Sunteți pe pagina 1din 53

GHID DE LITERATURĂ

PENTRU EVALUAREA NAȚIONALĂ

Prof. Oprea Maria


Editura CCD, Deva, 2019

1
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
OPREA, MARIA
Ghid de literatură pentru Evaluarea Națională
Oprea Maria.- Deva: Editura CCD, 2019
Bibliogr.
ISBN 978-606-708-409-2

2
CUPRINS
I. TEXTUL LITERAR
II. STRUCTURA OPEREI LITERARE
III. GENUL EPIC
• Idei principale/ idei secundare
• Rezumatul
• Indicii de timp şi de spaţiu
• Caracterizarea personajului
• Argumentarea apartenenţei la genul epic
IV. SPECII ALE GENULUI EPIC ÎN PROZĂ
1. BASMUL POPULAR
• Argumentarea apartenenţei la gen
• Argumentarea apartenenţei la specia basm popular
2. SCHIȚA, NUVELA, ROMANUL
a)Schița.Definiție și trăsături
b)Nuvela. Definiție și trăsături
c)Romanul. Definiție și trăsături
V. SPECII ALE GENULUI EPIC ÎN VERSURI
1. FABULA
a) Rezumatul
b) Argumentarea apartenenţei la genul epic
c) Argumentarea aparteneței la specia fabulă
d) Caracterizarea unui personaj
2. BALADA POPULARA
Argumentarea apartenenţei la specia baladă populară
VI. GENUL LIRIC
• Procedee de expresivitate
• Argumentarea apartenenţei la genul liric
1. PASTELUL
• Argumentarea apartenenţei la specia pastel
2. DOINA
• Argumentarea apartenenţei la specia doină
VII. Mesajul/ ideile textului
VIII. Titlul textului
IX. DESCRIEREA ARTISTICĂ/LITERARĂ
X. Textul liric/ descriptiv
XI. EXERCIŢII
XII. EXEMPLE DE COMPUNERI DESCRIPTIVE
XIII. COMPUNEREA NARATIVĂ
XIV. GENULUI DRAMATIC
• TRĂSĂTURILE GENULUI DRAMATIC
• Argumentarea apartenenţei la genul dramatic
XV. EXPRIMAREA ARGUMENTATĂ A UNUI PUNCT DE VEDERE

3
I.TEXTUL LITERAR

 Opera literară (textul literar) reprezintă o creație în versuri sau în proză care prezintă într-o
formă aleasă, prin intermediul limbajului artistic și al ficțiunii (al imaginației), fapte, întâmplări,
aspecte din natură, personaje, gânduri, idei și sentimente, reușind să emoționeze cititorul. Prin
ea autorul creează produsul imaginaţiei sale, având drept scop impresionarea, sensibilizarea
cititorului. Prin operă, autorul creează un univers imaginar propriu.
 Universul imaginar este realizat printr-un limbaj literar care are valoare artistică datorită
utilizării expresive a cuvintelor.Limbajul artistic presupune existența figurilor de stil, care
creează imagini artistice.
 Viziunea artistică este modul individual în care scriitorul percepe lumea reală prezentată în
operă pentru a crea lumea imaginară a textului.
 Oralitatea este calitatea stilului unui scriitor de a crea impresia de vorbit prin folosirea unor
elemente specifice comunicării orale, care dau textului un caracter spontan și care sunt
prezentate în dialogurile dintre personaje, cât și în narațiunea propriu-zisă.
 Se folosesc:
 cuvinte și expresii populare;
 vocative și expresii exclamative;
 forme fonetice neliterare (elidarea, adăugarea, modificarea unor sunete)
 ziceri populare;
 interjecții;
 pauze expresive, întreruperi ale firului epic pentru a insera o digresiune;
 dialog între povestitor și un auditoriu imaginar;
 formule de adresare, structuri familiare, populare sau regionale;
 topica afectivă, greșeli de exprimare;
 îmbinări ale vorbirii directe cu cea indirectă etc.

II.STRUCTURA OPEREI LITERARE


TEMA- aspectul general de viață înfățișat în opera literară cum ar fi: copilăria, iubirea,
prietenia, natura, condiția umană (viața,moartea, fericirea, suferința,eșecul existențial), destinul omului
superior, creația,a aspirației spre ideal, timpul, tema vârstelor (copilăria, adolescența etc.),a raportului
dintre om si Dumnezeu, a istoriei, a eroismului, a luptei(pentru libertate,pentru dreptate) etc
IDEEA- concepția și atitudinea scriitorului față de aspectele înfățișate.
MOTIVUL –element de construcție, o modalitate prin care tema se realizează, care se repetă în
diferite scrieri, fie în cadrul aceluiași text. Motivele pot reprezenta:
 un număr simbolic (cifra trei, șapte, doisprezece etc.)
 un obiect (oglinda, bagheta ,copacul,lacul,ochii,buzele,luna etc.)
 o situație cu caracter de generalitate(probele la care este supus personajul de basm
Operele literare pot fi:
o populare;
o culte.
Operele populare – particularități:

4
 caracter anonim-autorul nu este cunoscut;
 caracter oral –se transmit prin viu grai sau pe cale orală;
 caracter colectiv- operele sunt produsul unei conștiințe colective;
 caracter sincretic- implică prezența mai multor arte sau modalități artistice;
 caracter popular- exprimă concepția poporului, se folosesc cuvinte și expresii populare.

Operele culte
 au autor cunoscut;
 s-au transmis prin scris;
 au caracter personal (individual).

Clasificarea operelor lirice


Opere lirice populare: doina;
Opere lirice culte: oda, imnul, pastelul, meditația.

Clasificarea operelor epice


Opera epice populare: basmul popular, balada populară, legenda, snoava;
Opera epice culte: basmul cult, legenda cultă, fabula, balada cultă, schița, nuvela, povestirea,
romanul.

Clasificarea operelor dramatice


Comedia- opera literară în care dramaturgul prezintă situații neașteptate, moravuri și personaje comice
care stârnesc râsul.
Comicul –categorie estetică ce desemnează un fenomen care provoacă râsul și care nu periclitează
existența celor implicați, având la bază un contrast între frumos și urât, între esență și aparență, între
scop și mijloace, între intenție și realizare etc

III.GENUL EPIC

1. Idei principale/ idei secundare/rezumatul


Idei principale
 Ideea principală concentrează informaţia dintr-o secvenţă a textului.
Pentru formularea ideii principale, e necesar:
 să se citească integral textul;
 să se delimiteze secvenţele care conţin informaţii distincte referitoare la o singură acţiune
realizată de unul sau de mai multe personaje;
 să se exprime într-un singur enunţ (propoziţie sau frază scurtă).

Idei secundare
 Ideea secundară detaliază conţinutul secvenţei de text din care s-a extras ideea principală.
Pentru formularea ideii secundare, e necesar:
 să se recitească secvenţa de text din care s-a extras ideea principală;
 să se identifice informaţia prin care se completează ideea principală cu detalii semnificative;
 să se exprime într-un singur enunţ (propoziţie sau frază scurtă).

Rezumatul

5
Compunere care presupune prezentarea faptelor, evenimentelor într-o formă concisă, clară,
eliminând detaliile pentru înţelegerea logicii textului.

 Redactarea unui rezumat presupune:


 înțelegerea textului, prin lecturi succesive;
 formularea ideilor principale sub forma unor enunţuri scurte;
 transformarea ideilor principale în enunţuri mai lungi, prin selectarea unor detalii
semnificative şi necesare, din ideile secundare;
 precizarea personajelor implicate în acţiune;
 respectarea succesiunii întâmplărilor;
 utilizarea timpului prezent său perfect compus;
 folosirea ponderată a verbelor la gerunziu şi la participiu pentru concentrarea informaţiei;
 eliminarea pasajelor descriptive;
 evitarea repetiţiilor, a arhaismelor şi a regionalismelor;
 relatarea la persoana a III-a, relatarea obiectivă, fără comentarii proprii şi fără citate;
 trecerea de la vorbirea directă la vorbirea indirectă, fără dialog înserat;
 utilizarea cuvintelor de legătură care asigură cursivitatea rezumatului (de exemplu: după
aceea, apoi, mai târziu, în acelaşi timp, din această cauză etc.);
 respectarea normelor de exprimare, de ortografie, de punctuaţie şi de aşezare a textului în
pagină.

 Indicii de timp şi de spaţiu


Indicii de timp marchează succesiunea şi durata întâmplărilor. Pentru identificarea indicilor de
timp caută în text adverbe de timp, substantive care denumesc părţi ale zilei/ale săptămânii,
precum şi luni, anotimpuri, ani, numerale care indică ora etc.

Indicii de spaţiu fixează locul în care se desfăşoară întâmplările. Pentru identificarea indicilor
de spaţiu, identifică în text cuvinte care indică locul acţiunii: adverbe de loc, substantive.
Spaţiul poate fi: • exterior (natura, codrul, pădurea, lacul) sau interior (camera, casa);
• real (oraşul, satul) sau imaginar/ fantastic (împărăţia zmeilor, tărâmul de
dincolo);
• terestru (grădina, strada) sau cosmic (cerul, luna, stelele).

 Subiectul operei literare, momentele subiectului


Subiectul reprezintă totalitatea întâmplărilor pe care textul literar le surprinde, manifestate în spaţiu şi
în timp. Subiectul este organizat, de regulă într-o succesiune de momente:
1. expoziţiunea - surprinde situaţia iniţială;
2. intriga - prezintă momentul care provoacă un conflict, în urma căruia se va desfăşura acţiunea;
3. desfăşurarea acţiunii - surprinde succesiunea de evenimente declanşate de intrigă;
4. punctul culminant - este momentul cu cea mai mare încărcătură de tensiune;

6
5. deznodământul - rezolvarea conflictului.

Pentru identificarea momentelor subiectului se acordă atenție la următoarele aspecte:


 expoziţiunea surprinde adeseori indicii generali de timp şi de spaţiu; de asemenea,
sunt introduse în scenă personajele; este un moment lipsit de tensiune, adesea cuprinde elemente
descriptive;
 intriga declanşează conflictul, este un moment tensionat, de scurtă durată; personajele
devin mai active, se pun în mişcare;
 desfăşurarea acţiunii este momentul cel mai amplu, surprinde o succesiune de evenimente
mai mult sau mai puţin tensionate, răsturnări de situaţii;
 punctul culminant este momentul în care criza personajelor este maximă şi pare că
nu mai are nicio rezolvare; este un moment de scurtă întindere;
 deznodământul surprinde o stare de echilibru, instaurată prin rezolvarea conflictului;
în unele opere literare, deznodământul poate lipsi, lăsând cititorul să-şi imagineze cum se va rezolva
conflictul.

 Personajele
 Personajul are o identitate ficţională şi nu se confundă cu o persoană reală, chiar dacă are un
model din realitate; reprezintă persoana care participă la cțiunea unei opere literare, o
construcție imaginară a scriitorului, prezentă doar în lumea ficțiunii;
Personajele pot fi:
 principale, secundare, episodice (după rolul în acțiune);
 real, imaginar, simbolic (după raportul cu realitatea);
 pozitiv sau negativ (în funcție de semnificația morală);
 tipologic (după trăsătura de character dominant-tipul avarului, al egoistului, al prostului etc.);
 individual sau colectiv;
 exponenţial sau reprezentativ.

Caracterizarea personajului se realizează prin modalităţi:


a. directe:
 vocea naratorului; • vocea altor personaje; • autocaracterizare.
b. indirecte:
 fapte; • atitudini; • limbaj; • relaţia cu alte personaje, • mediul în care trăieşte; •
vestimentaţie,
 mediul în care trăiește, nume.

Pentru a caracteriza un personaj din text:


Se reciteşte cu atenţie textul;
Se precizează statutul personajului în funcţie de:
• gradul de participare la acţiune (principal, secundar, episodic);
• gradul de individualizare (individual, colectiv);
• gradul în care ilustrează un comportament uman (exponenţiale/reprezentative);
Se selectează citate semnificative pentru a ilustra trăsăturile fizice şi morale, precum şi modalităţile
de caracterizare;
Se exemplifică mijloacele de caracterizare identificate;
Se numesc trăsăturile personajului;

7
Se ilustrează trăsăturile prin citate comentate sau prin referire la întâmplări/la situaţii semnificative;
Se analizeză relaţia dintre personajul ales şi alte personaje ale operei;
Se precizează modurile de expunere şi mijloacele de expresivitate artistică prin care se realizează
portretul personajului;
Se organizează textul în paragrafe şi alineate;
Se folosesc ghilimelele pentru fragmentele citate;

 Naratorul
Naratorul (povestitorul) este o voce din text care nu trebuie confundată cu autorul.
Naratorul relatează fapte şi întâmplări şi poate fi:
• subiectiv (implicat afectiv, marca definitorie a implicării fiind relatarea la persoana I singular, ceea
ce presupune perspectiva/ viziunea proprie asupra evenimentelor relatate);
• obiectiv (detaşat/ neimplicat afectiv), omniscient (este singurul care ştie cum gândesc şi
acţionează personajele, în spatele cărora se află şi pe care le prezintă în diferite ipostaze/ înfăţişări şi
situaţii);
• narator-personaj, personaj în propria naraţiune;
• o „voce" care relatează şi care nu poate fi identificată cu cineva anume.

Pentru a identifica statutul naratorului, se urmăreşte:


 persoana verbului şi a pronumelui;
 naratorul este şi personaj dacă relatarea se face la persoana I;
 naratorul este o voce impersonală dacă relatarea se face la persoana a III-a;
 naratorul este subiectiv dacă există cuvinte/sintagme care indică implicarea afectivă
comentarii subiective, interjecţii, construcţii în vocativ, verbe la imperativ, punctuaţie
expresivă;
 naratorul este obiectiv dacă relatarea este neutră, nu este implicat în acșiune, nu există mărci
ale subiectivităţii.

 Moduri de expunere
Naraţiunea este un mod de expunere prin care se prezintă o întâmplare sau un șir de
întâmplări dispuse într-o succesiune de momente desfășurate într-un spațiu determinat, la care
participă unul sau mai multe personaje.Ea presupune:
 acţiunea derulată în timp şi spaţiu;
 prezența unui narator, a unui autor;
 prezenţa personajelor;
 frecvenţa verbelor.
 narațiunea poate fi:- subiectivă- realizată la persoana I, vorbește despre sine, este participant
la acțiune
-obiectivă- realizată la persoana a III-a- știe totul și povestește cititorului;
 faptele pot fi prezentate cronologic (în ordinea în care s-au petrecut în timp);
 ordine temporală aleatorie (întâmplătoare).

8
Descrierea este un mod de expunere care constă în prezentarea, înfățișarea, zugrăvirea,
prin enumerarea detaliilor, a aspectelor realității; scriere sau pasaj dintr-o scriere, în care este înfățișat
un aspect, un cadru, o situație. Are rolul de a întrerupe ritmul epic.
Descrierea poate fi: literară (subiectivă) și științifică (obiectivă).
Descrierea literară poetică/ subiectivă înfățișează note caracteristice ale unui colț din
natură, ale unui ținut, ale unor fenomene, anotimpuri, obiecte, persoane etc., prin intermediul
imaginilor artistice, reflectând impresii, sentimente ale celui care descrie.
Descrierea obiectivă/ științifică oferă informații precise, exacte, fără a apela la limbajul
artistic.

Se identifica prin:
 frecvenţa grupului nominal-substantivelor şi a adjectivelor, accent pe verbe statice;
 numărul redus al verbelor, care sunt folosite mai ales la modul indicativ, timpul imperfect;
 individualizarea naraţiunii în reprezentări particulare de obiecte şi personaje, imaginile
obţinute fiind: tabloul/cadrul, portretul;
 se realizează îndeosebi prin imagini artistice, este centrată pe imagine: spațiu, linii, culori,
forme;
 ipostaza preferată a scriitorului este aceea de a contempla, de martor (subiectiv său obiectiv,
voluntar sau involuntar), liric-meditativ;
 descriere portret – descrierea personajelor: portret moral/ fizic;
 decriere tip tablou –descrierea lucrurilor, locurilor, animalelor, plantelor, descrierea timpului;
 descrierea cadrului - element literar al descrierii, distinct de cel al naraţiunii;
 descrierea mediului înconjurător, ale interioarelor, care, metaforic, caracterizează personajele.
 Descrierea poate apărea în narațiune:
 la început
o pentru a crea atmosfera;
o cadrul în care se va desfășura acțiunea.
 pe parcurs, pentru:
o a marca o pauză în ritmul desfășurării acțiunii;
o a indica modificarea cadrului acșiunii;
o a contura portretul unui personaj.
 la sfârșit, pentru:
o a marca cadrul încheierii acțiunii (cadrul final);
o a sugera o stare de liniște, de echilibru.
Desrierea e mod de expunere prin care se evidențiaza în mod direct, trasaturile unui personaj,
fenomen al naturii sau ale unui personaj.
Descrierea poate reliefa:
- însușirile unui tablou din natură: descrierea unei furtuni, a marii, a unui peisaj montan, a unui
răsărit, a unui asfințit etc.;
- portretul unei personae, conturând trăsăturile fizice și morale;
- caracteristicile unui obiect/ moment interesant: tabloul unei lupte,un monument istoric, o
sculptura, un atblou pictat, o gradina cu flori, o livadă etc.;
Descrierea se deosebește de celelalte moduri de expunere prin particularități precum:
- frecvența substantivelor și a adjectivelor;
- verbele statice la modul indicativ, timpul prezent sau imperfect;

9
- prezența imaginilor artistice: imagini vizuale, auditive, motorii, olfactive, cromatice;
- varietatea figurilor de stil: epitete, comparații, metafore, personificări etc.;
- perspectiva spațială e reprezentată de spațiul deschis, iar perspectiva temporală se poate
identifica în cazul textelor cu caracet istoric;
- transmite emoție cititorului, care își poate imagina în stil personal obiectul/ tabloul descris.
Descrierea, deși e specifică genului liric, apare și în genul epic, îndeplinește diferite roluri:
-în expozițiune, creează cadrul sau atmosfera în care sunt plasate întamplările;
-contribuie la creionarea/prezentarea personajelor (îndeosebi a trăsăturilor);
-în cuprinsul operei epice, realizează o întrerupere a desfășurării întâmplărilor, pentru a
spori suspansul cititorului, pentru a introduce un personaj sau pentru a modifica locul
acțiunii;
-în deznodământ, prezintă cadrul în care se încheie acțiunea sau surprinde ipostaza finală
a personajului/ a personajelor.

