilanţ se adaugă peste 5 milioane de orfani, peste 4
milioane de văduve şi aproximativ un milion de decedaţi din rândul populaţiei civile,
ca urmare a epidemiei de gripă din anul 1918, populaţie care a fost supusă unor mari
privaţiuni alimentare în perioada războiului.
Unele concluzii se degajă şi din datele privind structurile după ţara de origine,
ocupaţia dinainte de război şi vârsta celor decedaţi. Astfel, după ţara de origine, cei
26
aproximativ 9 milioane de decedaţi au fost: 2 milioane germani, 1,7 milioane ruşi, 1,5
milioane austro-ungari, 1,3 milioane francezi, 750000 italieni, 744000 britanici,
365000 sârbi, 250000 români, 125000 americani.
După ocupaţia anterioară războiului, decedaţii au fost în proporţie de 60-65%
din rândul populaţiei active în agricultură, cuprinsă în segmentul de vârstă 20-35 ani.
Aceasta se datorează şi faptului că bărbaţii cu ocupaţii legate de activitatea industrială
au constituit marea masă a celor mobilizaţi pe loc şi care au prestat activitate în
ramurile ce asigurau aprovizionarea frontului.
Desigur, dimensiunile dramei umane provocate de primul război mondial nu pot
fi cuprinse, în totalitatea lor, în statistici. Dar, prin limbajul lor sec, datele statistice
prefigurează, fie şi numai parţial, o serie de greutăţi imense, provocate de pierderile
umane, pe care le-au întâmpinat ţările beligerante în perioada de refacere şi dezvoltare
de după război. Toate ţările europene, antrenate în război, învinse sau învingătoare, se
vor confrunta – pe termen lung – cu o lipsă cronică de forţă de muncă şi o structură
dezechilibrată a forţei de muncă active, precum şi cu scăderea drastică a ratei
natalităţii.
În completarea deficitului de forţă de muncă creat de război se va face apel la
femei, copii, bătrâni şi, în unele ţări, şi la forţă de muncă din colonii. În toate cazurile
însă, procesul de producţie va avea de suferit în privinţa calităţii, productivităţii şi,
implicit, a profitabilităţii.
De asemenea, rata natalităţii, extrem de scăzută la nivelul întregului continent
european, a constituit un element de restrângere a pieţei interne şi a îngreunat procesul
de refacere şi dezvoltare a numeroase industrii şi altor activităţi economice. Totodată,
numărul imens al celor îndreptăţiţi la recompense materiale din partea statelor, al
orfanilor, văduvelor şi invalizilor va greva bugetele lor şi aşa deficitare ca urmare a
cheltuielilor ocazionate de război şi de refacerea după acesta

3.2.2. Consecinţe materiale

Cheltuielile pentru finanţarea operaţiunilor militare s-au ridicat la suma de circa
273 miliarde de dolari, la valoarea dolarului dinainte de 1932, din care 200 cheltuielile
Antantei şi 73 ale Puterilor Centrale. Întrucât, în condiţiile în care ţările beligerante au
trecut la economia de război creşterea fiscalităţii s-a dovedit o cale insuficientă pentru
a asigura finanţarea corespunzătoare, s-a procedat fie la inflaţie, prin sporirea
emisiunilor monetare, fie la lansarea de împrumuturi interne şi externe, caz în care
efortul de finanţare a războiului este suportat cu deosebire de generaţiile viitoare.
Războiul a lăsat urme adânci nu numai sub aspectul cheltuielilor ocazionate de
desfăşurarea operaţiunilor militare, dar şi prin distrugerile provocate reciproc de părţile
aflate în conflict asupra capacităţilor de producţie, reţelelor feroviare şi rutiere,
instalaţiilor portuare, fondurilor de locuinţe, terenurilor agricole, patrimoniilor culturale
ş.a., distrugeri evaluate ulterior la aproximativ 331,6 miliarde dolari.
Problema evaluării consecinţelor materiale ale primului război mondial este
mult îngreunată şi complicată de reparaţiile materiale impuse de către învingători
învinşilor. Tratatele, îndeosebi cel de la Versailles, prevăd disocierea acestor reparaţii,
respectiv a obligaţiilor materiale ale învinşilor faţă de învingători, în reparaţii
occidentale, în care sunt incluse obligaţiile Germaniei, şi reparaţii orientale, în care
sunt incluse obligaţiile fostului Imperiu Austro-Ungar, Turciei şi Bulgariei. Cu prilejul
tratativelor de pace se manifestă şi unele divergenţe majore între unele părţi aliate
27
învingătoare, atât în legătură cu aspecte imediate – despăgubirile propriu-zise –, cât şi
cu grija pentru o prezervare a intereselor proprii, în perspectiva evoluţiilor viitoare în
economia europeană şi mondială.
Franţa suportase o mare parte din greutăţile războiului şi, dintre ţările alianţei
învingătoare, avea, pe teritoriu, cele mai mari şi numeroase distrugeri, iar pentru a face
faţă finanţării operaţiunilor militare contractase importante datorii în SUA. Franţa
dorea obţinerea de reparaţii materiale consistente şi în termen scurt în vederea refacerii
economice imediate şi condiţiona plata datoriilor sale contractate cu SUA de încasarea
reparaţiilor respective, iar pe termen lung urmărea eliminarea economiei germane din
competiţia de pe piaţa mondială.
Statele Unite ale Americii, practic marele învingător în prima conflagraţie
mondială, acumulaseră imense bogăţii, la sfârşitul războiului deţinând 1/3 din stocurile
mondiale de aur, îşi măriseră substanţial capacităţile de producţie pe seama livrărilor
de furnituri în perioada războiului, dobândiseră supremaţia economică şi financiară
mondială şi toate acestea cu cele mai mici pierderi umane şi materiale şi fără distrugeri
în teritoriul naţional.
Ele urmăreau, înainte de toate, atât imediat, cât şi în perspectivă, asigurarea
unei pieţe de desfacere a mărfurilor lor în Europa. Şi, întrucât piaţa germană
reprezenta un segment considerabil al pieţei europene, SUA nu erau de acord cu
secătuirea drastică, pe termen lung, a economiei Germaniei. În plus, partea americană
nu era de acord cu punctul de vedere al celei franceze privind condiţionarea plăţii
datoriei contractate în perioada războiului de plata reparaţiilor de război.
Între aceste două extreme se situa poziţia Angliei. Aceasta suferise pierderi
moderate şi urmărea asigurarea despăgubirii pentru daunele suferite, micşorarea
concurenţei mărfurilor germane şi plasamentul propriilor produse pe piaţa germană.
Realizarea ultimului deziderat nu se putea împlini în cazul unei secătuiri drastice a
economiei Germaniei.
Comisia de reparaţii, constituită din reprezentanţii părţilor învingătoare, în urma
a numeroase şi spinoase întruniri, hotărăşte în iulie 1920 repartizarea cotelor ce
reveneau din reparaţii părţilor învingătoare, iar în aprilie 1921 suma care reprezenta
reparaţiile ce urmau a fi plătite de Germania. Cotele ce reveneau părţilor învingătoare,
din suma totală de 132 miliarde de mărci – aur ce trebuia plătită de Germania, erau
următoarele: Franţa 52%, Marea Britanie 22%, Italia 10%, Belgia 8%, Grecia,
România şi Iugoslavia, la un loc, 6,5%, Japonia 0,75% şi Portugalia 0,75%.
Sarcina Comisiei de reparaţii este mult îngreunată de jocul datoriilor interaliate
şi de faptul că în cadrul plăţii reparaţiilor orientale partea cea mai mare revenea
fostului Imperiu Austro-Ungar, care până la război, dar şi din cauza lui, acumulase o
considerabilă datorie publică externă, ce trebuia acum repartizată în sarcina unor state,
proporţional cu teritoriile care fuseseră înglobate în imperiul respectiv, teritorii care
unele au revenit la statele naţionale, iar pe altele s-au constituit state naţionale
independente.
În ceea ce priveşte Germania, anii imediat următori semnării Tratatului de pace se
dovedesc deosebit de dificili. Suma stabilită a despăgubirilor de război depăşeşte, în
momentul respectiv, capacitatea de plată a ei, iar sacrificiile materiale impuse populaţiei
generează mişcări sociale revendicative şi chiar incidente diplomatice şi militare.
Ca urmare, prin Planul Dawes, în 1924, şi Planul Young, în 1929, este
reexaminată suma datorată de Germania şi sunt operate o serie de reduceri şi reeşalonări
28
ale plăţilor acesteia. Iar moratoriul propus, în 1931, de preşedintele american Hoover
are ca scop atenuarea consecinţelor crizei economice, declanşată în 1929, asupra
economiei germane. În anul 1933, odată cu instalarea lui Adolf Hitler în funcţia de
cancelar, Germania suspendă plata reparaţiilor de război. Suma stabilită iniţial a fost
achitată doar în proporţie de 22,5%.
În literatura de specialitate a epocii, dar şi în cea ulterioară, se apreciază că
începând cu sfârşitul primului război mondial, punctul de vedere american se impune
ca arbitru în soluţionarea dificultăţilor principale în spaţiul european şi că prin tratatele
de pace încheiate s-au săvârşit două mari greşeli, care s-au întors împotriva intereselor
aliaţilor învingători.
În primul rând, aceştia au supradimensionat pretenţiile materiale faţă de
Germania, stabilindu-le cu mult peste capacitatea ei de plată şi, ca urmare, ei au putut
să-şi recupereze doar parţial daunele provocate de ea; în al doilea rând, fiecare dintre
învingători, apărându-şi interesele proprii, a neglijat unitatea economică a Europei,
ceea ce a avut un efect de bumerang asupra refacerii şi dezvoltării economice
ulterioare a fiecărei ţări în parte.
Tratatele de pace, deşi au întărit influenţa ţărilor dezvoltate asupra economiilor
ţărilor mai puţin dezvoltate economic industrial, au avut o importanţă istorică
deosebită, întrucât, prin recunoaşterea prăbuşirii marilor imperii multinaţionale, au
consfinţit dreptul la autodeterminare naţională, la constituirea sau reîntregirea statelor
naţionale independente, ceea ce va permite promovarea de către fiecare stat naţional a
unei politici economice potrivit intereselor sale. Constituirea multor state naţionale şi
reîntregirea altora au reprezentat un factor de progres economico-social pentru statele
respective, ca şi pentru întreaga Europă.

3.2.3. Consecinţe politice şi sociale

Întâlnirile reprezentanţilor statelor participante la primul război mondial,
numeroase şi relativ îndelungate, care au avut loc s-au încheiat cu semnarea unei serii
de tratate: la Versailles (1919), Saint-Germain (1919), Néuilly (1919), Sevres (1920),
Trianon (1920), în urma cărora s-a instituit sistemul politic cunoscut sub denumirea de
Sistemul de la Versailles.
Practic, prin acest sistem, harta politică a Europei este redesenată, fiind
oficializată apariţia unor noi state, ca Austria, Ungaria, Iugoslavia, Cehoslovacia, şi
reîntregirea altora, ca, de exemplu, Alsacia şi Lorena revin Franţei, Eupen şi Malmedy
revin Belgiei, Italiei îi revin Tirolul de Sud, Triestul şi Istria, este recunoscută unirea
provinciilor istorice româneşti cu România ş.a. Numeroase modificări au loc şi în
Orient. De exemplu, Siria şi Libanul trec sub mandat francez, Irakul şi Palestina sub
mandat britanic, Transiordania, Arabia şi Yemenul devin formal independente ş.a.
Modificările hărţii politice, provocate de război şi consfinţite de Tratatele de
pace, concretizate în apariţia unor noi state, de dimensiuni relativ mici, şi în
reîntregirea altora, au antrenat în plan european un nou raport de forţe. Cu excepţia
Cehoslovaciei, noile state, ca şi multe altele din spaţiul european, au ca trăsătură
comună preponderenţa agriculturii în economiile lor, insuficienţa capitalurilor şi o
curbă demografică ascendentă.
Fiecare dintre ele, în funcţie de particularităţile şi împrejurările istorice, va face
în perioada următoare eforturi susţinute pentru a-şi afirma identitatea naţională şi a-şi
edifica o economie independentă.
29
 În toate ţările Europei de Est, în perioada imediat următoare primului război
mondial, se produc o serie de modificări radicale, care vor influenţa structural
dezvoltarea lor viitoare, fireşte cu note de originalitate ale fiecăreia. În principal, este
vorba de valul de reforme agrare desfăşurate în 21 de ţări (fără URSS). Aproape în
fiecare dintre acestea s-a impus o opţiune proprie: cea pentru preponderenţa micii
proprietăţi, ca, de exemplu, în Bulgaria şi România, cea pentru proprietatea mijlocie,
ca în cazul Cehoslovaciei, cea pentru menţinerea marilor domenii, ca în Polonia şi
Ungaria ş.a.m.d.
Totodată, în majoritatea ţărilor respective au fost adoptate Constituţii noi sau
operate modificări însemnate în cele vechi, de regulă după modelul Constituţiei
franceze din 1875: Austria şi Cehoslovacia, în 1920; Iugoslavia şi Polonia, în 1921;
România, în 1923 ş.a.m.d.
Putem aprecia că în ţările din centrul şi estul european, una din principalele
mutaţii a constituit-o adoptarea modelului societăţii democratice, a practicilor
democraţiei parlamentare, imperfectă, dar perfectibilă.
Un caz particular, cu implicaţii majore în economia mondială, îl reprezintă
Rusia. Imensele pierderi umane provocate de participarea la operaţiunile militare
(aproximativ 1,7 milioane de decedaţi şi 2 milioane de prizonieri), ca şi agravarea
situaţiei economice interne, foarte dificilă cu mult anterior războiului, determină
hotărârea oficialităţilor acestei ţări de a ieşi din război, în martie 1917.
Un fenomen particular care în anii 1916-1917 a influenţat extrem de puternic
viaţa economico-socială a ei l-a constituit deteriorarea foarte rapidă a transporturilor
feroviare, un element vital pentru economia unei ţări de proporţii continentale şi cu
condiţii climaterice atât de deosebite.
Acest fenomen provoacă accentuarea dereglării aprovizionării industriale şi se
traduce, în fapt, şi în reducerea folosirii capacităţilor de producţie, în şomaj, în
diminuarea şi mai puternică a veniturilor populaţiei, venituri care şi până atunci erau
foarte scăzute. În literatura de specialitate este subliniată dubla faţă a Rusiei din
perioada martie-octombrie 1917.
Pe de o parte, cea reprezentată de cercurile conducătoare, şovăielnice, nedecise
între a scoate ţara din război şi a proceda la o reformă radicală sau a continua războiul,
iar pe de altă parte, cea reprezentată de categoriile sociale nemulţumite şi radicalizate
ca urmare a nivelului de viaţă extrem de precar.
În fond, în octombrie 1917, în discuţie a fost nu natura puterii politice centrale,
căci, într-o mare măsură, aceasta nu mai exista, ci posibilitatea, pentru cei care aveau
să ia puterea politică, de a satisface cererile categoriilor sociale majoritare şi
nemulţumite de stările de lucruri, cererile de pace, pământ, locuri de muncă, venituri
corespunzătoare ş.a.
Satisfacerea revendicărilor economice ale categoriilor sociale respective
presupunea, desigur, redresarea economiei, clarificarea datoriei externe, circulaţie
monetară sănătoasă ş.a. În 1919, ca urmare a evoluţiei politice interne, cât şi a
intervenţiei militare a unor state europene occidentale, Rusia se rupe de restul lumii.
După moartea lui V. I. Lenin şi preluarea puterii de către I. V. Stalin, orientarea
deliberată către o dezvoltare autarhică consacră şi accentuează această ruptură.
Dezvoltarea izolată a Rusiei, ulterior a URSS, va continua în toată perioada dintre cele
două războaie mondiale şi o bună perioadă şi după al doilea război mondial. De
subliniat proporţiile deosebite ale scăderii activităţii economice din Rusia în timpul
30
primului război mondial şi în primii ani de după încheierea acestuia. Astfel, în 1920,
comparativ cu 1913, produsul naţional global reprezenta 44%, producţia industrială
20%, producţia agricolă 64% şi activitatea transporturilor 22%.
Pentru a face faţă situaţiei economice generale, precum şi urmărilor războiului
mondial şi ale celui civil, primii ani postbelici sunt consacraţi unui singur ţel, al
supravieţuirii. De aceea, Rusia rămâne singura ţară care în timp de pace cunoaşte
aplicarea unor practici ale economiei de război, între care raţionalizarea consumului şi
munca obligatorie.
Pe plan social, prima conflagraţie mondială a provocat şi convulsii semnifi-
cative, care au luat o amploare deosebită în anii imediat următori. În aproape toate
ţările Europei Centrale şi de Vest, anii 1919-1920 sunt marcaţi de crize sociale a căror
violenţă se explică şi prin moştenirea directă a războiului.
Ele dau expresie insatisfacţiei participanţilor la operaţiunile militare, aceştia
apreciind că sacrificiile lor nu sunt recunoscute la adevărata valoare şi că ei se
confruntă acum cu condiţii de viaţă precare, cu efectele inflaţiei şi ale penuriei acute
de alimente şi de alte bunuri de consum. Războiul şi consecinţele lui au provocat
conflicte sociale şi, în măsura în care au zdruncinat vechile ierarhii sociale, au creat
altele noi, dar necristalizate încă.
O serie de ţări, între care Franţa, Anglia, Germania, Italia, chiar şi Statele Unite
ale Americii, se confruntă cu valuri de greve desfăşurate în sectoare cheie ale
economiilor lor, cel feroviar, extractiv şi portuar, şi influenţate fie de mişcarea
sindicală, ca de exemplu, în Franţa şi Anglia, fie de mişcarea socialistă, ca de
exemplu, în Italia şi Germania.
Urmarea mişcărilor greviste a constituit-o şi modificarea substanţială, cu
numeroase nuanţe de la o ţară la alta, a raporturilor dintre patronat şi sindicat, precum
şi adoptarea unei legislaţii sociale mai cuprinzătoare, cu prevederi mai clare privind
durata zilei de muncă, protecţia muncii femeilor şi copiilor, riscul de şomaj,
accidentele de muncă, asigurările sociale, condiţiile de pensionare ş.a.
În ţările Europei de Est, ţări în care ponderea cea mai mare a populaţiei active o
deţin ţăranii, ca, de exemplu, Iugoslavia 76,6%, România 75%, Polonia şi Ungaria 60%,
Bulgaria 73%, şi în care reformele agrare în desfăşurare au un mare ecou popular,
partidele agrariene sunt cele care se afirmă în primii ani de după război. Măsurile
sociale radicale care transformă echilibrul social de dinainte de război au avut, în
această parte a Europei, ca suport şi obiectiv, în principal, ţărănimea.

3.3. Evoluţii ale vieţii economice pe plan mondial în perioada dintre cele
două războaie mondiale
În perioada dintre cele două războaie mondiale viaţa economică în plan mondial
a parcurs mai multe etape, marcate de fenomene şi probleme comune, dar şi de aspecte
specifice.

3.3.1. Refacerea economică şi avântul economiei

În perioada dintre cele două războaie mondiale viaţa economică în plan mondial a
parcurs mai multe etape, marcate de fenomene şi probleme comune, dar şi de aspecte
specifice.

31
  Refacerea economică şi avântul economiei
Sub aspect economic, primii ani postbelici sunt marcaţi de eforturile tuturor
statelor de revenire la normalitate. Ţările Europei, care constituiseră principalul teatru
de război, cu economii caracterizate, în ansamblu, prin capacităţi de producţie reduse
şi inflaţie monetară, cu disponibilităţi de mărfuri insuficiente şi consum scăzut al
populaţiei, erau preocupate de refacerea şi relansarea economiilor lor.
Statele Unite ale Americii, dar şi alte ţări, cum au fost Canada şi Japonia,
cunosc o însemnată criză de supraproducţie, ca urmare a sporirii capacităţilor lor
industriale în anii războiului, stimulată de exporturile în Europa, criză atenuată însă
prin eforturile de retehnologizare a industriei, cu scopul trecerii la producţia de pace.
Din anii 1922-1923, situaţia economică începe să se echilibreze, fireşte cu
nuanţe particulare de la o ţară la alta.
Se poate aprecia că, după perioada supremaţiei tehnice engleze şi cea a
supremaţiei tehnice germane, acum se afirmă supremaţia tehnică americană. Progresul
tehnic, legat, la începutul secolului al XX-lea, în principal, de disponibilităţi
financiare, este influenţat, în perioada dintre cele două războaie mondiale, într-o
măsură crescândă, de exodul personalităţilor ştiinţifice către laboratoarele cele mai
echipate, exod care începe să aibă ca punct final Statele Unite ale Americii.
Către sfârşitul perioadei, fenomenul este accentuat de persecuţiile rasiale din
Germania nazistă. Avansul tehnic, astfel câştigat, al SUA are ca rezultat întărirea
poziţiei lor în ierarhia mondială ştiinţifică. În acelaşi timp, vastele disponibilităţi
financiare americane accelerează aplicarea industrială a rezultatelor cercetării
ştiinţifice, cu efectele corespunzătoare în planul vieţii economice.
Motorul electric, motorul cu ardere internă, modernizarea utilajelor şi
raţionalizarea muncii, împreună cu noile concepţii de management, şi de marketing, îşi
pun amprenta, convergent, asupra evoluţiei şi rezultatelor întregii activităţi economice.
Anii 1924-1929 reprezintă o perioadă de stabilitate relativă şi de dezvoltare
economică. Indicele producţiei industriale, cu baza 1925 = 100, creşte substanţial până
la sfârşitul perioadei menţionate; în SUA, la 114, în Anglia la 113, în Franţa la 130 ş.a.
Urmare a sporirii cererii de utilaje, producţia mondială de oţel cunoaşte un salt
deosebit, de la 74 milioane tone în 1913 la 120 în 1929. Din producţia mondială de
oţel, 50% era obţinută în SUA, 15% în Germania, 8% în Anglia, 8% în Franţa, 3,3% în
Belgia, 2% în Luxemburg, 1,9% în Japonia ş.a.m.d.
De asemenea, una din importantele dimensiuni ale dezvoltării economice o
constituie creşterea, în unele ţări, a producţiei de energie electrică între anii 1925 şi
1937. Astfel, producţia respectivă a crescut, în SUA, de la 82.000 milioane kWh la
114200, în Marea Britanie de la 11.274 (numai uzine de distribuire generală) la
32.344, în Germania de la 20.328 la 49013 (fără provincia Saar).
În perioada la care ne referim, motorul electric şi energia electrică şi-au pus
amprenta cu deosebită putere asupra dezvoltării economice generale şi cu accente
deosebite asupra dezvoltării industriale şi a urbanizării.
Automobilul, noul idol al epocii, antrenează dezvoltarea a numeroase ramuri
industriale. De remarcat însă decalajul substanţial, constituit în acest domeniu, între
SUA şi ţările europene. Inspirat din ideile lui Taylor, Henry Ford, în 1919, la Detroit,
modifică structural concepţia privind construcţia de automobile şi inaugurează
producţia în flux continuu.

