Introducere în Ingineria Materialelor I

CURS_1_STRUCTURA CRISTALINĂ A METALELOR

1.1. INTRODUCERE

Studiul structurii materialelor metalice este impus de faptul că aceasta determină în mod
hotărâtor proprietăţile şi modul de comportare a materialelor în exploatare, respectiv domeniile
de utilizare ale acestora. În tehnologia metalurgică modernă, pe baza cunoaşterii temeinice a
structurii, se pot obţine noi materiale metalice, cu caracteristici fizico-mecanice şi chimice
precise, impuse de utilizarea acestor materiale.

Ştiinta Materialelor se referă la următoarele noţiuni:

 Structura metalelor;
 Relaţia care există între structură şi compoziţia chimică a aliajelor la diferite temperaturi
(diagrame de echilibru);
 Proprietăţile fizice, chimice, mecanice, tehnologice etc., şi legătura lor, în funcţie de
structură;
 Tratamentele termice, termochimice, termomecanice, termofizice, care dau posibilitatea
de modificare a structurii, cât şi a proprietăţilor.

Materialele reprezintă totalitatea substanţelor simple sau complexe care în diversitatea lor
reprezintă forme de existenţă a materiei, materie care la rândul ei se defineşte ca fiind totalitatea
formelor de alcătuire structurală a particulelor materiale elementare (molecule, atomi, ioni).
În funcţie de factorii externi (temperatura, presiune) şi de factorii interni (natura şi
mărimea forţei de interacţiune) particulele materiale elementare se găsesc în următoarele stări:
a) starea solidă;
b) starea lichidă;
c) starea gazoasă;
d) plasmă (un mediu neutru format din particule pozitive și negative);
Majoritatea solidelor se împart în mai multe clase:
- materiale metalice;
- materiale ceramice;

Noţiuni de curs Page 1

 Introducere în Ingineria Materialelor I

- materiale compozite;
- materiale polimerice organice;
- sticlă.

Fig. 1. Stări de agregare

După modul de distribuire a particulei elementare constitutive materialele se împart în 3

categorii:
a) materiale cristaline;
b) materiale amorfe;
c) materiale mezomorfe.

Materialele cristaline se caracterizează printr-o distribuţie ordonată şi periodică a

particulelor constitutive: materialele metalice şi unele materiale ceramice.
Materialele amorfe se caracterizează printr-o distribuţie dezordonată a particulelor
constitutive: sticla şi materialele metalice amorfe. Materialele metalice amorfe fiind obţinute prin
răcirea forţată cu viteze foarte mari a lichidelor metalice, se mai numesc şi sticle metalice.
Materialele mezomorfe se caracterizează printr-o distribuţie a particulelor constitutive
situată între distribuţia ce caracterizează materialele cristaline şi distribuţia dezordonată ce
caracterizează materialele amorfe.

Noţiuni de curs Page 2

 Introducere în Ingineria Materialelor I

1.2. STRUCTURA METALELOR. REŢELE CRISTALINE CARACTERISTICE

Majoritatea metalelor solidifică sub formă cristalină de aceea ştiinta materialelor acordă o
mare atenţie studierii structurii cristaline.
Structura cristalină este influenţată (determinată) de aranjamentul spaţial al atomilor în
reţeaua cristalină şi de legăturile chimice dintre acestea (legături interatomice).
Structura materialelor reprezintă modul de alcătuire a materialelor din particule
elementare constitutive. Reprezintă de fapt arhitectura internă a materialelor. După scara la care
poate fi examinată, structura poate fi :
a) structura macroscopică;
b) structura microscopică;
c) structura fină sau reticulară;
d) structura atomică.

Structura macroscopică are ca obiect de studiu primele trei tipuri de structuri. Reprezintă
structura observată liber sau cu un obiectiv la puteri de mărire de până la 50 ori. Aceasta oferind
informaţii privind forma de alcătuire structurală a materialelor, modul de obţinere al acestora,
influenţa prelucrărilor metalurgice asupra acestora şi informaţii privind comportarea materialelor
în timpul încercărilor mecanice şi în timpul funcţionării.