Dialogul este modul de expunere care constă într-o succesiune de replici, prin care se
reproduce o discuţie între două sau mai multe personaje. Are rolul de a dinamiza acţiunea, de a
caracteriza personajele, de a crea impresia de autenticitate. Se identifică prin:
 prezența liniei de dialog;
 folosirea construcţiilor în cazul vocativ;
 prezenţa unor verbe ca: a spune, a zice, a afirma, a ruga, a întreba etc. prin care naratorul
face explicite replicile personajelor.

Monologul este un mod de expunere care constă în exprimarea unor idei/ sentimente de
către personaj, fără a presupune un răspuns din partea celorlalte personaje. Se identifică prin:
 vorbirea neîntreruptă a unui personaj;
 absenţa replicilor.
Monologul interior- modalitatea prin care personajul își exprimă gândurile, ideile și
sentimentele vorbind cu sine însuși fără prezența pasivă a unui interlocutor.
Monologul interior poate apărea:
 la început, pentru a anticipa conflictul psihologic al narațiunii;
 pe parcurs pentru a aveidenția zbuciumul sufletesc al personajelor și a menține
conflictul interior;/pentru a reliefa atitudinea personajului față de faptele narate și
fașă de celelalte personaje;
 în final, pentru a marca starea sufleteasca aperoabjului determinată de
deznodământul întâmplărilor.
Monologul dramatic e o intervenție amplă a unui personaj în prezența sau în absența altui
personaj de care se paote face abstrație sau cu care se stabilește o relație de comunicare unilaterală.

 Argumentarea apartenenţei la genul epic

Un text se încadrează în genul epic dacă:


 prezinta fir narativ;
 acţiunea este realizată de către personaje;
 întâmplările sunt relatate de către un narator, prin îmbinarea modurilor de expunere;

10
 naraţiunea este modul de expunere preponderent, dar se poate asocia cu dialogul și descrierea;
 gândurile, ideile şi sentimentele autorului sunt exprimate în mod indirect;
 pot fi identificate momentele subiectului;
 pot exista două planuri: unul exterior, faptic și unul interior, al trăirilor, al gândurilor
personajului;
 conflictul e reprezentat de o ciocnire între personaje (conflict exterior) sau trăiri contradictorii
ale aceluiași personaj (conflict interior);
 sunt prezenți indicii spațio-temporali;

Redactarea unei compuneri în care să argumentezi încadrarea unui text în genul epic presupune
existenţa celor trei părţi: introducere, cuprins şi încheiere.
Introducere
 precizează autorul şi titlul operei alese;
 încadrează opera în genul literar indicat (formulează ipoteza).
Cuprins
 prezintă caracteristicile genului epic evidente în fragment:
• prezența vocii naratorului, care relatează fapte şi întâmplări la persoana a III-a sau la persoana I;
precizarea tipului de narator
• naraţiunea principalul mod de expunere;
• prin descriere se fixează cadrul întâmplărilor, se redă atmosfera acţiunii, se încetineşte ritmul
acesteia şi se caracterizează în mod direct personajele;
• dialogul dinamizează acţiunea, fiind şi o modalitate de a pune în lumină relaţiile dintre personaje;
• faptele şi întâmplările sunt plasate într-un cadru spaţio-temporal şi sunt săvârşite de către personaje;
 prezintă, în rezumat, acţiunea textului;
 stabileşte tema textului;
 evidenţiază coordonate spațio-temporale;
 stabilește care e conflictul operei, tipul, personajele implicate în conflict;
 prezintă succint personajele textului, caracterizează sumar personajul principal;
Încheiere
 sintetizează trăsăturile genului epic şi să precizezi că acestea se regăsesc în operă
literară.

11
IV. SPECII ALE GENULUI EPIC ÎN PROZĂ

1.Basmul popular

Argumentarea apartenenţei la specia basm popular


Basmul este o specie literară epică,de regulă în proză,populară sau cultă,de mare
întindere,construită în special cu ajutorul narațiunii ,în care se împletesc faptele reale cu cele
fantastice,săvârșite de personaje reprezentând forțele binelui și răului aflate într-o luptă care se
finalizează cu victoria binelui.
Precizarea caracteristicilor basmului popular, ca specie literară;
 specie a genului epic, în proză;
 acțiunea se desfășoară pe două tărâmuri- real și fabulous, fantastic, aflate la mare distanță unul
față de altul;
 întâmplările reale, obişnuite, se îmbină cu cele supranaturale, fabuloase;
 schema epică specifică basmului;
 formule tipice/ specifice;
 indicii spațio-temporali nu sunt bine definiți;
 prezența cifrelor magice, a obiectelor fermecate;
 personajele reale și fantastice se află într-o luptă definită prin opoziția bine-rău;
 conflictul dintre personaje reprezintă opoziția dintre bine și rău;
 tema basmului –lupta dintre bine și rău, întotdeauna triumfând binele;
 personaje ajutătoare care intervin în lupta cu răul;
 prezența personajelor hiperbolice, înzestrate cu puteri supranaturale;
 eroul parcurge un drum iniţiatic.

Text suport: Prâslea cel voinic şi merele de aur


A fost odată ca niciodată etc.
Era odată un împărat puternic şi mare şi avea pe lângă palaturile sale o grădină frumoasă,
bogată de flori şi meşteşugită nevoie mare! Aşa grădină nu se mai văzuse până atunci, p-acolo. În
fundul grădinei avea şi un măr care făcea mere de aur şi, de când îl avea el, nu putuse să mănânce din
pom mere coapte, căci, după ce le vedea înflorind, crescând şi pârguindu-se, venea oarecine noaptea
şi le fură, tocmai când erau să se coacă. Toţi paznicii din toată împărăţia şi cei mai aleşi ostaşi, pe
care îi pusese împăratul să pândească, n-au putut să prinză pe hoţi. În cele mai de pe urmă, veni fiul
cel mai mare al împăratului şi-i zise:
- Tată, am crescut în palaturile tale, m-am plimbat prin astă grădină de atâtea ori şi am văzut
roade foarte frumoase în pomul din fundul grădinei, dar n-am putut gusta niciodată din ele; acum a
dat în copt, dă-mi voie că nopţile astea să păzesc însumi, şi mă prânz că voi pune mâna pe acel tâlhar
care ne jefuieşte.
- Dragul meu, zise tată-său, atâţia oameni voinici au păzit şi n-au făcut nici o ispravă. Doresc
prea mult să văz la masa mea măcar un măr din acest pom care m-a ţinut atâta sumă de bani şi de
aceea, iată, mă înduplec şi te las ca să pândeşti, măcar că nu-mi vine a crede că o să izbuteşti.

12
[…]
De silă de milă, fu nevoit a mai aştepta încă un an, ca să facă şi voia fiului său celui mijlociu,
care cerea cu stăruinţă de la tată-său ca să-l lase şi pe dânsul să pândească, şi se lega că el va prinde
pe hoţii care îi făcea atâta întristare. Timpul veni, merele începură a se pârgui; atunci fiul său cel
mijlociu păzi şi el; dară păţi ca şi frate-său cel mare. Tată-său, deznădăjduit, pusese în gând să-l taie;
dar fiul său cel mic, Prâslea, veni cu rugăciune către tată-său, şi-i zise:
- Tată, atâţia ani l-ai ţinut, ai suferit atâtea necazuri după urma acestui pom, mai lasă-l, rogu-te,
şi anul acesta, să-mi încerc şi eu norocul.
- Fugi d-aci, nesocotitule, zise împăratul. Fraţii tăi cei mai mari, atâţi şi atâţi oameni voinici şi
deprinşi cu nevoile n-au putut face nimic, şi tocmai tu, un mucos ca tine, o să izbutească? N-auzi tu ce
prăpăstii spun fraţii tăi? Aici trebuie să fie ceva vrăji.[…]

Argumentarea apartenenţei la genul epic

Genul epic cuprinde totalitatea operelor narative scrise în proză sau în versuri, prin intermediul
cărora autorul își transmite sentimentele în mod indirect și relatează întâmplări puse pe seama unor
personaje și povestite de un narator. Existența conflictului, evoluția progresivă a acțiunii, precum și
plasarea în timp și spațiu diferențiază opera epică de alte tipuri de texte literare.Modurile de expunere
predominante sunt naraţiunea îmbinată cu descrierea, dar apare şi dialogul şi monologul.
În opinia mea, basmul Prâslea cel voinic şi merele de aur este o operă epică, deoarece se
identifica particularităţile acestei specii la nivel de structura şi de conţinut.
O primă trăsătură este reprezentată de naratorul obiectiv. Vocea delegată de autor pentru a-l
reprezenta în text, naratorul ,determină cititorul să perceapă prin ochii unui personaj sau prin ai săi
lumea prezentată. Investit cu puteri demiurgice, naratorul este cel care decide dacă un fapt trebuie
descris ori prezentat prin intermediul dialogului dintre personaje. Considerată o imagine fugitivă care
poartă când masca naratorului, când masca personajelor, prezența sa în diegeza este o marcă a epicului.
Astfel, acţiunea este relatată de un narator obiectiv, omniscinent, extradiegetic, auctorial- nu se implica
în acţiune, întrucât verbele sunt la persoana a III-a:era,avea,pusese,fu
În al doilea rând, încă de la început, se fixează cadrul spaţio-temporal al întâmplărilor,
dovedindu-se şi prin aceasta caracterul epic al fragmentului. Respectându-se tiparul specific basmului,
formula iniţială indică intrarea în timpul imaginar în care este plasată acţiunea, un timp nedeterminat:
a fost odată ca niciodată. Spaţiul este şi el marcat de nedeterminare, o împărăţie şi o grădină frumoasă,
bogată de flori şi meşteşugită nevoie mare! Grădina este prezentată printr-o descriere sumară, fiind
pusă sub semnul excepţionalului: aşa grădină nu se mai văzuse până atunci, p-acolo. Din punct de
vedere spaţial, se distinge tărâmul specific basmului, împărăţia cu grădina.
O altă caracteristică a genului epic o reprezintă țesătura acțiunii cu un subiect clar determinat.
Acțiunea operei epice se organizează astfel într-o succesiune de momente, înlănțuite în ordine
cronologică, alcătuind firul epic. Se povestește că un împărat avea o grădină în care se află un măr cu
mere de aur. Secvența de început reprezintă expozițiunea. Singurul personaj prezentat este împăratul.
Intriga o constituie furtul periodic al merelor de aur, atunci când sunt coapte. Încercările tuturor
voinicilor de a prinde hoţul eşuează, după cum eşuează şi încercările celor doi fii mai mari ai

13
împăratului. Aceştia adorm noaptea, iar hoţul fură merele în timpul somnului acestora. Împăratul decide
să taie mărul. Fiul cel mic al împăratului, Prâslea, decide să încerce şi el, fapt care constituie debutul
desfăşurării acţiunii.
Pe de o parte, acțiunea nuanțează un conflict exterior dedus între hoțul de mere și împărat.
Pe de altă parte, modul principal de expunere este naraţiunea, cu ajutorul căreia autorul prezintă
succesiunea de fapte ce evoluează în poveste. Astfel, se observă un șir de verbe, precum au păzit, n-au
făcut, veni, ceea ce ilsutrează caracterul narativ al textului.Descrierea are rolul de a realiza o pauză
narativa, de a contribui la crearea atmosferei prin prezentarea cadrului acţiunii (grădina împăratului) şi
a personajelor, astfel cititorul poate recompune cu ochii minţii universul ficţional în limitele căruia
evoluează personajele. Dialogul are rolul de a conferi acţiunii un ritm alert, dinamizează acţiunea,
având rol şi în caracterizarea personajelor prin limbaj.
Nu în ultimul rând, existenţa personajelor reprezintă un alt argument pentru încadrarea basmului
într-o operă epică. Personajul principal al basmului este Prâslea, numele indicând faptul că este fiul cel
mai mic al împăratului. Iniţial este caracterizat de către tată în termeni negativi, care dovedesc
neîncredere în capacitatea sa: — Fugi d-aci, nesocotitule [...] Fraţii tăi cei mai mari, aţâţi şi aţâţi
oameni voinici şi deprinşi cu nevoile n-au putut face nimic, şi tocmai tu, un mucos ca tine, o să
izbutească? Prin cuvintele sale Prâslea îşi arată modestia, dorința de a prinde hoțul. Alături de
personajul principal, sunt pomenite personaje secundare, fraţii lui Prâslea, precum și personaje
episodice, împăratul.
În concluzie, basmul Prâslea cel voinic şi merele de aur este o operă epică, deoarece există un
narator care relatează, la persoana a IlI-a, întâmplări, plasate în timp şi spaţiu şi săvârşite de personaje,
iar modul de expunere predominant este naraţiunea.

Text suport: Greuceanu

A fost odată ca niciodată ...


A fost un împărat şi se numea împăratul Roşu. El era foarte mâhnit că, în zilele lui, nişte zmei
furaseră soarele şi luna de pe cer. Trimăse deci oameni prin toate ţările şi răvaşe prin oraşe, ca să dea
de ştire tuturor că oricine se va găsi să scoaţă soarele şi luna de la zmei, acela va lua pe fiie-sa de
nevastă şi încă jumătate din împărăţia lui, iară cine va umbla şi nu va izbândi nimic, acela să ştie că i
se va tăia capul.
Mulţi voinici se potricăliseră semeţindu-se cu uşurinţă că vă scoate la capăt o asemenea însărcinare;
şi când la treabă, hâţ în sus, hăţ în jos, da din colţ în colţ şi nu ştia de unde s-o înceapă şi unde s-o
sfârşească, vezi că nu toate muştele fac miere. împăratul însă se ţinu de cuvânt.
-----------------------------------------------------
Pe vremea aceea, se afla un viteaz pre nume Greuceanu. Auzind şi el de făgăduinţa
împărătească, ce se gândi, ce se răzgândi, că numai îşi luă inima în dinţi, încumetându-se pe ajutorul
lui Dumnezeu şi pe voinicia sa, şi plecă şi el la împăratul să se închine cu slujba. Pe drum se întâlni
cu doi oameni pe cari slujitorii împărăteşti îi ducea la împăratul ca să-i taie, pentru că fugiseră de la
o bătălie ce o avusese împăratul acesta cu nişte gadine. Ei erau trişti, bieţii oameni, dară Greuceanu
14
îi mângâie cu nişte vorbe aşa de dulci, încât le mai veni niţică inimă, că era şi meşter la cuvânt
Greuceanu nostru. El îşi puse nădejdea în întâmplarea aceasta şi îşi zise: „Îmi voi încerca norocul.
De voi izbuti să înduplec pe împăratul a ierta pe aceşti oameni de la moarte, mă voi încumeta să mă
însărcinez şi cu cealaltă treabă; iară de nu, sănătate bună! Mă voi duce de unde am venit. Asta să fie
în norocul meu; niciodată nu strică cineva să facă o încercare ". Şi astfel, poftorindu-şi unele ca
acestea, aide, aide, ajunge la curtea împărătească. Înfăţişându-se la împăratul atâtea îi povesti. Aşa
cuvinte bune şi dulci scoase şi atâta meşteşug puse în vorbirea sa. încât şi împăratul crezu că pe nedrept
ar fi să omoare pe acei oameni: că mai de folos i-ar fi lui să aibă doi supuşi mai mult şi că mai mare
va fi vaza lui în lume de s-ar arăta milostiv către popor.

Argumentarea apartenenţei la specie (basm popular)

Basmul românesc tradiţional este o dovadă a înaltei spritualitǎţi a neamului nostru, sursǎ de
inspiraţie pentru literatura cultă.
Basmul popular este o specie a genului epic în proză, în care întâmplări reale se împletesc cu
cele fantastice, fiind puse pe seama unor personaje reale sau supranaturale, ce reprezintă binele şi răul,
(frumuseţea, inteligenţa, bunătatea, respectiv, răutatea, egoismul), aflate într-un conflict finalizat
întotdeauna cu victoria binelui. Basmul respectă o formulă epică standardizată, reprezentată de
existenţa unor formule tipice, iniţiale, mediane şi finale. Formula iniţială indică intrarea în timpul
imaginar în care este plasată acţiunea, un timp nedeterminat, vag, incert. Spaţiul este şi el marcat de
nedeterminare. Formule mediane au rolul de a menţine atenţia cititorului, iar ieşirea din timpul şi din
spaţiul imaginar este marcată de formula finală. Prezenţa cifrelor magice este o caracteristică a
basmului, cea mai frecventă dintre ele fiind cifra trei (trei zmei, trei fii/ fiice deîmpărat, trei palate etc.).
Are autor anonim și colectiv, caracter oral și tradiţional.
În opinia mea, fragmentul din operă literară Greuceanu se încadrează în specia basmului
popular având toate caracteristicile la nivel formal şi compozițional.
În primul rând, ca orice operă populară, fragmentul are toate caracteristicile unui basm popular,
fiind o creaţie cu caracter oral, adică a fost transmis prin viu grai din generaţie în generaţie, caracter
anonim - nu se cunoaşte numele autorului, caracter colectiv, întrucât a fost scris de mai mulţi autori
necunoscuți, caracterul tradiţional fiind susţinut de teme şi motive consacrate de tardiție (motivul
furtului, al probelorși are o structură schematizată, cu formule compoziționale și motive literare
specifice.
În al doilea rând, textul se constituie într-o succesiune de întâmplări ce îmbină realul cu
fantasticul. Se povestește că, într-o împărăție, un împărat era foarte trist pentru că niște zmei au furat
soarele și luna și din câți viteji au înceract să le readucă, nimeni nu a reușit. Împăratul dăruia jumătate
de împărăție celui care reușea. Greuceanu, în același timp, întâlnește doi oameni, condamnați la moarte
de împărat, pentru că au fugit de pe câmpul de luptă și-i convinge să-l însoțescă la împărat ca să ceară
iertare, cee ace va și obține de la acesta.