32
 Rezultatul acestora îl constituie reducerea duratei de asamblare a unui automobil
de la 12 ore şi 30 minute la o oră şi 30 minute, transformarea automobilului într-un
bun accesibil pentru categorii mai largi de cumpărători, dar şi un grad de profitabilitate
substanţial mărit şi pentru industriile care concură la fabricarea automobilului.
Procesul de producţie agricolă este şi el considerabil modificat, îndeosebi prin
folosirea tractorului, care are efecte deosebite asupra producţiei obţinute. Şi în acest
domeniu, realizările SUA sunt mai mari decât ale ţărilor europene. Astfel, în 1930, în
Europa erau 130 mii de tractoare şi la un tractor reveneau 1277 ha teren arabil, în SUA
erau 1020 mii de tractoare şi reveneau 217 ha teren arabil la un tractor.
Concentrarea producţiei şi a capitalului, iniţial industrial, ulterior financiar, a
reprezentat un proces izvorât din nevoia de a limita sau elimina elementele de
conjunctură şi risc ale pieţei. Sub formă de concentrare orizontală şi/sau verticală,
procesul respectiv este cunoscut cu mult înainte de primul război mondial.
Originalitatea lui în perioada la care ne referim este determinată de tentativele făcute
pentru a asigura controlul şi pe pieţele internaţionale.
Concentrarea producţiei şi a capitalului, care are ca punct de plecare
„înţelegerea“, respectiv cartelul, urmăreşte, în principal, stabilirea cotelor de producţie
şi, uneori, şi a preţurilor. Altfel spus, cartelurile vizează transformarea pieţei bazată pe
libera concurenţă, considerată teoretic ca perfectă, în piaţă bazată pe concurenţă
imperfectă, adică piaţă controlată, în diferite grade de intensitate, de mari agenţi
economici.
Fenomenul de concentrare a producţiei şi a capitalului cunoaşte dezvoltări
deosebite în perioada dintre cele două războaie mondiale, el începând încă din anii
1924-1929 să devină semnificativ atât în planul pieţelor naţionale, cât şi în cel al pieţei
mondiale. De exemplu, firma IG Farben, constituită în 1923, ajunge, în 1938, să
controleze 4/5 din ramura industriei chimice germane. În Anglia, cu firma menţionată
poate fi comparată firma Imperial Chemical Industries Ltd, fondată în 1926.
În Franţa, fără a fi atinse dimensiunile firmelor amintite, se apreciază în literatura
de specialitate că piaţa industriei chimice este împărţită între Saint-Gobain, Alain
Froges Camargue şi Ugine-Kuhlmann. În SUA, în aceeaşi perioadă, viaţa economică
este dominată de giganţi ca Ford, General Motors, US Steel, Dupont de Nemours, care
la rândul lor sunt influenţaţi sau chiar controlaţi, într-o măsură sau alta, de mari puteri
bancare, ca, de exemplu, Banca Morgan.
Petrolul reprezintă terenul relativ nou al înţelegerilor privind piaţa
internaţională. În 1927, principalele companii petroliere mondiale au încheiat o
înţelegere privind repartizarea surselor de petrol din teritoriile ce au aparţinut fostului
Imperiu Otoman. În 1928, Royal Dutch Shell, Standard Oil şi Anglo-Iranian încheie
un acord prin care se angajează să practice preţ unic şi îşi împart pieţele de desfacere,
cu excepţia celei din Statele Unite ale Americii.
Aproximativ o jumătate de secol, cele trei firme menţionate, împreună cu alte
patru subordonate lor prin pârghii financiare, vor controla efectiv piaţa mondială a
petrolului. Desigur, fenomenul la care ne referim cunoaşte dezvoltări similare şi în alte
ramuri de activitate economică.
Perioada anilor 1924-1929 este puternic marcată şi de problemele monetare. În
ţările europene, inflaţia, în grade diferite de la o ţară la alta, este un fenomen general,
mai mult sau mai puţin controlat de guverne. Urmare a acestui fapt, asistăm, la nivel

33
european, la un val de reforme monetare cu scopul declarat de stabilizare monetară şi
înlăturare a efectelor inflaţiei.
Astfel de reforme au loc în 1924 în Germania şi Austria, în 1925 în Marea
Britanie şi Cehoslovacia, în 1927 în Italia, Belgia şi Polonia, în 1928 în Franţa,
Danemarca şi Norvegia, şi în 1929 în România. Prin reformele monetare au fost
adoptate şi aplicate, în împrejurările date ale uneia sau alteia dintre ţări, măsurile prin
care se consfinţea de fapt renunţarea la principiul Gold Exchange Standard, adică
etalon aur, şi înlocuirea cu Gold Bullion Standard, adică etalon aur-devize. Singura
excepţie a constituit-o Marea Britanie, care renunţă la etalonul aur în 1931.
Fluctuaţiile monetare afectează profund schimburile economice internaţionale şi
au ca rezultat o transformare fundamentală şi în natura creditului internaţional, prin
apariţia unor mari capitaluri flotante, care se angajează numai pe termen scurt şi în
funcţie de sănătatea monetară a economiilor diferitelor ţări. Se poate aprecia că
instabilitatea pieţei monetare internaţionale este slăbiciunea majoră a anilor '20 şi că
fenomenul se va accentua în perioada depresiunii economice din anii 1929-1933,
precum şi în anii următori, până la cel de-al doilea război mondial.

3.3.2. Depresiunea economică din anii 1929-1933, depăşirea ei şi avântul

economiei
Marea depresiune economică din anii 1929-1933 a reprezentat un fenomen
mondial care a îmbrăcat aspecte şi grade de intensitate diferite de la ţară la ţară. În anii
menţionaţi s-au manifestat concomitent criza financiară, cea a producţiei şi a
schimburilor comerciale şi cea socială. Cronologia desfăşurării acestor crize are
aspecte certe, ca, de exemplu, „Joia neagră“, adică crahul bursei din New York, care a
avut loc la 29 octombrie 1929, dar şi aspecte încă controversate privind cauzele
declanşării şi lanţul de cauzalitate, succesiunea diferitelor manifestări ş.a.
Criza financiară. Marea depresiune economică din anii 1929-1933 se
declanşează la 29 octombrie 1929 şi se manifestă prin scăderea drastică a cursului
valorilor la Bursa din New York, fenomen care se transmite cu rapiditate instituţiilor
similare din Europa.
Criza creditului, consecinţa imediată a crizei de bursă, este, în perioada
menţionată, în primul rând o criză americană, dar, prin poziţia deţinută de Statele
Unite ale Americii în economia lumii, ea devine o criză mondială.
Mecanismul de declanşare şi derulare a crizei financiare este relativ simplu:
depunătorii, alarmaţi de criza bursei, îşi retrag depunerile la vedere şi băncile, angajate
în activitatea de creditare pe termen lung sau mediu, devin incapabile să satisfacă
avalanşa de retrageri de numerar şi ajung în situaţia fie de a înceta plăţile, fie de a
falimenta.
Falimentele bancare ating proporţia cea mai mare în SUA, fapt explicabil şi
printr-o particularitate a sistemului bancar american, adică existenţa unui număr foarte
mare de bănci mici, locale, care nu beneficiază de susţinere mutuală. Astfel, sunt
consemnate 642 falimente bancare în 1929, 1345 în 1930 şi 2298 în 1931.
Falimentul băncilor din SUA, prin sistemul de speculaţii de bursă şi bancare,
afectează situaţia creditului european şi antrenează falimentul a numeroase bănci din
Europa. Şi aici sunt afectate îndeosebi băncile mici, locale, cele de importanţă
naţională făcând apel, în foarte numeroase cazuri, la ajutorul guvernului, ca, de
exemplu, Banque Nationale du Crédit din Franţa, Banco Commerciale, Credito
34
Italiano şi Banco di Roma din Italia, Reichsbank din Germania ş.a. Criza creditului
european este accentuată de repatrierea masivă a fondurilor americane, provocată de
criza bursei. Fenomenul de criză, manifestat iniţial în domeniul bursei şi al creditului,
antrenează criza producţiei şi a schimburilor comerciale.
Criza producţiei şi a schimburilor comerciale. Lipsa creditului antrenează criza
producţiei în dublu sens; pe de o parte, prin aceea că limitează posibilităţile de finanţare
şi îngreunează reluarea procesului de producţie, iar pe de altă parte, diminuează
consumul popular, larg susţinut prin credite în anii '20.
Scăderea cererii solvabile măreşte dimensiunea stocurilor de mărfuri şi impune
reducerea sau stoparea producţiei.
Statele Unite ale Americii cunosc, în anii crizei, un declin economic deosebit de sever.
În 1932, producţia industrială reprezenta jumătate din cea a anului 1929; metalurgia şi
siderurgia americană funcţionau la aproximativ 60% din capacitatea instalată, producţia
de cărbune scăzuse de la 544 milioane tone la 321, iar cea de oţel de la 57 milioane tone
la 14, producţia de automobile de la 5,3 milioane unităţi la 1,3 ş.a.m.d.
Producţia industrială americană se redresează treptat, atingând în 1937 nivelul
din 1929. În a doua jumătate a anului 1937 începe să scadă din nou şi scăderea continuă
până la mijlocul anului 1938, când, urmare a situaţiei politice din Europa, începe o etapă
de redresare, ajungând în anul 1940 la nivelul din 1929.
Agricultura americană prezenta semne evidente de criză cu mult înainte de
declanşarea celei din anii 1929-1933. Privită la nivel mondial, această situaţie poate fi
atribuită supraproducţiei. Limitând producţia agricolă europeană, primul război
mondial a impulsionat-o pe cea americană. În anii imediat următori acestui război,
ţările europene, redresându-şi agricultura, nu mai reprezintă, în aceeaşi măsură, piaţă
de desfacere pentru produsele agricole americane.
În acelaşi timp, fiind impulsionată de numeroase îmbunătăţiri şi perfecţionări –
mecanizare, chimizare, selecţie de animale, creştere intensivă de animale cu furaje
obţinute din industria alimentară ş.a. – agricultura americană ca şi cea din alte ţări, ca,
de exemplu, Canada, Argentina, Brazilia, continuă să producă în acelaşi ritm şi, în
unele cazuri, chiar mai susţinut, ceea ce duce la o supraofertă de produse agricole, cu
consecinţele de rigoare asupra preţurilor lor.
Acest fenomen nu explică însă, în totalitate, criza agriculturii americane.
Trebuie adăugat că în perioada la care ne referim producătorii agricoli americani nu
sunt organizaţi în aceeaşi măsură ca cei industriali.
De regulă, ei sunt producători izolaţi, supuşi rigorilor economiei de piaţă şi
trebuie să suporte preţuri industriale, care sunt, în cea mai mare parte, preţuri de cartel.
Nefiind organizaţi, ei se află în imposibilitatea de a susţine preţurile produselor
agricole prin limitarea producţiei şi, mai mult, caută să-şi compenseze diminuarea
veniturilor prin creşterea producţiei, ceea ce le agravează dificultăţile proprii şi le
cronicizează pe cele de la nivelul economiei naţionale.
În Germania, desfăşurarea depresiunii economice şi redresarea economică de
după aceasta prezintă unele particularităţi. De menţionat că în anii '20 relansarea
economiei germane s-a făcut greoi şi în condiţiile unor convulsii sociale. În acelaşi
timp, refacerea economiei ei s-a bazat în foarte mare măsură pe capitalul străin. În
literatura de specialitate, aportul acestuia, în intervalul 1924-1931, este apreciat la
aproximativ 6 miliarde dolari, din care Germania şi-a finanţat economia, a plătit în

35
contul despăgubirilor de război 2,5 miliarde dolari şi a plasat în străinătate alte 2,5
miliarde dolari.
Economia germană cunoaşte, la intersecţia deceniilor trei şi patru, o depresiune
declanşată brusc şi profund, dar şi o rapidă redresare. Producţia de cărbune scade de la
163 milioane tone în 1929, la 104 în 1932; cea de oţel de la 16 milioane tone, la 5,6; cea
a industriei chimice la jumătate, iar construcţiile navale sunt paralizate. Sistemul bancar
german este deosebit de afectat, datorită în special legăturilor lui cu sistemul bancar
american, faţă de care are obligaţii de plată însemnate.
În literatura economică sunt consemnate prăbuşiri spectaculoase ale unor bănci,
ca, de exemplu, Dresdner Bank şi Darmstädter Bank. Ameninţată este chiar şi
Reichsbank. Redresarea economiei germane se face însă extrem de rapid, în principal pe
seama consumul de stat, legat cu deosebire de dezvoltarea sectorului militar, ca urmare
a opţiunii politice adoptate începând cu anul 1933.
De altfel, aceeaşi trăsătură se întâlneşte şi în cazul Japoniei şi al Italiei. Datorită
militarizării economiilor, a masivelor înarmări, producţia lor industrială globală a
sporit puternic, evoluţia ei ascendentă nefiind întreruptă de criza din anii 1937-1938.
Încă din 1937, producţia de fontă şi oţel a Germaniei atinge pe cele ale Marii Britanii
şi Franţei, luate împreună, iar cea de aluminiu era de peste două ori mai mare decât
cele ale celor două ţări, de asemenea, luate împreună.
Dacă la toate acestea adăugăm producţia Italiei, de un milion de tone de fontă şi
2,3 milioane tone de oţel, precum şi pe cea a Japoniei, de 5 milioane tone de fontă, 7
milioane tone de oţel şi 23 mii tone de aluminiu, putem prefigura cu uşurinţă
pregătirile ţărilor respective pentru conflagraţia mondială ce avea să se declanşeze spre
sfârşitul deceniului patru.
După ocuparea Austriei, în 1938, şi a Cehoslovaciei, în 1939, prin includerea
capacităţilor de producţie ale acestora în spaţiul economic german, Germania
realizează o producţie anuală de 20 milioane tone de fontă, 23 milioane tone de oţel şi
204 mii tone de aluminiu.
Marea Britanie cunoaşte mai târziu decât celelalte ţări Marea Depresiune, aceasta
durează mai puţin şi redresarea economiei se realizează mult mai repede decât în alte
ţări. Semnele depresiunii se manifestă la jumătatea anului 1930, intensitatea ei maximă
este atinsă în 1931, iar în 1932 economia britanică începe relansarea. Indicele general al
producţiei industriale a scăzut cu 16% în 1931 faţă de 1929; producţia de cărbune s-a
redus de la 262 milioane tone la 233, iar cea de oţel de la 9,7 milioane tone la 5,3.
Scăderile producţiei industriale în Marea Britanie sunt mai puţin grave decât în SUA
sau Germania, dar consecinţele monetare ale depresiunii au necesitat măsuri
excepţionale. Astfel, la 20 septembrie 1931 autorităţile engleze hotărăsc renunţarea la
etalonul aur, Marea Britanie fiind ultima ţară care adoptă această decizie.
La mijlocul anului 1937, semne ale unei noi crize se resimt şi în Franţa, anul
1938 reprezentând de fapt un an de criză, economia franceză redresându-se, în general,
abia în 1939.
Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), în decursul perioadei dintre
cele două războaie mondiale urmează o cale proprie, în care obiectivele economice se
împletesc strâns cu cele politice, adesea ele putând fi destul de greu de disociat.
Lăsându-le la o parte pe cele politice, se poate aprecia că în deceniile trei şi patru
agricultura şi industria cunosc creşteri importante. În deceniul al treilea, producţia de
cereale creşte de la 423 milioane q în 1921, la 783 în 1926, iar producţia industrială,
36
care în 1920 reprezenta 20% din cea a Rusiei în 1913, depăşeşte nivelul antebelic în
anul 1927 şi atinge 120% în 1928. După anul 1928, dirijismul economic se
accentuează şi atinge cote maxime, prin lansarea colectivizării rapide în agricultură şi
a planurilor cincinale în industrie.
Colectivizarea agriculturii se accentuează începând cu anul 1930 şi este aproape
completă în 1940. Ponderea pământurilor colectivizate, în suprafaţa agricolă, creşte de
la 1,7% în 1928 la 21% în ianuarie 1930, la 58% în martie acelaşi an, la 71,4% în 1934
şi reprezintă 96,9% în 1940.
Una dintre consecinţele majore ale colectivizării agriculturii este micşorarea
drastică a şeptelului, datorată, în mare măsură, faptului că ţăranii nu sunt dispuşi să
intre în colhozuri cu animalele pe care le au, dar şi secetei din anii 1931-1932. Astfel,
în 1932 faţă de 1929 scăderea (în milioane capete) a fost, la cabaline de la 34 la 16,6,
la bovine de la 68,1 la 38,6, la ovine de la 147,2 la 50,6 şi la porcine de la 20,9 la 12,2.
Producţia de cereale cunoaşte fluctuaţii însemnate, cauzate de condiţiile
climaterice, dar are tendinţă de creştere. Producţia de grâu (în milioane q) este de
279,7 în 1913, de 55,7 în 1921, creşte cu oscilaţii desigur de la un an la altul, la 248,7
în 1926 şi la 269,2 în 1930, scade în următorii doi ani, la 202,5 în 1932, creşte la 468,6
în 1937 şi apoi scade la 317,5 în 1940.
Costul uman al colectivizării agriculturii este deosebit de ridicat, unii autori estimând
la 4 milioane numărul deceselor datorate violenţelor fizice şi foametei din perioada
1932-1936.
O altă consecinţă majoră a colectivizării agriculturii este deplasarea populaţiei
rurale spre oraşe. Populaţia rurală reprezintă, în totalul populaţiei, 82,1% în 1926 şi
67,1% în 1939. Exodul rural, stimulat de industrializare, dar determinat şi de
eliberarea, prin colectivizare şi mai ales prin mecanizarea lucrărilor agricole, a unui
însemnat număr de braţe de muncă dă naştere la serioase probleme privind condiţiile
de viaţă şi de locuit ale celor care se angajează în industrie şi în alte activităţi
neagricole. De exemplu, cu tot efortul social depus în domeniu, suprafaţa locuibilă pe
persoană cunoaşte scăderi drastice, de la 6 m2 în 1923 la 4,2 în 1937.
Planificarea industriei cuprinde trei planuri cincinale succesive: 1928-1932,
1933-1937 şi 1938-1942.
Primul plan cincinal prevede o creştere a producţiei totale industriale cu 300% şi
cu 530% a celei de energie electrică. Îndeplinirea prevederilor de plan diferă de la o
ramură la alta, reprezentând 185,2% la construcţia de maşini, 136% la echipament
electric, 57% la oţel ş.a.m.d. Al doilea plan cincinal este îndeplinit global în proporţie
de 102%, cu deosebiri între ramuri. Al treilea plan cincinal este întrerupt de război, dar
în 1941 era îndeplinit în proporţie de 70%. În ansamblu, URSS obţine rezultate
considerabile în domeniul industrializării.
De exemplu, producţia de oţel creşte de la 4,7 milioane tone în 1929 la 21 în
1941, cea de energie electrică de la 6.500 milioane kWh în 1929 la 39.400 în 1938. Ca
urmare a industrializării, ponderea producţiei industriale a URSS în cea mondială
cunoaşte, încă la sfârşitul primului plan cincinal, o creştere semnificativă.
De menţionat şi faptul că depresiunea economică din anii 1929-1933, care
afectează în diferite grade de intensitate economiile ţărilor lumii, nu o afectează pe cea
a URSS, ca urmare a dezvoltării ei izolate de circuitul economic mondial. Prin
rezultatele obţinute în industrializare, URSS devine, în 1940, a patra putere economică

37
mondială, cu o producţie industrială pe locuitor de 3,4 ori mai mică decât în SUA, de
2,7 ori mai mică decât în Marea Britanie şi cu jumătate din cea din Germania.
Criza socială. Reducerea capacităţilor de producţie sau închiderea lor se traduce
pe plan social în amplificarea şomajului, unul dintre indicatorii esenţiali în aprecierea
gravităţii depresiunii economice din anii 1929-1933. Şomajul atinge o parte
considerabilă a forţei de muncă activă, se reflectă imediat în nivelul de trai, dar are şi
aspecte psihologice surprinzătoare.
Este cazul Statelor Unite ale Americii, care, cu toată imigraţia cunoscută în
decursul istoriei, au suferit multă vreme de o cronică lipsă de forţă de muncă, pentru a
valorifica bogăţiile naturale potenţiale, sau cazul Angliei, care în urma revoluţiei
industriale şi a dezvoltării economice ulterioare a asigurat pe toată durata secolului al
XIX-lea şi la începutul celui următor un grad înalt de folosire a forţei de muncă, ţări
care în perioada depresiunii economice din anii 1929-1933, pentru prima dată în
istoria lor modernă, nu pot asigura ocuparea la nivel corespunzător a forţei de muncă
disponibile.
Povara socială a şomajului este suportată diferit de la ţară la alta, în funcţie de
legislaţia socială existentă. Astfel, în perioada la care ne referim, în Japonia nu există o
legislaţie privind asigurarea în caz de şomaj, în Franţa se întreprind măsuri temporare
cu caracter local, în SUA măsurile adoptate diferă de la stat la stat fără să cunoască
reglementări federale, în timp ce în Marea Britanie, începând din 1911 şi mai
accentuat din 1920, există o legislaţie concretă şi exactă privind asigurarea în caz de
şomaj.
Redresarea economică şi creşterea ocupării forţei de muncă în anii de după
depresiune au loc, cum am arătat mai sus, în mod diferit de la o ţară la alta, şi, în
acelaşi timp, în cadrul aceleiaşi ţări, de la o ramură la alta sau de la un grup de ramuri
la altul. În ramurile în extindere gradul de ocupare a mâinii de lucru creşte relativ mai
repede decât în cele în declin.
Exemplificăm acest lucru pe cazul Marii Britanii, cu date din anii 1932 şi 1937
privind rata şomajului în ramuri în declin şi în ramuri în extindere, cu precizarea că, în
linii mari, tendinţa se manifestă în aproape toate ţările.
Mişcarea sindicală, născută cu aproximativ un secol înainte, cunoaşte în perioada
dintre cele două războaie mondiale o evoluţie sinuoasă. În anii 1920-1930, numărul mem-
brilor sindicatelor înregistrează scăderi dramatice, care se înscriu în jurul a 40%. De
exemplu, în Germania el scade de la 9,2 milioane la 5,6, în Statele Unite ale Americii de
la 5 milioane la 3,4, în Marea Britanie de la 8,3 milioane la mai puţin de 5 ş.a.m.d.
În anii imediat următori primului război mondial, mişcările sociale în general şi
cele sindicale în special se lovesc de fermitatea patronatului, care în timpul războiului
se afirmase ca un partener de discuţii privilegiat în negocierile cu guvernele.
După 1930, în mişcarea sindicală, slăbită numeric şi adesea contaminată de
ideologiile vremii, se manifestă o serie de fracţiuni; alături de sindicatele denumite
libere, fondate în secolul al XIX-lea, se manifestă unele sindicate denumite liberale,
altele denumite creştine ş.a., multe sindicate fiind legate direct sau indirect de interese
de partid.
Pluralismul sindical devine trăsătura dominantă a mişcării sindicale europene, cu
excepţia Marii Britanii, unde Trade Union Congress îşi menţine o relativă unitate. În
SUA, pe fondul unei divizări a mişcării sindicale, adoptarea legislaţiei anticriză,

38
aplicarea căreia are efecte şi asupra diminuării şomajului şi a ocupării forţei de muncă,
limitează, într-o anumită măsură, obiectivele şi audienţa organizaţiilor sindicale.

