Sunteți pe pagina 1din 43

OBIECTIVE:

• familiarizarea cu principalele noţiuni şi concepte din dome-


niul informaticii economice;
• recunoaşterea informaţiei ca pe o resursă de bază în econo-
mia întreprinderilor;
• cunoaşterea schemei de principiu a calculatoarelor electroni-
ce;
• oferirea unei imagini pertinente asupra caracteristicilor şi per-
formanţelor calculatoarelor;
• analiza tipurilor de periferice şi prezentarea principalelor lor
caracteristici;
• înţelegerea rolului sistemului de operare în funcţionarea
calculatorului, a obiectivelor, caracteristicilor şi funcţiilor sale;
• prezentare câtorva noţiuni cu privire la tehnicile de exploata-
re a sistemelor electronice de calcul.
CUPRINS

CAPITOLUL 1. CONCEPTE DE BAZĂ ÎN INFORMATICA ECONOMICĂ ......... 5


1.1. Noţiuni generale ............................................................................... 5
1.2. Entropia informaţională .................................................................... 6
1.3. Sisteme informaţionale şi sisteme informatice ................................. 7
1.4. Tipuri de sisteme informaţionale ...................................................... 8

CAPITOLUL 2. SISTEME ELECTRONICE DE CALCUL ......................................... 11


2.1. Componente hardware ...................................................................... 12
2.1.1. Unitatea centrală de prelucrare ............................................... 13
2.1.1.1. Memoria internă (MI) ................................................ 13
2.1.1.2. Unitatea aritmetică şi logică (UAL) .......................... 14
2.1.1.3. Unitatea de comandă şi control (UCC) ...................... 15
2.2. Componente software ....................................................................... 16
2.3. Generaţii şi clase de calculatoare ...................................................... 17
2.4. Microcalculatoare ............................................................................. 20
2.4.1. Microprocesor. Definiţie, caracteristici .................................. 21

CAPITOLUL 3. ECHIPAMENTE PERIFERICE. SUPORTURI DE DATE ............. 22


3.1. Funcţii, clasificare, rol ...................................................................... 22
3.2. Suporturi de date. Categorii, utilizare, reutilizare ............................. 23
3.3. Echipamente periferice de intrare ..................................................... 23
3.4. Echipamente periferice de ieşire ....................................................... 24
3.4.1. Monitorul ................................................................................ 24
3.4.2. Imprimanta .............................................................................. 25
3.4.3. Echipamente de citire a codurilor de tip bară ......................... 27
3.4.4. Scanner-ul ............................................................................... 27
3.5. Echipamente periferice de intrare/ieşire ........................................... 28
3.5.1. Discuri magnetice ................................................................... 29
3.5.1.1. Discuri flexibile ......................................................... 29
3.5.1.2. Discuri dure (hard-discuri) ........................................ 30
3.5.1.3. Discuri amovibile ....................................................... 31
3.5.2. Benzi magnetice ...................................................................... 31
3.5.3. Suporturi optice ...................................................................... 31

CAPITOLUL 4. ASPECTE GENERALE PRIVIND SISTEMELE DE


OPERARE .............................................................................................. 33
4.1. Noţiuni introductive .......................................................................... 33
4.2. Obiectivele şi componenţa sistemelor de operare ............................ 33

3
4.3. Funcţiile sistemelor de operare ......................................................... 34
4.4. Tehnici de exploatare a sistemelor de calcul .................................... 36
4.4.1. Necesităţi, obiective ................................................................ 36
4.4.2. Monoprogramarea ................................................................... 37
4.4.3. Multiprogramarea ................................................................... 38
4.4.4. Multiprelucrarea ..................................................................... 39
4.4.5. Multitasking ............................................................................ 39
4.4.6. Time-sharing ........................................................................... 40