Structura microscopică este structura observată cu ajutorul microscopului la puteri de

mărime mai mari de 100 ori. Se pune în evidenţă prin analiza cu ajutorul microscopului optic şi
analiza cu ajutorul microscopului electronic. Microscopia optică permite examinarea la puteri de
mărire de până la două mii de ori. Microscopia electronică permite examinarea materialelor la
puteri de mărire de până la sute de mii de ori.

Structura fină descrie modul de distribuire a particulelor constitutive elementare. De

obicei se pune în evidenţă prin difracţie cu raze X sau cu electroni.

Structura atomică pune în evidenţă repartiţia spaţială a atomilor sau moleculelor într-un
corp precum şi la relaţiile geometrice existente între poziţiile tuturor atomilor.

Noţiuni de curs Page 3

 Introducere în Ingineria Materialelor I

Compoziţia chimică reprezintă totalitatea elementelor chimice care intră în alcătuirea

unui material. Elementele dintr-un material pot fi:
- de bază;
- de aliere;
- întâmplătoare.

Componentele de bază reprezintă elemente chimice care se găsesc în proporţie majoritară

într-un material, sau care determină clasa materialului respectiv.

Componentele de aliere sunt elemente chimice adăugate în mod intenţionat într-un

material, adăugarea având ca efect producerea unor modificări structurale ce determină
schimbări caracteristice fizico – mecanice sau chimice.

Componentele întâmplătoare se mai numesc şi impurităţi, sunt elemente chimice care

provin din materia primă, din procesul de elaborare sau din procesele de prelucrare, de obicei
sunt elemente nedorite ce afectează proprietăţile materialelor.

În timpul prelucrărilor metalurgice şi în special în timpul prelucrărilor ce presupune

modificarea temperaturii precum şi în timpul funcţionării în materiale se produc transformări
structurale care modifică starea structurală a acestora şi determină schimbarea proprietăţilor.

Structura cristalină a materialelor

Cristalele pot fi formate din atomi, ioni, molecule sau complecşi prin dispunere ordonată
şi simetrică în spaţiu. Ca urmare a ordinii şi simetriei structurii interne, sunt simetrice şi
proprietăţile fizice ale cristalelor şi formele lor poliedrice exterioare, vizibile cu ochiul liber.
Cristalul nu este un ansamblu infinit şi regulat, el având dimensiuni finite. Pentru uşurinţă
convenim că un complex de atomi distribuiţi periodic sau neperiodic într-un spaţiu
tridimensional reprezintă o reţea cristalină, care se transformă prin asocierea unui atom fiecărui
punct al reţelei, într-o structură cristalină.

Noţiuni de curs Page 4

 Introducere în Ingineria Materialelor I

Substanţele cristaline există sub formă de cristale propriu-zise sau de agregate

policristaline (majoritatea metalelor). Au o aranjare ordonată a particulelor, în forme geometrice
regulate şi au un punct de topire caracteristic. Proprietăţile fizice variază vectorial (cu direcţia) în
afară de cele ale substanţelor cristalizate în sistemul cubic. Conexiunile spaţiale ale atomilor şi
forţele dintre atomi sunt determinantele gradului de perfecţiune, ordinii şi simetriei structurii
interne a cristalului.

a)

b)
Fig. 2. Structura unei reţele cristaline: a) Divizarea reţelei cristaline în paralelipipede
elementare; b) Cristalul elementar şi definirea parametrilor reţelei cristaline.

Majoritatea materialelor solidifică sub formă cristalină. Un solid cristalin prezintă un

aranjament ordonat al atomilor. Centrele atomilor formează într-un cristal un schelet de puncte
cu o repetiţie periodică în spaţiu tridimensional care formează reţeaua cristalină infinită.

Noţiuni de curs Page 5

 Introducere în Ingineria Materialelor I

O reţea cristalină este caracterizată prin celula sa elementară care reprezintă un

aranjament cu un număr minim de puncte (atomi) şi prin a cărei repetare se formează reţeaua în
timp. Celula elementară este caracterizată de parametrii a, b, c care reprezintă lungimea
muchiilor celulei elementare şi α, β, γ unghiurile dintre aceste muchii.