2.3.3. Politici economice pe plan mondial în perioada dintre cele două războaie
mondiale
Trăsătura dominantă a politicilor economice promovate de diferite ţări, cu nuanţe
diferite de la una la alta, în funcţie de etapă şi de starea economiei fiecăreia, o constituie
practicarea protecţionismului. În primii ani de după întâiul război mondial, raporturile
economice internaţionale sunt marcate de interesele divergente ale fostelor părţi
beligerante şi caracterizate printr-o anumită prudenţă şi reţinere.
Prin documentele finale adoptate, Conferinţa Economică Internaţională, desfăşurată
la Bruxelles în 1920, recomandă stabilirea de raporturi economice normale între ţări,
prin colaborare, înlăturarea barierelor vamale, a restricţiilor şi prohibiţiilor din comerţul
exterior, precum şi a controlului devizelor.
Încheierea refacerii şi începutul relansării economiei se reflectă, începând cu
1923-1924, şi într-o îmbunătăţire substanţială a relaţiilor economice internaţionale.
Cunosc o atenuare restricţiile vamale şi cele monetare, precum şi insuficienţa unor
produse ce fac obiectul comerţului dintre ţări. Comerţul internaţional cunoaşte mutaţii
importante.
Astfel, creşte volumul şi valoarea produselor comercializate, au loc modificări în
structura provenienţei mărfurilor vehiculate, o creştere deosebită cunoscând cele
provenite din Asia, Africa şi America Latină. În acelaşi timp, scade ponderea mărfurilor
europene în totalul comerţului mondial, de la 61,2% în 1913 la 53,4% în 1929 şi la
52,3% în 1938. Această scădere se datorează, în principal, mărfurilor provenite din
SUA, care, în comerţul internaţional, reprezentau 19,97% în 1913, 25,70% în 1922 şi
25,41% în 1927, dar şi mărfurilor provenite din alte zone ale lumii.
La jumătatea perioadei dintre cele două războaie mondiale, în 1929,
ponderea Asiei în comerţul internaţional era de 15,3%, a Americii Latine de 8,4% şi a
Africii de 6,5%. Valoric, punctul maxim al comerţului internaţional din perioada dintre
cele două războaie mondiale este atins în 1925. După 1926, odată cu căderea francului
francez şi deprecierea monedelor celorlalte ţări, se constată, pe de o parte, o scădere a
volumului mărfurilor comercializate, ca urmare a creşterii preţurilor, iar pe de altă parte,
accentuarea practicilor protecţioniste, care cunosc cele mai înalte cote în perioada
depresiunii economice din anii 1929-1933.
Protecţionismul vamal este practicat concomitent cu alte măsuri de natură
protecţionistă, strâns legate de el, astfel încât politicile protecţioniste îmbină, în
proporţii diferite de la o ţară la alta şi de la o etapă la alta, măsuri ca diferenţierea
taxelor vamale, taxe vamale preferenţiale, contingentarea importurilor şi exporturilor,
licenţe de import şi de export, controlul plăţilor internaţionale şi al devizelor ş.a.
Chiar şi Marea Britanie, ţară cu tradiţii îndelungate în politica liberului schimb,
adoptă, după anul 1925, legi cu caracter protecţionist. Între ea şi ţările componente ale
imperiului ei colonial este practicat însă, în această perioadă, un regim vamal
preferenţial, care asigură o desfacere avantajoasă a mărfurilor provenind din
metropolă, precum şi aprovizionarea, de asemenea avantajoasă, a acesteia cu materii
prime.
Numeroasele conferinţe internaţionale desfăşurate la sfârşitul deceniului trei şi
începutul celui următor, la iniţiativa Ligii Naţiunilor sau a unor grupuri de ţări, cum
39
au fost cele de la Geneva, în 1927 şi 1930, Londra şi Sofia, în 1931, Stessa şi Basel, în
1932, Londra, în 1933 ş.a., nu se încheie toate cu înţelegeri, iar în cazul în care sunt
convenite unele înţelegeri, acestea nu sunt aplicate. Fiecare ţară urmăreşte, prin căile şi
mijloacele de care dispune să-şi apere piaţa internă de concurenţa străină şi să iniţieze
forme şi metode de intensificare a exportului.
Ţările mai puţin dezvoltate industrial, ale căror economii sunt afectate în dublu
sens, adică de depresiunea economică din anii 1929-1933 şi de restricţiile practicate de
cele mai dezvoltate industrial, se confruntă cu probleme economice majore, legate de
plasarea mărfurilor lor pe piaţa mondială şi de achitarea datoriilor externe.
În faţa tendinţei ţărilor industriale de dezvoltare autarhică şi de reagrarizare a
economiilor lor, ţările mai puţin dezvoltate industrial sau dezvoltate preponderent
agricol din Estul, Sud-Estul Europei încearcă şi o cale comună de luptă economică
împotriva politicii protecţioniste accentuate a ţărilor industriale.
Din iniţiativa României, la Conferinţa Internaţională de la Varşovia din 1930,
s-a constituit Blocul Ţărilor Agrare, din care făceau parte Bulgaria, Cehoslovacia,
Estonia, Iugoslavia, Letonia, Polonia, România şi Ungaria, şi ca reprezentant al ţărilor
din acest bloc a fost ales economistul român Virgil Madgearu.
La conferinţa respectivă se adoptă şi o serie de rezoluţii referitoare la limitarea
şi consolidarea taxelor vamale pentru produsele agricole ale ţărilor participante,
suprimarea restricţiilor cantitative şi libertatea schimburilor pentru produsele lor
agricole. La Conferinţa Internaţională de la Geneva, din 1930, precum şi la
Conferinţa Internaţională a Grâului, de la Roma, din 1931, V. Madgearu, în calitate
de conducător al delegaţiei române şi de reprezentant al Blocului Ţărilor Agrare,
afirmă şi susţine ideea solidarizării statelor agricole europene şi instituirea unui
tratament preferenţial pentru produsele lor agricole.
La cererea României de a reduce cu 50% taxele vamale la cerealele exportate de ţările
din Europa de Est şi de Sud-Est, statele industriale europene exportatoare de grâu, ca
şi cele de peste Ocean, exportatoare de cereale, s-au opus categoric.
După ieşirea din depresiunea economică din anii 1929-1933, măsurile restrictive
continuă să constituie, până în anii 1936-1937, elementul caracteristic în
reglementarea relaţiilor economice dintre state.
Excesele practicilor protecţioniste ale ţărilor industriale vest-europene
favorizează, la sfârşitul deceniului patru, aplicarea pe plan european a politicii Drang
nach Östen, concretizată în pătrunderea puternică a capitalului şi a mărfurilor germane
în ţările estului continentului. Afirmarea puternică a ţărilor revizioniste, coroborată cu
disensiunile şi slăbiciunile politicii europene, favorizează izbucnirea unui nou război
mondial.
Repetatele acte de agresiune ale Germaniei, Italiei şi Japoniei şi pericolul
iminent al unei noi conflagraţii mondiale perturbă profund viaţa economică a tuturor
ţărilor şi a lumii în ansamblu, imprimându-i orientări noi, începând cu septembrie
1939, când se declanşează cel de-al doilea război mondial.
Gândirea economică a anilor '30 este dominată de John Maynard Keynes, lord
englez, a cărui lucrare Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor,
publicată în 1936, constituie un punct de referinţă atât în teoria economică, cât şi în practica
economică ulterioară. J. M. Keynes este economistul care a lansat şi argumentat ideea că
economia de piaţă poate preveni sau, în caz de apariţie, poate depăşi stările de criză şi
şomaj involuntar, dacă societatea, prin stat, o supune controlului, dirijării. Originalitatea
40
concepţiei lui constă şi în cercetarea subocupării forţei de muncă şi a subutilizării
capacităţilor de producţie în contextul existenţei echilibrului general între ofertă şi cerere,
fapt neadmis de teoria clasică şi cea neoclasică, potrivit cărora echilibrul respectiv poate
avea loc numai în condiţiile ocupării depline a forţei de muncă şi a utilizării totale a
capacităţilor de producţie.

41
CAPITOLUL IV

CONSECINŢE ECONOMICE ALE CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI

MONDIAL

4.1. Introducere
Evoluţiile economiei mondiale şi ale economiilor diferitelor ţări în perioada
menţionată au fost marcate, desigur, de consecinţele celei de-a doua conflagraţii
mondiale şi de eforturile ţărilor participante pentru refacerea economiilor afectate de
aceasta, de contextul general statornicit, de o serie de factori de natură obiectivă şi
subiectivă ş.a., toate acestea determinând mutaţii importante în viaţa economică şi
politică mondială.
Evoluţia economiei mondiale şi a economiilor unor ţări au cunoscut mai multe
etape, caracterizate prin aspecte comune, dar şi prin elemente specifice. Cunoaşterea
acestora ajută la înţelegerea mai bună a stărilor de lucruri din economia mondială, a
tendinţelor care se profilează în evoluţia ei şi a acţiunilor care s-au întreprins ori
urmează a fi întreprinse pentru ca ea să evolueze potrivit aspiraţiilor de pace şi
prosperitate ale tuturor popoarelor, ale comunităţii mondiale.
Al Doilea Război Mondial a fost un conflict armat generalizat, la mijlocul
secolului al XX-lea, care a mistuit cea mai mare parte a globului, fiind considerat cel
mai mare şi mai ucigător război neîntrerupt din istoria omenirii3.
A fost pentru prima dată in istorie când un număr de descoperiri tehnice noi,
incluzând bomba atomică, au fost folosite pe scară largă, deopotrivă împotriva
militarilor şi civililor .

3
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/.../bilantul-cutremurator-al-celui-de-al-do.

42
 Al Doilea Război Mondial a provocat moartea directă sau indirectă a
aproximativ 60 de milioane de oameni, aproximativ 3% din populaţia mondială
de la acea vreme.

În plus, multe alte persoane au fost rănite grav, au căpătat infirmităţi pe

viaţă datorită armelor de foc, bombardamentelor clasice sau nucleare, sau
datorită experienţelor militare şi medicale inumane la care au fost supuse.

S-a estimat că acest război a costat mai mulţi bani şi resurse decât toate
celelalte războaie la un loc, 1.000 de miliarde de dolari la valoarea din 1945, fără
a se pune la socoteală sumele cheltuite pentru reconstrucţia de după război.

Cel de-al Doilea Razboi Mondial a fost  pe departe cel mai distrugător
razboi din istorie în ceea ce priveste pierderile umane si de resurse materiale.

Acest război” spunea Hitler în fața Reichstagului în 1942, ”este unul din acele
conflicte fundamentale care inaugurează un nou mileniu și care zdruncină lumea din
temelii”.

Cu siguranță a avut dreptate… Germania și Italia sunt astazi democrații

unde domnește legea. Polonia joacă un rol important în răsăritul Europei.
S.U.A. este cea mai mare putere mondială. Japonia este un stat fundamental
pacifist, Israelul este o putere regională si deși Imperiul Britanic a dispărut,
succesoarele ei continuă o tradiție de prosperitate. Rusia, urmașa U.R.S.S.
continuă să fie o  Mare Putere.

4.2. Consecinţe ale celui de-al doilea război mondial

Prin proporţiile sale, prin eforturile umane şi materiale, precum şi prin
distrugerile provocate, al doilea război mondial a afectat în mod deosebit viaţa
economică la nivel planetar. Perioada anilor 1939 - 1945 este unanim apreciată ca
reprezentând o pagină neagră a istoriei umanităţii.
Războiul început la 1 septembrie 1939, prin invadarea Poloniei de către
Germania hitleristă, a marcat începutul unei rupturi brutale a ordinei economice şi
politice, statornicită şi menţinută cu mari eforturi şi dificultăţi pe parcursul a două
decenii după încheierea primului război mondial, şi a unei conflagraţii care va antrena
61 de state, cu o populaţie de circa 1,7 miliarde de locuitori, precum şi desfăşurarea
unor devastatoare operaţiuni militare pe teritoriul a 40 de state din trei continente.
Dintre acestea din urmă, cel european a fost cel mai afectat de război, aici fiind
înregistrate cele mai mari pierderi umane şi materiale. Intrarea declarată în război a
Statelor Unite ale Americii va înclina în mod evident balanţa victoriei în favoarea
Aliaţilor. Debarcarea trupelor aliate pe coasta Normandiei, la 6 iunie 1944,
înseamnă, în fapt, deschiderea celui de-al doilea front în Europa şi face previzibilă
victoria Aliaţilor, în discuţie rămânând doar data ei, mai devreme sau mai târziu.
Totodată, era la fel de evident că reîntoarcerea la pace va însemna un nou raport de
forţe mondial, un nou echilibru, o nouă ordine economică mondială.

43
 S-a estimat că acest război a costat mai mulţi bani şi resurse decât toate
celelalte războaie la un loc, 1.000 de miliarde de dolari la valoarea din 1945, fără
a se pune la socoteală sumele cheltuite pentru reconstrucţia de după război.

Cel de-al Doilea Razboi Mondial a fost  pe departe cel mai grozav razboi
din istorie în ceea ce priveste pierderile umane si de resurse materiale.

În  61 de tari, cu o populație de  1,7 miliarde se oameni, care cuprindeau

trei sferturi din populatia lumii, circa  110 milioane de oameni au fost mobilizati
în serviciul militar,din care  mai mult de jumatate de URSS (22-30 milioane),
Germania (17 milioane), si Statele Unite (16 milioane).

Cel mai mare numar de personal activ în munca pentru efortul de razboi l-
au avut: URSS (12500000; Statele Unite 122450000; Germania 10938000;
Imperiul Britanic 8720000; Japonia 7139000 si China 5000000.

4.2.1. Consecinţe umane

Pierderile omenești în cel de-al Doilea Război Mondial se situează în jurul
cifrei de 72 de milioane de victime. Din acestea, în jur de 47 de milioane au fost
victime din cadrul populației civile, incluzând aici și 20 de milioane de morți proveniți
din foametea și bolile cauzate de război4.
Estimările morților variază între 50 milioane și 70 milioane [1]. Aliații au pierdut
61 de milioane de persoane, în timp ce Puterile Axei au înregistrat circa 11 milioane
de morți5.
Al doilea război mondial a mobilizat pe câmpul de luptă circa 110 milioane de
combatanţi, iar pierderile umane provocate de el sunt apreciate între 40 şi 50 milioane
de decedaţi, militari şi civili. Ca urmare, se subliniază, adesea, că acest război a
constituit cel mai sângeros conflict din istoria omenirii.
Unele concluzii se degajă şi din datele privind ţara de origine a celor decedaţi.
Astfel, pe primul loc se situează URSS, care înregistrează circa 20-25 milioane de
victime, din care jumătate din rândul populaţiei civile, adică aproape 10% din
populaţia sa de atunci. Germania numără circa 13,5 milioane de victime, din care 3/4
în războiul din Est. Polonia cunoaşte o pierdere de circa 5,8 milioane victime, adică
15% din populaţie. Iar Iugoslavia îşi plăteşte războiul de eliberare cu circa 1,5
milioane de victime, din care 1,2 milioane civili. Pierderile Chinei sunt evaluate între
6 şi 8 milioane de victime, iar cele ale Japoniei la 3 milioane.
Pierderile chinezilor6

Kuomintangul a luptat în 22 angajamente majore, cele mai multe implicând cel
puțin 100.000 de soldați de fiecare parte, și în 1.171 angajamente minore, care au
implicat cel mult 50.000 de soldați de fiecare parte, și în peste 38.000 de lupte de
hărțuială.

Chinezii au pierdut aproximativ 3,22 milioane de soldați. În conflict au pierit
aproximativ 9,13 milioane de civili datorită luptelor și în jur de 8,4 milioane
4
https://ro.wikipedia.org/wiki/Pierderi_omene%C8%99ti_%C3%AEn_cel_de-al_Doilea_R%C4%83zboi_Mondial
5
https://ro.wikipedia.org/wiki/Pierderi_omene%C8%99ti_%C3%AEn_cel_de-al_Doilea_R%C4%83zboi_Mondial
6
https://ro.wikipedia.org/wiki/Al_Doilea_Război_Chino-Japonez
44
 datorită foametei, bolilor și a altor cauze nelegate direct de operațiunile militare.
După cum afirma istoricul Mitsuyoshi Himeta, cel puțin 2,7 milioane de civili au
murit în timpul operațiunii "ucide totul, jefuiește totul, arde totul" (sanko sakusen)
declanșată în 1942 în nordul Chinei de generalul Yasuji Okamura conform
autorizației Cartierului General Imperial nr. 575/3 decembrie 1941.[3]

Surse chineze afirmă că totalul pierderilor umane – militari și civili, morți, răniți
și dispăruți – se ridică la 35 de milioane de oameni.[1] Cei mai mulți istorici
occidentali consideră însă că totalul pierderilor a fost sub 20 de milioane de oameni.
Pierderile materiale ale chinezilor au fost evaluate la peste 383 de milioane dolari, (la
rata de schimb a lunii iulie 1937).

 În plus, războiul a făcut ca peste 95 de milioane de oameni să plece în refugiu.

Pierderile japonezilor7
Japonezii au pierdut aproximativ 1,1 milioane de soldați – morți, dispăruți sau
răniți – dar acest număr este încă în discuție. Cifrele oficiale japoneze admit pierderi
de numai 200.000 de oameni, ceea ce este neobișnuit de puțin pentru un conflict atât
de lung. Forțele combinate ale naționaliștilor și comuniștilor au pretins că ar fi ucis
mai mult de 1,77 milioane de japonezi în timpul războiului.
Date referitoare la alte ţări sunt următoarele: Franţa, 600000 de victime, din care
400000 civili împuşcaţi, deportaţi sau victime ale bombardamentelor; Italia, 75000
militari şi circa 380000 civili; SUA, circa 400000; Marea Britanie, circa 300000 ş.a.
Desigur, dimensiunile dramei umane provocate de război sunt mult mai mari
decât cele consemnate statistic la capitolul pierderi umane. Nu poate fi omisă drama
provocată celor circa 30 milioane de oameni deplasaţi/dizlocaţi în timpul războiului:
circa 6 milioane de deportaţi de către fascişti din motive rasiale; între 4 şi 5 milioane
de deportaţi politici în Germania; circa 11 milioane de refugiaţi în anii 1944 - 1945
datorită înaintării Armatei Roşii; circa 500.000 alsacieni refugiaţi în Franţa; circa
600.000 persoane deportate dincolo de munţii Ural în URSS, în majoritatea lor, din
Basarabia, Crimeea, Estonia, Lituania ş.a.
Ca urmare a marilor pierderi umane, toate ţările beligerante, dar îndeosebi cele
europene, se vor confrunta pe termen lung cu o lipsă cronică de forţă de muncă, cu o
structură dezechilibrată a acesteia şi cu o scădere drastică a ratei natalităţii şi a
speranţei de viaţă.
Pentru a suplini deficitul de forţă de muncă se apelează la femei, copii de vârste
mai mari, bătrâni şi, în unele ţări, şi la forţă de muncă din colonii. În toate cazurile
însă, procesul de producţie este afectat în dublu sens: pe de o parte, lipsa cronică a
forţei de muncă îngreunează reorganizarea activităţii de producţie, iar, pe de altă parte,
rata natalităţii, extrem de scăzută la nivelul întregului continent european, constituie
un element de restrângere a pieţei interne.
Totodată, imensul număr al celor îndreptăţiţi la recompense materiale din partea
statului, orfani, văduve, invalizi ş.a., grevează bugetele statelor respective şi aşa
deficitare, ca urmare a cheltuielilor impuse de finanţarea războiului şi de refacerea de
după încheierea acestuia.