15
Tema basmului este specifică - lupta dintre bine şi rău, motivele care susţin tema sunt: motivul
hoțului, al probelor, al soarelui, al lunii, al călătoriei, al drumului inițiatic.
De asemenea, în basm, timpul este vag precizat odată ca niciodată, pe vremea aceea, comparaţia odată
ca niciodată ilustrează irepetabilitatea evenimentelor, iar spațiul se organizează pe două planuri: real
și fabulous întrucât furtul soarelui și al lunii ține de planul fabulos.
O altă caracteristică a basmului o reprezintă prezența unor personaje fabuloase și exponențiale,pe
seama cărora e pusă acţiunea și care susţin caracterul fabulos al textului- împăratul, Greuceanu, nişte
zmei. Acestea din urmă sunt personaje purtătoare de puteri supranaturale. Zmeii reprezintă forța răului,
iar Greuceanu- puterea binelui, a curajului și a altrusimului.
Protagonistul întâmplărilor este Greuceanu care participă la întreaga acțiune și este
reprezentantul binelui. Numele său îi sugerează calitățile – credincios, curajos, destoinic, voinic, semeț
și neînfricat.Trăsăturile sale reies mai ales indirect, din fapte și atitudine, dar și din relațiile cu ceilalți.
Astfel, demonstrează bunătate sufletească întrucât merge la împărat să ceară iertare pentru niște oameni
condamnați la moarte, rsicându-și astfel propia viață. De asemenea, este înzestrat cu însușiri deosebite:
are o putere de convingere extraordinară, îi convinge pe cei doi oameni condamnați să se întoarcă cu el
la împărat și îi vorbește împăratului atât de convingător, încât acesta îi iartă pe oameni.
Pe de altă parte, basmul este structurat după o schemă tradițională în care se remarcă prezenţa
formulelor specifice, cea inițială A fost odată ca niciodată, prin care cititorul este introdus în atmosfera
fantastică a întâmplărilor.
Nu în ultimul rând, se regăsesc elemente de oralitate ale stilului: regionalisme, arhaisme, gadine,
vaza, cuvinte şi expresii populare îşi puse nădejdea.
În concluzie, trăsăturile prezentate mai sus justifică încadrarea acestui text în specia basmului
popular.

2.Schița, nuvela, romanul


Pentru aceste specii în proză ale genului epic se solicită argumentări pe baza textelor
literare studiate la clasă.

a)Schița
Schița este o specie literară cultă a genului epic, în proză, de dimensiuni reduse, care
înfățișează un singur episode,characteristic,din viața unuia sau mai multor personaje.
Trăsături:
 aparține genului epic:autorul își exprimă indirect sentimentele și gândurile prin acțiune și
personaje;
 naratorul dă impresia de neimplicare în faptele relatate, dar trăirile lui sufletești sunt
încorporate în personajele create;
 naratorul este adesea obiectiv sau fals obiectiv, căci devine erou, participând la acțiune;
 surprinde scene din viața contemporană a scriitorului, fapte veridice sau plauzibile;
 narațiunea este predominantă (faptele sunt relatate în ordine, în succesiune) chiar dinamică,
dând impresia de mișcare, datorită agitației personajelor;
 prezența dialogului alături de narațiune este o altă caracteristică;
 acțunea este simplă, linear, desfășurată pe un plan, în fața ochilor cititorului și scurtă, dar
caracteristică pentru un individ sau pentru colectivitate, în general;

16
 datorită dimensiunilor reduse, ea începe cu trecerea la obiect, încât expozițiunea este scurtă,
intriga este simplă și evoluează rapid spre deznodământ, care este, adesea, neașteptat, hazliu
sau absent, lăsat la aprecierea cititorului;
 are rolul de a contura un personaj, nu de a prezenta o frescă socială, precum romanul;
 personajele sunt puține, schițate, construite după modelul oamenilor simpli, surprinși în
situații obișnuite;
 preferă personajele tipice și energice, fără idealuri înalte;
 accentual se pune pe portretul moral, cel fizic fiind doar conturat;
 personajul are o trăsătură dominant de caracter care este “cercetată” din mai multe unghiuri;
 personajele sunt surprinse într-un singur moment de existență, dar edificator pentru cititor,
care îi poate deduce astfel felul de viață;
 timpul de desfășurare a acțiunii este scurt (până la o zi) și precizat;
 spațiul este unul singur și restrâns;
 titlul este scurt, dar semnificativ;

b)Nuvela

Nuvela este o specie a genului epic în proză, de dimensiuni medii (ca întindere se situează
între schiţă şi roman), cu un fir narativ central şi o construcţie riguroasă a subiectului, cu un conflict
concentrat, care implică un număr relativ redus de personaje.

 Particularități:
• specie a genului epic în proză;
• acţiunea are un singur fir narativ, structurându-se într-o succesiune de episoade;
• naratorul intervine relativ puţin prin consideraţii personale, nu se implică în subiect şi se detaşează
de personaje;
• timpul şi spaţiul sunt clar delimitate;
• timpul şi spaţiul au limite relativ extinse (construcţia epică are amploare în timp şi în spaţiu);
• acţiunea este organizată în momentele subiectului; surprinde fapte verosimile, dar cu o notă de
senzație, inedite, deci apar și elemente fantastice;
• există un conflict principal care declanşează mai multe conflicte secundare;
• personajele sunt mai complexe decât ale schiţei şi evoluează pe parcursul acţiunii; personajele sunt
mai numeroase decât în schiță, alese din diferite categorii sociale, atât principale, cât și secundare sau
episodice, atât individuale, cât și colective;
• accentul nu cade, în primul rând pe acţiune, ci asupra trăirilor şi evoluţiei personajelor; evoluția
personajelor este determinată nu numai de trecerea timpului, ci și de gradarea evenimentelor;
• modul principal de expunere este naraţiunea, prin care se prezintă întâmplările în ordinea
desfăşurării lor;
• prin descriere se prezintă spaţiul şi timpul întâmplărilor şi sunt caracterizate în mod direct
personajele; destinul uman se împletește cu natura;
• dialogul dinamizează ritmul acţiunii şi creează impresia de autenticitate.

17
c) Romanul

Romanul este specia literară cultă a genului epic, în proză, de cea mai mare întindere,
complex, structurată în unul sau mai multe volume, părți sau capitole, cu mai multe fire narrative,
desfășurate pe mai multe planuri narative, care prezintă conflicte puternice și tinde să devină o frescă
a societății, oferind o imagine amplă și profundă asupra vieții (societății).

Trăsături:
 aparține genului epic,prezintă instanțele comunicării narative-autor, narator, acțiune,
personaje;
 are o structură specifică- un prolog, un epilog, secvențe epice construite, de obicei, pe capitole/
subcapitole, scene semnificative, planuri narative;
 timpul desfășurării acțiunii este îndelungat, cu valoare simbolică, înregistrează acțiunea
cronologic sau discontinuu, reconstituie trăirile personajelor (timp interior);
 spațiul are, ca și timpul, valoare simbolică, sugerând condiția socială a personajelor,
preocupările și aspirațiile acestora;
 acțiunea este complicată, ramificată, gradată și densă;
 personajele sunt numeroase, aparținând tuturor claselor sociale, deci o varietate de tipuri umane-
principale/ secundare/ episodice, individuale colective, simbolice, legendare, urmărite în
evoluție;
 viziunea autorului asociază /alternează modalități narative diferite în funcție de obiectivele
artistice- întrepătrunderea modurilor de expunere, narațiunea de tipuri diferite, descrierea,
descrierea-cadru, pauza descriptivă, monologul exterior și interior, dialogul;
 protagoniștii reprezintă tipuri umane general-valabile;
 construcția simetrică/ asimetrică;
 relatarea poate fi obiectivă, subiectivă sau impersonală;
 momentele subiectului sunt prezentate amănunțit.

V.SPECII ALE GENULUI EPIC ÎN VERSURI

1.FABULA
Fabula este o specie a genului epic, în versuri sau în proză, care conține o scurtă povestire
alegorică pusă pe seama personajelor antropomorfizate,în care sunt satirizate defecte omenești,cu
scopul de a fi îndreptate. Orice fabulă are un rol didactic, oferind o învățătură, cu scop moralizator.
 Particularități:
 specie a genului epic în versuri, mai rar, în proză;
 de mici dimensiuni, naraţiunea și dialogul împrimă caracterul de scenetă;
 este alcătuită, de regulă, din două secvenţe, de dimensiuni inegale: prima conţine întâmplarea
propriu-zisă, prezentată prin alegorie, iar cea de-a doua concentrează în ultimele versuri
morala;
 povestirea scurtă se aseamănă cu o scenetă ce are puţine personaje, dar reprezentative;
 locul şi timpul sunt vagi, întărind ideea că asemenea fapte se pot petrece oriunde şi oricând
(un timp nedeterminat, neprecizat, care permite cititorului să identifice timpul ficţiunii cu
timpul lecturii, care subliniază caracterul etern valabil al situaţiei narate);
 animalele (plantele, obiectele) sunt alese cu măiestrie, încât să redea cât mai fidel trăsăturile
personajului pe care-l întruchipează (furnica - omul harnic, greierele - omul leneş, vulpea -

18
omul şiret, lupul - omul lacom, boul - omul prost, căţelul - omul fricos, măgarul - omul
încăpăţânat etc.);
 fiecare personaj este simbolic, deoarece redă un anumit tip uman, având mai multe defecte,
dar dintre toate unul este definitoriu;
 limbajul folosit este unul comun, fără prelucrări literare, deoarece accentul este pus pe
satirizarea defectelor omenești;
 figura de stil predominantă este personificarea;
 prin umor, satiră, ironie, autorul urmăreşte provocarea hazului, a bunei dispoziţii, dar şi
criticarea, ridiculizarea anumitor năravuri, deprinderi, mentalități sau greșeli.
 fabulele au rol instructiv, moralizator, dar, mai ales, educativ (moralizator), scopul lor este de
a îndrepta defectele omeneşti

EXEMPLE DE COMPUNERI
Text suport: Bivolul şi coţofana de George Topîrceanu

Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros,


Se plimba o coţofană
Când în sus şi când în jos.
Un căţel trecând pe-acolo s-a oprit mirat în loc:
– Ah, ce mare dobitoc!
Nu-l credeam aşa de prost
Să ia-n spate pe oricine…
Ia stai, frate, că e rost
Să mă plimbe şi pe mine!

Cugetând aşa, se trage îndărăt să-şi facă vânt,


Se piteşte la pământ
Şi de-odată – zdup! – îi sare
Bivolului în spinare…

Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit.


Apucat cam fără veste, bivolul a tresărit,
Dar i-a fost destul o clipă să se scuture, şi-apoi
Să-l răstoarne,
Să-l ia-n coarne
Şi cât colo să-l arunce, ca pe-o zdreanţă în trifoi.

– Ce-ai gândit tu oare, javră? Au, crezut-ai că sunt mort?


Coţofana, treacă-meargă, pe spinare o suport
Că mă apără de muşte, de ţânţari şi de tăuni
Şi de alte spurcăciuni…
Pe când tu, potaie proastă, cam ce slujbă poţi să-mi faci?
Nu mi-ar fi ruşine mie de viţei şi de malaci,

19
Bivol mare şi puternic, gospodar cu greutate,
Să te port degeaba-n spate?…

a. Rezumatul
O coţofană, care se plimbă pe spinarea unui bivol, este văzută de un căţel. Considerându-1 pe
bivol prost, se gândeşte că ar putea face şi el o plimbare pe spatele acestuia.În urma săriturii căţelului,
bivolul tresare, se scutură, îl răstoarnă şi îl ia în coarne, aruncându-1 în trifoi. După aceasta, îi dezvăluie
motivul pentru care o suportă pe coţofană.

b. Argumentarea apartenenţei la gen


Aparţin genului epic operele literare în care apare vocea naratorului,care relatează fapte şi
întâmplări la persoana a III-a sau lapersoana I (în această ultimă situaţie, există un narator-
personaj),principalul mod de expunere fiind naraţiunea. Celelalte moduri deexpunere (descrierea şi
dialogul) dobândesc diferite funcţii. Astfel,prin descriere se fixează cadrul întâmplărilor, se redă
atmosferaacţiunii, se încetineşte ritmul acesteia şi se caracterizează în moddirect personajele. Dialogul
dinamizează acţiunea, conferă caracter deautenticitate şi pune în lumină relaţiile dintre
personaje.Faptele şi întâmplările (formând subiectul unei opere epice)sunt plasate într-un cadru spaţio-
temporal şi sunt săvârşite de cătrepersonaje.
Fabula Bivolul şi coţofana este o operă epică, deoarece în text pot fi identificate trăsăturile
acesteia: prezenţa naratorului este demonstrată de verbele la persoana a IlI-a (se plimba, s-a oprit, se
trage etc.), iar modul predominant de expunere este dialogul, îmbinat cu naraţiunea şi cu descrierea.
Existenţa unui cadru spaţio-temporal dovedeşte caracterul epic al fragmentului. Fiind vorba despre o
fabulă, indicii spaţio-temporali sunt vagi, ceea ce evidenţiază caracterul de generalitate al ideilor
transmise.
O altă caracteristică a genului epic este dată de prezenţa acţiunii. Aceasta este organizată
conform succesiunii momentelor subiectului.Expoziţiunea corespunde primelor trei versuri,
introducând două dintre personaje (coţofana şi bivolul) şi prezentând starea iniţială a lucrurilor:
coţofana se plimbă pe spinarea bivolului. Intriga este dată de faptul că un căţel, care trece prin zonă,
îşi propune să profite şi el de pe urma prostiei bivolului: Ia stai, frate, că e rost /Să mă plimbe şi pe
mine! Desfăşurarea acţiunii este redusă la o singură secvenţă. Astfel, în urma săriturii câinelui,
bivolul tresare, se scutură imediat şi îl răstoarnă: Dar i-a fost destul o clipă să se scuture şi-apoi/ Să-l
răstoarne. Acţiunea atinge punctul culminant în momentul în care bivolul îl ia în coarne şi îl aruncă
ca pe-o zdreanţă, în trifoi.Deznodământul cuprinde ultima replică a bivolului, din care aflăm motivele
pentru care o suportă pe coţofană: aceasta îl apără de muşte, de ţânţari şi de tăuni/ Şi de alte
spurcăciuni. Îi dă de înţeles că el nu-i face nicio slujbă (Pe când tu, potaie proastă/ cam ce slujbă
poţisă-mi faci?), apoi, cu mândrie, îi dezvăluie faptul că i-ar fi ruşine de cei de acelaşi rang cu el dacă
l-ar purta degeaba-n spate.

20
Existenţa personajelor reprezintă, de asemenea, un alt argument pentru încadrarea fabulei între
operele epice.Construite prin personificare, personajele textului reprezintă diferite tipuri umane. Astfel,
boul este tipul de om înstărit,puternic şi gospodar priceput. Aceste trăsături se desprind atât din vocea
naratorului, care arată că este mare, negru, fioros, cât şi din autocaracterizare, el considerându-se mare
şi puternic, gospodar cu greutate... Din comportamentul lui, se desprinde ideea că acesta adobândit
statutul pe care îl are, obţinând avantaje din fiecare împrejurarea vieţii sale,îi acceptă pe cei care îi aduc
anumite profituri, îl apără de insecte (muşte şi tăuni/ Şi de alte spurcăciuni.), dar este neîndurător cu
cei care nu-i aduc niciun avantaj. Pe aceştia îi dispreţuieşte,
limbajul dezvăluind nemulţumirea lui profundă faţă de îndrăzneala lor. Astfel, i se adresează câinelui
cu vorbe jignitoare(javră şi potaie proastă). Argumentele ulterioare (că i-ar fi ruşine de cei de o seamă
cu el, de viţei şi de malaci) pun în valoare pragmatismul acestuia şi orgoliul său nemăsurat.
Căţelul reprezintă nu numai tipul de om viclean, îndrăzneţ şi profitor, ci şi tipul de om naiv. El nu
apreciază îndeajuns puterea bivolului şi nu cunoaşte gândirea pragmatică a acestuia, crezând că
ar putea profita de pe urma lui. Plăteşte însă lipsa sa de realism printr-o trântă în noroi.
Deşi numele coţofenei apare în titlu, aceasta este un personaj secundar. Este un martor al întâmplărilor.
Prin ceea ce face reprezintă tipul de om simplu, muncitor, cu simţul realităţii, care-şi face liniştit datoria.
Muzicalitatea, caracteristică operelor în versuri, este prezentă şi în această fabulă. Strofele sunt
organizate în funcţie de secvenţele acţiunii, având număr inegal de versuri, rima este, în general,
împerecheată, ia rmăsura este variabilă. Acţiunea este dinamică, naraţiunea alternândcu dialogul.
Replicile sunt vii, timpul prezent şi elementele specifice limbajului oral conferă textului un pronunţat
caracter scenic, expresivitatea fiind sporită de construcţiile interogative: Ce credeai tu oare,javră? Au,
crezut-ai că sunt mort?...Forma de prezent a indicativului accentuează caracterul general valabil al
moralei desprinse din interogaţiile finale.
În concluzie, fabula Bivolul şi coţofana de George Topîrceanu este o operă epică în versuri,
deoarece există un narator care relatează, la persoana a III-a, întâmplări, plasate în timp, spaţiu şi
săvârşite de personaje, modurile de expunere predominante fiind naraţiunea şi dialogul. În plus, este
scrisă în versuri, care îi confer o muzicalitate aparte.

c.Argumentarea la specia fabulă


Fabula este o specie a genului epic, în versuri sau în proză, care conține o scurtă povestire
alegorică pusă pe seama personajelor antropomorfizate, în care sunt satirizate defecte omenești, cu
scopul de a fi îndreptate.Orice fabulă are un rol didactic, oferind o învățătură, cu scop moralizator.
În opinia mea, opera literară Bivolul și coțofana de George Topârceanu este o fabulă,
deoarece autorul critică defectele omenești puse pe seama unor personaje antromorfizate, cu scpul de
afi îndreptate, structura este diferită (povestirea propriu-zisă și morala), personajele animaliere
reprezintă tipologii umane, evidențiate cu ajutorul personificării.
În primul rând, textul are o structură specific fiind alcătuit din două părți: povestirea
propriu-zisă (în care personajele sunt animale) și morala. Povestirea este realizată prin două moduri de
expunere:narațiunea și dialogul.
Observăm că acțiunea este simplă, ca în toate fabulele surprinzând faptele esențiale ale
personajelor, în funcție de care să putem deduce caracterul acestora.