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................. 42

4
CAPITOLUL 1

CONCEPTE DE BAZĂ ÎN INFORMATICA ECONOMICĂ

1.1. Noţiuni generale


Termenului de informaţie nu i se poate asocia o singură definiţie întrucât aceasta
este complexă şi foarte variată. Pentru a putea fi percepută este necesar ca ea să fie expri-
mată într-un anumit mod.
În informatică informaţia reprezintă un şir de caractere dintr-un alfabet dat care
poate fi prelucrat prin proceduri manuale sau automate. Atributele acesteia se referă la: • a-
dăugarea de noi cunoştinţe la cele deja existente; • înlăturarea unei incertitudini pentru re-
ceptor; • utilitatea pentru cel care o recepţionează.
După forma de exprimare a fenomenelor pe care le reflectă informaţia poate fi ana-
logică, numerică sau cantitativă şi nenumerică sau calitativă. După situarea în timp faţă de
procesul sau fenomenul reprezentat aceasta poate fi activă (dinamică sau operativă), pasi-
vă sau previzionată. După conţinut deosebim informaţii elementare, complexe şi sintetice,
iar după domeniul de activitate pe care îl deservesc putem vorbi despre informaţii tehnolo-
gice, tehnico-ştiinţifice şi economice.
Data reprezintă informaţia exprimată într-o formă concretă. Prin această noţiune se
înţelege un ansamblu de semne şi caractere dispuse într-o ordine reprezentând situaţia sin-
tactică a unui sistem de informare. O dată devine informaţie în măsura în care semnificaţia
sa are un anumit grad de sinteză. Data are o existenţă obiectivă, tangibilă, reprezentând o
informaţie potenţială.
La nivelul unei entităţi economice, datele supuse prelucrării provin atât din surse
externe, cât şi interne. Cele externe sunt, de regulă, direct utilizabile (facturi, cec-uri etc.),
uşor cuantificabile şi se referă, în principal, la clienţi (cerinţe, preferinţe, posibilităţi de pla-
tă, situaţia livrărilor etc.), la furnizori (situaţia livrărilor, relaţiile financiare cu aceştia, a-
precierea calităţii produselor vândute, lucrărilor sau serviciilor prestate de aceştia), la co-
laboratori, la canalele de distribuţie ale organizaţiei (existenţa lor, activitatea, posibilitatea
lor de a se informa etc.), precum şi la cunoştinţe tehnice şi tehnologice (know-how). Cele
interne se bazează pe cuantificarea anumitor fapte şi observaţii (măsurări, cântăriri etc.) cum
ar fi inventarele, evidenţa stocurilor, a producţiei, a personalului etc.
Drumul parcurs de informaţie din momentul apariţiei unui eveniment şi până când,

5
pe baza cunoaşterii lui se declanşează un nou eveniment se numeşte circuit informaţional,
iar o secţiune a acestuia poartă denumirea de flux informaţional. Acesta din urmă repre-
zintă totalitatea informaţiilor transmise într-un interval de timp determinat de la o sursă de
informaţie la un receptor, printr-o mulţime de canale informaţionale.
Fluxul informaţional este caracterizat prin conţinut, volum, frecvenţă, calitate, for-
mă suport, mod de obţinere şi cost. El poate fi intern, asigurând circulaţia informaţiei între
diferitele compartimente ale structurii organizatorice din interiorul unei entităţi economice
şi între diferite persoane din cadrul compartimentelor funcţionale, în vederea fundamentă-
rii deciziilor, sau extern asigurând circulaţia verticală a informaţiei între diferite întreprin-
deri şi/sau între o entitate economică şi organismele ierarhic superioare. Fluxul informaţi-
onal intern poate fi orizontal sau vertical, iar cel vertical poate fi ascendent sau descendent.
În mod similar, fluxurile informaţionale externe pot fi orizontale sau verticale, iar cele ver-
ticale ascendente ori descendente.
Cunoştinţele includ capacitatea de a evalua informaţiile într-un anumit sens sau scop.
Prin urmare, se poate accepta faptul că informaţia este distinctă de cunoştinţă şi că ea este da-
tă de forma unei cunoştinţe pentru a permite comunicarea sau manipularea acesteia. La orice
nivel de conducere, pentru a putea lua decizii fundamentate ştiinţific, decidentul trebuie să u-
tilizeze informaţii limitate la domeniul său de activitate. Gradul de utilizare a informaţiei şi e-
ficienţa sa în anumite activităţi umane depinde de calitatea informaţiei care vizează dimensi-
unea temporală (oportunitatea, actualitatea, frecvenţa şi perioada considerată), conţinutul (e-
xactitatea, pertinenţa, exhaustivitatea, conciziunea, anvergura şi randamentul) şi forma sa (cla-
ritatea, precizia, ordinea, prezentarea şi suportul).
Prin urmare, între date, cunoştinţe şi informaţii trebuie făcută o distincţie clară, astfel:
♦ datele reprezintă numere, mărimi etc. care servesc la rezolvarea unei probleme sau
care se obţin în urma unor cercetări, urmând a fi supuse unor prelucrări, motiv pentru care
ele pot fi considerat materia primă a informaţiei reprezentând, prin urmare, informaţii po-
tenţiale. Reiese de aici că datele, ca urmare a efectuării unor prelucrări asupra lor duc la ob-
ţinerea informaţiilor. La nivelul întreprinderilor datele reprezintă numere, diverse documen-
te etc. care numai prin ele însele nu sunt valoroase;
♦ informaţiile se referă la date organizate care au fost sortate şi aranjate după crite-
rii specifice unui anumit domeniu de activitate. Ca trăsătură fundamentală a informaţiei men-
ţionăm subiectivitatea;
♦ cunoştinţele se bazează pe însuşirea informaţiilor, având ca efect posibilitatea lu-
ării anumitor decizii.