7
https://ro.wikipedia.org/wiki/Al_Doilea_Război_Chino-Japonez
45
Pierderi omenești în cel de-al Doilea Război Mondial după țară8
(Detaliile apar în notifcări)

Morți în Morți ca
Populație
Civili holocaustu procentaj
totală
Militari morți în l Total  % of
Țara 1
morți război și evreiesc morți din
ianuarie 193
represalii (vezi populația
9
notele) 1939

 Albania [2
] 1,073,000 30,000 200 30,200 2.81

 Australia 
[3] 6,998,000 39,800 700 40,500 0.57

vezi tabelul
 Austria[4] 6,653,000 58,700 65,000 123,700
de mai jos

8
https://ro.wikipedia.org/wiki/Pierderi_omene%C8%99ti_%C3%AEn_cel_de-al_Doilea_R%C4%83zboi_Mondial

46
 Morți în Morți ca
Populație
Civili holocaustu procentaj
totală
Militari morți în l Total  % of
Țara 1
morți război și evreiesc morți din
ianuarie 193
represalii (vezi populația
9
notele) 1939

 Belgia[5] 8,387,000 12,100 49,600 24,400 86,100 1.02

 Brazilia[6] 40,289,000 1,000 1,000 2,000 0.02

 Bulgaria[7
] 6,458,000 22,000 3,000 25,000 0.38

 Burma [8] 16,119,000 22,000 250,000 272,000 1.69

 Canada [9] 11,267,000 45,400 45,400 0.40

De la 7.000.000  10.000.00
3.000.000  0 
1,93
 China [10] 517,568,000 până la până la
până la 3,86
la 16.000.00 20.000.00
4.000.000 0 0

 Cuba [11] 4,235,000 100 100 0.00

 Cehoslov
15,300,000 25,000 43,000 277,000 345,000 2.25
acia[12]

 Danemar
[13] 3,795,000 2,100 1,000 100 3,200 0.08
ca

47
 Morți în Morți ca
Populație
Civili holocaustu procentaj
totală
Militari morți în l Total  % of
Țara 1
morți război și evreiesc morți din
ianuarie 193
represalii (vezi populația
9
notele) 1939

De la De la
 Olanda 3.000.000  3.000.000 
4,3 
Indiile de 69,435,000
[14] până la 5,76
Est  la la
4.000.000 4.000.000

 Estonia (î
n granițele 1,134,000 50,000 1,000 51,000 4.50
din 1939)[15]

 Etiopia[16] 17,700,000 5,000 95,000 100,000 0.6

 Finlanda[
17] 3,700,000 95,000 2,000 97,000 2.62

 Franța [18] 41,700,000 217,600 267,000 83,000 567,600 1.35

Format:Cou 1.000.000  1.000.000 

ntry data 4,07
24,600,000
Indochina până la până la până la 6,1
Franceză[19] 1.500.000 1.500.000

6.593.000 
900.000 
 Germani vezi tabelul
[20] 69,310,000 5,533,000 până la 160,000
a până la de mai jos
3.170.000
8.863.000

20.000  220.000  309.500  4,29

[21]
 Grecia 7,222,000 până la până la 69,500 până la până la
35.100 700.500 805.100 11,15

48
 Morți în Morți ca
Populație
Civili holocaustu procentaj
totală
Militari morți în l Total  % of
Țara 1
morți război și evreiesc morți din
ianuarie 193
represalii (vezi populația
9
notele) 1939

 Ungaria[22
] 9,129,000 300,000 80,000 200,000 580,000 6.35

 Islanda[23] 119,000 200 200 0.17

1.500.000  1.587.000 
0,43
 India [24] 378,000,000 87,000
până la până la până la 0,66
2.500.000 2.587.000

 Iran [25] 14,340,000 200 200 0.00

 Irak [26] 3,698,000 500 500 0.01

 Irlanda[27] 2,960,000 200 200 0.00

 Italia[28] 44,394,000 301,400 145,100 10,500 457,000 1.03

 Japonia[29
] 71,380,000 2,120,000 580,000 2,700,000 3.78

Format:Cou 378.000  378.000 

1,6 
ntry data 23,400,000 până la până la
[30] până la 2,06
Coreea 483.000 483.000

 Letonia (î
n granițele 1,995,000 147,000 80,000 227,000 11.38
din 1939)[31]

49
 Morți în Morți ca
Populație
Civili holocaustu procentaj
totală
Militari morți în l Total  % of
Țara 1
morți război și evreiesc morți din
ianuarie 193
represalii (vezi populația
9
notele) 1939

 Lituania (
în granițele 2,575,000 212,000 141,000 353,000 13.71
din 1939)[32]

 Luxembu
295,000 1,300 700 2,000 0.68
rg [33]

 Malaezia[
34] 4,391,000 100,000 100,000 2.28

 Malta [35] 269,000 1,500 1,500 0.56

 Mexic[36] 19,320,000 100 100 0.00

 Mongolia 
[37] 819,000 300 300 0.04

 Nauru [38] 3,400 500 500 14.7

 Olanda[39] 8,729,000 17,000 180,000 104,000 301,000 3.45

inclusă în
 Newfoun
300,000 Regatul 100 100 0.03
dland [40]
Unit

 Noua
1,629,000 11,900 11,900 0.73
Zeelandă[41]

 Norvegia[ 2,945,000 3,000 5,800 700 9,500 0.32

50
 Morți în Morți ca
Populație
Civili holocaustu procentaj
totală
Militari morți în l Total  % of
Țara 1
morți război și evreiesc morți din
ianuarie 193
represalii (vezi populația
9
notele) 1939

42]

 Papua și 
Noua 1,292,000 15,000 15,000 1.17
[43]
Guinee 

500.000  557000 
[44] 3,48
 Filipine 16,000,000 57,000 la la
până la 6,6
1.000.000 1057000

 Polonia (î
n granițele 34,849,000 440,000 2,080,000 3,100,000 5,620,000 16.1
din 1939)[45]

Format:Cou
40.000  40.000 
ntry data 8.00
500,000 până la până la
Timorul - 14.00
70.000 70.000
portughez[46]

 România 
(în granițele 19,934,000 300,000 64,000 469,000 833,000 4.22
din 1939)[47]

 Ruanda- 0 la  0 până la 0.00

4,200,000
Urundi Urundi 30000 300.000 % 7.1%

 Singapor
[48] 728,000 50,000 50,000 6.87
e 

51
 Morți în Morți ca
Populație
Civili holocaustu procentaj
totală
Militari morți în l Total  % of
Țara 1
morți război și evreiesc morți din
ianuarie 193
represalii (vezi populația
9
notele) 1939

 Africa de
10,160,000 11,900 11,900 0.12
Sud[49]

 Mandatul
din Pacificul 1,900,000 57,000 57,000 3.00
de Sud [50]

8.800.000 12.254.00
 Uniunea
0 
Sovietică(vez 23,954,00
168,500,000 până la până la 1,000,000 14.21
i tabelul de 0
10.700.00 14.154.00
mai jos) [51]
0 0

 Spania[52] 25,637,000 4,500 4,500 0.02

 Suedia[53] 6,341,000 600 600 0.01

 Elveția [54] 4,210,000 100 100 0.00

 Thailand
[55] 15,023,000 5,600 2,000 7,700 0.04
a

 Marea
47,760,000 383,600 67,100 450,700 0.94
Britanie[56]

 Statele
131,028,000 416,800 1,700 418,500 0.32
Unite[57]

52
 Morți în Morți ca
Populație
Civili holocaustu procentaj
totală
Militari morți în l Total  % of
Țara 1
morți război și evreiesc morți din
ianuarie 193
represalii (vezi populația
9
notele) 1939

 Iugoslavi
[58] 15,400,000 446,000 514,000 67,000 1,027,000 6.67
a

22,576,70 32.246.50 62,476,67

0  0  0 
1,967,095,40 De la 3,17
Total până la până la 5,753,100 până la
0 la 4,00
25,491,80 49.532.20 78,878,17
0 0 0

Al treilea Reich

Pierderile umane ale celui de-al Treilea Reich în al doilea război mondial (incluse în figurile de mai
sus)

Moartea
Evreii mor ca 
Populația  Total
ți de  procent
Țară Decese milita Moartea civi de 
Holocaust din 
1939 re lă decese
populațiadi
n 1939

Austria 6,653,000 261,000 58,700 65,000 384,700 5.8

Germani 69,310,00 4,456,000 700.000  160,000 5.316.00 7,7 

a (în 0 până la 0  până la 9,9
granițele 2.284.000 până la
din 1937) 6.900.00
53
 Moartea
Evreii mor ca 
Populația  Total
ți de  procent
Țară Decese milita Moartea civi de 
Holocaust din 
1939 re lă decese
populațiadi
n 1939

Etnicii 801.000 
200.000 
germani  până la 11,0 
7,292,000 601,000 până la
din alte 1.487.00 până la 20,4
886.000
națiuni 0

Cetățeni
sovietici
în 800,000 215,000 215,000 26.9
armata
germană

6.716.70
958.700  0  8,0 
84,045,00
Total 5,533,000 până la 225,000 până la până la
0
3.228.700 8.986.70 10,7
0

Surse: a se vedea notele de subsol pentru Germania și Austria [59]

URSS

Pierderile umane ale URSS în cel de-al doilea război mondial (incluse în cifrele de mai
sus)

Moartea ca
Evreii mor
Populația  procent
ți de  Total de 
Țară Decese milita Moartea civi din 
Holocaust decese
1/1/1939 re lă populațiadi
n 1939

 Sovie 168,524,0 10,700,000 14,154,000 1,000,000 25,854,0 15.5

54
 Moartea ca
Evreii mor
Populația  procent
ți de  Total de 
Țară Decese milita Moartea civi din 
Holocaust decese
1/1/1939 re lă populațiadi
n 1939

t Union
(în
granițele 00 00
din
1939)[60]

 Esto
nia
(în
1,100,000 50,000 1,000 51,000 5
granițele
din
1939)

 Latvi
a
(în
2,000,000 147,000 80,000 227,000 11
granițele
din
1939)

 Polo
nia 
Regiunil
e de est -
Maipuți
n: 11,500,00 1,500,00
500,000 1,000,000 13
Białysto 0 0
k 
(cifrele
incluse
în
Polonia)

 Rom 3,700,000 100,000 200,000 300,000 8.1

ânia

55
 Moartea ca
Evreii mor
Populația  procent
ți de  Total de 
Țară Decese milita Moartea civi din 
Holocaust decese
1/1/1939 re lă populațiadi
n 1939

Basarab
ia și
Bucovin
a 
(cifrele
incluse
în
Români
a)

Mai
puțin:
Transfe
(430,000)
ruri
popular
e -Net

Creștere
a
populați
ei 1939 - 7,923,000
mijlocul
anului
1941

Decesele
sovietice
incluse
215,000
în
militarii
germani

Populați 196,716,0 8.800.000  15.163.000  2,472,000 26,600,0 13.5

a totală 00 până la până la 00
pentru

56
 Moartea ca
Evreii mor
Populația  procent
ți de  Total de 
Țară Decese milita Moartea civi din 
Holocaust decese
1/1/1939 re lă populațiadi
n 1939

URSS
Iunie
1941, în
granițel
10.700.000 13.263.000
e
postbeli
ce din
1946 [61]

Granițele URSS în 1941 nu sunt de facto de jure. 

* Ocuparea statelor baltice de către URSS a fost considerată ilegală și nu a fost
niciodată recunoscută de Statele Unite. 
* Transferul oficial al Teritoriilor Poloniei anexat Uniunii Sovietice a avut loc după
război într-un tratat din august 1945. 
* Teritoriile foste din Polonia anexate de Uniunea Sovietică au inclus Ucraina de
Vest, Belarusul de Vest și regiunea Vilnius, mai puțin Białystok care a revenit în
Polonia după război.

4.2.2. Consecinţe materiale

Cheltuielile pentru finanţarea operaţiunilor militare sunt evaluate la 1100
miliarde de dolari SUA (la cursul anului 1938). Procurarea unei sume de asemenea
dimensiuni a impus creşterea fiscalităţii, iar când aceasta s-a dovedit insuficientă s-a
apelat fie la inflaţie, prin sporirea emisiunilor monetare, fie la lansarea de împrumuturi
interne şi externe, caz în care efortul de finanţare a războiului este suportat cu
deosebire de generaţiile viitoare.
Limitele şi/sau epuizarea acestor posibilităţi au împins unele ţări europene, în a
doua parte a războiului, la soluţii dintre cele mai păgubitoare, ca, de exemplu,
cumpărarea de furnituri de război plătite cu aur, bare şi lingouri, din stocurile băncilor
de emisiune.
Războiul a lăsat urme adânci nu numai sub aspectul cheltuielilor ocazionate de
desfăşurarea operaţiunilor militare, dar şi prin distrugerile provocate reciproc de
părţile aflate în conflict, prin bombardamente, sabotaje, tactica „pământul pârjolit“ ş.a.
Au fost vizate cu deosebire capacităţile de producţie, reţelele feroviare şi rutiere,
podurile, instalaţiile portuare, locuinţele ş.a., distrugerile fiind evaluate, ulterior, la
aproximativ 2000 miliarde dolari. În această fabuloasă sumă nu este inclusă şi nu

57
poate fi cuantificată valoric distrugerea iremediabilă a unei mari părţi din patrimoniul
cultural, cu deosebire din al celui european.
Desigur, proporţiile consecinţelor materiale diferă de la o ţară la alta. Astfel, se
apreciază că pierderile materiale suportate de URSS au reprezentat aproape jumătate
din distrugerile provocate de întregul război, ceea ce reprezintă aproape de cinci ori şi
jumătate valoarea venitului naţional al acestei ţări din 1941.
Hitleriştii au devastat şi ars 1710 oraşe şi peste 70000 de localităţi de mai mici
dimensiuni, ceea ce a însemnat şi distrugerea locuinţelor pentru o populaţie de peste
25 milioane de locuitori; au fost distruse 31850 fabrici, 5000 km de cale ferată, 40000
spitale, 84000 şcoli, 98000 colhozuri, jumătate din şeptelul existent în perioada
interbelică ş.a. Acest bilanţ tragic atinge cu deosebire zona europeană a URSS.
Începând cu vara anului 1941, cercurile conducătoare ale acesteia iau decizia de
a transfera o mare parte a echipamentului industrial şi a forţei de muncă dincolo de
munţii Ural, în zonele din Asia Centrală, Siberia Occidentală şi Extremul Orient.
Ca urmare, la sfârşitul războiului, zonele industriale implementate dincolo de
munţii Ural reprezentau „inima“ industrială a URSS, producând 58% din producţia de
fontă, 53% din cea de oţel şi asigurând extracţia de petrol, cărbune şi minereuri de fier,
care era de peste trei ori mai mare faţă de producţia din 1940.
După sfârşitul războiului, din motive strategice, o mare parte a capacităţii de
producţie industrială rămâne cantonată în zonele menţionate. Principala problemă a
economiei URSS la sfârşitul războiului, o constituie reconstrucţia, cu deosebire în
zona europeană, aici fiind, practic, aproape totul de refăcut.
Statele Unite ale Americii au la sfârşitul celui de-al doilea război mondial o
situaţie economică înfloritoare. Ele nu au cunoscut pierderi pe teritoriul lor şi au avut
pierderi umane relativ mici faţă de populaţia ţării. După unele calcule, cele circa
400000 de victime ale armatei americane au reprezentat 1/80 din cele ale URSS.
În 1945, SUA obţin un venit naţional ce depăşeşte dublul celui din 1940, au
buget echilibrat, o putere financiară considerabilă, stochează 2/3 din rezervele
mondiale de aur, iar moneda naţională – dolarul – îşi menţine valoarea antebelică. În
multe domenii, ele şi-au dublat potenţialul de producţie şi deţin supremaţia în
numeroase domenii tehnice. Ca urmare, la încheierea războiului, SUA îşi consolidează
poziţia de primă putere economică mondială şi, implicit, îşi asumă rolul de primă
putere politică, principala problemă a economiei lor fiind reconversia celei de război la
cea de pace.
Franţa prezintă situaţia unei ţări învingătoare moral, dar cu pierderi umane şi
imense pagube materiale. La numărul decedaţilor în război se adaugă încă peste o
jumătate de milion de victime cauzate de malnutriţie şi epidemii.
Distrugerile materiale au afectat cu deosebire partea de nord a ţării, unde
infrastructura este aproape complet distrusă de bombardamente: gări, triaje, porturi,
canale sunt în cea mai mare parte inutilizabile; la sfârşitul războiului, Franţa pierduse
un sfert din parcul de locomotive, 2/3 din vagoanele de marfă, 2/3 din cargouri, 3/4
din petroliere, 85% din ambarcaţiunile fluviale, 40% din autovehicule; 3 milioane ha
de teren agricol erau compromise din cauza operaţiunilor militare; circa 300000 de
locuinţe sunt complet distruse, adică o locuinţă din 22, iar 1 milion sunt parţial
distruse, respectiv una din şase.
La acestea se adaugă instalaţii industriale transferate în Germania în timpul
ocupaţiei, a căror valoare, după calculele specialiştilor francezi, se ridică la 9759
58
milioane franci, precum şi produsele alimentare rechiziţionate, care au însumat circa
126655 milioane de franci. Deficitul bugetar atingea 460 miliarde de franci şi a
reprezentat unul din factorii care au antrenat şi agravat inflaţia postbelică. În 1946,
cercurile guvernamentale franceze apreciau costul reîntoarcerii la normalitate a vieţii
economice la 4900 miliarde franci, ceea ce reprezenta venitul naţional antebelic pe 2-3
ani.
Marea Britanie are la sfârşitul războiului un potenţial industrial care depăşeşte
nivelul antebelic şi o forţă de muncă activă, de asemenea, sporită, de circa 17 milioane
de persoane, din care 6 milioane femei. Războiul a afectat cu deosebire flota
comercială, care la sfârşitul lui era înjumătăţită, şi fondul de locuinţe, distrus în
proporţie de 2/7.
Totodată, a fost afectată semnificativ situaţia ei financiară. Astfel, rezervele
statului se cifrează în jurul modestei sume de 500 milioane de lire, iar datoria externă,
contractată cu deosebire în SUA, depăşeşte 3,5 miliarde lire. Moneda naţională – lira
sterlină – îşi pierde creditul şi prestigiul internaţional, iar inflaţia, în 1945, atinge
132% faţă de 1940. În acelaşi an, cercurile conducătoare britanice conştientizau faptul
că îşi epuizaseră resursele pentru a netezi drumul spre victorie al Statelor Unite şi
URSS. Totodată se prefigurau serioase divergenţe între metropolă şi coloniile sale.
Germania cunoaşte una din situaţiile cele mai dificile, anul 1945 fiind
supranumit în numeroase lucrări de specialitate „anul zero“. Învinsă în război, ocupată
militar de către Aliaţi, fără autorităţi legale constituite şi supusă prevederilor
Convenţiei Internaţionale de la Potsdam, ea are pierderi materiale cu deosebire în
domeniul infrastructurii, al reţelei feroviare, rutiere, porturilor ş.a. şi în cel edilitar.
Astfel, circa 40% din oraşele mari au fost bombardate, la sfârşitul războiului peste 3,5
milioane de imobile fiind distruse, circa 7,5 milioane locuitori rămânând fără locuinţă.
În schimb, industria îşi menţine circa 70% din capacitatea de producţie.
Japonia cunoaşte pierderi însemnate, cu deosebire în industrie şi mai ales în cea
siderurgică şi textilă. Instalaţiile portuare, căile rutiere şi feroviare sunt în mare parte
distruse. De asemenea, sunt distruse 2,5 milioane de locuinţe, ceea ce în ansamblu
înseamnă circa 40% din marile oraşe.
Cooperarea Aliaţilor până în 1945 a avut nobilul ţel de a învinge Puterile Axei,
ceea ce s-a realizat cu imense sacrificii umane şi materiale. La numai doi ani de la
marea victorie a Aliaţilor, această cooperare tindea să devină un duet sovieto-
american, atât în Europa cât şi în lume. Consecinţele acestei dispute se vor resimţit o
jumătate de secol, cu numeroase stări de tensiune, dintre care unele deosebit de critice.
China. Pierderile materiale ale chinezilor au fost evaluate la peste 383 de
milioane de dolari, (la rata de schimb a lunii iulie 1937)9

4.2.3. Consecinţe politice

Capitularea necondiţionată a Germaniei, la 9 mai 1945, şi a Japoniei, la 2
septembrie 1945, a marcat încheierea celui de-al doilea război mondial. Problematica
ordinii mondiale ce se va statornici după război, deosebit de complexă şi complicată, a
preocupat marile puteri cu mult înainte de încheierea ostilităţilor dintre părţile
beligerante, anul 1941 fiind considerat, aproape unanim, ca reprezentând debutul
preocupărilor în acest sens. În acest an are loc Conferinţa de la Washington, unde W.

