Convenţia arbitrală

Noţiune
Izvorul prerogativei justiţiei private de soluţionare a litigiilor îl reprezintă voinţa părţilor, iar
modalitatea de exprimare a acestei libertăţi de voinţă este convenţia arbitrală, „piatra de temelie” a
oricărui arbitraj.
Convenţia arbitrală este definită ca fiind acea convenţie prin care părţile interesate se obligă să
soluţioneze un litigiu determinat sau determinabil, recurgând la arbitrajul ocazional sau instituţional
realizat de persoane particulare (arbitri), desemnate de către ele, renunţând la dreptul de a se adresa
în acest scop organelor jurisdicţionale de stat.
Părţile pot stabili prin înţelegerea lor normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea,
convocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură pe care
tribunalul arbitral trebuie să le urmeze, repartizarea cheltuielilor, conţinutul şi forma hotărârii
arbitrale etc. Astfel, potrivit art. 544 alin. (1) C. pr. civ., „arbitrajul se organizează şi se desfăşoară
potrivit convenţiei arbitrale".
Titlul II al Cărţii a IV-a din Codul de procedură civilă este consacrat în totalitate convenţiei
arbitrale, constituind sediul materiei, aplicabil oricărei forme de arbitraj.
Reglementarea convenţiei arbitrale este instituită din următoarele perspective: forma scrisă (art.
548 C.pr.civ.), felurile convenţiei arbitrale (art. 549 C.pr.civ.), clauza compromisorie (art. 550
C.pr.civ.), compromisul (art. 551 C.pr.civ.), eficacitatea clauzei compromisorii (art.552C.pr.civ),
excluderea competenţei instanţei (art.553 C.pr.civ.),verificarea competenţei instanţei (art. 554
C.pr.civ.).
O noutate adusă de codul de procedură civilă, prin Titlul I, în aceasta materie, o constituie
facultatea conferită statul şi autorităţilor publice de a încheia convenţii arbitrale în litigiile comerciale
şi civile însă numai în măsura în care sunt autorizate prin lege sau prin convenții internaționale la
care România este parte.
În același sens, persoanele juridice de drept public care au în obiectul lor de activitate și activități
economice au facultatea de a încheia convenții arbitrale, în afară de cazul în care legea ori actul lor
de înființare sau de organizare prevăd altfel. Practic, în acest din urmă caz, posibilitatea de a încheia
convenții arbitrale reprezintă regula, excepția trebuind să fie cuprinsă în actele constitutive ale
entităților respective sau în lege.
Natura juridică a convenţiei arbitrale
Caracterul contractual al convenţiei arbitrale este explicat prin convenirea de către părţile
respective a modalităţilor de soluţionare a litigiului ce ar putea apărea în derularea contractului.
Preponderenţa naturii contractuale rezultă deci din faptul că manifestarea concordantă de voinţă a
părţilor în cauză determină existenţa convenţiei arbitrale.
Sub aspectul finalităţii pe care o îndeplineşte, convenţia arbitrală pare să prezinte, prin efectele
ei, caracterul unui act procedural. În acest sens, se susţine că obiectul ei nu constă în determinarea
unor drepturi şi obligaţii reciproce, ci în reglementarea modalităţii în care ele vor fi precizate.
Delimitarea celor două caractere este greu de efectuat, motiv pentru care în practică a fost
recunoscut caracterul mixt al naturii juridice a convenţiei arbitrale.
Arbitrabilitatea şi convenţia arbitrală. Sancţiunea încălcării arbitrabilităţii
În concepţia Cărţii a IV-a C. pr. civ., profund dominată de principiile liberalismului juridic,
arbitrajul este o instituţie bazată pe autonomia de voinţă a părţilor. Cheia de boltă a arbitrajului o
constituie convenţia arbitrală, înţelegerea părţilor de a recurge la această cale de soluţionare a
litigiului dintre ele, cu excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti.

1
 Dacă arbitrajul a avut loc în baza unei convenţii arbitrale ilicite, prin încălcarea arbitrabilităţii,
devine aplicabilă sancţiunea prevăzută de art. 608 lit. a) C. pr. civ.: hotărârea arbitrală poate fi
desfiinţată prin acţiune în anulare atunci când „litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea
arbitrajului”.
Conţinutul convenţiei arbitrale
Libertatea de voinţă a părţilor pentru încheierea unei convenţii arbitrale este îngrădită doar de
rezerva respectării ordinii publice şi a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii
[art. 544 alin. (2) C. pr. civ.].
Conţinutul convenţiei arbitrale poate conţine clauze cu privire la: obiectul litigiului; parcurgerea
unor proceduri prealabile de soluţionare a litigiului pe cale amiabilă; participarea terţilor;
compunerea tribunalului arbitral şi numirea arbitrilor; termenul şi locul arbitrajului; limba
arbitrajului; regulile de procedură şi modalitatea de soluţionare a litigiului; suportarea cheltuielilor;
remiterea cauzei tribunalului arbitral, după anularea hotărârii arbitrale, constituirea unei instanţe
arbitrale de control.