Dacă unei celule elementare i se ataşează un sistem de axe de coordonate se poate vorbi
despre un sistem cristalin. Dacă atomii sunt aşezaţi numai în colţurile celulei elementare rezultă
reţele cristaline simple. Dacă atomii sunt prezenţi şi la intersecţiile altor linii importante din
celula elementară (diagonalele spaţiale, diagonalele feţelor) rezultă reţele complexe.
După numărul de aranjamente posibile cu un număr minim de atomi sau puncte se disting
14 reţele diferite numite reţele BRAVAIS. Aceste reţele sunt grupate în 7 sisteme corespunzător
celor 7 tipuri de celule elementare convenţionale:

Tabelul 1. Sistemele şi reţelele cristaline

Sistemul Lungimea axelor Reţeaua cristalină Elementele ce posedă
cristalin şi valoarea sistemele cristaline
unghiurilor.
a= b = c; Simplă C;
Cubic α = β = γ = 900 Cu volum centrat Cr, Mo, W, V, Feα etc.
Cu feţe centrate Al, Cu, Ni, Feγ, Ag, Au etc.
a= b ≠ c; Simplă Mn,
Tetragonal
α = β = γ = 900 Cu volum centrat Snβ; TiO2
a ≠ b ≠ c; Simplă B,
α = β = γ = 900 Cu volum centrat
Ortorombic
Cu baze centrate
Cu feţe centrate Ga, Fe3C
a= b = c; Simplă As, B, Bi, Sb, Mr etc.
Romboedric
α = β = γ = 900 Rombică – P, S,
a= b ≠ c; Simplă Be, Ca, Cd, Ce , Co, Mg, Os,
Hexagonal
α =β=900 γ=1200 Re, Ti, Zn, Zr etc.
a≠ b ≠ c; Simplă Sβ;
Monoclinic
α =γ = 900≠ β Cu baze centrate CaSO4.2H2O
a≠ b ≠ c; Simplă Cr2O7K2
Triclinic
α ≠ β ≠ γ ≠ 900

Noţiuni de curs Page 6

 Introducere în Ingineria Materialelor I

Corpurile solide care se găsesc în natură se divizează în corpuri cristaline, amorfe şi

combinaţii ale acestora. Reţeaua cristalină reprezintă un complex de atomi distribuiţi regulat în
spaţiu. Structura cristalină se cristalizează printr-o dispoziţie orientată, strict geometrică a
atomilor. Distanţele medii dintre atomi sunt menţinute constante de către forţele de atracţie şi
respingere.
Schimbarea proprietăţilor fizice după direcţia orientării, datorită lipsei de omogenizare, se
numeşte anizotropie. Însă când proprietăţile fizice se schimbă după direcţie în toate părţile,
rămânând constante se numeşte izotropie.
Moleculele sau atomii înşiraţi pe o anumită direcţie formează o reţea liniară. Printr-o
translaţie a unui număr foarte mare de reţele liniare, se obţine o reţea plană, apoi prin repetarea
reţelelor plane, rezultă o reţea spaţială. Reţelele sunt constituite de repetarea unui număr de
corpuri solide geometrice numite celule elementare.

Metalele şi aliajele metalice cristalizează într-un număr limitat de reţele cristaline, dintre
care importanţă deosebită prezintă următoarele:
a) Reţeaua cubică cu volum centrat - CVC - (fig. 3, a) este caracterizată prin prezenţa a
opt atomi în reţea, aşezaţi la distanţe egale, alcătuind în spaţiu un cub, în centrul căruia se mai
găseşte încă un atom, deci în total nouă atomi. Deoarece fiecare cristal elementar se mărgineşte
în spaţiu de alte opt cristale, fiecare atom din nodul reţelei intervine în formarea unui cub cu 1/8.
În reţeaua CVC cristalizează 15 metale printre care: Na, K, Li, V, Nb, Ta, Cr, Mo, W, Fe.
Majoritatea acestor metale au rezistenţă mecanică ridicată şi plasticitate moderată.