9
romaniamare.info/al-doilea-razboi-sino-japonez/
59
Churchill şi F. D. Roosevelt prefigurează în convorbirile lor ordinea mondială
postbelică, incluzând între marile puteri şi URSS.
În 1942, la Conferinţa de la Moscova, I. V. Stalin, A. Harriman şi W. Churchill
discută atât probleme legate de organizarea păcii, cât şi probleme ale deschiderii celui
de-al doilea front în Europa. În ianuarie 1943, la Conferinţa de la Casablanca, F. D.
Roosevelt şi W. Churchill conveneau asupra zonelor postbelice de influenţă ce urmau
să revină marilor puteri, mai ales asupra zonei numite de ei „Europa Atlantică“, unde
aveau interese comune. Conferinţa de la Teheran, din noiembrie 1943, reprezintă un
reper în ceea ce priveşte perspectivele imediate ale ţărilor europene, sub auspiciile
victoriei previzibile deja a SUA, URSS şi Marii Britanii şi, în acelaşi timp, constituie
momentul în care se prefigurează, în formulă diplomatică, pentru moment, viitoarea
expansiune a URSS asupra unora din ţările de mai mică întindere ale Europei
Centrale.
Se discută, de asemenea, despre viitoarea organizare a Naţiunilor Unite, formată
dintr-o Adunare Generală şi un Comitet Executiv, sub supravegherea a patru mari
puteri, anume URSS, SUA, Marea Britanie şi China. Iar la Conferinţa de la
Dumbarton Oaks (Washington), în august-octombrie 1944, reprezentanţii URSS, SUA
şi Marii Britanii stabilesc poziţia ce va fi luată faţă de o ţară sau alta cu prilejul
viitoarelor tratative de pace, precum şi necesitatea creării unui forum internaţional
pentru organizarea păcii.
Cu acest prilej, se pun bazele şi se defineşte structura şi compoziţia viitorului
Consiliu de Securitate al ONU. În februarie 1945, la Conferinţa de la Yalta,
reprezentanţii marilor puteri procedează la stabilirea şi punerea de acord a planurilor
militare. Un fapt aparte îl constituie deciziile lor cu privire la zonele de influenţă în
Europa de după război.
În sfârşit, Conferinţa de la Berlin (Potsdam) din iulie-august 1945, a şefilor
Guvernelor URSS, SUA şi Marii Britanii, încheiată cu semnarea „Acordului de la
Potsdam“, care cuprinde liniile directoare ale organizării postbelice a Germaniei, baza
principiilor demilitarizării, denazificării şi democratizării ei, precum şi cotele de
despăgubire pretinse de la Germania de către învingători, aplicate în perioada iniţială
de control. În privinţa reparării daunelor de război, s-a fixat o departajare geografică.
Astfel, despăgubirile cuvenite URSS erau preluate de aceasta din zona germană
pe care o ocupa, precum şi bunurile germane existente în afara teritoriului Reich-ului.
Totodată, ea primea din celelalte zone de ocupaţie din Germania 25% din utilajul
industrial care nu era necesar economiei de pace a Germaniei, din care 10% fără plată,
iar 15% în schimbul unor mărfuri.
În ceea ce priveşte bunurile germane din afara Reich-ului, URSS a obţinut
dreptul de creanţă asupra lor în cinci ţări - Austria, Bulgaria, Finlanda, România şi
Ungaria.
De asemenea, ea s-a angajat să satisfacă din propria cotă drepturile de reparaţii
ale Poloniei. SUA, Marea Britanie şi Franţa aveau drept de despăgubiri din zonele
occidentale din Germania, ocupate de ele, precum şi din bunurile germane existente în
afara Reich-ului şi care nu făceau parte din cele convenite pentru URSS.
Pentru daunele provocate acesteia prin participarea la război a Finlandei,
României şi Ungariei se prevedeau, potrivit convenţiei de armistiţiu încheiate cu
fiecare din ele, reparaţii în sumă de câte 300 milioane dolari pentru fiecare ţară, plătite

60
eşalonat în şase ani, în mărfuri determinate şi evaluate, cu unele majorări, la preţurile
din 1938.
Înţelegerile de la Potsdam aveau menirea de a consacra o politică comună a
Aliaţilor în Germania, până la crearea condiţiilor instaurării unui guvern unic, cu care
să se încheie tratatul de pace. Pentru aceasta, a fost creată Comisia Interaliată de
Control, care îşi începe efectiv activitatea la 30 august 1945. „Momentul Potsdam“ a
reprezentat unul dintre ultimele momente ale consensului între Aliaţi, unele disensiuni
între ei manifestându-se încă la sfârşitul anului 1944.
Din cauza complicatei situaţii internaţionale, precum şi a intereselor diferite ale
Aliaţilor, tratatele de pace au fost încheiate cu întârziere. Astfel, tratatele de pace cu
Italia, România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda au fost semnate la Paris, la 10 februarie
1947, iar cu Austria la 15 mai 1955, la Viena. Cu Japonia a fost semnat un tratat de
pace la 8 octombrie 1951 de către SUA, Marea Britanie şi celelalte ţări, iar în
octombrie 1956 de către URSS. Cu China relaţiile Japoniei au fost normalizate printr-
un tratat semnat la Tokio în 1978.
Încheierea tratatului între Puterile Aliate şi Germania a fost extrem de
complicată. După capitulare, Germania a fost împărţită în patru zone de ocupaţie, iar
Berlinul, care teritorial intra în componenţa părţii ocupate de URSS, a fost împărţit în
patru sectoare. Deşi acordul de la Potsdam stipula dreptul la unitatea naţională a
poporului german, urmare a disensiunilor apărute între Aliaţi, SUA, Marea Britanie şi
Franţa au trecut la legalizarea dezmembrării Germaniei, prin aplicarea unui program
pe etape, cu scopul de a transforma zonele occidentale de ocupaţie într-un stat separat.
În decembrie 1946 este creată Bizonia, prin fuzionarea zonei americane şi
engleze, care, începând din mai 1947, avea un Consiliu Economic, învestit cu puteri
legislative, un Consiliu Administrativ şi o Bancă Centrală de Emisiune.
În iunie 1948 sunt semnate la Londra acordurile dintre SUA, Marea Britanie,
Franţa şi Benelux cu privire la viitoarea organizare de stat a Germaniei Occidentale. În
aceeaşi lună se efectuează o reformă monetară. Evenimentele se precipitau către
separarea zonei de vest de cea de est şi organizarea germanilor în două state separate.
Astfel, Constituţia din 8 mai 1949 şi alegerile din 14 august 1949 au condus la
instalarea, la 12 septembrie acelaşi an, a primului Guvern al RFG. În replică, la 7
octombrie 1949, se proclamă crearea RDG.
Spre deosebire de Germania, Japonia cunoaşte numai ocupaţia americană. În
decembrie 1945 au fost instituite Consiliul aliat, cu sediul la Tokio, şi Comisia
Extremului Orient, cu sediul la Washington, care grupa reprezentanţi a 11 naţiuni.
În septembrie acelaşi an, se instituie Comandamentul Suprem al Forţelor
Aliate, condus de generalul MacArthur, care reprezintă puterea cvasiabsolută în ţară
până în aprilie 1952, când, după aproape şapte ani de ocupaţie americană, este redată
Japoniei suveranitatea, cu respectarea, desigur, a celor convenite în tratatul încheiat în
1951.
Încheierea operaţiunilor militare în Europa şi Asia între puterile beligerante
care s-au înfruntat în marea conflagraţie, ce poartă denumirea de al doilea război
mondial, nu a însemnat epuizarea focarelor de conflict, diplomatic şi/sau militar în
totalitate. Unele din puterile învinse şi învingătoare avuseseră, în anii premergători
războiului, colonii.
Acum, acestea îşi revendicau fie autonomia, fie independenţa, în unele cazuri
ajungându-se la conflicte armate. Este cazul unor ţări ca India, Coreea, Vietnam,
61
Indonezia ş.a., care, fie şi-au obţinut independenţa politică, fie au fost împărţite
artificial prin războaiele la care au participat nedisimulat şi marile puteri economice.

4.2.4. Evoluţii ale vieţii economice pe plan mondial în perioada 1945-1990

Organizaţii şi instituţii internaţionale. La Conferinţa Naţiunilor Unite de la San

Francisco, din aprilie-iunie 1945, este adoptată Carta ONU, care intră în vigoare la 24
octombrie acelaşi an. Preocupările ONU pentru dezvoltarea economico-socială sunt
încredinţate, de regulă, unor organizaţii specializate, cum sunt: FMI, pentru probleme
monetare, BIRD, iniţial pentru probleme de reconstrucţie şi dezvoltare ale ţărilor
afectate de război, iar ulterior pentru sprijinirea cu deosebire a ţărilor slab dezvoltate
economic, FAO, pentru probleme ale agriculturii şi alimentaţiei, UNESCO, pentru
probleme ale muncii ş.a., precum şi, în unele cazuri, unor comisii pe continente.
Printre problemele cele mai stringente care au stat în atenţia multor ţări încă
înainte de încheierea celui de-al doilea război mondial s-au situat şi cele ale relaţiilor
monetare şi finanţelor internaţionale. Astfel, între 1-22 iulie 1944, s-a desfăşurat
Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională de la Bretton Woods, cu
participarea reprezentanţilor a 45 de state, care a avut o importanţă economică
mondială sub două aspecte:
În primul rând, ea a marcat, pentru prima dată în istorie, crearea unui sistem
monetar internaţional pe baze instituţionalizate. Conferinţa menţionată a instituit
sistemul monetar internaţional bazat pe etalonul aur-devize şi, în cadrul acestuia, pe
dolar ca principală monedă de rezervă. Ca urmare, dolarul, care nu mai era convertibil
în aur pe teritoriul american din 1933, dar era convertibil în exterior la 35$ uncia de
aur, devine singura monedă pentru constituirea de rezerve.
În al doilea rând, Conferinţa de la Bretton Woods a marcat crearea Fondului
Monetar Internaţional, organism interstatal autonom specializat din sistemul ONU. Cu
acelaşi prilej şi în legătură nemijlocită cu activitatea şi funcţiile FMI s-a înfiinţat şi
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), denumită şi Banca
Mondială.
Un alt domeniu afectat de al doilea război mondial a fost cel al relaţiilor
comerciale internaţionale. Pentru revenirea la normalitate în comerţul mondial, încă
de la începutul activităţii sale, ONU a iniţiat o amplă acţiune menită să conducă la
înfiinţarea unui organism internaţional specializat, care să înlăture treptat restricţiile
comerciale, să contribuie la reluarea relaţiilor comerciale internaţionale în aşa fel încât
ele să faciliteze creşterea şi dezvoltarea economică.
Din însărcinarea Consiliului Economic şi Social al Naţiunilor Unite, a fost
înfiinţată o comisie care să elaboreze Carta pentru o viitoare Organizaţie
Internaţională a Comerţului. Concomitent, sunt iniţiate primele negocieri cu privire la
reducerea taxelor vamale şi atenuarea altor restricţii din cadrul comerţului
internaţional. Primele rezultate ale negocierilor au fost încorporate într-un tratat
multilateral, denumit Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT), care, o bună
perioadă de timp, a reglementat activitatea de comerţ a ţărilor membre.
La nivel regional şi zonal, lumea postbelică adoptă aproape în unanimitate
principiul integrării economice interstatale, care prezintă avantajul coordonării
eforturilor pentru accelerarea creşterii şi dezvoltării economico-sociale. Acest
principiu îşi găseşte concretizarea în constituirea unor comunităţi economice, care în
62
literatura de specialitate şi în uzanţele internaţionale poartă denumirea generică de
integrare economică interstatală.
Integrarea economică interstatală occidentală. Voinţa politică a statelor din
Europa de Vest de a accelera refacerea de după război şi dezvoltarea economică
viitoare se materializează în crearea, în 1948, a Uniunii Europei Occidentale (UEO),
şi în 1949, a Consiliului Europei, primul organism politic vest-european. În acea
vreme, ţările semnatare se aflau în plină reconstrucţie economică. Pentru o mai bună
administrare a ajutorului american, acordat prin Planul Marshall, în 1948 se
înfiinţează Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE). Ulterior, în
1961, locul acesteia este luat de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică (OCDE).
Ajutorul american, consacrat în istorie sub denumirea de Planul Marshall, a
însumat 12,8 miliarde dolari, eşalonaţi pe intervalul aprilie 1948 - iunie 1952 şi
repartizat, în principal, astfel: 24,9% Marea Britanie, 21,2% Franţa, 11,8% Italia,
10,8% RFG, 7,7% Ţările de Jos, 5,5% Grecia, 5,3% Austria, 4,4% Belgia.
Acest ajutor masiv a contribuit substanţial la accelerarea refacerii şi a
dezvoltării economiilor ţărilor beneficiare, care au întrecut previziunile cele mai
optimiste. De altfel, în literatura de specialitate se arată că încă din 1952 obiectivele
Planului Marshall au fost depăşite, nivelul producţiei realizate de ţările beneficiare de
ajutorul respectiv întrecându-l, în medie, cu 40% pe cel prevăzut.
Rezultate pozitive se manifestă fără întârziere în domeniul finanţelor. La
jumătatea anilor '50, relaţiilor financiare externe ale ţărilor respective sunt restabilite.
Dolarul, până atunci monedă rară pentru aceste ţări, începe să se acumuleze în
rezervele băncilor lor centrale.
În acelaşi timp, între anii 1947-1952, se întreprind încercări pentru crearea unor
uniuni vamale: Frantita, Benelux, Finibel, Fritalux, care însă au eşuat, cu excepţia
Benelux. În 1951 este încheiat de către şase ţări vest-europene, R.F. Germania,
Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, tratatul prin care se înfiinţează
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), iar prin Tratatul de la
Roma, semnat la 25 martie 1957 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, statele
semnatare ale tratatului CECO înfiinţează Comunitatea Economică Europeană
(CEE), aceasta fiind cea mai reprezentativă pentru integrarea economică interstatală.
CEE a funcţionat în formula „celor şase“ în perioada 1958 - 1972 şi deţinea, în
1972, circa 21% din producţia industrială a lumii capitaliste, 32,5% din comerţul
internaţional capitalist şi circa 29% din comerţul mondial. În formula lărgită a „celor
zece“ şi apoi a „celor doisprezece“, ca urmare a aderării Angliei, Danemarcei,
Irlandei, Greciei, Spaniei şi Portugaliei, CEE deţine un potenţial economic şi
comercial sporit, reprezentând o forţă economică de primă mărime.
O altă expresie a integrării economice interstatale o reprezintă Asociaţia
Europeană a Liberului Schimb (AELS), înfiinţată prin Tratatul semnat în noiembrie
1959, la Stockholm, de către şapte ţări: Anglia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Elveţia,
Austria şi Portugalia, intrat în vigoare în 1960. Ulterior, au mai aderat Islanda şi
Lichtenstein, iar Finlanda s-a asociat în 1963. Unele ţări din AELS - Austria, Elveţia,
Anglia, au întreţinut relaţii comerciale mai intense cu ţările din CEE. Anglia şi
Danemarca au părăsit această grupare în 1973, iar Portugalia în 1986
Desigur, integrarea economică interstatală occidentală comportă numeroase
faţete, care au dat naştere unei vaste literaturi de specialitate în care se pledează fie pro,
63
fie contra. Ţările membre ale CEE au avut niveluri de dezvoltare economică şi ritmuri
de creştere economică diferite, precum şi numeroase particularităţi istorice. Integrarea
nu s-a substituit eforturilor de dezvoltare ale fiecărei ţări în parte, ci doar a contribuit la
o accelerare a ei, fiecare ţară având în vedere în permanenţă interesele economice
proprii.
Ca atare, în cadrul CEE s-au manifestat numeroase dispute. Totodată, politica
comercială a CEE, caracterizată în ansamblu prin protecţionism colectiv, a generat
unele tensiuni şi contradicţii în comerţul internaţional, care au determinat stări şi
împrejurări noi pe piaţa europeană şi cea mondială. Interese divergente s-au manifestat
între CEE şi AELS, între CEE şi SUA, între CEE şi Japonia ş.a.
Integrarea economică interstatală răsăriteană. După al doilea război mondial,
în sfera de influenţă a URSS s-a procedat la o politică de autoizolare, prin constituirea
unei organizaţii de colaborare economică şi tehnico-ştiinţifică multilaterală între ţările
din sfera respectivă, concepută şi ca o replică la Planul Marshall şi la integrarea
economică interstatală occidentală. În acest sens, în ianuarie 1949 s-a înfiinţat
Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER). Membrii fondatori au fost: Bulgaria,
Cehoslovacia, Polonia, România, Ungaria şi URSS, iar ulterior au aderat Albania, care
apoi se retrage, RD Germană, Mongolia, Cuba şi Republica Vietnam.
Întrucât în toate ţările membre CAER, statul deţinea monopolul comerţului
exterior şi al rezervelor valutare, iar economia era supusă planificării centralizate,
colaborarea avea loc la nivel interguvernamental.
În legătură directă cu desfăşurarea schimburilor comerciale şi a relaţiilor de
credit dintre ţările membre ale CAER a fost creată şi a început să funcţioneze de la 1
ianuarie 1964 Banca Internaţională de Colaborare Economică (BICE). Se înfiinţează,
de asemenea, Banca Internaţională de Investiţii (BII), la 10 iulie 1970.
Pe parcursul evoluţiei relaţiilor de colaborare dintre ţările membre ale CAER s-
au manifestat adesea numeroase disensiuni, unele dintre ele transformându-se în
momente critice, cu deosebire cele privind modalităţile de concepere şi/sau
interpretare a formelor şi măsurilor de colaborare, cum sunt: trecerea la planul unic şi
organul unic de planificare, crearea de uniuni interstatale tehnico-productive de
ramură, de întreprinderi proprietate comună a mai multor ţări şi de complexe
economice interstatale, coordonarea comerţului ţărilor membre cu ţările dezvoltate
economic pe linia fixării în comun a cantităţilor exportate şi a pieţelor de desfacere ş.a.
În decursul celor circa patru decenii, cât a funcţionat CAER, economiile ţărilor
membre s-au dezvoltat în ritmuri şi cu rezultate diferite, în concordanţă cu eforturile şi
condiţiile interne ale fiecăreia, dar şi sub influenţa contextului internaţional.
După 1985, unele modificări în opinia cercurilor conducătoare ale URSS
favorizează o liberalizare a relaţiilor dintre ţările membre ale CAER, ceea ce va
permite şi o deschidere a CAER către CEE. Astfel, la 25 iunie 1988, a fost semnat de
către reprezentanţii acestor organizaţii Declaraţia Comună, prin care s-a convenit
stabilirea de relaţii speciale între ele. Pe baza acestui document, fiecare stat membru al
CAER poate stabili relaţii diplomatice cu CEE şi negocia acorduri comerciale şi de
cooperare care să aşeze relaţiile economice pe baze juridice stabile. Ca urmare, în
august 1989, au stabilit relaţii diplomatice cu CEE: RD Germană, URSS, Polonia,
Ungaria şi Bulgaria, iar ulterior Vietnam şi Cuba, precum şi România, în ianuarie
1990.

64
 În mai 1990, din inţiativă franceză, este semnat, de către 42 de ţări, statutul
Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), instituţie care reuneşte
pentru prima dată ţările din Estul şi Vestul Europei, precum şi alte ţări şi care are ca
principal obiectiv al activităţii sale promovarea investiţiilor în Europa Centrală şi de
Est, reducerea riscurilor de finanţare, facilitarea tranziţiei spre economia de piaţă a
acestor ţări şi accelerarea transformărilor structurale în cadrul lor.
La cumpăna deceniilor nouă şi zece, procesele şi fenomenele care se desfăşoară
în ţările din Europa Centrală şi de Est prefigurează tendinţe care îşi vor pune amprenta
atât asupra vieţii economico-sociale şi politice din ţările respective, cât şi asupra
evoluţiei economiei europene şi mondiale.
Încercări de integrare economică în alte părţi ale lumii. În deceniile şase şi
şapte, numeroase ţări, în majoritatea lor cu economie în curs de dezvoltare, care
generic erau numite ţări ale „lumii a treia“, dar care se deosebeau mult între ele din
punct de vedere al nivelului de dezvoltare economică, al resurselor naturale şi umane
şi, implicit, al perspectivelor de dezvoltare, manifestă preocupări pentru integrarea
economică interstatală.
Aceste preocupări vizează accelerarea dezvoltării economiilor lor, dar constituie
şi un reflex de apărare faţă de urmările procesului de integrare a ţărilor din alte zone.
Exemplificăm cu unele din numeroasele încercări, mai mult sau mai puţin viabile, de
integrare a ţărilor din alte continente decât cel european, de constituire a unor pieţe
comune ale ţărilor participante.
Astfel, în februarie 1960, la Montevideo (Uruguay) a fost semnat tratatul de
constituire a Asociaţiei Comerţului Liber din America Latină; în octombrie 1960, a
fost semnat, la Managua (Nicaragua), Tratatul General de Integrare Economică din
America Centrală; în 1960 a fost înfiinţată Uniunea Africano-Malgaşă; în 1967, prin
Convenţia de la Arusha, s-a constituit Piaţa Comună Est - Africană; în 1970, la
Bamako (Mali) s-a constituit Comunitatea Economică a Africii de Vest; în 1960, a
fost înfiinţată Uniunea Economică Arabă; în 1966 s-a constituit Organizaţia
Regională a ţărilor din Asia de Sud-Est şi din bazinul Oceanului Pacific (ASPAC), iar
în 1968 Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN), ş.a.
Evoluţiile economice, dar mai ales cele militare şi politice din Asia, Africa,
America Latină şi America Centrală, au impus regrupări de state în aceste părţi ale
lumii, modificări în statutele şi regulile de funcţionare ale organizaţiilor menţionate,
precum şi apariţia altor organizaţii (Bălăceanu Cristina).

65
CAPITOLUL V
RELAŢIILE COMERCIALE EXTERNE ALE ROMÂNIEI ÎN CADRUL
CONSILIULUI DE AJUTOR ECONOMIC RECIPROC

5.1. Introducere
Urmările celui de-al doilea război mondial, intrarea României în sfera de
influenţă a URSS au determinat restrângerea sferei geografice a relaţiilor noastre
economice externe în perioada imediat postbelică.
În acest context, România face eforturi deosebite, mai ales după 1970, pentru
lărgirea relaţiilor economice cu cât mai multe state. Şi aceasta nu numai în privinţa
schimburilor de mărfuri, ci şi în cea a cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice.