2.2. Condiţiile de fond şi de formă ale convenţiei arbitrale

Deşi este încheiată în considerarea contractului principal pentru a oferi calea jurisdicţională de
urmat în cazul litigiilor legate de acesta, convenţia arbitrală trebuie să îndeplinească anumite condiţii
de fond şi de formă a căror nerespectare ar duce la nulitatea convenţiei.
Valabilitatea clauzei compromisorii este supusă îndeplinirii anumitor condiții speciale, pe lângă
cele generale.
Condiţii de fond ale convenţiei arbitrale
Convenţia arbitrală este un veritabil contract care trebuie să îndeplinească condiţiile esenţiale de
validitate: capacitatea de a contracta, consimţământul de a contracta, un obiect determinat şi o cauză
licită.
Condiţii de formă ale convenţiei arbitrale
Conform dispozițiilor Codului de procedură civilă, arbitrajul se organizează şi se desfăşoară
potrivit convenției arbitrale. Ea se încheie, sub sancțiunea nulității, în scris, fie sub forma unei clauze
compromisorii înscrise în contractul principal, fie sub forma unei înțelegeri de sine stătătoare,
denumite „compromis”.
Convenția arbitrală trebuie încheiată în scris, cerință necesară nu doar sub aspect probator, ci şi
pentru însăşi validitatea sa, neîncheierea în scris a convenției arbitrale atrăgând nulitatea absolută.
Fiind un act de dispoziție, prin care părțile renunță la competența instanțelor de judecată, apare
firesc accentul pus pe forma scrisă.

2.3. Formele convenţiei arbitrale

Art. 549 C. pr. civ. configurează formele sub care este reprezentată o convenţie arbitrală. Astfel,
în alin. (1) se precizează: „convenţia arbitrală se poate încheia fie sub forma unei clauze
compromisorii, înscrisă în contractul principal ori stabilită într-o convenţie separată, la care
contractul principal face trimitere, fie sub forma compromisului“.
Existenta convenţiei arbitrale poate rezulta şi din înţelegerea scrisă a părţilor, făcută în faţa
tribunalului arbitral. De asemenea, părţile pot alege competenţa tribunalului arbitral chiar în lipsa
unei clauze compromisorii anterioare. Aceasta se încheie, sub sancţiunea nulităţii, în scris.

2
 Clauza compromisorie
În accepţiunea art. 550 (1) C. pr. civ., convenţia arbitrală poate avea forma unei clauze
compromisorii, înscrisă în contract, prin care părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul
în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie soluţionate pe calea arbitrajului, arătându-se, sub
sancţiunea nulităţii, numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor. În cazul arbitrajului
instituţionalizat este suficientă referirea la instituţia sau regulile de procedură ale instituţiei care
organizează arbitrajul.
Clauza compromisorie reprezintă o specie a convenţiei de arbitraj cuprinzând acordul stipulat
în scris în contractul principal sau un act distinct prin care părţile stabilesc că eventualele litigii ce
s-ar naşte în viitor între ele, în privinţa executării contractului, vor fi soluţionate pe cale arbitrală.
Astfel se explică de ce clauza compromisorie sau clauza de arbitraj a fost definită ca un act preparator
pentru soluţionarea unor litigii posibile între părţi. Atât în cazul în care clauza compromisorie este
stipulată în contract, cât şi în cazul în care face obiectul unui act separat, atunci când părţile considera
că astfel vor putea detalia mai complet modul în care văd posibilă soluţionarea pe cale arbitrală a
litigiilor ce s-ar putea ivi între ele, această clauză priveşte numai litigii viitoare.
Compromisul
Art. 551 alin. (1) C. pr. civ. prevede că: „(1) Prin compromis părţile convin ca un litigiu
intervenit între ele să fie soluţionat pe calea arbitrajului, arătându-se, sub sancţiunea nulităţii, obiectul
litigiului şi numele arbitrilor sau modalitatea de desemnare a acestora în cazul arbitrajului ad-hoc. În
cazul arbitrajului instituţionalizat, dacă părţile nu au ales arbitrii şi nici nu au stabilit modalitatea de
desemnare a acestora, aceasta se va face potrivit regulilor de procedură ale respectivei instituţii
arbitrale.
(2) Compromisul se poate încheia chiar dacă litigiul intervenit între părţi este deja pe rolul unei
alte instanţe”.
Spre deosebire de clauza compromisorie, prin compromis părțile pot recurge la arbitraj şi pentru
litigii izvorând din obligații necontractuale.
Eficacitatea clauzei compromisorii
Validitatea clauzei compromisorii determină conţinutul şi finalitatea conceptului „eficacitatea
clauzei compromisorii”, stipulat de art. 552 C. pr. civ.
Încheierea procedurii arbitrale cu sau fără pronunţarea unei hotărâri asupra fondului cauzei nu
aduce atingere eficacităţii convenţiei arbitrale, sub forma clauzei compromisorii. Aceasta va rămâne
valabilă şi va servi drept temei pentru orice nouă procedură arbitrală care ar fi declanşată în temeiul
acesteia, pentru soluţionarea oricărui litigiu apărut între părţi, derivând din contractul principal.
O clauză compromisorie este eficace atâta timp cât este validă. Finalizarea unei proceduri
arbitrale – cu sau fără pronunţarea unei hotărâri asupra fondului cauzei – nu epuizează eficacitatea
clauzei compromisorii, atâta timp cât este validă.