b) Reţeaua cubică cu feţe centrate - CFC - (fig. 3, b) dispune de particule elementare în

nodurile reţelei şi de încă o particulă în centrul fiecărei feţe a cubului elementar (8 + 6 = 14
particule elementare). Fiecare atom din centrul celor şase feţe ale cubului intervine în conţinutul
reţelei în proporţie de 1/2. În reţeaua CFC cristalizează 15 metale, printre care Ca, Sr, Al, Fe,
Ni, Pt, Pb, Rh, Ir, Cu, Ag, Au, Pb. Aceste metale se caracterizează prin ductilitate şi maleabilitate
mari.

c) Reţeaua hexagonală compactă - HC are atomi dispuşi în strate hexagonale, astfel

încât fiecare atom dintr-un strat este înconjurat de şase atomi alăturaţi, situaţi la distanţă egală şi

Noţiuni de curs Page 7

 Introducere în Ingineria Materialelor I

alţi şase atomi vecini tot la aceeaşi distanţă, trei fiind în stratul superior şi trei în stratul inferior,
(fig.3, c). Distanţa între atomi în stratul hexagonal este notată cu a iar înălţimea celulei
elementare cu c. In reţeaua HC cristalizează 25 de metale multe dintre ele aparţinând grupei
lantanidelor; metalele uzuale cristalizate în reţea HC sunt: Be, Mg, Zn, Cd, Ti, Zr; aceste metale
având plasticitate scăzută.

Fig. 3. Reţelele cristaline caracteristice la metale: a) cubică cu volum centrat (CVC); b)

cubică cu feţe centrate (CFC); c) hexagonal compactă (HC)

Structura reţelelor cristaline a metalelor se deosebeşte de structura altor corpuri cristaline,

alcătuind o structură specifică - structura metalică. În reţeaua cu structură metalică apar trei
tipuri de particule elementare: atomi, ioni pozitivi şi electroni liberi. în nodurile reţelei sunt
dispuşi atomi şi ioni pozitivi rezultaţi prin ionizarea atomilor de metal. Electronii eliberaţi prin
ionizare ocupă spaţiile dintre atomi şi ionii pozitivi, formând un aşa-zis “nor electronic” sau
“gaz electronic” (fig. 4).
În masa metalului, între atomi şi ioni are loc un schimb permanent de electroni. Cu toate
că, în masa metalului există în permanenţă sarcini electrice pozitive (ionii pozitivi) şi sarcini

Noţiuni de curs Page 8

 Introducere în Ingineria Materialelor I

negative (electronii), aceste sarcini sunt echilibrate pe ansamblu, masa de metal fiind neutră din
punctul de vedere al sarcinilor electrice. Datorită acestei structuri specifice, metalele au o serie
de proprietăţi caracteristice ca: luciul metalic, conductibilitatea electrică şi termică, capacitatea
de deformare plastică ş.a.

Fig. 4. Reţeaua metalică.

Proprietăţile unui material sunt în funcţie de forţele de legătură dintre atomi şi la rândul
lor, aceste forţe de legătură depind de structura atomică. Legătura dintre structură, proprietăţi
şi prelucrarea materialelor este influenţată de mediul exterior în care se găseşte materialul
incluzînd temperatura ridicată şi coroziunea. Metalele care au fost durificate prin anumite
procedee de tratament termic sau de deformare plastică îşi pot pierde brusc rezistenţa
mecanică când sunt încălzite.
Inginerii au sarcina de a selecta corect materialele sau de a face acoperiri de
suprafaţă pentru a permite exploatarea anumitor componente în medii agresive.

Exemplu:
Diamantul şi grafitul de exemplu, care amândouă sunt forme de existenţă ale carbonului,
prezintă proprietăţi diferite (diamantul este la nivelul 10 pe scara de duritate a lui Mohs, în timp
ce grafitul este la 1, putând fi zgâriat cu unghia).