21
Locul nu este precizat, semn că astfel de întâmplări pot avea loc oriunde. El poate fi
dedus: dacă personajul principal este un bivol, atunci scena respectivă este un câmp de trifoi.
Timpul nu este nici el precizat, semn că asemenea întâmplări sunt permanente. Putem
deduce că este vară, așa cum sugerează versul că mă apără de muște,de țânțari și de tăuni….și de alte
spurcăciuni.
Într-o zi, pe când un bivol păștea, cu o coțofană plimbându-se pe spatele lui, a fost văzut
de pe un cățel. Acesta s-a gândit că, urcându-se și el pe spatele bivolului, ar scăpa de efortul de a se
deplasa. Îndată ce câinele a ajuns la locul mult dorit, bivolul a tresărit, dar i-a luat doar câteva secunde
să-și revină după impactul cu inamicul și “să-l răstoarne” ,”să-l ia în coarne”, apoi să-l lase fără suflare
“în trifoi”.
Ca să-i fie de învățătură, bivolul i-a ținut o lecție verbală în care i-a explicat că el permite
coțofanei să-i stea în spate, deoarece îl apără de insecte.Morala este următoarea- nimeni nu face nimic
pentru cineva pe gratis, ci așteaptă un serviciu în schimb.
În al doilea rând, figura de stil dominantă este personificarea, pe baza căreia sunt
construite personajele. Cu ajutorul personificării se atribuie trăsături și comportamente umane unor
personaje antropomorfizate, încât se formează diferite tipologii. Astfel, boul este tipul de om înstărit,
puternic şi gospodar priceput. Aceste trăsături se desprind atât din vocea naratorului, care arată că este
mare, negru, fioros, cât şi din autocaracterizare, el considerându-se mare şi puternic, gospodar cu
greutate... Din comportamentul lui, se desprinde ideea că acesta a dobândit statutul pe care îl are,
obţinând avantaje din fiecare împrejurarea vieţii sale, îi acceptă pe cei care îi aduc anumite profituri, îl
apără de insecte (muşte şi tăuni/ Şi de alte spurcăciuni.), dar este neîndurător cu cei care nu-i aduc
niciun avantaj. Pe aceştia îi dispreţuieşte, limbajul dezvăluind nemulţumirea lui profundă faţă de
îndrăzneala lor. Astfel, i se adresează câinelui cu vorbe jignitoare(javră şi potaie proastă). Argumentele
ulterioare (că i-ar fi ruşine de cei de o seamă cu el, de viţei şi de malaci) pun în valoare pragmatismul
acestuia şi orgoliul său nemăsurat.Căţelul reprezintă nu numai tipul de om viclean, îndrăzneţ şi profitor,
ci şi tipul de om naiv. El nu apreciază îndeajuns puterea bivolului şi nu cunoaşte gândirea pragmatică
a acestuia, crezând că ar putea profita de pe urma lui. Plăteşte însă lipsa sa de realism printr-o trântă în
noroi. Deşi numele coţofenei apare în titlu, aceasta este un personaj secundar. Este un martor al
întâmplărilor. Prin ceea ce face reprezintă tipul de om simplu, muncitor, cu simţul realităţii, care-şi face
liniştit datoria.
Astfel, sub înfățișarea și comporatmentul acestor animale, noi putem descoperi cu
ușurință pe oamenii din jur, care au anumite defecte grave, cum ar fi ipocrizia, parvenirea, falsitatea de
care aceștia nu încearcă să scape.
În plus, modul predominant de expunere este narațiunea, care se îmbină armonios cu dialogul.
Replicile sunt vii, timpul prezent şi elementele specifice limbajului oral conferă textului un pronunţat
caracter scenic, expresivitatea fiind sporită de construcţiile interogative: Ce credeai tu oare,javră? Au,
crezut-ai că sunt mort?...Forma de prezent a indicativului accentuează caracterul general valabil al
moralei desprinse din interogaţiile finale.
În concluzie, pe baza argumentelor enunțate anterior, opera literară Bivolul și
coțofana de George Topârceanu este o fabulă având toate trăsăturile definitorii ale aceste specii literare.

22
d. Caracterizarea unui personaj

Instanta narativă tipică epicului, personajul este “ființa de hârtie” (R.Barthes) care dă viață
lumii fictive și sens evenimentelor narate, transmițând în mod indirect mesajul autorului către lector.
În Bivolul şi coţofana de George Topîrceanu, se satirizează, pe de o parte, dorinţa unora de a
obţine anumite avantaje fără niciun efort, iar, pe de altă parte, orgoliul celor puternici, care îi
tolerează pe cei mai slabi, numai pentru că le fac servicii. Construite prin personificare, personajele
textului reprezintă diferite tipuri umane. Căţelul întruchipează viclenia unor oameni şi spiritul lor de
profitori, iar bivolul este tipul de om înstărit, puternic şi realist, care ştie să obţină profit din orice
împrejurare.Fiind unul dintre personajele principale ale textului, cel din urmă întruchipează
pragmatismul unor oameni, stilul lor de a-i accepta doar pe cei care le fac anumite servicii.
Trăsăturile bivolului sunt puse în evidenţă atât prin mijloace de caracterizare directă, cât şi
prin mijloace de caracterizare indirectă.Din vocea naratorului reies câteva trăsături fizice: este mare,
negru, fioros, care sugerează însă şi trăsături morale: mândru, neînduplecat,dominator.
Autocaracterizarea nu numai că accentuează aceste caracteristici, ci adaugă una foarte importantă,
bivolul se consideră gospodar cu greutate..., locuţiunea adjectivală cu greutatedezvăluind rangul
personajului.Din comportamentul lui se desprinde ideea că acesta a dobândit statutul pe care îl are,
obţinând avantaje din fiecare împrejurare a vieţii sale. Îi acceptă pe cei care îi fac anumite servicii, îl
apără deinsecte (muşte şi tăuni/Şi de alte spurcăciuni.), dar este neîndurătorcu cei care nu-i aduc
niciun avantaj. Pe aceştia îi dispreţuieşte,limbajul dezvăluind nemulţumirea profundă faţă de
îndrăzneala lor.Astfel, i se adresează cu vorbe jignitoare (javră şi potaie proastă).
În relaţia cu martorul evenimentelor - coţofana - este profitor şi indiferent, idee evidenţiată de
vorbele lui: Coţofana - treacă-meargă/Pe spinare o suport. Simbolizând tipul de om simplu,
muncitor, cu simţul realităţii, pasărea este tolerată de bivol, pentru că îi este de folos.
Argumentele ulterioare (că i-ar fi ruşine de cei de o seamă cu el, de viţei şi de malaci, dacă l-ar purta
degeaba-n spate) pun în valoare pragmatismul acestuia şi orgoliul său nemăsurat.
Lectura fabulei Bivolul şi coţofana invită cititorul să meditezeasupra comportamentului uman.
Caracterul de noutate adus de personaj face referire la faptul că nimeni nu trebuie să încerce a profita
de pe urma celorlalţi, iar în relaţiile cu ceilalţi nu ar trebui să ne gândim doar la avantaje

23
2.BALADA POPULARA

Argumentarea apartenenţei la specia literară (balada populară)

Balada populară este o specie literară epică, de dimensiune medie/mare care prezintă
întâmplări neobișnuite din viața poporului sau din tradiția istorică, cu o acțiune simplă, lineară și
puține personaje, prezentate, de regulă, în antiteză.
Caracteristici:
 creație populară care prezintă trăsăturile acesteia caracter oral, colectiv, anonim, variat,
național și sincretic;
 creație în versuri astrofice;
 aparține genului epic, autorul exprimă indirect sentimentele și gândurile, cu ajutorul acțiunii și
al personajelor;
 deși dă impresia de neimplicare în faptele relatate (narațiunea se face la persoana a III-a),
naratorul își face simțite sentimentele (personajul pozitiv este cel preferat și înzestrat numai cu
calități);
 acțiune simplă,lineară;
 are subiect, cu momentele lui;
 relatează întâmplări neobișnuite (apare fabulosul) din trecut;
 conține elemente reale, atestate istoric;
 personaje piține (chiar două) prezentate în antiteză, atât fizic, cât și moral, personaje-simbol;
 personaje atât umane, cât și animaliere (oaie,cal,câine,corb etc.);
 accentual nu este pus pe acțiune, ci pe eroul pozitiv, care seamănă cu cel din basmele
populare, având trăsături fantastice și care luptă pentru victoria binelui;
 se exprimă comuniunea omului din popor cu natura, cadrul natural participând intens la
acțiune;
 deși eroul pozitiv are puteri supranaturale, finalul nu este întotdeauna fericit ca în basme,
nunta din basme este înlocuită cu o altă nuntă, cea dintre om și natură;
 deși finalul are o anumită notă de tristețe, este înălțător, apare, ca în tragedii, un puternic
sentiment al destinului;
 degajă muzicalitate, prin versurile scurte, prin rimă (monorima sau pereche), prin formulele
conținute;
 în structură găsim antiteză (paralelism), simetrie, repetiții;
 apar pasaje lirice, care dovedesc implicarea afectivă a naratorului;

Argumentarea apartenenţei la specia literară (balada populară)

Boier din Ţara de Jos;


Departe, frate, departe, Şedea Toma cel vestit
Departe şi nici prea foarte, Lângă murgu-i priponit
Sus, pe şesul Nistrului, Cu ţăruşul de argint
Pe pământul turcului; Bătut negru în pământ;
Colo-n zarea celor culmi, Şi pe iarbă cum şedea,
La groapa cu cinci ulmi, Mândră masă-şi întindea
Ce răsar dintr-o tulpină Şi tot bea şi veselea
Ca cinci fraţi de la o mumă, Şi din gură-aşa zicea:
Şedea Toma Alimoş, – Închinare-aş şi n-am cui!

24
Închinare-aş murgului, Că pe Toma mi-l tăia
Dar mi-e murgul cam nebun Pe la furca pieptului,
Şi de fugă numai bun; La încinsul brâului,
Închinare-aş armelor, Deasupra buricului,
Armelor, surorilor, Unde-i greu voinicului.
Dar şi ele-s lemne seci, Toma crunt se oţerea…
Lemne seci, oţele reci! Mane-n scări se-nţepenea,
Închina-voi ulmilor, Dos la fugă şi punea.
Urieşii culmilor, – Alelei! fecior de lele!
Că sunt gata să-mi răspunză Căci răpişi zilele mele!
Cu freamăt voios de frunză, De te-aş prinde-n mâna mea,
Şi-n văzduh s-or clătina Zile tu n-ai mai avea!
Şi mie s-or închina! Şi cum sta de cuvânta,
Iată, mări, cum grăia, Maţele şi le-aduna,
Că-n departe auzea În coşuri şi le băga,
Un nechez ce nechezea Pe deasupra se-ncingea
Şi se tot apropia. Şi la murgu-i se ducea
Toma-ncet mi se scula, Şi cu murgu aşa grăia:
Peste câmpuri se uita – Alelei! murguleţ mic,
Şi zărea un hoţoman Alei! dragul meu voinic!
Pe-un cal negru dobrogean, De-ai putea la bătrâneţe
Pe-un cal sprinten voinicesc… Cum puteai la tinereţe!
Plătea cât un cal domnesc. Murgul ochii-şi aprindea,
Hoţomanul nalt, pletos Necheza şi răspundea:
Cum e un stejar frunzos, – Iată coama, sai pe mine
Era Manea cel spătos, Şi de-acum te ţine bine,
Cu cojoc mare, miţos, Să-ţi arăt la bătrâneţe
Cu cojoc întors pe dos, Ce-am plătit la tinereţe!
Şi cu ghioaga nestrungită Toma iute-ncăleca,
Numai din topor cioplită. După Mane se lua
El la Toma-ncet venea Şi mereu, mereu striga:
Şi din gură-aşa-i grăia: – Alelei! murguleţ mic,
– Alei! Toma Alimoş, Alei! murgul meu voinic,
Boier din Ţara de Jos, Aşterne-te drumului
Ce ne calci moşiile Ca şi iarba câmpului
Şi ne strici fâneţele? La suflarea vântului!
Boier Toma Alimoş Murgul mic se aşternea,
Îi da plosca cu vin roş: Mane-n lături se zărea,
– Să trăieşti, Mane fărtate! Toma turba şi răcnea:
Dă-ţi mânia după spate, – Tăiatu-m-ai tâlhăreşte,
Ca să bem în giumătate. Fugitu-mi-ai mişeleşte.
Mane cu stânga lua, De te-as prinde-n mâna mea,
Cu dreapta se înarma, Zile tu n-ai mai avea!
Paloşul din sân scotea, Stăi pe loc să ne-ntâlnim,
Ş-aşa bine-l învârtea Două vorbe să grăim,
Ş-aşa bine mi-l chitea, Două vorbe oţelite

25
Cu paloşele grăite! Şi ca gândul să mă duci
Mane-n lături tot fugea, Colo-n zarea celor culmi,
Iară Toma-l agiungea La gropana cu cinci ulmi,
Ş-aşa bine mi-l chitea, Că eu, murgule-oi muri,
Că din fugă mi-l tăia Pe tine n-oi mai sări!
Giumătate-a trupului Iar când sufletul mi-oi da,
Cu trei coaste-a negrului! Când nu te-oi mai dezmierda,
Mane-n două jos cădea, Din copită să-ţi faci sapă,
Toma murgului zicea: Lângă ulmi să-mi faci o groapă,
– Alelei! murguleţ mic, Şi cu dinţii să m-apuci,
Alei! dragul meu voinic! În tainiţă să m-arunci,
Ochii-mi se păinginesc, Ulmii că s-or clătina,
Norii sus se învârtesc. Frunza că s-a scutura,
Te grăbeşte, aleargă, fugi Trupul că mi-a astupa.

(Toma Alimoş, culeasă de Vasile Alecsandri)

Folclorul reprezintă o suită de creații artistice ivite din straturile adânci ale poporului român,
care poartă amprenta sensibilității și a gândirii acestuia în fața marilor teme ale vieții: iubirea, moartea,
timpul, inițierea, relația om-natură, individ-istorie etc.
Baladă populară, creaţie epico – lirică, în versuri dezvăluie o structură narativă cu intrigă
simplă, dar conflict puternic, ce aduce în prim – plan lupta dintre bine şi rău, precum şi un personaj de
excepţie, înconjurat de o aură mitică şi / sau legendară, prezentat într-un moment de răscruce al
existenţei sale, îmbinând, de multe ori, realul cu fantasticul, limbajul artistic fiind expresiv, ales. Faptele
relatate în baladă au un caracter eroic şi exemplar, înfăţişând cititorului modele de comportament,
consemnate de istoria scrisă sau de memoria populară. Faptul că adeseori versurile ei sunt cântate îi
asigură caracterul sincretic, precum şi denumirea de cântec bătrânesc. Are caracter anonim, deoarece
autorul ei nu este cunoscut, caracter oral, datorită transmiterii ei prin viu grai, de la o genaraţie la alta,
caracter sincretic.
În opinia mea,opera literară Toma Alimoşe o baladă populară întrucât îndeplinește
particularitățile de conținut și de formă ale acesteia.
În primul rând, tematica dezvăluită cu sensibilitate de către autorul anonim este haiducia.
Acţiunea baladei Toma Alimoş are un ritm alert, surprinzând doar un episod relevant din destinul unui
cunoscut haiduc muntean. Localizarea acţiunii se realizează prin două toponime: la poalele Muntelui
Pleşuvului, la Puţul Porumbului, spaţii şi timpuri mitice, deoarece indicii temporali lipsesc.
Autorul anonim imaginează un narator care relatează întâmplările la persoana a III-a, stilul fiind
obiectiv, cu note subiective, iar naratorul omniscient şi omniprezent.