1.2. Entropia informaţională


Pentru a opera cu noţiunea de informaţie trebuie ca, pe lângă evaluarea ei calitativă,

6
să fie folosite şi forme de exprimare cantitative, punându-se problema găsirii unui etalon
cu ajutorul căruia să se măsoare şi să se compare informaţiile, indiferent de modul în care
sunt emise, transmise sau recepţionate.
Înlăturarea incertitudinii prin realizarea unui eveniment dintr-un set de evenimente
posibile conduce la obţinerea unei informaţii. Măsura cantităţii de informaţie poartă denu-
mirea de entropie informaţională. Informaţia şi entropia (nedeterminarea) pot avea aceiaşi
măsură dar, întrucât informaţia reprezintă înlăturarea nedeterminării, sensul variaţiei aces-
tor două noţiuni este opus.
Unitatea de măsură a cantităţii de informaţie poartă denumirea de BIT (Binary digit)
şi va fi reprezentată de informaţia generată la realizarea unui experiment cu două eveni-
mente posibile având probabilităţi egale de realizare.

1.3. Sisteme informaţionale şi sisteme informatice


Pentru a funcţiona la parametrii optimi, în orice organizaţie se derulează următoare-
le activităţi:
♦ culegerea datelor privind sistemul reprezentat de către întreprindere şi mediul în
care aceasta îşi desfăşoară activitatea;
♦ transmiterea datelor la centrele de prelucrare prin intermediul canalelor informa-
ţionale;
♦ prelucrarea datelor în scopul obţinerii informaţiilor necesare procesului decizio-
nal;
♦ adoptarea deciziilor şi transmiterea acestora organelor de execuţie;
♦ asigurarea controlului şi urmărirea ducerii la îndeplinire a deciziilor.
Aceste activităţi sunt asigurate prin sistemul informaţional care este interpus între
sistemul operaţional şi cel de conducere.
Sistemul informaţional reprezintă totalitatea metodelor, procedeelor şi mijloacelor
utilizate în culegerea, stocarea, prelucrarea, analiza şi transmisia datelor în scopul fundamen-
tării şi urmăririi deciziilor la toate nivelurile unei entităţi economico-sociale. Sistemul in-
formatic este o componentă a sistemului informaţional în care mijloacele tehnice de prelu-
crare sunt calculatoarele electronice.
Prelucrarea datelor pentru a se obţine informaţii în scopul luării anumitor decizii
are la bază următoarele considerente: • informaţia apare deseori în alt loc decât cel în care
este utilizată; • informaţia apare deseori în alt moment decât cel al utilizării; • informaţia
apare deseori sub o formă diferită de cea în care este folosită.
Obiectivele informaţiei la nivelul unei firme se referă la:
♦ satisfacerea unor obligaţii legale (orice entitate trebuie să-şi organizeze şi să-şi
conducă activitatea potrivit Legii nr. 82/1991 a contabilităţii, republicată. În plus, bilanţul

7
şi contul de profit şi pierdere sunt componente ale situaţiilor financiare care se publică.
Totodată, respectarea legislaţiei fiscale presupune întocmirea unor declaraţii vamale, cu pri-
vire la TVA sau la veniturile obţinute etc.);
♦ pregătirea deciziilor pe diferite niveluri ierarhice (întrucât informaţia reprezintă
punctul de plecare în vederea luării deciziilor, elaborarea acestora necesită diverse infor-
maţii);
♦ asigurarea comunicării. Se are în vedere atât comunicarea internă, cât şi cea ex-
ternă. Dacă comunicarea internă vizează schimburile de informaţii verticale (la niveluri ie-
rarhice diferite) sau orizontale (la acelaşi nivel ierarhic), comunicarea externă se referă la
primirea informaţiilor din exterior sub forma documentaţiilor, studiilor de piaţă etc., la di-
fuzarea informaţiilor către exterior prin reclame, publicitate, informări ale acţionarilor sau
asociaţilor etc., precum şi la schimburile regulate de informaţii cu clienţii, furnizorii, de-
bitorii, creditorii etc.