5.2. România în sistemul CAER în anii ’50 - ‘60

Anii următori încheierii conflagraţiei mondiale au adus schimbări esenţiale în
comerţul statelor din zonă. Jumătate din schimburile globale ale Europei de Est în
1948 erau realizate între statele regiunii, iar URSS a devenit partener privilegiat. În
1952, schimburile reciproce reprezentau circa 3/4 din comerţul acestor state, iar în
procente din comerţul global al fiecărei ţări membre, schimburile cu URSS
reprezentau 57% pentru Bulgaria, 29% pentru Ungaria, 32% pentru Polonia, 42%
pentru RDG, 58% pentru România şi 35% pentru Cehoslovacia.
Cazul României este, credem, relevant. Prin acordurile încheiate la 8 mai 1945
cu URSS, s-a stabilit şi livrarea reciprocă de mărfuri în valoare de 50 milioane $ pe o
perioadă de un an prelungită, ulterior, până în septembrie 1948.
Până la încheierea Tratatului de pace (1947), ţara noastră a semnat acorduri şi
convenţii comerciale cu Bulgaria, Uniunea Sovietică, Polonia, Cehoslovacia,
Iugoslavia, Ungaria. Ulterior, în 1947-1949, acestea au fost înlocuite prin tratate
bilaterale pe termen lung, de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală.
Schimburile au căpătat o nouă structură. La importuri predominau materii
prime, combustibili şi echipamente provenind mai ales din URSS; la export erau
prioritare maşinile industriale, anumite produse manufacturate şi bunuri alimentare
destinate sovieticilor. Rusia a devenit principalul furnizor de materii prime şi
combustibili, mărfuri necesare ţărilor din Europa de Est, pe măsură ce a devenit şi
principalul debuşeu pentru utilajele industriale est-europene, slabe calitativ.
Organizarea CAER în 1949 a reprezentat un pas important spre
instituţionalizarea şi reglementarea comerţului exterior dintre URSS şi sateliţii săi. S-a
discutat acest aspect în cadrul primelor sesiuni ale organizaţiei. Au fost adoptate
hotărâri atât în privinţa comerţului dintre statele membre cât şi în privinţa aceluia cu
statele capitaliste. Încă din documentul de înfiinţare a CAER se preconiza coordonarea
Planurilor de import şi export la mărfuri care aveau o mare importanţă pentru ţările
membre.
În primii ani de funcţionare a Consiliului se discuta în special despre necesitatea
sporirii circulaţiei mărfurilor între ţările membre. Sesiunea a 2-a CAER (25 august
1949), solicita încheierea de acorduri cu privire la livrări reciproce de mărfuri pentru
66
anul 1950 pe baza egalităţii de plăţi şi ulterior încheierea unor acorduri de lungă durată
privind livrările reciproce însoţite de liste cu cantităţile de mărfuri ce urmau a se livra
în fiecare an. S-a încercat stabilirea de condiţii comune de livrări şi contracte tip care
să înlesnească tranzacţiile comerciale. Pe lângă acestea, se sublinia că este necesar ca
surplusurile de care dispunea fiecare ţară să fie orientate către acoperirea nevoilor
celorlalte ţări.
Acordurile bilaterale de lungă durată nu permiteau decât schimburi pe grupe de
mărfuri. Din prima grupă făceau parte produsele dure (tari) pentru care cererea în
cadrul CAER era excedentară în raport cu oferta ori puteau fi vândute uşor pe pieţele
occidentale pentru devize convertibile. Printre acestea se numărau: cerealele,
produsele petroliere, minereuri şi materiale feroase şi neferoase, cărbunele,cocsul,
zahărul, utilajele performante pentru industria grea.
A doua categorie era formată din produse moi (uşoare) la care oferta CAER era
excedentară şi erau greu de plasat pe pieţele occidentale datorită calităţii scăzute.
Dintre acestea făceau parte maşini şi echipamente industriale, bunuri de consum.
Schimburile de produse erau contingentate.
În aceste condiţii, politica comercială a CAER se limita la simpla coordonare şi
cooperare, nu se punea nicidecum în discuţie trecerea la o treaptă superioară.
Hotărârile CAER nu făceau decât să accentueze situaţia existentă în comerţul dintre
statele membre. Încă din 1948, jumătate dintre schimburile acestora erau orientate
către partenerii din viitoarea organizaţie.
URSS a devenit un partener privilegiat de afaceri în zonă. Situaţia s-a perpetuat
şi, în 1952, 75% din comerţul zonei era destinat schimburilor mutuale, iar URSS
rămăsese cel mai important dintre partenerii comerciali. Astfel, 58% din comerţul
global al României era orientat în acea perioadă către Moscova.
România s-a dovedit docilă faţă de politica comercială impusă de CAER,
atitudine ce i-a fost dictată atât de realităţile politice ale vremii cât şi de politica
comercială a ţărilor occidentale faţă de blocul comunist. Oricum, un document
românesc din 1953 menţiona cu satisfacţie că în urma colaborării dintre întreprinderile
de comerţ exterior româneşti şi cele din celelalte ţări membre CAER s-a apărut
coordonat pe piaţa capitalistă şi s-a reuşit încheierea de tranzacţii la preţuri şi în
condiţii favorabile.
Procesul de reorganizare a Consiliului, început în anul 1954, a avut importante
urmări şi asupra politicii legate de comerţul exterior. Propunerile sovietice privind
reorganizarea şi activitatea de viitor a CAER cuprindeau şi referiri la înfăptuirea de
măsuri coordonate în relaţiile comerciale cu ţările capitaliste. Dovadă a interesului de
care se bucura acest sector al politicii comerciale, Sesiunea a 5-a CAER din 24-25
iunie 1954, Moscova adopta documentul „Despre comerţul ţărilor membre ale CAER
cu ţările capitaliste”.
Acesta preconiza „lărgirea pe bază de avantaje reciproce a relaţiilor cu ţările
capitaliste”. Iată deci că anumite restricţii întâlnite în epoca anterioară dispar datorit ă
probabil relaxării intervenite în urma morţii lui Stalin, dar şi nevoii de mărfuri
provenite din restul lumii.
Un aspect care se făcuse simţit încă din epoca anterioară îşi accentuează acum
trăsăturile, este vorba despre împărţirea ţărilor capitaliste în două categorii distincte:
ţări capitaliste slab dezvoltate şi alte ţări capitaliste.

67
 Prima categorie se bucura de un tratament preferenţial, se preconiza încheierea
de acorduri comerciale de lungă durată, putea fi acceptată eşalonarea achitării
preţurilor în vederea dezvoltării schimburilor şi chiar acordarea de ajutor tehnic, într-
un cuvânt strângerea şi menţinerea relaţiilor comerciale şi de cooperare economică.
CAER avea însă un interes bine determinat pentru aceasta. Urmărea livrarea de utilaje
şi alte mărfuri industriale, rezultate din economiile ţărilor membre, în schimbul
obţinerii de materii prime şi produse alimentare, mărfuri considerate deficitare.
De remarcat că această politică se ascundea sub pretextul susţinerii dezvoltării
economice a ţărilor respective. În plus, interesele economice serveau şi unor scopuri
politice legate de extinderea influenţei doctrinei comuniste în lume.
Un aspect nou în coordonarea relaţiilor comerciale era legat de organizarea în
cursul anului 1956 a două instituţii specializate la nivel interstatal: Comisia
permanentă pentru comerţul exterior şi Secretariatul permanent al camerelor de
comerţ din ţările „lagărului socialist”.
Prima era parte a structurilor CAER şi examina problemele în domeniu,
elaborând, după cum am afirmat deja în alt capitol, recomandări pentru coordonarea
politicilor comerciale ale ţărilor membre, încheierea de acorduri bilaterale, stabilirea
modalităţilor de plată şi a preţurilor.
A doua instituţie îşi propunea strângerea de informaţii, elaborarea de materiale
documentare, organizarea de conferinţe, publicarea de buletine de informare privind
evoluţia pieţei CAER şi a pieţei mondiale. Ambele instituţii îşi aveau sediul la
Moscova, ceea ce denota o dată în plus rolul jucat de sovietici. Dacă prima era parte a
structurilor CAER, recomandările sale trebuind să fie discutate de către statele
membre, a doua, deşi organizaţie care ar fi putut deschide posibilitatea unei cooperări
dincolo de planul guvernamental, nu avea putere de decizie.
Dezvoltarea economiilor de tip planificat cu accent pe industrializare a generat
la jumătatea anilor ‘60 o criză legată de faptul că resursele care permiteau dezvoltarea
extensivă erau pe cale de epuizare. De aici, necesitatea de a se ameliora
productivitatea muncii şi randamentul capitalului prin introducerea progresului tehnic
în industrie. Au apărut astfel reforma cehoslovacă 1965-1966, noul mecanism
economic maghiar 1968 şi „reforma” poloneză.
Per ansamblu, atitudinea României faţă de încercările de reformare a sistemului
de relaţii comerciale în cadrul CAER a fost ambiguă. Ea s-a datorat atât dependenţei
crescânde a industriei naţionale faţă de comerţul exterior şi nevoii de a spori eficienţa
exportului, cât şi din dorinţa de a afirma o poziţie independentă în relaţiile est-vest.
Între ţările europene cu care România întreţinea schimburi economice la
începutul anilor ‘50, în ordinea volumului şi a ponderii acestora, se numărau: URSS,
Italia, RFG, RDG, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Marea Britanie, Franţa. Între ţările
continentului asiatic se numărau Iran, Arabia saudită, China, Japonia, Turcia, Kuweit
şi Siria. Între ţările africane, Egipt, Maroc, Nigeria şi Tunisia.
În primele două decenii de după înfiinţarea Consiliului de Ajutor Economic
Reciproc, cel mai însemnat loc în totalul volumului schimburilor comerciale ale
României îl ocupă statele membre CAER.
Putem observa că principalul partener comercial al României în cadrul CAER
era URSS – atât din punctul de vedere al exporturilor, cât şi al imoprturilor. La mare
distanţă s-a situat pe locul al doilea Cehoslovacia iar pe ultimul loc, dacă exceptăm
68
Albania, s-a aflat în mod constant Bulgaria. De-a lungul timpului evoluţia comerţului
cu fiecare dintre statele membre C.A.E.R. s-a aflat în concordanţă cu evoluţia generală
a comerţului cu aceste state, aflându-se în scădere.
Ulterior, situaţia a început să se schimbe treptat şi România a militat şi, într-o
anumită măsură, a reuşit să-şi lărgească relaţiile economice externe cu un număr mai
mare de state dezvoltate şi în curs de dezvoltare, punând la baza lor principiile
respectării independenţei şi suveranităţii, egalităţii în drepturi, avantajului reciproc,
neamestecului în afacerile interne etc.

5.3. Bilanţul comercial al României în sistemul CAER

În decursul a circa patru decenii, cât a funcţionat CAER, economiile ţărilor
membre s-au dezvoltat în ritmuri şi cu rezultate diferite, în concordanţă cu eforturile şi
condiţiile interne ale fiecăruia, dar şi sub influenţa contextului internaţional. După
1985, unele modificări de opinie a cercurilor conductoare ale URSS favorizează o
liberalizare a relaţiilor dintre ţările membre CAER, ceea ce va permite şi o deschidere
a CAER către Comunitatea Economică Europeană. Apare, după cum se poate observa,
un evident dezechilibru între importuri şi exporturi.
Dacă grupa de combustibili şi materii prime deţinea 23,5% din totalul
importurilor României în 1950, ea a ajuns la 56,0% în anul 1989. Capacitatea proprie
de producţie a redus dependenţa de import în mod sensibil la maşini şi utilaje, materii
prime nealimentare, bunuri de larg consum. În plus, la export a crescut ponderea
maşinilor şi utilajelor la export de la 4,2% în 1950 la 29,3% în 1989, produsele
chimice au sporit de la 1,7% la 9,5 % în aceeaşi perioadă, iar bunurile de larg consum
de la 1,3% la 18,1%. Aceste modificări în structura mărfurilor exportate şi importate
reflectă deplasări geografice a comerţului exterior.
Evoluţia şi tendinţele schimburilor comerciale ale României în perioada
1950-1989 au fost marcate de numeroase împrejurări, atât sub aspect economic
cât şi politic, de factori ai producţiei naţionale, conjuncturii mondiale, preţurilor
şi politicii economice interne şi externe ş.a.
Începând cu anii ’70, ca urmare a crizei mondiale a petrolului, importurile de
utilaje şi materii prime, de ţiţei îndeosebi, se faceau, în cea mai mare parte, pe devize
convertibile, iar exporturile de produse manufacturate sunt direcţionate către ţări
membre CAER. Pentru acestea, mijloacele de plată erau efectuate pe relaţia clearing
ţări socialiste.
Deşi, în întreg intervalul de timp studiat, comerţul exterior al României a fost
îndreptat, în cea mai mare parte, către ţările socialiste, în perioada 1970 – 1980
raportul s-a inversat, ţările nesocialiste beneficiind de mai mult de jumătate dintre
exporturile româneşti.
În primii ani ‘50 asistăm la radicale reorientării geografice ale comerţului exterior al
României.
Din datele prezentate anterior, privind evoluţia acestei repartizării geografice,
se desprind mai multe concluzii importante:
În primul rând, timp de 20 de ani, între 1950 şi 1970, ţările socialiste, printre
care URSS pe primul loc, au deţinut cea mai mare pondere în comerţul exterior al
României, respectiv 83,2% în anul 1950, pentru ca apoi, treptat, această pondere să se
diminueze până la 56% în anul 1970.
69
 În al doilea rând, se evidenţiază faptul că, în aceeaşi perioadă, România a reuşit
să-şi diversifice relaţiile comerciale şi cu alte ţări ale lumii (capitaliste, dezvoltate şi în
curs de dezvoltare), astfel că de la o pondere, în anul 1950, de 16,8% a acestor ţări,
luate împreună, în comerţul exterior românesc, s-a ajuns la o pondere de 44% în 1970.
Lărgirea ariei geografice a schimburilor comerciale ale României cu alte state a redus
coeficientul de risc pe care îl implică, inerent, pentru orice economie naţională,
participarea la circuitul economic internaţional într-o singură direcţie. Se diminua în
acest fel independenţa faţă de URSS.
Într-adevăr, până în anii ‘80, numeroşi analişti occidentali subliniau rolul pe
care l-a avut România în dinamizarea relaţiilor Est-Vest. Aceştia subliniau, în general,
conflictele permanente existente între conducerea de partid de la Bucureşti şi
corespondenţa de la Moscova, atât în cadrul Pactului de la Varşovia, cât şi în cadrul
CAER, considerându-le ca fiind dovezi ale autonomiei României în interiorul blocului
estic.
Toate luările de poziţie concurau în creditarea unei imagini de ţară
independentă, a cărei politică externă se întemeia pe considerente realiste privind
interesul naţional, pe apărarea suveranităţii naţionale şi a integrităţii teritoriale a
statului. Politica de pace şi de angajament internaţional, pe care liderii români ai
perioadei pretindeau că o duc, căpăta proporţii continentale şi istorice în literatura
propagandistică a acelor vremuri. Astfel, unii autori români au mers până la a susţine
că Actul final de la Helsinki îşi are originea în conceptul creării unui sistem de
securitate şi cooperare în Europa, edificat de Nicolae Ceauşescu în 1970.
La sfârşitul anilor 1980, perspectivele occidentale deveniseră categorice:
România era un stat izolat în interiorul blocului sovietic, cu o politică externă orientată
tot mai mult spre regimuri totalitare şi cu o politică internă care încălca prevederile
interne şi externe – semnate de liderii de la Bucureşti – cu privire la respectarea
drepturilor omului.
În al treilea rând, datele prezentate ilustrează că, în anii 1975 şi 1980, ponderea
ţărilor socialiste, în comerţul exterior românesc, ajunsese să depăşească pe cea a ţărilor
socialiste. Aceştia au fost anii de maximă deschidere spre ţările occidentale, rezultat al
faptului că, între timp, România devenise membră a GATT (azi OMC), a FMI şi a
Băncii Mondiale, încheiase numeroase acorduri comerciale şi de cooperare
economică şi tehnico-ştiinţifică pe termen lung cu ţările vestice şi îndeosebi cu cele aflate
în curs de dezvoltare.
În al patrulea rând, se observă că între anii 1980 şi 1988, a avut loc, treptat, o
inversare de orientare geografică a comerţului exterior al României. Astfel asistăm la o
creştere mai rapidă a ponderii, în cadrul acestuia, a relaţiilor cu ţările socialiste, care, în
ultimii ani ai perioadei menţionate, depăşea 60%, concomitent cu reducerea deosebit
de accelerată a ponderii ţărilor nesocialiste, care a ajuns să se situeze, în aceşti ani,
între 35,8%-38,1%.Treptat a fost creat şi un cadru politic şi juridic, menite să faciliteze şi
să impulsioneze relaţiile comerciale şi de cooperare economică, semnându-se cu un
număr tot mai mare de state acorduri comerciale şi de plăţi, acorduri de cooperare
economică şi tehnico-ştiinţifică de lungă durată, precum şi un număr mare de convenţii în
diferite ramuri de activitate economică.
Cât priveşte acţiunile de cooperare, mai ales cu o serie de ţări în curs de dezvoltare,
multe dintre ele nu au dat rezultatele scontate, provocând importante daune economiei

70
noastre naţionale. Pieţele ţărilor membre ale CAER erau pieţe cunoscute ca puţin
pretenţioase în ceea ce priveşte parametrii tehnici ori calitatea produselor.
Acest fapt, coroborat cu ambiţia cercurilor conducătoare româneşti de a plăti integral
şi în termen scurt datoria externă, a condus la forţarea exporturilor de bunuri de consum,
industriale şi îndeosebi alimentare, ceea ce, în condiţiile scăderii producţiilor agricole a
afectat în mod negativ asigurarea necesarului de produse pentru consumul curent al
populaţiei.
Fenomenul îmbracă forma unui cerc vicios în anii 1986 – 1988 şi conduce la
creşterea tensiunilor sociale. Opoziţia faţă de reformele economice şi politice
democratice ce începuseră să se înfăptuiască în unele ţări socialiste vecine au dus la
izolarea României, într-o bună măsură, faţă de cea mai mare parte a ţărilor membre ale
CAER.
Aprofundând analiza evoluţiei repartizării geografice a comerţului exterior al
României, respectiv pe ţări membre ale CAER, în perioada anilor 1960-1998,
observăm că la perioade ciclice de 10-20 de ani, apar inversări de situaţii, rezultat al
influenţei puternice a factorilor politici externi, neputând fi ignoraţi nici factorii
politici interni care au potenţat tendinţele respective.
Astfel, între anii 1960-1980, aşa cum o ilustrează evoluţiile comerţului exterior
al României pe grupe de ţări, ţările membre ale CAER, care erau primul partener
comercial al ţării noastre, şi reduc constant ponderea de la 66,8% în anul 1960 la 34,6
în anul 1980. În aceeaşi perioadă, până în 1975, în comerţul exterior creşte ponderea
ţărilor capitaliste dezvoltate, respectiv de la 22,3%, în anul 1960, la 36,7%, în anul
1975.
Este de subliniat că şi în anul 1980 ţările capitaliste dezvoltate deţineau o
pondere importantă în schimburile comerciale cu România, plasându-s pe locul al
doilea, ca parteneri, respectiv 33%, deci aproape de ponderea ţărilor socialiste
(34,7%).
Aşa cum arătam la începutul analizei noastre, următoarea perioadă de 10 ani
(1980-1990) a însemnat reorientări substanţiale în schimburile comerciale externe ale
României.
În primul rând, creşte rapid ponderea ţărilor CAER, de la 34,6% în 1980 la
58,3% în 1986, după care această pondere se situează, în anii următori, la peste 50%.
În al doilea rând, scade ponderea ţărilor capitaliste dezvoltate, de la 33,0% în
1980 la 20% în 1986, pentru ca apoi ea să nu depăşească 25% în 1988.
În al treilea rând, se înregistrează o scădere rapidă a ponderii ţărilor în curs de
dezvoltare de la 26,0% în anul 1980 la 13,4% în anul 1988.
Din analiza acestor date statistice, pe care le luăm cu anumite rezerve în ceea ce
priveşte exactitatea lor, se pot desprinde următoarele constatări:
 În primul rând, datele arată că, pe total, în întreaga perioadă postbelică, România a
derulat cea mai mare parte a schimburilor ei comerciale cu ţările socialiste, dar cu mari
oscilaţii de la o perioadă la alta. Ponderea acestora s-a menţinut la un nivel ridicat mai
ales în primul deceniu postbelic din motive subliniate mai sus, pentru ca în perioada
următoare (deceniile şapte şi opt) să înregistreze o puternică tendinţă de scădere.
Aceasta este perioada în care România şi-a normalizat treptat relaţiile cu marea
majoritate a ţărilor capitaliste şi şi-a extind puternic relaţiile cu ţările aflate în curs de
dezvoltare. Începând cu deceniul nouă situaţia se inversează; ponderea ţărilor

71
 socialiste înregistrată din nou o creştere relativ importantă, scăzând corespunzător
ponderea ţărilor nesocialiste, tendinţa stopată în anii 1988-1989.
 În al doilea rând, datele arată că întreaga perioadă luată în studiu, în cadrul
relaţiilor cu ţările socialiste, mai ales cu statele membre ale CAER, ponderea cea mai
mare, dar cu oscilaţii de creşteri şi scăderi, a revenit ţărilor membre ale CAER. Spre
deosebire de celelalte ţări membre ale CAER, România a acordat aceeaşi atenţie şi
relaţiilor cu ţările socialiste nemembre ale CAER, ponderea acestora menţinându-se
relativ ridicată în perioada luată în studiu. Aceasta s-a datorează faptului că România
nu s-a amestecat în conflictul chino-sovietic declanşat la începutul deceniului şapte,
păstrând legături normale, atât în plan politic, cât şi economic cu toate ţările socialiste.
 În al treilea rând, în ce priveşte relaţiile comerciale cu ţările nesocialiste, datele
arată o tendinţă inversă în raport cu evoluţia relaţiilor comerciale cu ţările socialiste. În
cadrul acestora ponderea cea mai mare a revenit ţărilor capitaliste dezvoltate, care a
atins nivelul maxim în comerţul nostru exterior la mijlocul deceniului opt, pentru ca în
anii următori să scadă din motive legate de evoluţia anterioară a balanţei comerciale şi
de plăţi cu acele ţări.
Cât priveşte relaţiile comerciale cu ţările în curs de dezvoltare, acestea au
înregistrat o creştere moderată în deceniul şapte, pentru ca în deceniul opt să cunoască o
puternică dezvoltare, iar în perioada următoare, ponderea lor să se reducă substanţial.
Schimbările rapide survenite în Europa Răsăriteană, inclusiv România, în anul
1989, ridică probleme noi cu care aceste ţări se vor confrunta. Trecerea mai rapidă sau
mai lentă spre o economie de piaţă va influenţa cu siguranţă şi relaţiile economice
externe ale acestor ţări.