26
În al doilea rând, specific genului epic, textul are conţinut narativ, adică prezintă întâmplări ce
alcătuiesc o acţiune cu intrigă simplă, dar conflict puternic. Acţiunea baladei este organizată în
conformitate cu succesiunea momentelor subiectului. Astfel, expoziţiunea fixează cadrul spaţio-
temporal şi introduce în scenă personajul principal, Toma Alimoş. Intriga este reprezentată de apariţia
lui Manea, adversarul haiducului. Acuzele şi comportamentul mişelesc al lui Manea, care îl înjunghie
pe tânăr, formează cauza declanşatoare a acţiunii. În desfăşurarea acţiunii se succed mai multe
episoade: fuga lui Manea, mobilizarea forţelor celui rănit, urmărirea boierului de către Toma şi cu
ajutorul calului. Răzbunarea cruntă a haiducului prin decapitarea duşmanului său constituie punctul
culminant. Dorinţele testamentare ale haiducului, moartea acestuia, ritualul funerar îndeplinit de
murgul credincios şi plecarea lui spre noul stăpân alcătuiesc deznodământul.
Modurile de expunere se îmbină armonios, căci alături de naraţiune apar descrierea, dialogul.
Toma este personajul principal al acestei creaţii, fiind înconjurat de o aură mitică şi legendară,
idee susţinută prin implicarea lui în toate etapele acţiunii şi prin relaţia cu celelalte personaje. Portretul
acestuia se conturează încă din expoziţiune printr-o prezentare făcută de vocea naratorului, care
dezvăluie statutul său social de haiduc şi originea: haiduc din Ţara de Jos.Aspectul exterior este descris
în mod direct de către narator, care reliefează ţinuta impunătoare a personajului: nalt la stat. Accentul
cade pe portretul moral, desprins atât prin mijloace directe, cât şi prin mijloace indirecte.În mod direct,
naratorul evidenţiază, cu admiraţie, două dintre calităţile personajului - vitejia şi înţelepciunea: mare la
sfat/şi viteaz cum n-a mai stat. Cele mai multe trăsături morale se desprind prin caracterizare indirectă,
din fapte, vorbe, gesturi, relaţia cu celelalte personaje. Firea sociabilă, comunicativă se manifestă, în
primul rând, în relaţie cu natura, care îi alungă singurătatea. Comportamentul şi dialogul cu Manea
conturează alte trăsături ale haiducului: este un om echilibrat şi cumpătat. Vitejia şi voinţa sa puternică
sunt aduse în prim-plan în momentul critic în care este înjunghiat de Manea. Relaţia cu Manea, fiară
rea, personaj aflat la polul opus, accentuează trăsăturile morale excepţionale ale eroului. Spre deosebire
de boier, care este un laş, Toma dovedeşte o voinţă de neînfrânt, caracteristică eroilor populari: Ia mai
stai ca să-ţi vorbesc/pagubele să-ţi plătesc/pagubele/ cu tăişul,/faptele/ cu ascuţişul! Momentul uciderii
lui Manea este extrem de rapid: Bine vorba nu sfârşea/ murguleţu-şi repezea/ şi cu sete mi-l lovea.
Energia fără margini a eroului şi satisfacţia împlinirii dreptăţii sunt redate prin verbe la imperfect şi
prin locuţiunea adverbială cu sete.
Conflictul dintre personajul principal, Toma Alimoş, şi personajul secundar, Manea, are atât
natură socială (aparţin unor clase sociale antagonice: ţărănimea şi boierimea), cât şi natură morală (unul
este curajos şi cinstit, iar celălalt este laş şi mârşav).Energia eroului şi satisfacţia împlinirii dreptăţii
sunt redate prin verbe la imperfect şi prin locuţiunea adverbială cu sete.
Conflictul dintre personajul principal, Toma Alimoş, şi personajul secundar, Manea, are atât
natură socială (aparţin unor clase sociale antagonice: ţărănimea şi boierimea), cât şi natură morală (unul
este curajos şi cinstit, iar celălalt este laş şi mârşav). Un rol important îi revine şi calului, personaj
fabulos, care are capacitatea de a înţelege limbajul oamenilor, de a comunica nemijlocit cu stăpânul său
şi de a-i duce la îndeplinire dorinţele testamentare.
Naratorul, prin limbajul folosit în relatare, se identifică și aici cu un membru al comunităţii din
care provine protagonistul. Relatarea la persoana a treia are caracter obiectiv, naratorul păstrând rolul

27
unui transmiţător al unei istorisiri cu caracter exemplar. Se observă însă că vocea narativă din baladă
are evidente accente de simpatie şi de compasiune faţă de personajul principal, pozitiv.
O particularitate a baladei este tonul ei cantabil, melodios, asigurat de versurile scurte, de rima
împerecheată (uneori monorimă) şi de ritmul trohaic. La curgerea armonioasă a versurilor contribuie
şi modalitatea de legare a secvenţelor epice, prin conectori specifici literaturii populare. Numeroasele
diminutive conferă un ton afectiv profund limbajului poetic.
Toma Alimoş are, aşadar, toate trăsăturile definitorii ale speciei: prezintă un episod eroic din
trecut, la care participă personaje caracterizate în antiteză, iar din desfăşurarea epică nu lipseşte
elementul fabulos, toate prezentate cu mijloace expresive impresionante.Balada impresionează prin
conţinutul tulburător şi forma artistică deosebită.

Argumentarea apartenenţei la specia literară

Text studiat la clasă- Balada populară Miorița

Baladă populară, creaţie epico – lirică, în versuri dezvăluie o structură narativă cu intrigă
simplă, dar conflict puternic, ce aduce în prim – plan lupta dintre bine şi rău, precum şi un personaj de
excepţie, înconjurat de o aură mitică şi / sau legendară, prezentat într-un moment de răscruce al
existenţei sale, îmbinând, de multe ori, realul cu fantasticul, limbajul artistic fiind expresiv, ales. Faptele
relatate în baladă au un caracter eroic şi exemplar, înfăţişând cititorului modele de comportament,
consemnate de istoria scrisă sau de memoria populară. Faptul că adeseori versurile ei sunt cântate îi
asigură caracterul sincretic, precum şi denumirea de cântec bătrânesc. Are caracter anonim, deoarece
autorul ei nu este cunoscut, caracter oral, datorită transmiterii ei prin viu grai, de la o genaraţie la alta,
caracter sincretic, deoarece poate fi însoțit de o linie melodică.
În opinia mea, textul Miorița este o baladă populară, întrucât observăm că are trăsăturile de
formă și conținut specifice acestei specii.
În primul rând,în această operă literară,populară,autorul anonim exprimă gânduri idei și
sentimente,în mod indirect legate de existența umană prin intermediul acțiunii și a personajelor.
Evenimentele narate sunt neobisnuite, faptele reale se îmbină cu cele fabuloase.Astfel faptele fabuloase
se referă la dialogul dintre oiță și ciobănaș, la nunta ipotetică.Se povestește despre complotul pe care îl
pregătesc ciobanul ungurean cu cel vrâncean împotriva celui moldovean. Acesta este avertizat de către
oița sa, dar nu ia nicio măsură, ci îi lasă un testament verbal prin care-i transmite să spună mamei că s-
a însurat și-și descrie moartea ca pe o nuntă cosmică cu natura.
În al doilea rând, acțiunile se construiesc în jurul temei-transhumanța-dezvoltate prin motive
literare precum complotul dintre ciobani,oița năzdrăvană,testamentul,alegoria moarte-nuntă.Acțiunea
se derulează pe momentele subiectului,punctul culminant și deznodământul lipsesc,aceasta rămănând
la varianta ipotetica a morții,fără a fi finalizată într-un mod concret.
Pe de altă parte, personajele au însușiri care impresionează puternic.Ciobănașul
moldovean,personajul principal, are trăsăturile unui cioban avut,harnic si priceput,motiv pentru care e
invidiat de cei doi ciobani. Moartea e descrisă ca nuntă, de unde caracterul fabulos Cerul și cu luna/
Mi-au ținut cununa.

28
Ca și în alte balade populare,este evident conflictulul dintre personajul principal, ciobănașul
moldovean, şi personajele secundare, ciobănașul ungurean și cel vrâncean. Conflictul este exterior, de
natură socială între personaje antagonice. Un rol important îi revine şi animalului nazdravan, personaj
fabulos, care are capacitatea de a vorbi limbajul oamenilor.Mioara dă semne de neliniște,vorbește cu
ciobanașul, acesta însă se resemnează în fața sorții.De aceea, testamentul de o semnificație sugestivă
confera oiței sarcina aplicării acestuia în eventualitatea morții și de o fi să mor.
Specific baladei populare, relatarea la persoana a treia are caracter obiectiv, naratorul păstrând
rolul unui transmiţător al unei istorisiri cu caracter exemplar. Se observă însă că vocea narativă din
baladă are evidente accente de simpatie şi de compasiune faţă de personajul principal, pozitiv.
O particularitate a baladei este tonul ei cantabil, melodios, asigurat de versurile scurte, de rima
împerecheată (uneori monorimă) şi de ritmul trohaic. La curgerea armonioasă a versurilor contribuie
şi modalitatea de legare a secvenţelor epice, prin conectori specifici literaturii populare. Numeroasele
diminutive conferă un ton afectiv profund limbajului poetic.
Modul de expunere predominant e narațiunea, dar dialogului și descrierii le sunt rezervate ample
secvențe, de aceea putem afirma că în cadrul acestei opere, cele trei genuri literare,epic, liric si dramatic
sunt îmbinate armonios.
În concluzie, Miorița are toate trăsăturile definitorii ale speciei: prezintă un episod fabulos, la
care participă personaje caracterizate în antiteză, iar din desfăşurarea epică nu lipseşte elementul
fabulos, toate prezentate cu mijloace expresive impresionante. Balada impresionează prin conţinutul
tulburător şi forma artistică deosebită.

VI.GENUL LIRIC

Imaginarul artistic se creează prin multitudinea secvențelor poetice prin care se construiește poezia,
universul specific unui poet, lumea plăsmuită de imaginația acestuia.
Secvența poetică – șir de imagini sau scene care formează o unitate logică, susțin o idee; structural,
poate să corespundă unui anumit număr de versuri, unei strofe, mai multor strofe.
Tema – o schemă de situații și motive construită pentru a susține o idee general-umană.Tema unei
poezii este reprezentată de un aspect general al realității (copilăria, natura, dragostea, destinul,
călătoria, creația, geniul, timpul, cunoașterea etc.).
Motivul –particularizări ale temei (motivul codrului, al ploii, al toamnei, al relației omului cu natura,
fereastra, luna, lacul, pădurea,I zvorul, stelele, soarele, plânsul, amintirea, toamna etc.) Motivele nu
trebuie să fie confundate cu tema.

29
Genul liric:
Particularități:
• reuneşte operele în care se dezvăluie complexitatea lumii interioare şi viziunea unică despre lume,
filtrată prin prisma subiectivităţii poetului;
• transmite în mod direct trăiri, sentimente, idei, exprimate în discurs de eul liric (voce a poetului,
care recurge la diverse ipostaze: îndrăgostit,contemplator, confesor etc.);
• permite identificarea eului liric prin mărci lexico-gramaticale specific (pronume, verbe etc.);
• favorizează sensurile figurate ale cuvintelor;
• recurge la imagini artistice, la procedee de expresivitate şi la figuri de stil;
• realizează muzicalitatea prin ritm şi rimă, dar şi prin curgerea melodioasă a silabelor.

Pentru a înţelege un text artistic:


 caută în dicţionar cuvintele necunoscute;
 acordă atenţie cuvintelor cu sens figurat, gândeşte-te mai întâi la sensul propriu al cuvintelor,
urmărind apoi semnificaţiile dobândite de acesteaîn contextul dat;
 subliniază structurile/sintagmele în care există mărcile eului liric;
 urmăreşte organizarea grafică şi fonetică a textului;
 identifică modul de expunere prezent în text;
 explică imaginile artistice create prin intermediul diferitelor figuri de stil.

Eul liric
Eul liric/ eul poetic este o voce care comunică - prin textul poetic - idei, gânduri, sentimente;
este un alt chip al poetului
Ipostaze ale eului poetic: contemplativă, meditativă, nostalgică, observator, îndrăgostit etc.
Mărcile lexico-gramaticale ale prezenţei eului liric într-un text poetic pot fi următoarele:
 verbe, pronume şi adjective pronominale de persoana I, verbe, pronume şi adjective
pronominale de persoana a II-a, verbe la imperativ, substantive în vocativ, interjecţii
exclamative, construcții imperative.
 persoana I a pronumelor şi a verbelor indică faptul că textul este o confesiune lirică;
 persoana a II-a oferă textului un caracter de monolog adresat şi are rolul de a implica cititorul;
 când verbele şi pronumele sunt la persoana a III-a, perspectiva subiectivă este disimulată,
mascată.

30
Procedee de expresivitate
(ATENŢIE! Figurile de stil şi procedeele artistice apar şi în texte epice!)

 Personificarea - figura de stil prin care se atribuie obiectelor, fiinţelor necuvântătoare sau
unor abstracţiuni, însuşiri şi manifestări specifice omului.Este întâlnită adesea în basme, în
balade sau în fabule; se realizează mai ales prin verbe.

Ex.:Cu grele răsuflete apele dorm,


Pe lanuri dorm spicele grele,
Asupra pădurii veghează de sus
Cetatea eternelor stele.
Luceafărul bolnav în lumea de-ngheţ
Clipeşte din gene molatic,
Când dorul pribeag, de pe-o creastă de ulm,
Şi-l geme porumbul sălbatic...
(Octavian Goga, Dimineaţa)

 Comparaţia este o construcţie inedită, plastică şi sugestivă, care pune faţă în faţă două
elemente: termenul comparat (A) sau obiectul şi termenul comparant (B) sau imaginea.
între cei doi termeni relaţia se stabileşte prin elemente comparative:ca, precum, ca şi,
asemenicu, întocmai ca, tot astfel etc.

Ex.:Fulgii zbor, plutesc în aer, ca un roi de fluturi albi. (Iarna, V. Alecsandri).


Ex.:Ca fantasme albe plopii, înșirați se pierd în zare. (Iarna, V. Alecsandri).

ATENȚIE! Se selectează ambii termeni ai unei comparaţii și când apare inversiunea:


Ex.:Ca un palat pustiu cu geamuri sparte
Pădurea noastră tace părăsită.
(St. O. Iosif, Toamnă)

 Enumeraţia presupune înşiruirea unor termeni (cu sau fără determinări); prin enumeraţie, se
obţine prezentarea nuanţată a aspectelor vizate:
Ex.:Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să cetească...
(Ion Creangă, Amintiri din copilărie)
Ex.:Zberăt, răget, ţipet, vaiet, mii de glasuri spăimântate
Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate. (Vasile Alecsandri, Viscolul,).
 Repetiţia este un procedeu stilistic bazat pe reluare, pentru a întări o idee sau o
impresie;enumeraţia dă ritmul necesar textului, mai ales în descriere, prin lungimea frazei şi
prin accentul pus pe detaliu:
Ex.: Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară. (Vasile Alecsandri, Iarna )

31
Rolul repetiţiei este şi de a realiza muzicalitatea versurilor şi de a obţine simetrie, prin reluarea
aceluiaşi grup sonor:
Ex.:Codrul cântăreţii-şi culcă,
Doarme trestia bolnavă.
Dorm doi pui de nevăstuică
Sub o brazdă de otavă.
(Octavian Goga, Sara)
 Antiteza este procedeul prin care se alătură tablouri, personaje, acţiuni, idei abstracte cu
sensuri contrarii, pentru a se sublinia opoziţia dintre ele. Opoziţia se face între două însuşiri,
două fenomene, situaţii, imagini, noţiuni, idei etc,; prin aceasta, un termen îl pune mai bine în
lumină pe celălalt:
Ex.:Toate-s vechi şi nouă-s toate... (Mihai Eminescu)
Ex.: Iarna-i ici, vara-i departe. ( M.Eminescu, Ce te legeni… )

 Inversiunea este un procedeu stilistic ce constă în schimbarea ordinii normale, progresive, a


cuvintelor în propoziţie şi a propoziţiilor în frază; rolul inversiunii este de a accentua
sentimentele şi trăirile exprimate, poate apărea ca mijloc de conservare a metricii versurilor
(ritm, măsură, rimă...):
Ex.:La voi aleargă totdeauna/Truditu-mi suflet să se-nchine.(Octavian Goga, Plugarii)

 Aliteraţia - este o figură de stil din categoria celor de repetiţie care constă în repetarea unor
consoane (a unor silabe), de obicei din rădăcina cuvintelor, cu efect onomatopeic, imitativ,
expresiv (eufonic), este foarte importantă în realizarea muzicalităţii.

 Metafora este figura de stil bazată pe transferul de expresivitate dintre termenul-obiect şi


termenul-imagine al unei comparaţii subînţelese,are la bază o comparaţie subînțeleasă (A este
ca/ precum B) al cărei termen comparativ (ca, precum, ca şi, asemeni cu, întocmai ca, tot
astfel etc.) lipseşte (deci: A este B).

Ex.:Luna-și picură argintul. (Octavian Goga, Pace,)


Cuibar rotind de ape (Mihai Eminescu, Călin file din poveste,)

 Alegoria este un procedeu artistic prin care - pe baza unei suite de alte procedee şi figuri de
stil - se obţine trecerea de la individual şi concret, la general şi abstract, apare într-o gamă
variată de specii literare (fabula, romanul alegoric etc.), de exemplu, Fabulele lui Esop;
Luceafărul de Mihai Eminescu.Aceasta se poate desfăşura pe spaţii relative mari, aşa cum este
în cazul reprezentării alegorice a morţii ca nuntă (Mioriţa) sau a morţii ca joc (De-a v-aţi
ascuns de Tudor Arghezi).

 Epitetul este figura de stil prin care se indică însușiri neobișnuite ale noțiunilor obiectelor sau
a acțiunilor. Ca parte de vorbire, epitetul poate fi un adjectiv, mai rar un substantiv cu
prepoziție (cu funcția sintactică de atribut) sau un adverb.

Condiţiile minime de existenţă a unui epitet sunt:


• să aducă termenului determinat un element de noutate;

32
• să aibă sens figurat.

După numărul de termeni epitetele pot fi:


-epitet dublu Ex: E un gen amar, cumplit (Miezul iernii, V.Alecsandri)
-epitet multiplu Ex: Un biet copil orfan, robit. (Poveste, St.O.Iosif)

O altă clasificare a epitetelor:


-epitet cromatic -care reprezintă o culoare, o nuanță
Ex.:solzii lui de aur, malu-i verde (Malul Siretului, V.Alecsandri)
-epitet hiperbolic: copac gigantic;
-epitet metaforic: pădure de foc.
-epitet personificator: soare zâmbitor

Hiperbola este figura de stil prin care se exagerează (prin mărire sau micşorare) proporţiile
sau calităţile unui fapt, fenomen, personaj, tablou.
• Imaginea obiectului vizat apare peste sau sub limitele sale fireşti, astfel acesta apărând mai expresiv
decât în realitate. Hiperbola este generată de sentimente puternice, de aceea se sprijină pe alte figuri
de stil: enumeraţii, repetiţii, metafore etc.uneori poate fi un mijloc pentru crearea umorului, a
comicului, a ironicului:
Ex.: Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare. (V. Alecsandri, Iarna )
Ex.: Și satu-n colb se-neacă... ( Șt.O.Iosif, Furtuna)

Elemente de versificaţie

Strofa- fiecare dintre diviziunile unei poezii, conținând mai multe versuri separate una de alta printr-
un spațiu;
 monostih-strofa dintr-un vers.
 distih=strofa alcătuită din două versuri;
 terțetul sau terțina-strofa din trei versuri, apare în sonete.
 catren=strofa alcătuită din patru versuri;
Ritmul poate fi:
Iambic: unitatea metrică alcătuită din prima silabă neaccentuată și a doua accentuată; având
o sonoritate gravă și o tonalitate joasă, scăzută, iambul sugerează, în general, tristețea și
apăsarea sau dă o notă reflexivă, meditativă, versurilor.

Ex.: Fi-ind/ bă-iet/ pă-duri/ cu-tre/ -ie-ram/. (M.Eminescu, Fiind băiet, păduri cutreieram).