Noţiuni de curs Page 9

 Introducere în Ingineria Materialelor I

Grafitul este bun conducător de căldură şi curent electric, în timp ce diamantul nu

conduce nici căldura şi nici curentul electric.
Diamantul este incolor, transparent şi strălucitor, pe când grafitul este cenuşiu, opac şi
unsuros.
Briliantul se obţine prin şlefuirea diamantului, iar masa se măsoară în carate: 1 carat =
0,205 g. Diametrul exterior al unui diamant de 1 carat în formă de briliant este de aprox. 6,5 mm.
Preţul diamantelor depinde de masă, claritate şi strălucire.
Diamantul este folosit la scule, pietre abrazive, obiecte de podoabă şi instrumente optice,
iar grafitul este folosit la electrozi pentru cuptoare electrice cu arc, cuve elecrolitice,
confecţionarea minelor de creion şi fabricarea fibrelor de carbon.

1.3. SOLIDIFICAREA METALELOR PURE

Procesul de solidificare, denumit şi cristalizare primară constă în esenţă, în ordonarea

atomilor după o anumită geometrie într-o anumită reţea cristalină specifică. Procesul de
cristalizare poate fi studiat prin trasarea curbei de răcire, în coordonatele temperatură-timp (fig.
5), care prezintă un palier în dreptul temperaturii de solidificare.
Palierul indică faptul că temperatura se menţine constantă în timpul solidificării din cauza
căldurii latente de solidificare care se degajă şi care anihilează scăderea de temperatură a
metalului. Temperatura de solidificare constitue un punct critic a. Unele metale se pot menţine
un anumit timp în stare lichidă sub temperatura de solidificare, fenomen cunoscut sub denumirea
de subrăcire b. Gradul de subrăcire este dat de diferenţa:
t = te - ts (1)
în care:
t este gradul de subrăcire;
te - temperatura de solidificare de echilibru;
ts - temperatura de solidificare la gradul cel mai înalt de subrăcire.
Gradul de subrăcire depinde de natura metalului şi de viteza de răcire. Unele metale, de
exemplu Sn, Sb şi Si, au o susceptibilitate deosebită la subrăcire.

Noţiuni de curs Page 10

 Introducere în Ingineria Materialelor I

Fig. 5. Curba de răcire a unui metal pur.

Procesul de cristalizare al metalelor are loc în următoarele etape (fig. 6):

Fig. 6. Etapele solidificării unui metal pur:

a - formarea centrilor de cristalizare; b - formarea dendritelor;
c - formarea grăunţilor cristalini; d - aspectul unei dendrite.

Noţiuni de curs Page 11

 Introducere în Ingineria Materialelor I

a) Apariţia centrelor de cristalizare. Când metalul lichid atinge temperatura de

solidificare, în masa acestuia apar primele cristale elementare, la care apoi se alătură alte
asemenea cristale, formând numeroase centre de cristalizare (germeni). Formarea germenilor este
posibilă prin două mecanisme: a) germinarea omogenă (autogenă), care se datorează variaţiilor
de temperatură şi de concentraţie (suprasaturaţie) locală în masa lichidului; b) germinarea
eterogenă, care se produce pe suprafeţe - suport preexistente în topitură, suprafeţe oferite de
pereţii formei de turnare sau de particule insolubile aflate în suspensie în topitură. În condiţiile
germinării eterogene, cristalizarea se produce la subrăciri considerabil mai mici decât cele pentru
germinarea omogenă.

b) Formarea dendritelor. Procesul de cristalizare se continuă din centrele de cristalizare

pe direcţia celor trei axe ale unui octaedru, luând naştere în masa lichidului formaţiuni cristaline
arborescente, denumite “dendrite” (dendron înseamnă arbore în limba greacă).

c) Formarea grăunţilor cristalini. În spaţiile libere dintre axele primare, secundare şi

terţiare ale dendritelor, cristalizează restul de metal lichid, cu formarea grăunţilor cristalini, ale
căror dimensiuni depind de o serie de factori ca: sistemul de cristalizare a metalului, gradul de
impurificare a acestuia, temperatura de supraîncălzire peste temperatura de topire şi durata de
menţinere a metalului la această temperatură, viteza de răcire înainte şi după solidificare, felul
turnării metalului lichid, temperatura la turnare etc.