5.4. Orientări economice ale României după 1990

În nici un alt domeniu nu s-a vădit lipsa de consistenţă a regimului comunist ca
în cel economic. Atât economiile fiecărei ţări socialiste, luata în parte, cât şi sistemul
de cooperare economică dintre ele – CAER – s-au dovedit, în final, falimentare.
Documente de arhivă ne demonstrează că eşecul a fost sesizat de liderii politici
comunişti mult mai devreme decât credeam până acum. Dar prin regimul comunist,
fiind în primul rând o proiecţie ideologică ce trebuia impusă cu orice preţ, s-au
încercat tot soiul de soluţii de compromis.
Economia de comandă se dovedise a fi ineficientă, mecanismele ei de
funcţionare, în principal, nepropunându-şi să asigure libertatea de acţiune a agenţilor
economici. Sistemul planificării a fost conceput, în cea mai mare parte, în afara legilor
pieţei, astfel că, de la o perioadă la alta, el încălca tot mai mult legile naturale ale
evoluţiei vieţii economice, eliminând concurenţa şi mecanismele economico-
financiare ale pieţei din motorul dezvoltării.
Acesta se caracteriza prin:
- dominaţia proprietăţii de stat, ca urmare a eliminării celei private;
- prioritatea interesului general;
- excluderea liberei iniţiative a agenţilor economici.
Exagerările şi greşelile din politica economică românească în perioada
postbelică, nu pot fi explicate numai prin excesele unui dictator sau ideologia
comunistă promovată de o anumită naţiune, ci şi prin lupta de salvgardare a economiei

72
naţionale. De exemplu, în cazul României, forţarea industrializării a fost şi un răspuns
la tentativa CAER de agrarizare a ţării.
Dispariţia Uniunii Sovietice nu a însemnat dispariţia problemei protecţiei
independenţei economice naţionale, ci numai extinderea ariei geografice de unde
veneau provocări. Procesul de mondializare şi consolidarea Uniunii Europene, vidul
strategic în care am rămas după dipariţia Tratatului de la Varşovia şi a CAER, între
altele, au complicat problemele în loc să le simplifice.
Totodată, realitatea existentă în ţările lumii socialiste a impus trecerea de la acest
mod anacronic la un alt fel de desfăşurare a vieţii economice, bazat pe libertatea de
alegere a agenţilor economici, pe libertatea schimburilor, a comerţului şi a creditului,
pe mecanismul cererii şi ofertei în cadrul concurenţei de piaţă.
Toate aceste cerinţe au pornit de la premisa că mecanismul economiei de piaţă
prezintă o serie întreagă de virtuţi specifice de organizare a societăţii, dintre care, pe
bună dreptate, Anghel Rugină menţiona:
 a păstra libertăţile umane mai bine decât orice alt sistem care a existat în istorie;
 s-a dovedit mai productiv decât orice alt sistem pe care umanitatea l-a cunoscut;
 este un sistem social-politic deschis care admite critica ce poate fi constructivă,
conducând la progres, sau negativă, conducând la regres;
 este un sistem bazat pe iniţiativa privată, fiecare individ fiind liber să-şi
construiască viaţa aşa cum vrea, după dorinţele şi puterile sale;
 acest sistem se bazează pe vocea majorităţii car, în alegeri libere, este sursa
ultimă şi primară pentru puterea politică.
Punând în balanţă atât plusurile cât şi minusurile unui astfel de sistem, şi anume
a sistemului economic capitalist, numit în literatura de specialitate şi „sistem de
piaţă”, experienţa de până acum a demonstrat că, într-adevăr, acesta nu este un model
perfect, dar nici nu există o altă alternativă mai bună.
În acelaşi timp, trebuie evidenţiat faptul că introducerea economiei de piaţă în
ţările Europei Centrale şi de Est nu va duce automat la bogăţie şi bunăstare. Până la
urmă, fiecare ţară fostă socialistă a trebuit să recurgă la cooperarea economică cu
ţările occidentale, într-un efort disperat de a-şi asigura supravieţuirea.
Cu toate acestea, întârzierea tehnologică s-a mărit şi a devenit un handicap greu
de depăşit chiar şi după mulţi ani de la căderea regimurilor comuniste.
Prin urmare, - scrie Mihai Stoica -, rezultă că tranziţia nu trebuie făcută către un
capitalism „abstract” ale cărui principii sunt extrase din manuale de micro şi
macroeconomie, ci către un capitalism „real” care acordă prin definiţie un rol major
acţiunilor regulatoare ale pieţei.
Pornind de la aceste premise, se poate aprecia că absolutizarea împărţirii în
economii conduse centralizat de către stat şi economii care funcţionează pe bază de
piaţă este inexactă şi neştiinţifică.
Aceste două tipuri se întrepătrund în diferite tipuri de economie mixtă, în care
condiţiile de piaţă se îmbină într-o măsură sau alta cu dirijismul din partea statului.
Aceasta creează o mare diversitate de forme în cadrul economiilor de piaţă, care
necesită o abordare diferită în analiza lor, cu privire la mecanismele şi instrumentele
specifice de funcţionare.
Privit în ansamblu, avându-le în vedere pe toate acestea, exportul unei ţări
73
constituie, în ultimă instanţă, element relevant al nivelului de dezvoltare
economică a ei. Exportul pe locuitor, constituie, credem, în ultima instanţă, un
element de apreciere a locului, rolului şi poziţiei economiei unei ţări în ierarhia
internaţională.
Sub acest aspect, în 1989, România, cu un export de 453 de dolari pe
locuitor, se situează, potrivit unui clasament întâlnit în literatura de specialitate,
pe locul 21 din 24 de ţări europene luate în calcul. Pe primele trei locuri se
situează Belgia – Luxemburg cu 9.901 dolari, Elveţia cu 7.752 dolari şi Olanda cu
7.274 dolari, iar pe ultimele trei locuri URSS cu 380 dolari, Polonia cu 348 dolari
şi Albania cu 110 dolari.
Exportul pe locuitor al României este mai mic de peste patru ori decât media
europeană, care este de 1.961 dolari, şi de circa opt ori decât media ţărilor dezvoltate
europene, care este de 3.854 dolari. Iar faţă de primele ţări în clasamentul menţionat
decalajul este de circa 1/20 şi respectiv de peste 1/15 în defavoarea ţării noastre10.
În literatura de specialitate se arată că în aprecierea locului României la
indicatorul menţionat trebuie ţinut cont şi de faptul că peste 40% din valoarea
exportului României, corespunzătoare relaţiei clearing ţări socialiste, provine din
transformarea rublelor în dolari la un curs relativ apropiat al acestor monede faţă de
leu, ceea ce deformează calculele.
Totodată, se arată că nivelul scăzut al indicatorului respectiv se explică şi prin
politica de lichidare forţată a datoriei externe, care a urmărit obţinerea unor excedente
comerciale pentru a efectua plăţi în acest sens, realizate însă în special prin reducerea
importurilor, ceea ce a diminuat şi posibilităţile de export.
În condiţiile de după 1989 se impune direcţionarea eforturilor spre
retehnologizarea ramurilor economice, obţinerea produselor de calitate, competitive pe
pieţele străine, ceea ce asigură creşterea eficienţei exporturilor. Eficienţa activităţii de
comerţ exterior al României reprezintă însă problema cea mai dificilă şi sub unele
aspecte controversată.
În ciuda dezvoltării considerabile, cantitativă îndeosebi, a capacităţii de
producţie industrială şi a creşterii producţiei agricole, produsele oferite pe pieţe
străine, adesea considerabile cantitativ, sunt inferioare calitativ, cu grad redus de
prelucrare, rezultat al unor industrii energofage, mari consumatoare de materii prime şi
cu tehnologii depăşite, ceea ce afectează în mod negativ competitivitatea lor pe pieţele
respective.
În anul 1990 deficitul comercial a depăşit 1,7 miliarde de dolari. În anul 1991,
România îşi reduce importurile şi, astfel, chiar dacă exporturile rămân relativ aceleaşi,
deficitul comercial tinde să se micşoreze (Btina 2014).

În 2016, exporturile au crescut cu 5,1% faţă de anul anterior, până la 57,39

miliarde euro, în timp ce importurile au urcat cu 7%, la 67,34 miliarde euro. Deficitul
comercial din 2016 a fost de 9,96 miliarde euro, mai mare cu 19% faţă de 2015.11

În perioada ianuarie-august 2017, exporturile au însumat 41,02 miliarde euro,

iar importurile au fost 48,91 miliarde euro. Valoarea schimburilor intra-UE28 de

10
Mureşan, M., Evoluţii economice 1945 - 1990, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p.168 şi urm.
11
www.economica.net › Economie › News
74
bunuri în primele opt luni a fost de 31,08 miliarde euro la exporturi şi de 37 miliarde
euro la importuri, reprezentând 75,8% din total exporturi şi 75,7% din total importuri.

Valoarea schimburilor extra-UE28 de bunuri în aceeaşi perioadă a fost de 9,942

miliarde euro la exporturi şi de 11,91 miliarde euro la importuri, reprezentând 24,2%
din total exporturi şi 24,3% din total importuri. Ponderi importante în structura
exporturilor şi importurilor sunt deţinute de grupele de produse: maşini şi echipamente
de transport - 46,8% la export şi 37,1% la import şi alte produse manufacturate -
33,6% la export şi respectiv 30,7% la import (Bălăceanu Cristina 2014).

CAPITOLUL VI

RELAŢIILE COMERCIALE EXTERNE ALE ROMÂNIEI CU UNIUNEA

EUROPEANĂ
6.1. Introducere
La sfârşitul anilor ‘80, ţările Europei comunitare erau preocupate de relansarea
procesului de integrare, proces aflat în stagnare de aproape două decenii. Accelerarea
procedurilor de instituire efectivă a celor patru libertăţi şi adoptarea de noi principii de
integrare urmau să pregătească terenul pentru mult controversata unificare monetară.
În strategia integrării, conceptul cheie a devenit convergenţa: converganţa nominală,
pentru îndeplinirea criteriilor de participare la moneda unică; convergenţa reală, pentru
crearea unei zone monetare optime.
În ansamblu, convergenţa politicilor şi resurselor spre realizarea Uniunii Economice şi
Monetare, în baza unei logici cumulative de aprofundare a integrării economiilor
membre, în vederea unificării politice. Relaţiile cu ţările Europei Centrale şi de Est se
prefigurau ca relaţii de cooperare diferenţiată, conform acordurilor bilaterale şi
multilaterale încheiate.

6.2. Extinderea Uniunii Europene spre Est şi incidenţa sa asupra comerţului

exterior
Schimbarea regimurilor politice din centrul şi estul continentului precum şi
opţiunea fermă a fostelor ţări socialiste de orientare politică şi economică spre modelul
occidental au modificat strategia Uniunii Europene prin perspectiva extinderii.
Considerată imediat, atât în Vest cât şi în Est, ca prioritate politică, extinderea a fost
imaginată ca un „proces rapid şi global”, posibil de finalizat până la începutul noului
mileniu.
Prin urmare, aprofundarea şi extinderea au devenit coordonatele esenţiale ale
strategiei de integrare pe continentul european. La baza strategiei de extindere au fost
aşezate criteriile de aderare definite la Copenhaga şi principiul egalităţii de tratament.
Consiliul European de la Madrid insista asupra necesităţii ca, atât deschiderea cât
şi derularea negocierilor, să se decidă în baza evaluărilor Comisiei asupra gradului de
îndeplinire de către fiecare candidat în parte a criteriilor de la Copenhaga. În
decembrie 1997, Consiliul european lansa oficial procesul de extindere. Acesta
include în prezent 13 ţări: Bulgaria, Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, România, Slovacia, Slovenia şi Turcia.
Consiliul de la Luxemburg a decis în special că extinderea va trebui să includă:
75
 Conferinţa europeană, cadru multilateral incluzând cele 10 ţări din Europa Centrală
şi de Est, Cipru şi Malta; Conferinţa a fost lansată în 1998;
 Procesul de aderare, pentru cele 10 ţări din Europa Centrală şi de Est şi Cipru;
procesul a fost lansat în 30 martie 1998;
 Negocierile de aderare, deschise la 31 martie 1998 cu şase ţări, conform
recomandărilor Comisiei, respectiv: Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria,
Polonia şi Slovenia;
 Malta, care îngheţase candidatura în 1996, a relansat-o în 1998.
În decembrie 1999, Consiliul de la Helsinki a confirmat caracterul global al
extinderii şi a decis, ca în baza recomandărilor Comisie, să se deschidă negocieri
formale de aderare cu alte 6 ţări candidate, respectiv: Bulgaria, Letonia, Lituania,
Malta, România şi Slovacia. Negocierile au fost deschise formal cu acest al doilea
grup pe 15 februarie 2000.
Despre Turcia, Consiliul de la Helsinki a decis că este un candidat cu vocaţie de
posibil membru pe baza aceloraşi criterii de la Copenhaga.
Uniunea Europeană a cunoscut deja câteva valuri reuşite de extindere. Tratatele de
la Paris, din anul 1951, instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi
Tratatele de la Roma, din 1957, instituind Comunitatea Economică Europeană şi
EURATOM au fost semnate de şase ţări fondatoare: Belgia, Franţa, Germania, Italia,
Olanda şi Luxemburg. Ulterior, au avut loc 4 extinderi care au ridicat la 15 numărul
statelor membre:
 1973 – Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit;
 1981 – Grecia;
 1986 – Portugalia şi Spania;
 1995 – Austria, Finlanda şi Suedia.
Actuala extindere este însă apreciată ca fără precedent, implicând riscuri ridicate
din punct de vedere economic, social şi politic, dacă se are în vedere anvergura şi
diversitatea pe care o presupune.
După căderea zidului Berlinului, în 1989, Comunitatea a dezvoltat rapid relaţii
diplomatice cu toate ţările din Europa Centrală şi de Est, a încheiat acorduri de comerţ
şi de cooperare şi a creat programul Phare de susţinere financiară a eforturilor de
tranziţie. Phare a devenit între timp cel mai important program de sprijin a ţărilor din
Europa Centrală şi de Est în eforturile de pre-aderare.
În anii ‘90, Comunitatea a început să încheie Acorduri de Asociere, numite
Acorduri Europene, cu 10 ţări ale Europei Centrale, acorduri care constituie baza
juridică a relaţiilor bilaterale între Uniunea Europeană şi aceste ţări. Astfel de acorduri
existau deja pentru Turcia, din 1963, Malta, din 1970, şi Cipru, din 1972. În cazul
ţărilor din Europa Centrală şi de Est, finalitatea acordurilor este instituirea unei zone
de liber schimb între Uniunea Europeană şi ţările asociate, în baza principiului
asimetriei concesiilor – o liberalizare mai rapidă de către Uniunea Europeană decât de
către ţările asociate.
În cazul Ciprului, Maltei şi Turciei, Acordurile acoperă domenii similare, mai puţin
dialogul politic, şi au drept obiectiv instituirea unei uniuni vamale. Obiectivul a fost
atins cu Turcia, în anul 1995, iar cu Cipru uniunea vamală a devenit efectivă în anul
2002.

76
 Acordurile europene au facilitat dezvoltarea comerţului între Uniunea Europeană şi
ţările din Europa Centrală şi de Est, au promovat ajutorul financiar şi investiţiile.
Acordurile europene au recunoscut intenţia ţărilor asociate de a deveni membre ale
Uniunii Europene, obiectiv confirmat prin depunerea candidaturilor individuale ale
acestor ţări.
Comisia europeană apreciază că extinderea Uniunii Europene va fi benefică nu
doar din punct de vedere politic ci şi economic.
Dar, accentuarea disparităţilor ce vor rezulta ca urmare a slabelor performanţe
economice ale ţărilor central şi est-europene, prezintă riscuri de dezintegrare
europeană prin disfuncţionalitate. În consecinţă, ţările ce doresc aderarea trebuie să
parcurgă o etapă de tranziţie în care economiile să devină competitive şi acquis-ul
comunitar să fie transpus în dreptul intern.

6.3. Evoluţia politicii comerciale comune în contextul integrării economice

europene

Aprofundarea construcţiei europene semnifică progresul gradual al integrării

economice spre etapele sale superioare, adică calea parcursă de Uniunea Europeană de
la formula uniunii vamale până la stadiul de uniune economică şi monetară. Itinerariul
parcurs a presupus eliminarea tuturor barierelor din calea schimburilor comerciale şi
favorizarea mobilităţii factorilor de producţie între ţările membre, instituirea pieţei
comune şi a pieţei interne unice. Decizia de a introduce moneda unică s-a bazat pe
suprimarea riscurilor şi costurilor tranzacţiilor inerente operaţiunilor de schimb şi,
implicit, a stimulării schimburilor intra-europene. Este absolut evident că aceste
progrese nu puteau fi posibile fără armonizarea şi unificarea politicilor economice
naţionale. Altfel spus, integrarea pieţelor nu poate fi realizată fără integrarea politicilor
economice.
Temelia construcţiei europene şi a principiului său suprem de solidaritate este
constituită de politicile comune, anume: politica comercială, politica agricolă, politica
de concurenţă şi politica structurală. Uniunea Europeană foloseşte politicile comune
pentru a face faţă dublei exigenţe la care este supusă, anume adâncirea şi consolidarea
propriei integrări, precum şi fenomenului de globalizare.
Este important să subliniem că politica comercială europeană a evoluat continuu pe
măsura aprofundării construcţiei europene. În ultimele două decenii, politica
comercială europeană a transferat accentul prioritar privind liberalizarea schimburilor
mondiale în favoarea definirii şi aplicării regulilor comerciale multilaterale precum şi
în vederea susţinerii efortului propriu în faţa fenomenului de globalizare.
În acelaşi timp, nu putem trece cu vederea faptul, că politica comercială comună a fost
deseori şi ţinta unor critici dure, care se referă, în primul rând, la caracterul ei
protecţionist, în al doilea rând, la posibilităţile sale reduse de a promova industria
europeană care înregistrează în ultimul timp un retard faţă de domeniul respectiv din
SUA şi Japonia.
Este interesant de studiat comparativ modul în care a evoluat comerţul exterior al
Uniunii Europene, Statelor Unite ale Americii şi Japoniei în ultimul deceniu al
secolului trecut.

77
În ceea ce priveşte importul regiunilor analizate, trendul crescător este menţinut – ca şi
în cazul exportului. Excepţiile le putem observa la nivelul anului 1993, în cazul UE, şi
între anii 1997-1999 în cazul Japoniei, când nivelul importurilor a scăzut.
Balanţa comercială a Statelor Unite ale Americii a fost deficitară în toată perioada de
timp analizată, cea a Japoniei a fost excedentară pe parcursul întregului deceniu, iar
balanţa comercială a Uniunii Europene a urmat o traiectorie ciclică. La începutul
perioadei Uniunea Europeană a avut un sold al balanţei comerciale negativ, între anii
1993-1998 balanţa comercială a fost excedentară, pentru ca la finele deceniului soldul
acesteia să devină din nou negativ.
Pentru a putea concluziona asupra relaţiilor comerciale ale celor trei zone analizate,
este necesar să ne aplecăm asupra schimburilor comerciale dintre acestea.

Volumul schimburilor comerciale dintre Uniunea Europeană, pe de o parte,

şi Statele Unite ale Americii şi Japonia, pe de altă parte, s-a mărit în anul 2000
comparativ cu anul 1990.

Dacă în anul 1990, soldul balanţei comerciale a Statele Unite ale Americii
rezultat din schimburile comerciale cu Uniunea Europeană era uşor pozitiv, în anul
2000, Statele Unite ale Americii înregistrează un substanţial deficit comercial din
comerţul cu Uniunea Europeană. Japonia păstrează soldul negativ al balanţei
comerciale rezultate din schimburile comerciale cu Uniunea Europeană.
Balanţa comercială a Uniunii Europene rezultată din schimburile comerciale cu
Statele Unite ale Americii este deficitară la nivelul anului 1990, dar tinde spre
echilibrare în anul 2000. În schimb, soldul balanţei comerciale a Japoniei rezultat din
schimburile comerciale cu Statele Unite ale Americii este pozitiv, atât în anul 1990,
cât şi în anul 2000.
Atât balanţa comercială a Uniunii Europene, cât şi cea a Statele Unite ale
Americii rezultată din schimburile comerciale cu Japonia este deficitară la începutul şi
sfârşitul deceniului trecut, cu toate că valoarea schimburilor comerciale a crescut
considerabil.
În concluzie, apreciem că schimburile comerciale dintre cele trei zone
analizate şi-au sporit substanţial valoarea în anul 2000, comparativ cu anul 1990.
Anul 2001, marcat de evenimentele din septembrie, înregistrează o prăbuşire
spectaculoasă a ratelor de creştere. Diminuarea ritmurilor acţiunilor şi
reducerera cererii pe principalele pieţe mondiale au afectat drastic dinamica
fluxurilor comercialte.
Pe ansamblu ţărilor dezoltate, exporturile şi importurile înregistrează o scădere de
1%. Diminuările cele mai accentuate au fost înregistrate de cei trei poli ai economiei
mondiale(Statele Unite ale Americii, pentru care volumul valoric al comerţului
exterior s-a redus cu 7%, pentru Uniunea Europeană s-a redus cu 4% şi Japonia pentru
care exportul s-au redus cu 16%, iar importul cu 8%).