33
Trohaic: unitatea metrică alcătuită din prima silabă accentuată și a doua neaccentuată, specific
versului popular – de unde l-a preluat și poezia cultă – troheul este mai alert decât iambul,
asociindu-se, de regulă, cu stările sufletești pozitive și optimiste;

Ex.:Pes-te/ vâr-furi/ tre-ce/ lu-nă/ ,

Co-dru-și/ ba-te/ frun-za/ lin… (M.Eminescu, Peste vârfuri).

Dactilic: unitatea metrică alcătuită din trei silabe: o silabă accentuată urmată de două silabe
neaccentuate, dactilul imprimă poeziei un ritm vioi și tonic.

Ex. Mih-nea în/-ca-le-că,/ ca-lul său/ tro-po-tă/.(D. Bolintineanu, Mihnea și baba).

Amfibrahic: unitatea metrică alcătuită din trei silabe: o silabă accentuată între două silabe
neaccentuate; prin cadența amfibrahului se sugerează o stare de neliniște.

Ex. Ca ro-bul/ ce cân-tă/ a-mar în/ ro-bi-e/

Cu lan-țul/ de bra-țe,/ cu a-er,/ du-ios...(D.Bolinitineanu, O fată tânără pe patul


morții).

Anapestic: unitate metrică alcătuită din trei silabe: primele două neaccentuate și a treia
accentuată, în poezia modernă apare destul de rar, dând o notă solemnă versurilor.

Ex.: A-min-ţi/ -ri-le me/ -le fil-trau/, a-pa-rent/ (Ștefan Augustin Doinaș, Stanțe).

Rima poate fi:

Monorima de tipul: a a a a specifica poeziei populare.

Rima împerecheată: versul 1 rimează cu versul 2 și versul 3 cu versul 4 după schemă a a b b

Ex.: Cum stătea-n tufiș la pândă,

Costelina și flămândă,

S-a gândit că pentru masă

N-ar strica o gâscă grasă...(Cumătra vulpe, O.Cazimir)

Rima încrucișată versul 1 rimează cu versul 3 și versul 2 cu versul 4 după schemă a b a b:

Ex.: Doamna iarnă-n goană trece

În calești de vijelii

Se turtesc pe geamul rece

Nasuri carne și hazlii.(Iarna, N.Labis)


34
Rima îmbrățișată este construită după schemă a b b a, adică versul 1 rimează cu versul 4 și
versul 2 cu versul 3:

Ex.:Prin nămeții, în fapt de seară,

A plecat către oraș

Moș bătrân cu-n iepuraș

Înhămat la sănioara.(Uite, vine Moș Crăciun, O.Cazimir)

Există poezii și fără ritm și fără rimă. Acestea sunt versuri libere sau versuri albe.

EXEMPLE DE COMPUNERI

Argumentarea apartenenţei la genul liric

Vasile Alecsandri, Iarna.

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,


Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!


Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;
Soarele rotund şi palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,


Ca fantasme albe plopii înşiraţi se perd în zare,
Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum.

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare


Străluceşte şi dismiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie uşoară care trece peste văi...
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

Vasile Alecsandri, Iarna

35
Vasile Alecsandri abordează adesea în creaţia sa tema naturii,pe care o priveşte deseori în
ipostaza ei luminoasă, dar o surprinde şi în momente de tulburare, sub forţa fenomenelor stihiale. În
deplină corespondenţă cu tablourile descrise, poetul îşi înfăţişează propriile sentimente, trăiri şi
impresii.Într-unul dintre cele mai cunoscute pasteluri ale lui VasileAlecsandri, Iarna, se regăsesc toate
particularităţile genului liric.
Genul liric contine totalitatea operelor literare, scrise, de obicei, în versuri, în care autorul își
confeseaza, în mod direct, cele mai profunde sentimente și emoții prin intermediul eului liric, dar și cu
ajutorul mijloacelor artistice și al figurilor de stil, astfel creând un univers de mare forță sugestivă ce
se adreseaza sensibilitații cititorului, poetul prezentând lumea într-o viziune umană, personală,
subiectivă, filtrată prin prisma personalității sale originale.
Eul liric se identifică în text prin mărci specifice, cum ar fi persoana I sau a II-a a pronumelor, a verbelor
şi a adjectivelor pronominale, precum şi prin invocaţii, interogaţii şi exclamaţii retorice. Modul de
expunere privilegiat în operele lirice este descrierea, fără însă a lipsi dialogul sau monologul.
Consider că opera Iarna de Vasile Alecsandri aparține genului liric întrucât prezintă
caracteristicile acestuia: poetul își exprimă gândurile, sentimentele și ideile în mod direct, modul
predominant de expunere este descrierea, iar “vocea” care dă glas sentimentelor, atitudinilor este cea a
eului liric. În general, în opera lirică sunt valorificate resursele expresive ale limbii prin prezența
figurilor de stil, iar elementele de versificație imprimă discursului o muzicalitate deosebită în deplin
acord cu sentimentele eului liric.
Un prim argument pentru a evidenția apartenența acestei opere la genul liric este prezența eului
liric, ca instanță a comunicării poetice, proiectat în discurs prin indici identificați în imaginile artistice
originale, în figurile de stil, precum şi în interjecţia predicativă Iată, din ultima strofă, care mărturiseşte
prezenţa eului poetic în peisaj şi invită, totodată, cititorul să fie martor la apariţia săniei cu zurgălăi. Eul
liric se identifica în ipostaza unui eu contemplator al peisajului hibernal care îi provoacă o varietate de
reacţii, de la teamă la admiraţie şi de la nostalgie la veselie.
Tema creației este iarna, titlul face referire la anotimpul cel mai friguros al anului.
În al doilea rând, poetul transformă realitatea exterioară prin propria viziune, cu scopul de a
exprima metamorfozele ființei.Astfel, iarna este personificată în ipostaza unei gospodine hiperbolizate,
care cerne norii de zăpadă. O construcţie metaforică explicativă defineşte norii ca lungi troiene
călătoare adunate-n cer grămadă. Personificată, ţara poartă pe ai săi umeri dalbi o impresionată mantie
de zăpadă. Rol expresiv au metaforele fiori de gheaţă şi zale argintie, care se concretizează în imagine
tactilă, respectiv vizuală. Comparaţiile redau fie nota de dinamism fulgii... ca un roi de fluturi albi, fie
concretizează o abstracţiune soarele... ca un vis de tinereţe, fie sugerează nota ireală a peisajului ca
fantasme albe plopii... Epitetul personificator în inversiune doritul soare exprimă sentimentele eului
liric faţă de astrul vieţii. Imaginea auditivă din finalul poeziei voios răsună clinchete de zurgălăi lasă
cititorului impresia optimistă a victoriei omului în faţa imensităţii pustiului, denumit metaforic ocean
de ninsoare, pe care îl foloseşte ca arenă a bucuriei sale faţă de sublimul tablou hibernal. Întregul
registru de senzaţii şi de sentimente este transmis exclusiv prin descrierea artistică, a cărei capacitate
de evocare face ca cititorul să se simtă efectiv transportat în peisaj.

36
În altă ordine de idei, descrierea, ca mod de expunere predominant, a cărei capacitate de evocare
face ca cititorul să se simtă efectiv transportat în peisaj, atestă apartenența acestei opere la genul liric.
Imaginarul poetic prezintă un peisaj de patru tablouri, prin excelenţă descriptive, care surprind
deopotrivă natura cosmică şi cea terestră, într-o deplină comuniune. Primul tablou, al unui ameninţător
cer acoperit de nori de zăpadă, este urmat de altul, care prezintă spaţiul teluric şi spaţiul ceresc sub
semnul unui timp glaciar şi al unui soare neputincios. Al treilea tablou prezintă panorama câmpiei albe,
fantasmatice, spaţiu în care viaţa pare să se fi refugiat în zarea îndepărtată.Tabloul final aduce cu sine
elementele dinamice, care scot peisajul de sub incidenţa îngheţului şi celebrează triumful vieţii.
Nu în ultimul rand, elementele de versificatie imprima discursului o muzicalitate aparte, o
tonalitate în acord cu trăirile interioare ale poetului. Textul se compune din patru strofe tip catren, cu
rimă împerecheată si ritm trohaic, iar măsura versurilor este de 16 silabe.
Prin exprimarea directă a sentimentelor, prin realizarea unui impresionant tablou hibernal în
care imaginile artistice şi figurile de stil creează stări afective puternice, prin caracterul descriptiv
specific pastelului, poezia Iarna este o operă lirică reprezentativă pentru creaţia lui Vasile Alecsandri.

1.Pastelul

Pastelul este specia literară lirică,în versuri, cultă, în care poetul își exprimă trăirile și sentimentele
prin intermediul descrierii naturii: anotimpuri, momente ale zilei și ale nopții, fenomene, peisaje etc.
Trăsături:
 specie literară lirică, în versuri;
 eul liric își exprimă direct sentimentele, influențate de aspectul naturii;
 se desprind sentimentele eului liric aflat în ipostaza de contemplator: admirație, venerație,
extaz, încântare, tristețe, melancolie, nostalgie, teamă etc.
 ca mod de expunere, predomină descrierea în versuri;
 sunt prezente elemente de mișcare (dinamice) necesare descrierii;
 imaginile poetice pot fi vizuale, auditive, olfactive, chinestezice etc. și rezultă din utilizarea
anumitor părți de vorbire cu rol stilistic, din construcții cu sens figurat;
 dintre elementele stilistice, frecvente sunt epitetele cromatice, necesare redării culorii
predominante a tabloului/tablourilor;
 predomină grupul nominal
 titlul este sugestiv, indicând elementul descriptive;
 în majoritatea pastelurilor, apare comuniunea omului cu natura;
 natura este personificată, umanizată în multe pasteluri;

„Natura e de căutat ca antidot al singurătăţii. A pătrunde în necuprinderea ei înseamnă a ieşi din


izolare, a adera la fiinţa comunitară a universului”.
(Andrei Pleșu, Pitoresc și melancolie)

37
Argumentarea apartenenţei la specia pastelului
Vasile Alecsandri este recunoscut în literatura română ca părinte al celei mai cunoscute specii
a liricii descriptive: pastelul.
Pastelul este specia liricii peisagistice în care sunt creionate, prin intermediul descrierii, aspecte
semnificative din natură, anotimpuri sau momente ale zilei, poetul exprimându-și discret sentimentele
generate de acesta. Termenul pastel a fost preluat literatură din artele plastice, unde numeşte o
compoziţie realizată cu creioane colorate, în tonuri calde.
Într-unul dintre cele mai cunoscute pasteluri ale lui VasileAlecsandri, Iarna, se regăsesc toate
particularităţile acestei specii lirice. Prin descriere artistică, se prezintă impresiile şi trăirile poetului, în
ipostaza unui eu contemplator al peisajului hibernal, care îi provoacă o varietate de reacţii, de la teamă
la admiraţie şi de la nostalgiela veselie.
În primul rând, cele patru catrene care ilustrează tema iernii corespund unor tablouri poetice,
care surprind deopotrivă natura cosmică şi cea terestră, într-o deplină comuniune.Primul tablou creează
o imagine panoramică, a unui cer devenit stranie oglindă a spaţiului terestru, prin reflectarea norilor ca
lungi troiene călătoare. În tabloul al doilea, accentul cade asupra componentei temporale, redată prin
enumeraţie şi repetiţie: Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară! Chiar şi soarele, rotund şi
palid, trezeşte nostalgia unei vârste dispărute, a visului de tinereţe.În tabloul al treilea, privirea se
aşterne pe întinderea pustie a unui peisaj himeric, în care plopii par fantasme străjuind drumurile
acoperite de nea, spre o umanitate despre care mărturisesc doar casele pierdute sub clăbuci albii de nea.
Ultimul tablou aduce cu sine o serie de elemente dinamice, care scot peisajul de sub incidenţa îngheţului
şi celebrează triumful vieţii.Astfel, poezia surprinde momentul iernii atât în planul cosmic, (din văzduh)
cât și în cel terestru (pe camp, pe dealuri), dar și din depărtare și din apropiere.
În al doilea rând, mărcile lexico-gramaticale ale eului liric nu se evidenţiază explicit, dar
subiectivitatea discursului este conţinută în imaginile artistice originale şi în figurile de stil. De
exemplu, epitetul personificator în inversiune cumplita iarnă trădează percepţia terifiantă a eului poetic
în faţa acestui anotimp al îngheţului. Un rol important în marcarea prezenţei eului liric are şi interjecţia
predicativă Iată,din ultima strofă, care mărturiseşte surpriza contemplatorului şi invită totodată cititorul
să fie martor la apariţia săniei cu zurgălăi.
Pe de altă parte, o caracteristică a pastelului este abundenţa imaginilor artistice şi a figurilor de
stil. Astfel, spaţiul contemplat se extinde la dimensiunile întregii ţări, personificată în două ipostaze: a
unei femei frumoase cu umeri dalbi, apărate de o zale argintie.Comparaţiile redau fie nota de dinamism
prin structura fulgii...ca un roi de fluturi albi, fie concretizează o abstracţiune în secvențe precum
soarele... ca un vis de tinereţe, fie sugerează nota ireală a peisajului ca fantasme albe plopii.Epitetul
personificator în inversiune doritul soareare menirea de a exprima în mod direct, nemijlocit,
sentimentele eului liric faţă de astrul vieţii. Imaginea auditivă din finalul poeziei voios răsună clinchete
de zurgălăi lasă cititorului impresia optimistă a victoriei omului în faţa imensităţii pustiului, denumit
metaforic ocean de ninsoare.
Întregul registru de senzaţii şi de sentimente este prin descrierea artistică, a cărei capacitate de
evocare face ca cititorulsă se simtă atmosfera din peisajul prezentat. Paleta cromatică se reduce la alb
şi nuanţele strălucitoare, oferind o notă puternicăde luminozitate naturii hibernale.

38
Construcţie poetică ce alcătuiește un tabloude natură într-un ansamblu coerent, figurile de stil
şi imaginile artistice cu mare forţă sugestivă, precum şi implicarea afectivă a eului liric în receptarea
peisajului încadrează poezia Iarna în specia pastel.

2.Doina
Doina este specia literară lirică,de regulă popular,în versuri ,scurtă,reprezentativă pentru folclorul
românesc,în care se pot exprima toate sentimentele.
Caracteristici:
 exprimă sentimente de dor, de jale, de înstrăinare, de revoltă, de dragoste etc.;
 are caracter oral, tradițional, colectiv, popular, sincretic;
 caracterul traditional rezidă din temele, motivele, limbajul poetic, elementele de prozodie;
 doina poate fi: de dor, de jale, de haiducie etc.;
 teme specifice: iubirea, libertatea, înstrăinarea, trecerea timpului, singurătatea, comuniunea
omului cu natura, dreptatea etc.;
 prezența eului liric;
 versurile sunt dinamice,pline de viață dezvăluind trăirile intense ale eului lyric,prin prezența
persoanei I singular
 ipostaze: îndrăgostitul, revoltatul, haiducul, iubitorul de libertate etc.;
 formule stilistice specifice: „Foaie verde…,, „Frunză verde…,,etc.;
 moduri de expunere: monolog liric confesiv, monolog adresat.

Argumentarea apartenenţei la specie


Măi bădiţă, floare dulce

Măi bădiţă, floare dulce,


Unde te-aş găsi te-aş smulge,
Şi-acasă la noi te-aş duce,
Şi te-aş răsădi-n grădină,
Şi te-aş secera cu milă;
Şi te-aş face stog în prag,
Şi te-aş îmblăti cu drag;
Şi te-aş măcina mărunt
La morişca de argint;
Şi te-aş cerne
Prin sprâncene,
Şi te-aş frământa-n inele,
Şi te-aş da inimii mele

39
Să se stâmpere de jele…

(L. Blaga – Antologie de poezie populară)

Folclorul reprezintă o suită de creații artistice ivite din straturile adânci ale poporului român,
care poartă amprenta sensibilității și a gândirii acestuia în fața marilor teme ale vieții: iubirea, moartea,
timpul, inițierea, relația om-natură, individ-istorie etc. Doina este specie lirică reprezentativă a
literaturii populare.
Doina este o creaţie lirică populară în versuri, cu caracter elegiac, prin care sunt exprimate,
de obicei, pe un fundal muzical, profunde și variate sentimente: de înstrăinare, de dragoste, de jale, de
revoltă, de tristețe proiectate într-un mediu pastoral, rural,arhaic. Doina are aracter tradițional,
sincretic, popular, anonim și colectiv.
Poezia Măi bădiţă, dulce floare este o doină pentru că întrunește trăsăturile specifice la nivel
formal și de conținut.
În primul rând, autorul ei este un poet anonim, iar poezia s-a transmis până la noi pe cale orală,
fiind culeasă şi publicată de Lucian Blaga. Ea este o doină, fiind şi o operă literară lirică, în care poetul
popular îşi exprimă cele mai puternice sentimente de dragoste faţă de persoana iubită.
Doina “Măi bădiţă, dulce floare”este realizată sub forma unui monolog adresat, rostit de o tânără
îndrăgostită. Eul liric subiectiv i se adresează “bădiţei”, adică iubitului, care nu este prezent. Astfel,
deşi e o doină de dragoste, alte două sentimente puternice răzbat în finalul ei: dorul de flăcăul iubit,
precum şi jalea că el este departe. Ca în orice doină, deşi trăirile sunt de maximă intensitate sentimentele
nu sunt numite: poetul popular îşi simte, dar nu-şi poate numi trăirile.Caracterul traditional rezidă din
teme, motive, limbaj poetic și elemente de prozodie, sincretic prin faptul ca textul poate fi însoțit de o
melodie adecvată și dans.
În al doilea rând, mesajul este redat prin textul organizat în structură astrofică. Creaţia lirică “Măi
bădiţă, dulce floare”este construită pe un mic scenariu, având la bază o comparaţie simplă: bădiţa fiind
o “floare dulce”. În restul poeziei, ideea de “floare” rămâne permanentă, ea primind însă diferite
sensuri: smulsă de pe câmp, ea poate fi răsădită în grădină, secerată, măcinată, frământată (aspecte care
ne duc cu gândul la grâu). În final, această “floare” devine o hrană pentru tânăra îndrăgostită, dar o
hrană pentru inimă şi suflet, căci “bădiţa” este departe şi ea simte nevoia să-şi astâmpere jalea.
Ca în majoritatea doinelor, şi în “Măi bădiţă, dulce floare” motivul este unul floral. Floarea
simbolizează gingăşia, frumuseţea şi puritatea tânărului simplu şi iubit. Eul liric este înfățișat astfel în
ipostaza unei fete îndrăgostite, prezența fiind identificată prin verbe și pronume la persoana I. Tânăra
face referiri la muncile care se fac în cadrul cultivării cerealelor în zonele de câmpie, folosind verbele
la modul condiţional-optativ. Ea îşi exprimă dorinţele, condiţionate însă de faptul că iubitul nu este
prezent: “te-aş duce”, “te-aş răsădi”, “te-aş secera”, “te-aş face stog”, “te-aş îmblăti”, “te-aş
măcina”. Din cele douăsprezece verbe, unsprezece sunt la condiţional-optativ, şi doar ultimul la
conjunctiv, exprimând scopul celorlalte: ca inima “să se stâmpere de jele”.
Ideea doinei este că dragostea constituie o adevărată hrană pentru sufletul omului. În lipsa fiinţei
iubite, se naşte sentimentul dorului, despărţirea ducând, în cele din urmă, la jale.