Structura dendritică, care este specifică la turnarea metalelor, este favorizată de vitezele
de răcire mici, când se formează din masa de lichid cristale puţine şi mari. în cazul unei viteze
mari de răcire, se obţine o structură poliedrică fină, cu grăunţi cristalini numeroşi pe unitatea de
suprafaţă şi de dimensiuni reduse.

1.4. TRANSFORMĂRI ALOTROPICE ALE METALELOR

Unele metale pot prezenta în starea solidă mai multe tipuri de reţele cristaline. Acest
fenomen poartă denumirea de alotropie sau polimorfism, diversele forme alotropice ale aceluiaşi
metal fiind stabile în intervale de temperatură bine determinate.

Noţiuni de curs Page 12

 Introducere în Ingineria Materialelor I

Dacă acelaşi metal prezintă în intervale de temperatură diferite reţele cristaline diferite,
atunci această însuşire se numeşte polimorfism.
Stările prin care trece respectivul metal şi în care prezintă reţele cristaline diferite dar
stabile în diferite intervale de temperatură, se numesc stări alotropice.
Notaţia stărilor alotropice se face cu litere ale alfabetului grecesc α, β, γ, δ, etc., ele fiind
scrise la simbolul chimic al materialului respectiv.

Exemple:

Noţiuni de curs Page 13

 Introducere în Ingineria Materialelor I

Dacă există mai multe stări alotropice notaţia lor se face în ordine alfabetică, pornind de
la temperaturi joase spre temperaturi ridicate.
Majoritatea metalelor care prezintă transformări alotropice aparţin grupelor secundare ale
sistemului periodic - metale de tranziţie, lantanide, actinide - (Sc, Ti, Zr, Hf, W, Mn, Fe, Co, Ni,
Rh, La, Ca, Th, U, Pu ş.a.). Transformările alotropice sunt însoţite de efecte termice (cedare sau
consum de căldură), iar temperaturile la care acestea se produc constituie puncte critice.
Diversele forme alotropice ale unui metal sunt simbolizate cu litere din alfabetul grec (, , , ,
,…) în figura 7 se prezintă curbele de răcire şi încălzire ale fierului pur, pe care punctele critice
sunt notate cu Ar sau Ac după cum se face referinţă la curba de răcire sau de încălzire.

Stările alotropice ale fierului pur sunt următoarele:

Fe - stabil până la 898oC pe curba de răcire (punctul Ar3) şi 912oC pe curba de încălzire
(Ac3); cristalizează în reţeaua CVC, cu parametrul reţelei (a) de 2,85 Å. Fe  este feromagnetic
până la 770o C; peste această temperatură devine paramagnetic (Fe).

Fig. 7. Curbele de răcire şi încălzire ale fierului pur.

Fe  - stabil între 898o C şi 1391o C pe curba de răcire (Ar4) şi între 912o C pe curba de
încălzire (Ac4); cristalizează în reţeaua CFC cu parametrul reţelei a =3,63 Å. Transformarea  
 are loc cu mărire de volum.

Noţiuni de curs Page 14

 Introducere în Ingineria Materialelor I

Fe  - stabil în intervalul 1391 - 1538oC, cristalizează în reţeaua CVC; este paramagnetic.

Se constată că între punctele Ar3 şi Ac3 există o diferenţă, denumită hysterezis termic,
provocată de faptul că transformarea la răcire se produce cu un grad de subrăcire cu atât mai
pronunţat cu cât viteza de răcire este mai mare.
Transformarea magnetică de la temperatura A2 (punctul Curie, de trecere a Fe din stare
feromagnetică în stare paramagnetică) este o transformare de ordinul II (spre deosebire de
transformările    şi    care sunt de ordinul I) manifestată prin punctul de inflexiune pe
curbele de răcire/încălzire, produs de variaţia bruscă a căldurii specifice.

Noţiuni de curs Page 15