2.4. Efectele convenţiei arbitrale

Convenţia arbitrală produce următoarele efecte:
a) are forţă obligatorie pentru părţile contractante, extinsă şi asupra hotărârii arbitrale prin care
se finalizează procesul generat de punerea în aplicare a convenţiei;
b) învesteşte valabil instanţa arbitrală, atribuind arbitrilor puterea de a soluţiona litigiul;
c) exclude competenţa instanţelor statale pentru litigiul care face obiectul ei;
d) stabileşte cadrul organizatoric şi procedura arbitrală, care vor conduce la pronunţarea unei
hotărâri susceptibile de executare silită, uzându-se forţa de constrângere a statului.

3
 Competenţa arbitrală – efect al convenţiei arbitrale
Efectul pozitiv al convenţiei de arbitraj îl constituie dreptul şi obligaţia părţilor de a recurge la
instanţa arbitrală, instituită prin clauză compromisorie sau prin compromis, pentru soluţionarea
diferendului juridic dintre ele; efectul negativ al convenţiei de arbitraj constă, corelativ efectului
pozitiv, în sustragerea acelui diferend juridic din competenţa instanţelor judecătoreşti.
Prin convenţia de arbitraj, părţile conferă, totodată, existenţa şi competenţa tribunalului arbitral.
Competenţa semnifică posibilitatea recunoscută tribunalului arbitral de a soluţiona anumite litigii în
interesul acestei competenţe, prin „înzestrarea” arbitrilor cu anumite prerogative pentru soluţionarea
litigiilor.
Competenţa tribunalului arbitral nu este o noţiune similară aceleia de competenţă a instanţelor
judecătoreşti, distribuită pe orizontală şi pe verticală diferitelor instanţe care alcătuiesc un sistem,
potrivit unor dispoziţii legale.
Excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti
Excluderea competenţei instanţelor statale de soluţionare a litigiului reprezintă principalul efect
procedural al încheierii convenţiei arbitrale.
În temeiul art. 553 C. pr. civ., încheierea convenţiei arbitrale exclude, pentru litigiul care face
obiectul ei, competenţa instanţelor judecătoreşti, pentru că nu este posibilă o judecată paralelă în faţa
celor două tipuri de jurisdicţii, cu privire la acelaşi litigiu. Acest text legal trebuie corelat cu art. 547
şi 585 alin. (1) C. pr. civ.
Excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti nu exclude orice implicare a acestora în
legătură cu respectivul litigiu.
Excluderea competenţei instanţelor de drept comun nu operează în toate cazurile în care s-a
încheiat o convenţie arbitrală validă şi nu elimina orice implicare a acestora în legătură cu respectivul
litigiu.
Efectul procedural al încheierii convenţiei arbitrale valide nu se produce dacă părţile au
renunţat la efectele de natură convenţională ale acesteia. De asemenea, respectivul efect procedural
nu se produce dacă părţile au revocat expres/implicit convenţia arbitrală însăşi.
Verificarea competentei instanţei
Art. 554 alin. (1) C. pr. civ. statuează că, în ipoteza în care instanţa judecătorească este sesizată
cu o cauză pentru care s-a încheiat o convenţie arbitrală, aceasta îşi va verifica propria competenţă
şi se va declara necompetentă. În atare situaţie, instanţa îşi va declina competenţa în favoarea
organizaţiei sau instituţiei pe lângă care funcţionează arbitrajul instituţionalizat, care, în temeiul
hotărârii de declinare, va lua măsurile necesare în vederea constituirii tribunalului arbitral.