40
La nivel expresiv și imagistic, autorul anonim foloseşte o serie de mijloace de realizare artistică
specifice acestei specii. Epitelele sunt puţine, dar sugestive: “floare dulce”, “morişca de argint”. Un rol
important în realizarea simetriei şi muzicalităţii versurilor îl are repetiţia conjuncţiei coordonatoare
“şi”, zece versuri din totalul de paisprezece începând cu această conjuncţie, creând astfel paralelismul
sintactic, ce asigură echilibru discursului poetic. Imaginea lui bădiţa ca “mândră floare” este o
comparaţie devenită metaforă. Floarea devine simbolul omului iubit, un alt simbol fiind cel al dragostei,
ca hrană pentru suflet. Atitudinea fetei față de iubit e redată și prin verbele care arată modul grijuliu şi
drăgăstos în care tânăra ar secera, îmblăti, măcina etc.: cu milă, cu drag. Modul de expunere folosit
este monologul liric. Poezia este o doină şi pentru că are dimensiuni relativ mici.
La nivel prozodic, ca în majoritatea poeziilor populare, rima este împerecheată şi nu întotdeauna
perfectă: smulge/duce, grădină/milă, mărunt/argintăsu, măsura este de opt silabe, iar ritmul trohaic.Se
observă și acumularea verbelor specifice doinei.

VII. Mesajul/ ideile textului

 în realizarea unei astfel de compuneri trebuie să ai în vedere atât tema textului cât și
semnificația întâmplărilor, a personajelor;
 se prezintă mesajul textului (Ce transmite autorul?), cât și modalitățile de actualizare a
temei abordate (Cum transmite?);
 compunerea trebuie să respecte structura de tip premise-argument-concluzie;
 înțelgerea mesajului e reflectată în alegerea secvențelor potrivite din text, în vederea
susținerii unei idei;
 interpetarea mesajului trebuie să fie însoțită de argumente/ explicații/ exemplificări din
text, în relație direct cu premise formulate;
 e necesară organizarea adecvată a ideilor în scris (stilul adecvat, fără exprimare
metaforică sau afectivă, claritatea și coerența ideilor, respectarea succesiunii opinie-
motivare, dispunerea logică a paragrafelor);
 se impune utilizare adecvtă a mijloacelor lingvistice necesare motivării, discurs
enunțiativ fără mărci de afectivitate;
 verbe de opinie: acrede, a considera etc.;
 verbe de cauzalitatea decurge, a depinde de a fi determinat de etc.;
 conectori textuali adecvați de exemplu, astfel, pentru că, fiindcă, deoarece, întrucât,
pe de o parte, de altă parte, mai mult, în plus, nu numai că, în primul rând, în al
doilea rând, dar, totuși, în schimb, desi, chiar dacă, încât, ca urmare, ca urmare, în
consecință etc;

41
VIII.Titlul textului

Titlu = cuvânt, sintagmă, propoziție sau frază, care indică prin sugestie, metaforă, simbol, enunț
explicit etc. care denumeşte un text şi rezumă sugestiv conţinutul acestuia și prefigurează mesajul
acesteia. Poate avea o valoare simbolică, sintetizând esența creației respective și sugerând o trăire, o
neliniște sau o idee reluată preponderent în cuprinsul operei.

 titlul poate fi sintetic (alcatuit dintr-un cuvant) sau analitic(alcatuit din mai multe cuvinte)
 este element de identificare a unei opere literare;
 prefigurează mesajul, tema, ideile literare, dar și așteptările cititorului;
 este o cheie de lectură, o poartă de intrare în universul fictional, prag stilistic de pătrundere în
lumea operei;
 în text se regăsesc termini/structuri care se încadreză în câmpul lexical-semantic al textului;
 între titlul unei opera și conținutul acesteia se stabilesc relații cu ajutorul mijloacelor artistice
(imagini artistice, figure de stil, arhaisme, regionalisme cu valoare stilistică, diminutive,
augmentative, cuvinte-cheie, interjecții și semne de punctuație menite să transmit emoții
artistice);

În textele lirice, titlul îndeplinește mai multe roluri:


 anticipează tema (dacă poezia se numește „Dragoste”, tema este dragostea ),
motivele centrale ( dacă poezia se numește „Trecut-au anii… ”, întâlnim motivul trecerii
ireversibile a timpului)și starea dominantă a eului liric („Melancolie”);
 face trimitere la o anumită specie literară, de pildă, o secvență ce constituie coordonatele
spațiale sau temporale anunță un text descriptiv și specia pastelului („Noapte de vară”);
 poate avea sens propriu („Dimineața”) sau figurat („Noptea albă”);
 se află în perfecta concordanța cu mesajul poetic.

IX.DESCRIEREA ARTISTICĂ /LITERARĂ

Când citeşti o descriere, ai în vedere următoarele aspecte: cine efectuează descrierea,


din ce perspectivă şi ce percepe acesta, care sunt aspectele descrise şi contextul lor
spaţio-temporal, cum se oglindesc în text cele percepute, ce sugerează imaginile artistice,
ce este particular/ specific în descrierea respectivă etc.
Când redactezi o descriere:
• fixează, în introducere, cadrul spaţio-temporal;
• alege perspectiva descriptivă: plan apropiat, îndepărtat sau invers; panoramă/ detaliu;
• exprimă-ţi impresiile şi trăirile într-un limbaj plastic/expresiv, natural;
• creează imagini artistice variate, nu doar vizuale;
• scrie, în încheiere, o impresie generală generată de tablou.

42
X.Textul liric/ descriptiv

Poetul e o persoană concretă, care a scris textul liric, iar eul liric este vocea interioară a
poetului,instanța poetică prin care se exprimă autorul . Eul liric sau eul poetic se deosebește de poet
prin faptul ca, în diferite poezii, transmite diferite ipostaze ale sale.
Caracteristici:
 ilustrează sentimente, idei, concepții, stări, emoții, atitudini exprimate în mod direct;
 modul de expunere este descrierea;
 stările și emoțiile exprimate de eul liric formează nivelul interior, emoțional, iar locul/
mediul ambiant definește aspectul, nivelul exterior;
 planuri: exterior, ce poate fi reprezentat prin elemente ale naturii, elemente ale
planului cosmic, elemente ale planului acvatic,terestru (iarbă, copaci, flori, ape, forme
de relief etc.) și cosmic; plan interior (reacții ale sufletului, gânduri, trăiri);
(stele, nori, soare, zăpadă, vânt, fenomene ale naturii etc.);
 ideile poetice sunt structurate în secvențe lirice;
 structura textului liric: titlu, incipit (formula artistică de la începutul creației), strofe,
secvențe lirice, tablouri;
 lirism subiectiv definit prin mărci lexico-gramaticale: verbe și pronume la persoana I,
adresare directă;
 lirism obiectiv ilustrat prin mărci lexico-gramaticale: verbe și pronume la persoana
III;
 atmosfera lirică: melancolică, tristă, veselă, pesimistă, optimistă,admirativă etc.;
 limbajul artistic este conotativ (figurat) și bogat în procedee artistice;
 imagini artistice: vizuale, auditive, dinamice, olfactive;
 figuri de stil: epitete, comparații, metafore, comparații, enumerații, personificări,
metafore;
 mărci ale afectivității: intejecții, exclamații, stări exprimate prin semen de punctuație;
 câmpuri lexicale;
 prozodia
 strofa(monostih, distih, terțetul sau terțina, catren);
 rima împerecheată= (aabb);rimă încrucișată= (abab);rimă îmbrățișată= (abba);
monorimă= (aaaa);rima alba= versurile nu rimează deloc;
 măsura
 ritmul (troheu, iamb, dactil, anapest);

43
XI. EXEMPLE DE COMPUNERI DESCRIPTIVE

Pădurea- o armonie de culori


Natura își expune cu grație bogăția sa de culori în orice anotimp.Vara sau iarna, seara sau
dimineața frumusețea naturii pare mereu proaspătă, mereu cu o frumusețe inedită. Și pe bună
dreptate! Frumusețea naturii e unică!
E toamnă.Privesc din depărtare pădurea ce înconjoară satul bunicilor mei. Copacii parcă sunt
prinși într-o horă a unui dans unic, irepetabil, coordonat de crengile întinse spre cer, cerșind parcă
eternitate. Frunzele, în bogăția lor de culori, se aruncă din când în când în rotocoale galbene,
roșiatice, lăsând să se pară explozia de culori ca un joc al naturii însăși.
Simt cum pădurea vibrează la chemările toamnei, freamătă frunzele uscate în căderea lor
tristă, freamătă iarba care își caută puteri să stea cât mai dreaptă pentru a-i demonstra toamnei ca vine
prea devreme. Vântul pare stăpân însă. Mulțumit, suflă printre copacii obosiți, făcându-i să se plece
ca și cum i-ar trebui și lui să simtă că-i primit în hora toamnei. Suflă, la început, ca o adiere ușoară,
ca, mai apoi, să-și sporească puterile și să-și impună stăpânirea peste toată pădurea. O fi trimis de
toamnă să facă asta?
Cerul pare să se supună vântului, conferindu-i acestuia puteri totale. Își lasă norii să se-ntindă
de-a lungul satului, amenințând și pădurea cu ploile de toamnă. Soarele nu se mai războiește nici cu
norii, nici cu vântul. Cedează, pentru a-și recăpăta razele pitite care pe unde de urgia adusă de vânt.
Lungă mai vrea să fie toamna asta, vine atât de devreme!

Furtuna

Priveam oraşul de la fereastra camerei mele aşezate la al şaptelea etaj al unui bloc cenuşiu
dintr-un cartier construit la marginea oraşului. Eram fascinată de jarul asfinţitului ce învăluia tot
văzduhul într-o lumină roşiatică. Aşteptam ca şi puţinii trecători ce se mişcau obosiţi înspre casă să-şi
ridice măcar o clipă privirea, să vadă şi altceva decât cenuşiul trotuarelor dintr-un oraş ce părea pustiu
într-un moment în care concediul şi interminabila vacanţă de vară îi alungase pe cei mai mulţi spre
locuri mult mai atrăgătoare...în timp ce prin mintea mea treceau aceste gânduri, am observant cum
cartierul meu gri devine deodată parcă şi mai întunecat, iar când mi-am înălţat privirea am înţeles:
văpaia asfinţitului era ameninţată parcă de o întreagă oştire de balauri furioşi, să se ivească fructele
binefăcătoare?
Vrând parcă să-mi îndreptăţească temerile, norii-balauri şi-au chemat în ajutor vântul puternic;
tot e bună la ceva şi ploaia ce se apropie - mi-am zis - uite, măcar oamenii au mai prins puţină viaţă,
se uită spre cer, se îndreaptă mai grăbiţi spre casă, iar eu mă bucur că se mai risipeşte parcă
monotonia zilei de vară. Norii se apropie, devenind tot mai mari şi mai negri, iar soarele e tot mai mic
şi mai palid. Gata, l-au acoperit! Fulgerele, urmate de tunete, se rostogolesc ameninţător spre pământ,
despicând văzduhul în fragmente ca piesele unui puzzle. Vântul îşi adunase parcă toate puterile spre a
învinge încremenirea cerului şi a pământului: norii se îngrămădesc spre orăşelul meu, vântul spulberă

44
praful adunat pe străzi, înalţă şi răsuceşte în văzduh hârtii aruncate la întâmplare, puţinii pomi sădiţi
cândva în spaţiul pe care orăşenii îl numesc „verde" îşi frâng neputincioşi crengile. Nu, nu e o ploaie
liniştită, e o furtună înspăimântătoare, nimic nu se mai vede prin şuvoaiele de apă ce curg din cerul
furios. Şi uite, bătrânul nostru mesteacăn sădit cu mulţi ani în urmă se clatină speriat sub rafalele de
vânt şi de ploaie, iar în locul străzii a apărut un râu murdar!Mi-e teamă... Fulgerele se văd undeva
departe, tunetele se aud tot mai slab, iar soarele îmi trimite un zâmbet din lumina asfinţitului. A
dispărut şi râul murdar, iar cartierul meu nu mai pare la fel de trist ca înaintea furtunii. făcuse târziu.
„Cât este de minunat să fii printre iarbă, printre flori şi printre fluturi!" mă gândeam în timp ce mă
îndreptam spre casă.
Într-adevăr, strălucirea verii ne umple sufletul de bucurie...Probabil că nu voi uita niciodată
această furtună...

Magia verii
Într-o zi de la mijlocul lui iunie, înainte de amiază, eram în livada de pe coasta din spatele
casei bunicilor... Deşi soarele îşi trimitea mănunchiul de raze, cu blândeţe, spre pământ, mă aşezasem
la umbră...O boare uşoară trecea printre crengi dându-mi un sentiment de confort. De sub coroana
ocrotitoare a unui măr bătrân, urmăream, în lumina soarelui, jocul minunat al fluturilor cu aripi
catifelate şi multicolore.
Era atât de plăcut să şezi pe iarba proaspătă şi să asculţi ţârâitul greierilor sau freamătul altor
gâze mărunte! În jurul meu, merii, perii şi prunii se bucurau de mângâierea soarelui; pe crengi,
începuseră a prinde contur bobiţele verzi. Mă gândeam câte minuni sunt în jurul nostru! M-am întins
în iarbă printre florile multicolore şi parfumate. Printre ramuri, privirile mele atingeau cerul. Cât era
de limpede şi de albastru! Niciun nor nu tulbura oglinda lui lucioasă...îmi simţeam sufletul înălţându-
se spre infinit. Pe o ramură apăru o pasăre, cu pene frumos colorate. Începu a ciripi zglobie...
Probabil, se bucura şi ea de strălucirea zilei de vară. în aceleaşi acorduri veneau dinspre alţi pomi alte
cântece... Ciripitul lor întretăiat părea un cântec de slavă înăltat verii. care îmi aminteau de poveştile
citite la grădiniţă...M-am ridicat din iarbă... Mi-am purtat din nou privirile spre zare... în depărtare se
zăreau munţii ca o mare de verdeaţă. Totul era strălucitor şi armonios...
Timpul îşi pierduse dimensiunile. Nici nu mi-am dat seama cum zburaseră clipele.

Realizarea unui portret


Portretul reprezintă totalitatea trăsăturilor fizice şi morale ale unei persoane reale sau ale unui
personaj literar.Modul de expunere predominant este descrierea.Dintre părţile de vorbire, predomină
substantivele şi adjectivele, pentru a evidenţia trăsăturile fiinţei descrise.în general, se evidenţiază
trăsăturile fizice, apoi cele morale.

45
XII.COMPUNEREA NARATIVĂ

Redactarea compunerii:
1.Introducerea se poate realiza:
 printr-un scurt pasaj descriptiv (se prezentă locul, timpul, un personaj, un obiect etc. )
 printr-o adresare directă către cititor
 printr-o evocare ( Ex: Îmi amintesc şi acum; Totul a început; Se părea că ziua aceea va fi ca
toate celelalteetc.);
 printr-o întrebare îndrăzneaţă, interesantă;
 printr-o reflecţie;
 printr-o propoziţie interogativă retorică etc.;
 pentru cadrul povestirii se folosește prezentul sau imperfectul, cu verbe statice;
 introduceţi indici spaţiali şi temporali prin intermediul cărora se va crea spaţiul acţiunii şi
timpul;
 faceţi decorul sensibil cititorului prin cât mai multe tipuri de imagini poetice: vizuale, tactile,
auditive etc.;
 prezentaţi-l prin folosirea figurilor de stil- epitete, comparații, imagini artistice specifice.
plecaţi de la întrebări de tipul: Unde? Când? Cum? Cine? Ce? De ce? Cu ce scop? ( nu e
obligatoriu să răspundeţi la toate aceste întrebări, vă puteţi mărgini doar la unele).

2.Cuprinsul:
Se respectă logica temporală- întâmplarea trebuie să fie prezentată progresiv, să existe un suspans.
Intriga - în locul liniştiti de la început, se creează o atmosferă tensionantă prin apariţia unui element
perturbator (conflict, dificultate care trebuie depăşită, o stare de nelinişte, insinuarea unei stări de
teamă, dispariţia unui lucru, apariţia unui personaj ciudat etc.);
 ideea de schimbare se realizează cu ajutorul unor conectori temporali (brusc, deodată etc. ) şi
logici ( dar, însă etc.) prin înlocuirea timpurilor verbale de la imperfect la perfect simplu sau
perfect compus;
 domină starea de tensiune redată prin verbe sau substantive care să redea stări sufleteşti din
câmpul lexical al cuvintelor exprimând surprinderea, neliniştea, teama, tensiunea: a se înfiora,
a se uimi, a dezvălui, a încremeni etc.
3.Dezvoltarea acţiunii-momentul cel mai amplu, cuprinde prezentarea pe larg a evenimentelor
declanşate de intrigă, apar mai multe personaje, se pot folosi scurte descrieri pentru a marca
schimbarea cadrului sau introducerea unor noi personaje, se folosesc conectori precum: iar, în timp
ce, precum, în vremea asta etc.
4.Punctul culminant momentul în care tensiunea atinge maximumul de intensitate; evoluţia
evenimentelor trebuie să surprindă, să creeze o stare de tensiune, pentru a realiza surpriza şi a atrage
atenţia asupra unor întâmplări survenite pe neaşteptate, se pot folosi conectori precum: dar, brusc,
dintr-odată etc.
5.Încheierea-deznodământul fie prin comentarii (scurte intervenţii cu privire la evenimente sau la
personaje), fie prin stabilirea contactului cu cititorii (adresare directă, propoziţii interogative,
eclamative, proverbe, ziceri tipice, verbe şi pronume la persoana a II-a);poate fi: închis sau deschis
46
(textul se încheie printr-o întrebare, o acţiune neaşteptată, relansează o ipoteză, creând impresia că
nimic nu e definitiv), fericit sau trist.
 găseşte un titlu potrivit naraţiunii create de tine.