6.4. Comerţul exterior al României cu ţarile membre ale Uniunii Europene

Reorientarea geogrfică a comerţului exterior după 1990 devine mai evidentă
analizând care sunt primii zece parteneri comerciali. La export, primii zece parteneri
membri ai Uniunii Europene reprezintă 63,85% din exporturile româneşti, iar la
import primii zece parteneri, ţări membre ale Uniunii Europene reprezintă 58,32% din
78
total. Aşadar, atât la export, cât şi la import preponderent sunt state membre ale
Uniunii Europene.
La importuri, un loc important îl ocupă Federaţia Rusă, cu702 mil.$, dar un nivel
modest la exporturi, 47 mil.$, generând cel mai mare deficit comercial al României cu
o altă ţară.
Principalii parteneri comerciali ai României din Uniunea Europeană sunt: Italia,
Germania, Franţa şi Marea Britanie. Aceste ţări reprezintă 52,11% din exporturile
României şi 47,68% din importurile ei.
Dacă facem o comparaţie între exporturile şi importurile ţării noastre, observăm că
ele au o evoluţie asemănătoare. Singura deosebire ar fi inversarea locurilor cinci şi
şase între partenerii noştri externi, membri ai Uniunii Europene. Dacă, la export,
Austria ocupa poziţia a cincea în ordinea volumului schimburilor comerciale şi Olanda
ocupa poziţia a şasea, la import Olanda trece pe locul cinci, devansând Austria.
Sunt interesant de studiat relaţiile economice externe ale României cu Italia,
Germania, Franţa şi Marea Britanie, ţări ce ocupă primele locuri în totalul
schimburilor comerciale ale României în perioada analizată.
În ultimul deceniu al secolului trecut, schimburile comerciale cu Italia au evoluat
spectaculos. Astfel, în 1999, Italia a fost primul nostru partener comercial atât la
export cât şi la import, cu ponderi de 23,3% şi respectiv 19,6% din exportul şi
importul total al României. Cu acest volum, de peste 4 miliarde de dolari SUA
(21,3%), se depăşea de peste 20 de ori nivelul atins în 1970. Balanţa comercială a fost
în toată această perioadă cronic deficitară, deficite înregistrate de altfel cu toţi
principalii noştri parteneri comerciali. Este adevărat, cu Italia deficitul comercial al
anului 1999 a scăzut considerabil, comparativ cu cele înregistrate în relaţiile cu alţi
parteneri comerciali din vârful clasamentului relaţiilor noastre economice externe.
În ceea ce priveşte Germania, deficitul cumulat de România în perioada 1990-1999
este de 3,5 mil. dolari SUA. Putem aprecia că schimburile din această perioadă sunt
inversul celor din 1981-1989, când excedentul cumulat de ţara noastră a fost de 3,3
mil. dolari SUA.
Schimburile comerciale cu Franţa scad în primii doi ani ai perioadei analizate, după
care de poate observa o creştere vertiginoasă, ca din, 1996, să depăşească constant un
miliard dolari SUA anual. În 1999 Franţa ocupa locul trei în totalul schimburilor
comerciale ale României cu un volum de 1.229 milioane dolari SUA şi o pondere de
6,5%; deci, de peste 20 de ori mai mult decât în anii 1960-1961, dar cu o balanţă
comercială net defavorabilă ţării noastre – deficit de 170 mil. dolari SUA, ceea ce
reprezenta a zecea parte din deficitul comercial înregistrat de România în acel an.
Concluzionând, putem spune că, în această perioadă, Franţa redevine partener
semnificativ, potrivit tradiţiei antebelice, dar cu o balanţă comercială mult înrăutăţită
faţă de acea perioadă.
Se poate constata că, spre deosebire de majoritatea partenerilor, schimburile
comerciale cu Marea Britanie, în această perioadă, cu excepţia primilor ani, cresc
constant. Pentru prima dată, exportul României trece de 300 milioane dolari SUA în
anul 1998. Privind în ansamblu, balanţa comercială este defavorabilă, cu deficite ce
tind spre 100 mil. dolari SUA anual.
În anul 1999, cu un volum de 413 milioane dolari SUA în exportul României şi 440
milioane dolari SUA la import, Marea Britanie deţinea o pondere de aproape 5% la
export şi 4% la importul ţarii noastre.
79
 În raport cu cele prezentate anterior, considerăm că se cuvin unele precizări. Astfel,
în anul 2000 schimburile comerciale dintre România şi Uniunea Europeană au însumat
14 miliarde dolari, de trei ori mai mult decât nivelul înregistrat în 1992, respectiv
înainte de intrarea în vigoare a Acordului European. Această evoluţie dovedeşte că
Acordul European şi-a jucat foarte bine rolul de „generator de comerţ” şi a atins unul
dintre obiectivele sale – dezvoltarea comerţului multilateral.
Exporturile româneşti către Uniunea Europeană au reprezentat 6,6 miliarde dolari,
iar importurile 7,4 miliarde dolari, o creştere însemnată faţă de valorile atinse în 1992,
respectiv 1,5 miliarde dolari la export şi 2,5 miliarde dolari la import. Deficitul
balanţei comerciale, chiar dacă a fost mai scăzut decât în anii anteriori, continuă să
rămână la un nivel însemnat de 0,8 miliarde $.
În comparaţie cu anul 1999, volumul schimburilor comerciale bilaterale a crescut
în anul 2000 cu 18,2%, respectiv cu 18,7 % la export şi cu 17,7 % la import.
Aceste date statistice sunt rezultatul dezvoltărilor pozitive de ansamblu ale
economiei româneşti, care oferă în anul 2000 primele semne ale relansării după câţiva
ani de declin şi indică existenţa unor bune perspective pentru o creştere substanţială în
viitor a comerţului România –Uniunea Europeană.
Uniunea Europeană rămâne, de departe, principalul partener comercial pentru
România, cu o pondere de 59,8% în comerţul exterior al ţării, respectiv 63,8% la
export şi 56,6 % la import.
Cele mai importante grupe de produse importate din Uniunea Europeană au fost
următoarele: maşini şi echipamente – 28,2%, textile şi articole de îmbrăcăminte –
24,3%, produse chimice – 9,3%, produse siderurgice – 5,8%, ş.a.
Ponderea semnificativă a maşinilor şi echipamentelor în importurile totale ale
României din Uniunea Europeană evidenţiază nevoia însemnată de modernizare
tehnologică în economia României. De asemenea, ponderea produselor textile şi a
articolelor de îmbrăcăminte, evidenţiază traficul de perfecţionare activă, aşa-zisul
„lohn” sau „processing” în sectorul textilelor din România, realizat în cadrul
cooperării industriale dintre societăţile comerciale ale celor două părţi.
Structura comerţului exterior al României este în concordanţă cu exigenţele
pieţei Uniunii Europene şi reflectă, de asemenea, situaţia curentă a economiei
româneşti. Industria textilă, care are o pondere importantă în exporturile României,
este adaptată la piaţa Uniunii Europene, în timp ce industriile siderurgică şi chimică se
află încă în plin proces de restructurare şi privatizare.
Deşi putem aprecia că nu mai suntem în aceeaşi proporţie o ţară exportatoare de
produse agricole şi materii prime, nu putem neglija faptul că ne-am asigurat o
specializare intraindustrială de slabă calitate, că mai avem mult de făcut până la a ne
asigura un loc important în economia mondială.
În condiţiile de după 1989 s-a impus, pentru România, direcţionarea eforturilor
spre retehnologizarea ramurilor economice, obţinerea produselor de calitate,
competitive pe pieţele străine, ceea ce asigură creşterea eficienţei exporturilor.
Imediat după evenimentele din decembrie 1989 a fost desfiinţat monopolul de stat în
domeniul comerţului exterior, s-a liberalizat circulaţia monetară, iar tariful vamal a
devenit un instrument important la dispoziţia decidenţilor, alături de măsurile
netarifare, pentru politica comercială.

80
 La scurt timp după decembrie 1989, întreprinderile de Stat pentru Comerţ
Exterior au fost desfiinţate, iar privatizarea activităţii în această ramură a evoluat
foarte rapid. Astfel, putem aprecia că dinamica activităţii de comerţ exterior a
cunoscut modificări de substanţă comparativ cu jumătatea de secol parcursă după al
doilea război mondial.
6.5. Etapele formării UE

 Tratatul de la Lisabona și drumul economiei UE către performanța maximă.

( Prof. Univ. Dr. Cătălin Turliuc, Ziarul Lumina, 6 ianuarie 2008)

Sem 1948 1951 1954 1957 1965 1975 1985 1986 1992 1997 2001 2007
nat
......... ........ .......... ........ .......... .......... ......... ........ ........ .......... .......... .......... ..........
A
intra 1948 1952 1955 1958 1967 N/A 1985 1987 1993 1999 2003 2009
t în
vigoa
re
......... ........ .......... ........ .......... .......... ......... ........ ........ .......... .......... .......... ..........
Trat Trata Trat Trata Trata Concl Acor Actu Trata Trata Trata Trata
atul tul de atul tele de tul de uziile dul l tul de tul de tul de tul de
Docu de la la de la la fuziu Consi de la unic la la la la
ment Bru Paris Brux Roma ne liului Sche euro Maas Amst Nisa Lisab
xelle elles Euro ngen pean tricht erda ona
s modi pean m
ficat

România a devenit stat cu drepuri depline al UE la 01.01.2007.

Reorientarea geogrfică a comerţului exterior după 1990 devine mai evidentă
analizând care sunt primii zece parteneri comerciali. La export, primii zece parteneri
membri ai Uniunii Europene reprezintă 63,85% din exporturile româneşti, iar la
import primii zece parteneri, ţări membre ale Uniunii Europene reprezintă 58,32% din
total. Aşadar, atât la export, cât şi la import preponderent sunt state membre ale
Uniunii Europene.
La importuri, un loc important îl ocupă Federaţia Rusă, cu 702 mil.$, dar un
nivel modest la exporturi, 47 mil.$, generând cel mai mare deficit comercial al
României cu o altă ţară.
Principalii parteneri comerciali ai României din Uniunea Europeană sunt: Italia,
Germania, Franţa şi Marea Britanie. Aceste ţări reprezintă 52,11% din exporturile
României şi 47,68% din importurile ei.
Dacă facem o comparaţie între exporturile şi importurile ţării noastre, observăm
că ele au o evoluţie asemănătoare. Singura deosebire ar fi inversarea locurilor cinci şi
şase între partenerii noştri externi, membri ai Uniunii Europene. Dacă, la export,
Austria ocupa poziţia a cincea în ordinea volumului schimburilor comerciale şi Olanda
ocupa poziţia a şasea, la import Olanda trece pe locul cinci, devansând Austria.

81
 Sunt interesant de studiat relaţiile economice externe ale României cu Italia,
Germania, Franţa şi Marea Britanie, ţări ce ocupă primele locuri în totalul
schimburilor comerciale ale României în perioada analizată.
În ultimul deceniu al secolului trecut, schimburile comerciale cu Italia au
evoluat spectaculos. Astfel, în 1999, Italia a fost primul nostru partener comercial atât
la export cât şi la import, cu ponderi de 23,3% şi respectiv 19,6% din exportul şi
importul total al României. Cu acest volum, de peste 4 miliarde de dolari SUA
(21,3%), se depăşea de peste 20 de ori nivelul atins în 1970.
Balanţa comercială a fost în toată această perioadă cronic deficitară, deficite
înregistrate de altfel cu toţi principalii noştri parteneri comerciali. Este adevărat, cu
Italia deficitul comercial al anului 1999 a scăzut considerabil, comparativ cu cele
înregistrate în relaţiile cu alţi parteneri comerciali din vârful clasamentului relaţiilor
noastre economice externe.
În ceea ce priveşte Germania, deficitul cumulat de România în perioada 1990-
1999 este de 3,5 mil. dolari SUA. Putem aprecia că schimburile din această perioadă
sunt inversul celor din 1981-1989, când excedentul cumulat de ţara noastră a fost de
3,3 mil. dolari SUA.
Schimburile comerciale cu Franţa scad în primii doi ani ai perioadei analizate,
după care de poate observa o creştere vertiginoasă, ca din, 1996, să depăşească
constant un miliard dolari SUA anual. În 1999 Franţa ocupa locul trei în totalul
schimburilor comerciale ale României cu un volum de 1.229 milioane dolari SUA şi o
pondere de 6,5%; deci, de peste 20 de ori mai mult decât în anii 1960-1961, dar cu o
balanţă comercială net defavorabilă ţării noastre - deficit de 170 mil. dolari
SUA, ceea ce reprezenta a zecea parte din deficitul comercial înregistrat de România
în acel an.
Concluzionând, putem spune că, în această perioadă, Franţa redevine partener
semnificativ, potrivit tradiţiei antebelice, dar cu o balanţă comercială mult înrăutăţită
faţă de acea perioadă.
Se poate constata că, spre deosebire de majoritatea partenerilor, schimburile
comerciale cu Marea Britanie, în această perioadă, cu excepţia primilor ani, cresc
constant. Pentru prima dată, exportul României trece de 300 milioane dolari SUA în
anul 1998. Privind în ansamblu, balanţa comercială este defavorabilă, cu deficite ce
tind spre 100 mil. dolari SUA anual.
În anul 1999, cu un volum de 413 milioane dolari SUA în exportul României şi
440 milioane dolari SUA la import, Marea Britanie deţinea o pondere de aproape 5%
la export şi 4% la importul ţarii noastre.
În raport cu cele prezentate anterior, considerăm că se cuvin unele precizări.
Astfel, în anul 2000 schimburile comerciale dintre România şi Uniunea Europeană au
însumat 14 miliarde dolari, de trei ori mai mult decât nivelul înregistrat în 1992,
respectiv înainte de intrarea în vigoare a Acordului European. Această evoluţie
dovedeşte că Acordul European şi-a jucat foarte bine rolul de „generator de comerţ” şi
a atins unul dintre obiectivele sale - dezvoltarea comerţului multilateral.
Exporturile româneşti către Uniunea Europeană au reprezentat 6,6
miliarde dolari, iar importurile 7,4 miliarde dolari, o creştere însemnată faţă de
valorile atinse în 1992, respectiv 1,5 miliarde dolari la export şi 2,5 miliarde dolari la
import. Deficitul balanţei comerciale, chiar dacă a fost mai scăzut decât în anii
anteriori, continuă să rămână la un nivel însemnat de 0,8 miliarde $.
82
 În comparaţie cu anul 1999, volumul schimburilor comerciale bilaterale a
crescut în anul 2000 cu 18,2%, respectiv cu 18,7 % la export şi cu 17,7 % la import.
Aceste date statistice sunt rezultatul dezvoltărilor pozitive de ansamblu ale
economiei româneşti, care oferă în anul 2000 primele semne ale relansării după câţiva
ani de declin şi indică existenţa unor bune perspective pentru o creştere substanţială în
viitor a comerţului România - Uniunea Europeană.
Uniunea Europeană rămâne, de departe, principalul partener comercial pentru
România, cu o pondere de 59,8% în comerţul exterior al ţării, respectiv 63,8% la
export şi 56,6 % la import.
Cele mai importante grupe de produse importate din Uniunea Europeană
au fost următoarele: maşini şi echipamente - 28,2%, textile şi articole de
îmbrăcăminte - 24,3%, produse chimice - 9,3%, produse siderurgice - 5,8%, ş.a.
Ponderea semnificativă a maşinilor şi echipamentelor în importurile totale ale
României din Uniunea Europeană evidenţiază nevoia însemnată de modernizare
tehnologică în economia României.
De asemenea, ponderea produselor textile şi a articolelor de îmbrăcăminte,
evidenţiază traficul de perfecţionare activă, aşa-zisul „lohn” sau „processing” în
sectorul textilelor din România, realizat în cadrul cooperării industriale dintre
societăţile comerciale ale celor două părţi.
Structura comerţului exterior al României este în concordanţă cu exigenţele
pieţei Uniunii Europene şi reflectă, de asemenea, situaţia curentă a economiei
româneşti. Industria textilă, care are o pondere importantă în exporturile României,
este adaptată la piaţa Uniunii Europene, în timp ce industriile siderurgică şi chimică
se află încă în plin proces de restructurare şi privatizare.
Deşi putem aprecia că nu mai suntem în aceeaşi proporţie o ţară exportatoare de
produse agricole şi materii prime, nu putem neglija faptul că ne-am asigurat o
specializare intraindustrială de slabă calitate, că mai avem mult de făcut până la a ne
asigura un loc important în economia mondială.
În condiţiile de după 1989 s-a impus, pentru România, direcţionarea
eforturilor spre retehnologizarea ramurilor economice, obţinerea produselor de
calitate, competitive pe pieţele străine, ceea ce asigură creşterea eficienţei exporturilor.
Imediat după evenimentele din decembrie 1989 a fost desfiinţat monopolul de stat în
domeniul comerţului exterior, s-a liberalizat circulaţia monetară, iar tariful vamal a
devenit un instrument important la dispoziţia decidenţilor, alături de măsurile
netarifare, pentru politica comercială.
La scurt timp după decembrie 1989, întreprinderile de Stat pentru Comerţ
Exterior au fost desfiinţate, iar privatizarea activităţii în această ramură a evoluat
foarte rapid. Astfel, putem aprecia că dinamica activităţii de comerţ exterior a
cunoscut modificări de substanţă comparativ cu jumătatea de secol parcursă după al
doilea război mondial.

Conform datelor statistice furnizate de Ministerul Economiei, Comerţului şi

Turismului / Departamentul de Comerţ Exterior şi Relaţii Internaţionale, valoarea
totală a comerţului internaţional al României, în primele șase luni ale anului 2015, a
fost de 57.351,7 mil. euro, în creştere cu 6,4%, faţă de primele șase luni ale anului

83
2014, exportul înregistrând o creştere la 27.029,1 mil. euro (+5,9%), iar importul o
creştere la 30.322,6 mil. euro (+6,9%).
Comerţul total intracomunitar al României s-a majorat cu 8,5%, din care
exportul a cunoscut o creştere cu 8,6%, iar importul o creştere cu 8,4%.
Pe ansamblul relaţiilor comerciale din afara spaţiului comunitar a fost
înregistrată o evoluţie descrescătoare, datorată  scăderii atât a importului, cât mai ales
a exportului.
Comerţul total extra-comunitar a crescut cu 0,5% în primele șase luni ale
anului 2015, faţă de aceeaşi perioadă a anului 2014, din care export 7.138,2 mil. euro
(-0,9%), iar import 6.991,3 mil. euro (+2,1%).
Pe fondul unei creşteri mult mai mari a volumului comerţului pe relaţia
intracomunitară față de cea extra-comunitară, ponderea schimburilor comerciale totale
cu ţările UE în comerţul internaţional românesc a crescut de la 73,9% în primele șase
luni ale anului 2014, la 75,4% în primele șase luni ale anului 2015.
Analiza exporturilor pe grupe de mărfuri pune în evidenţă faptul că
principalele categorii de produse au înregistrat, în general, creşteri ale livrărilor pe
piaţa internaţională şi, în funcţie de ponderea deţinută în total export, au influenţat
amplitudinea trendului ascendent al exportului realizat în primele șase luni ale anului
2015, comparativ cu primele șase luni ale anului anterior.
Astfel, principalele ponderi, în primele 6 luni ale anului 2015 le-au deţinut
următoarele grupe de produse: produse ale industriei constructoare de maşini (inclusiv
electrotehnică); produse agroalimentare; produse ale industriei textile şi pielăriei;
produse ale industriei lemnului, hârtiei (inclusiv mobilă); produse ale industriei
chimice şi mase plastice ; articole din piatră, ipsos, ciment, sticlă şi ceramică; metale
comune şi articole din acestea.
În structura principalelor grupe de produse, importurile româneşti au
înregistrat, în majoritate, creşteri în primele șase luni ale anului 2015, faţă de primele
șase luni ale anului anterior. Astfel, creşteri absolute s-au înregistrat la: articole din
piatră, ipsos, ciment, sticlă şi ceramică; produse ale industriei constructoare de maşini
(inclusiv electrotehnică); produse ale industriei chimice şi mase plastice; produse
agroalimentare; metale comune şi articole din acestea; produse ale industriei textile şi
pielăriei; produse ale industriei lemnului şi hârtiei (inclusiv mobilă).

În 2016, exporturile au crescut cu 5,1% faţă de anul anterior, până la 57,39

miliarde euro, în timp ce importurile au urcat cu 7%, la 67,34 miliarde euro. Deficitul
comercial din 2016 a fost de 9,96 miliarde euro, mai mare cu 19% faţă de 2015.12

În primele nouă luni ale anului 2017, valoarea schimburilor comerciale intra‐
UE28 a fost de 35.365,3 milioane de euro la expedieri şi de 42.108,8 milioane de euro
la introduceri, reprezentând 75,9% atât din total exporturi cât şi din total importuri. 
Valoarea schimburilor comerciale extra‐UE28 a fost de 11.232,4 milioane euro

12
www.economica.net › Economie › News
84
la exporturi şi de 13.376,7 milioane euro la importuri, reprezentând 24,1% atât din
total exporturi cât şi din total importuri. 13
Orientarea geografică
Exportul şi importul României se desfăşoară, cu precădere, cu statele europene
(85,6% din total export şi, respectiv, 89,6% din total import). Comerţul intracomunitar
(cu cele 27 ţări membre ale UE) reprezintă o pondere de 73,6% la export şi de 76,9%
la import.
În primele șase luni ale anului 2015, primele 10 ţări de destinaţie pentru
exporturile româneşti au fost: Germania (cu o pondere în totalul exportului României
de 20,0%), Italia (12,6%), Franţa (6,8%), Ungaria (5,3%), Turcia (4,3%), Marea
Britanie (4,2%), Bulgaria (3,4%), Spania (2,8%), Polonia (2,8%) şi Cehia (2,5%),
ponderea cumulată a acestor ţări fiind de 64,6% în total export.
La import, primele 10 ţări partenere ale României (ţări de origine pentru
importuri extra-comunitare şi de expediţie pentru importuri intracomunitare) deţin o
pondere de 68,5% din total import realizat în primele șase luni ale anului 2015,
respectiv: Germania (19,6%), Italia (11,2%), Ungaria (7,9%), Franţa (5,9%), Polonia
(4,8%), China (4,4%), Olanda (3,9%), Austria (3,8%), Federaţia Rusă (3,5%) şi Turcia
(3,5%).14
 

Bibliografie

Mureşan, M., Evoluţii economice 1945 - 1990, Editura Economică, Bucureşti,

1995, p.168 şi urm.
Gilpin, Robert Economia mondială în secolul XXI, Ed. Polirom, Iaşi, 2004
Mureşan, Maria, Mureşan, Dumitru, Istoria economiei, Ed. a II-a, Ed.
Economică, Bucureşti, 2003
Vasile Radu, De la secolul de fier la al doilea război mondial, Bucureşti, 1998
https://tradingeconomics.com › Countries › China (ultima vizualizare
06.02.2018, ora 11,55)
https://ro.wikipedia.org/wiki/Agricultura_Rom%C3%A2niei - cite_note-
PNDR_2007-2013-14
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/.../bilantul-cutremurator-al-celui-
de-al-do.
13
https://www.cugetliber.ro/stiri-economie-comertul-exterior-al-romaniei-e-dependent-d.
14
https://ue.mae.ro/node/430

85
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Pierderi_omene%C8%99ti_%C3%AEn_cel_de-
al_Doilea_R%C4%83zboi_Mondial
https://ro.wikipedia.org/wiki/Al_Doilea_Război_Chino-Japonez
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/.../bilantul-cutremurator-al-celui-
de-al-do.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Al_Doilea_Război_Chino-Japonez
https://ro.wikipedia.org/wiki/Pierderi_omene%C8%99ti_%C3%AEn_cel_de-
al_Doilea_R%C4%83zboi_Mondial
romaniamare.info/al-doilea-razboi-sino-japonez/
www.economica.net › Economie › News
www.economica.net › Economie › News
https://www.cugetliber.ro/stiri-economie-comertul-exterior-al-romaniei-e-
dependent-d.
https://ue.mae.ro/node/430

86