XIII.GENULUI DRAMATIC

TRĂSĂTURILE GENULUI DRAMATIC


 cuprinde opere redactate cu scopul punerii în scenă, este destinată, prin definiţie, interpretării
scenice;
 operele dramatice au caracter fictional;
 înfăţişează, cu ajutorul personajelor, o întâmplare, o înlănţuire de evenimente, provocate de o
cauză anume, de variate stări conflictuale;
 dramaturgul nu povesteşte faptele, ci le lasă să se desfăşoare în faţa cititorului;
 atitudinea, ideile şi sentimentele autorului reies indirect, vor fi deduse de cititor în urma
lecturii textului;
 are o structură specifică:lista inițială a personajelor,actele,scenele sau tablourile,textul
propriu-zis construit cu ajutorul dialogului sau monologului și indicațiile
scenice,regizoral/notațiile autorului/didascaliile,date între paranteze,sau în textul ce precede
actul/scena/tabloul
 spaţiul si timpul sunt, oarecum, limitate;
 acţiune bine organizată, concentrată; (poate avea o singură acţiune sau două, una principală şi
alta secundară);
 autorul se manifestă în indicaţii, didascalii, intervenţia sa este deci minoră;
 modul de expunere predilect este dialogul dramatic, care presupune o succesiune de replici;
 dialogul alternează cu monologul dramatic;
 descrierea şi naratiunea, moduri pe care le găsim în lista de personaje şi în indicaţiile
scenice;
 didascaliile se referă la decor, la jocurile actorilor, la înfăţişarea fizică a personajelor, la
reacțiile personajelor;
 conflictul reprezintă esenţa unei opere dramatice, e susţinut şi prin tehnica suspansului .

47
Argumentarea apartenenţei la genul dramatic

ACTUL I
SCENA VII

„Aceiaşi - Veta
Veta: (intră cu lucrul în mână; coase galoanele la un mondir de sergent de gardă civică; este obosită
şi distrată, vorbeşte rar şi încet) Cine-i aici? (văzând pe Zița.) A! Tu erai? mă miram cine-i. (trece
încet să şază cu lucrul la masa din dreapta.)
Zița: Eu, ţăţico; te rog lasă pe Spiridon să se ducă pân' la mine acasă, ca să-mi aducă mantelul; bate
vântul şi mi-e frică să nu răcesc când m-o întoarce... (tăcere. Veta şade la dreapta şi lucrează
adâncită în gânduri.) Îl laşi, ţaţo? (se apropie de ea.)
Veta: Ai? Ce să las?
Zița: Să laşi pe Spiridon să-mi aducă ceva de acasă.
Veta: Da, îl las.
Zița: Du-te, Spiridoane.
(Spiridon, după ce schimba privire şi semne cu Zita, iese.)
Veta: Dar tu, Zițo, la ce-ai venit? (lucrează înainte.)
Zița: Stai să-ţi spui... Dar nu mă-ntrebi, ţaţo, să-ţi povestesc ce am păţi cu mitocanul! Să vezi, e
halima... Auzi, mizerabilul! să-ndrăznească să-mi ţie drumul ca să-mi facă un atac... Stai, ţaţo, să-ţi
spui şi să te cruceşti, nu altceva. Mai adineaori şedeam acasă. Tuşica, cum ştii c-a făcut-o Dumnezeu,
se culca o dată cu găinile. Eram îmbetată absolut. "Dramele Parisului" câte au ieşit până acuma le-am
citit de trei ori. Ce să fac? N-aveam ce citi. Zic: hai să mă duc la tata, dacă nu s-o fi culcat, să mai
stăm de vorbă. Scot ivărul de la salon şi plec. Când să trec pe maidan, mă pomenesc cu mitocanul, cu
pricopsitul de Țircadău, că-mi taie drumul. "Bonsoar-bonsoar", şi ştii aşa deodată, sanfaso: "Hei,
cocoană, zice, mai bine ţi-e acuma văduvă? - Pardon, domnule, zic, n-am de-a face cu dumneta, şi
mai întâi când e la o adică, nu sunt văduvă, sunt liberă, trăiesc cum îmi place, cine ce are cu mine!
Acu mi-e timpul: jună sunt, de nimini nu depand, şi când oi vrea, îmi găseşte nenea Dumitrache
bărbat mai de onoarea ca dumneata. -… - Zic: pardon, domnule, nu-ţi permit să te-ntinzi mai mult la
un aşa afront; mă-nţelegi? - zice..."
Veta: (întrerupând-o scurt) Zițo... ce e când ţi se bate tâmplă a dreapta?
Zița: îţi vine o bucurie.
Veta: Mie, bucurie?... nu crez.
Zița: Da' de ce nu?
Veta: Dar când ţi se bate a stânga?
Zița: Te-mpaci cu o persoană cu care eşti certată.
Veta: (ridicând capul cu mult interes) Da? (dând din umeri.) Cu cine să mă-mpac?... Nu sunt certată
cu nimeni.
Zița: Aşa... zic mitocanului... ţaţo, că era trăsnit... Am auzit că de la o vreme-ncoace într-o băutura o

48
duce. Uf! ţăţico, mașer, bine că m-a scăpat Dumnezeu de traiul cu pastramagiul! Să trăiesc eu cu un
mitocan! Nu era de mine; eu sunt o persoană delicată; bine că m-am văzut liberă!... Aşa - să nu-mi uit
vorba - zic mitocanului: "Nu-ţi permit, domnule, să te naintezi la un aşa afront! Da' el: "Gândeşti,
zice, ca o să te măriţi, cocoană? -Asta mă-mporta pe mine, cine ce treabă are! - Să te măriţi, 'ai? Cât o
trăi Ghiţă tircadău, ori să te-nhăitezi cu vreunul? Săracul! Dar să ştiu de bine că merg cu el de gât
până la Dumnezeu, tot n-ai dumneata parte de un aşa ceva; încai dacă m-ai lăsat pe mine, să te duci la
mănăstire, că aşa te lăudai la trebunar!... -Mitocane, pastramagiul! La polițiune! Vardist! Nene
Dumitrache!..." Am avut ţaţo, parte ca a sărit nenea Dumitrache şi cu Nae ipistatul! aminteri,
mitocanul scosese şicul de la baston pentru ca să mă sinucidă... Ei! Ce zici dumneata, ţăţico, de nasul
care şi l-a luat mitocanul? (Veta nu răspunde; Zita s-apropie de ea şi o observă.) "ţaţo! Ce ai?
Plângi?"
( I.L.Caragiale O noapte furtunoasă)

Genul dramatic cuprinde operele literare, cărora le sunt asociate elemente specifice artei teatrale în
vederea reprezentării scenice. Operele sunt structurate în acte și scene, având la bază un conflict
puternic pus în evidență prin intermediul dialogului și al monologului dramatic. Personajele comunică
prin intermediul replicilor, intervenţiile autorului se realizează în didascalii.
Consider că aceste caracteristici ale operei dramatice se întâlnesc și în textul dat.
Se observă, în primul rând, structura specifică textului dramatic, deoarece acesta este extras din
Actul I, Scena VII, a operei literare O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale.
În al doilea rând, se constată acțiunea dramatică și conflictul dramatic, acesta din urmă fiind dublu:
atât exterior, cât și interior. Zița este nemulțumită și revoltată de discuția purtată cu fostul său soț, care
o amenință că se se va împotrivi recăsătorii ei. Aceasta ripostează și totul se încheie prin intervenția
poliției.
Se constată că modul de expunere e dialogul dramatic, element esențial în conturarea personajelor.
Zița relatează discuția cu fostul soț, apelând tot la vorbirea directă. Replicile personajelor sunt precedate
de numele lor: Zița, Veta.În plus, dialogul asigură evoluţia acţiunii şi configureaza mesajul operei,
făcând referire la nivelul de educație al personajelor reliefat prin pronunții greșite, dezacorduri,
nonsensuri, toate mărci ale comicului de limbaj, specifice textului dramatic Asta mă-mporta pe mine,
cine ce treabă are!, […] scosese şicul de la baston pentru ca să mă sinucidă...
În mod specific genului dramatic, autorul îşi face simţită prezența în didascalii, ce reprezintă
notațiile autorului scrise cu rolul de a oferi informații actorilor și regizorilor pentru montarea adecvată
a spectacolului. Acestea au următoarele roluri:oferă precizări privind numele personajelor ( Zița, Veta),
prezintă mişcare scenică a personajelor (se apropie de ea),orientează jocul acorilor fiind indici
comportamentali şi gestuali (ridicând capul cu mult interes).
Timpul şi spaţiul sunt limitate, singurele indicii fac referire la anumite locuri precum acasă,
polițiune.

49
Nu în ultimul rând, limbajul e specific genului dramatic, se distinge prin oralitate- verbe la
imperativ, substantive la vocativ, interjecții Bravo!precum și semne de punctuație specifice, care redau
anumite pauze sugestive în discurs Aşa... zic mitocanului... ţaţo, că era trăsnit....
După cum se observă, fragmentul selectat din opera O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale este
un text dramatic, deoarece respectă elementele definitorii ale acestui tip de text.

Argumentarea apartenenţei la genul dramatic

Scena 5
Georgică: Completează, te rog, femeie: orice tată este ideal prin definiție, afară de tatăl ceresc.

Părintele Ilie: Și el de ce e ideal?

Georgică: Fiindcă el ar trebui să ne facă după chipul și asemănarea sa și nu ne face. E drept că pe


mine m-a făcut după chipul și asemănarea tatii, dar dacă te uiți bine tata, vezi că nu seamăn decât
foarte puțin cu Dumnezeu. Du-te, femeie, la plăcinte și lasă bărbaţii să discute chestiuni mai adânci
și mai aprinse decât oala bucătăriei.

Olguta: Georgică, nu abuza de gentilețea unei surori mai mari decât tine și…

Georgică: Olguto, nu abuza de cavalerismul uni sportmen mai tare decât tine și…să ne întoarcem la
oile noastre, cum zice franţuzul: tu întoarce-te la mama, că te-a chemat, și eu rămân cu tata, că m-a
chemat.

Conu Grigore: Respectă-ţi părinţii, domnule!

Georgică: Nu pot. Cum să îi respect, dacă au avut o idee așa de proastă, să facă un sportmen ca
mine.

Olguta: Bravo!

Georgică: …după ce făcuseră o gâscă romantică, ca tine!

Conu Grigore: Ce romantic, domnule? Olguța de acum e emancipată.

Georgica: Cum emancipată?

Conu Grigore: Azi împinește optsprezece ani și după lege e emancipată!

Georgică: Ce emancipare?... Măta n-o vezi? În veacul al XX-lea numai două persoane mai păstrează
asemenea codiți romantice: Olguța şi părintele. Deosebirea e că Olguta e fata mică, dar cu coadă
mare, și părintele un om mare cu coada mică. Apropo, părinte, o idee: Vă propun la amândoi să vă
tundeți a’ la garcon!

Conu Grigore: Măi domnule, nimica nu respecți pe lume!

50
Georgica: Așa-s eu. Nu pot să respect nici pe Dumnezeu, dacă nu l-oi trage puțin de barbă.

Olguta: Georgică!

(Victor Ion Popa, Muscata din fereastră)

Genul dramatic cuprinde operele literare, cărora le sunt asociate elemente specifice artei
teatrale în vederea reprezentării scenice. Operele sunt structurate în acte și scene, având la bază un
conflict puternic pus în evidență prin intermediul dialogului și al monologului dramatic.Personajele
comunică prin intermediul replicilor, intervenţiile autorului se realizează în didascalii.
Consider că aceste caracteristici ale operei dramatice se întâlnesc și în textul dat.
Se observă, în primul rând, structura specifică textului dramatic, deoarece acesta este extras
din Scena V, a operei literare Muscata din fereastră, de Victor Ion Popa. Astfel, Georgică poartă o
discuție cu conu Grigore legată de adevărul sau neadevărul afirmației că orice tată este ideal prin
definiție și își exprimă nemulțumirea că părinții au avut ideea proastă să-l facă sportmen. Discuția
continua cu ironii ușoare la adresa Olguței, pe care acesta o vede tot copilă cu codițe, și a părintelui,
cărora, în final, le propune să se tundă amândoi a’ la garcon.
În al doilea rând, se constată un conflictul dramatic de tip exterior, acesta conctretizându-se
între Georgică și sora sa, dar și cu Conu Grigore, întrucât lui Georgică i se spune că nu respectă pe
nimeni, dar acesta răspunde cu nonșalanta ca nici pe Dumnezeu nu-l respectă dacă nu-l atinge puțin
de barbă.
Se constată că modul de expunere e dialogul dramatic, element esențial în conturarea
personajelor. În plus, dialogul asigură evoluţia acţiunii şi configureaza mesajul operei, făcând referire
la nivelul de educație al personajelor reliefat prin limbajul acestuia, în special al lui Georgică. Astfel
acesta are o atitudine ironică față de maturizarea surorii sale, dând dovadă de o exprimare elevată
adeseori, combinată însă cu elemente ale limbajului popular Ce emancipare?... Măta n-o vezi?
În mod specific genului dramatic, autorul îşi face simţită prezența în didascalii, ce reprezintă
notațiile autorului scrise cu rolul de a oferi informații actorilor și regizorilor pentru montarea adecvată
a spectacolului. Rolul în acest fragment e de oferi precizări privind numele personajelor (Georgica
și Conu Grigore și Olguța ).
Timpul şi spaţiul sunt limitate de obicei în textul dramatic, aici lipsind cu desăvârșire însă.
Nu în ultimul rând, limbajul e specific genului dramatic, se distinge prin oralitate- verbe la
imperativ, substantive în vocativ, interjecții Măi domnule, nimica nu respecți pe lume! precum și
semne de punctuație specifice, care redau anumite pauze sugestive în discurs: Georgică- Ce
emancipare?...
După cum se observă, fragmentul selectat din opera Muscata din fereastră de Victor Ion Popa
este un text dramatic, deoarece respectă elementele definitorii ale acestui tip de text.

51
XIV. EXPRIMAREA ARGUMENTATĂ A UNUI PUNCT DE VEDERE

Este modalitatea de a prezenta şi susţine o opinie prin argumente convingătoare.


Presupune:
 formularea opiniei;
 identificarea a cel puţin 1-2 argumente;
 folosirea citatelor care să ilustreze propriile afirmaţii;
 utilizarea unor mijloace lingvistice adecvate: verbe de opinie - a crede, a considera,
a presupune etc.; adverbe/ locuţiuni adverbiale de mod folosite că indici ai subiectivităţii -
probabil, desigur, fără îndoială, cu siguranţă etc.; conjuncţii/ locuţiuni conjuncţionale cu rol
argumentativ - deoarece, din cauză că, încât, ca să, aşadar etc.;conectori argumentativi - în primul
rând, de fapt, prin urmare etc.;
 respectarea logicii argumentării;
 formularea unei concluzii succinte şi clare.

Exprimarea unei opinii presupune construirea unui discurs argumentativ,deoarece orice opinie trebuie
motivată, susţinută.
Argumentarea are o structură-tip: ipoteză - argumente - concluzie.

Argumentele sunt introduse prin diferite structuri (conectori):


• de ierarhizare: în primul rând, ...în al doilea rând, ...în al treilea rând;
• de cauzalitate: pentru că, deoarece etc.;
• de exemplificare: de exemplu;
• de comparaţie: în comparaţie cu, la fel ca...;
•conclusivi: aşadar, în concluzie etc.

Respectă structura textului argumentativ;


Formuleza, în introducere, opinia;
Prezintă, în cuprins, argumente convingătoare;
Scrie, în încheiere, concluzia:aşadar,...;
Folosește verbe precum - a crede, a considera etc.; adverbe de mod- posibil, probabil,desigur etc.;
cuvinte cu rol argumentativ - pentru că, încât, aşadar etc.

Formulează un punct de vedere personal referitor la îndemnul lui Ion Creangă din
Amintiri din copilărie -Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi
nevinovată.

Din punctul meu de vedere, enunţul Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură
este veselă şi nevinovată exprimă un îndemn adresat fiinţei adulte de a retrăi, prin intermediul amintirii,
frumuseţea şi farmecul copilăriei.

52
În primul rând, afirmaţia că singura vârstă „veselă şi nevinovată" este copilăria surprinde, prin
adjectivul „singura", unicitatea trăirilor acestei vârste: e vârsta „veselă", deoarece numai un copil are
capacitatea de a găsi cu uşurinţă prilej de bucurie în cele mai simple lucruri,de a fi vesel în „lumea" pe
care o creează prin joaca lui.
În al doilea rând, copilăria e vârsta nevinovată, întrucât inocenţa specifică vârstei îl ţine pe copil
departe de problemele grele ale vieţii; e vârsta la care ocrotirea părinţilor şi a celorlalţi adulţi din
preajmă îl ţin pe copil departe de griji.
Pe de altă parte, adjectivul singura, exprimă şi un fel de amărăciune a adultului care înţelege că
nici veselia, nici nevinovăţia copilăriei, nu se regăsesc pe deplin în alte etape ale vieţii.
Afirmaţia naratorului Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singură este veselă şi
nevinovată justifică, aşadar, îndemnul de „a povesti" despre copilărie şi de a alunga în acest mod
tristeţea. Enunţul conţine atât un îndemn, cât şi un argument.

53