1.4. Tipuri de sisteme informaţionale


Majoritatea clasificărilor sistemelor informaţionale pleacă de la rolul acestora în pro-
cesele manageriale şi se axează pe relaţia dintre informaţie şi decizie. Principalele obiec-
tive ale sistemelor informaţionale sunt sprijinirea procesului decizional şi coordonarea
într-un sistem cu mai multe niveluri. Clasificarea lor se poate face în funcţie de piramida
decizională sau potrivit cubului de clasificare al acestora.
Clasificarea sistemelor informaţionale în funcţie de piramida decizională are în ve-
dere următoarele tipuri de sisteme informaţionale1:
♦ sisteme informaţionale de prelucrare a tranzacţiilor – TPS (Transaction Processing
Systems);
♦ sisteme informaţionale pentru conducere – MIS (Management Information Systems);
♦ sisteme de sprijinire a deciziilor – DSS (Decision Support System);
♦ sisteme informaţionale pentru conducerea executivă – EIS (Executive Information
System).
Sistemele informaţionale de prelucrare a tranzacţiilor (TPS) preiau datele rezultate
din desfăşurarea activităţii întreprinderii în bazele proprii de date, constituind baza pentru
celelalte niveluri ale sistemelor informaţionale. Sisteme informaţionale pentru conducere
(MIS) pleacă de la TPS şi sintetizează informaţiile sub formă de rapoarte periodice într-un
format predefinit şi greu de modificat, aceste rapoarte fiind destinate deseori nivelurilor
intermediare de conducere, având ca finalitate controlul. Ele nu sunt însă suficient de re-
levante în vederea luării deciziilor, în special la nivelurile superioare. Acesta este şi moti-
vul pentru care au apărut sistemele de sprijinire a deciziilor. Sistemele informaţionale pen-
1
Ş. Niţchi, D. Racoviţan şi colab., Bazele prelucrării informaţiilor şi tehnologie informaţională, Editura Intelcredo,
Deva, 1996, pp. 21-24.

8
tru conducerea executivă (EIS) sunt caracteristice nivelurilor superioare de conducere şi
integrează informaţii provenind din surse interne, permiţând managerilor controlul şi dis-
punerea de informaţii importante pentru luarea deciziilor. Aceste informaţii sunt prezen-
tate într-o formă personalizată, fiind orientate mai degrabă către prezentarea individualiza-
tă şi sintetică a informaţiilor, decât spre scenarii decizionale sau către elaborarea de diver-
se previziuni.
Cea de-a doua clasificare a sistemelor informaţionale are la bază trei obiective care
formează cubul de clasificare a sistemelor informaţionale, referindu-se la sprijinirea urmă-
toarelor procese:
♦ informaţional (axa OX). Are în vedere culegerea, filtrarea şi transmiterea datelor
care caracterizează activitatea firmei;
♦ decizional (axa OY). Se referă la furnizarea informaţiilor necesare luării decizi-
ilor în probleme structurate sau semistructurate;
♦ de comunicaţie (axa OZ). Vizează vehicularea informaţiei între diverse categorii
de utilizatori sau utilizarea concomitentă a informaţiei de către mai mulţi utilizatori.
Dacă se are în vedere clasificarea sistemelor informaţionale în funcţie de cubul de
clasificare, se disting zece categorii ale căror caracteristici principale sunt prezentate în cele
ce urmează:
♦ sisteme informaţionale pentru conducere – MIS (Management Information Systems):
analizează informaţiile, generează rapoartele solicitate, rezolvă probleme structurare;
♦ sisteme informaţionale pentru conducerea executivă – EIS (Executive Information
System): evaluează informaţia în analize oportune la nivelul conducerii de vârf, într-o ma-
nieră inteligentă;
♦ sisteme de sprijinire a conducerii executive – ESS (Executive Support Systems): ex-
tensie a EIS capabilă să asigure suportul pentru comunicaţii electronice şi facilităţi organi-
zaţionale;
♦ sisteme suport pentru decizii – DSS (Decision Support System): utilizează date şi
modele pentru asistenţa deciziilor în probleme semistructurate la nivelul decidenţilor indivi-
duali;
♦ sisteme suport pentru decizii de grup – GDSS (Group Decision Support System):
extensie a DSS cu facilităţi de negocieri şi comunicaţii în vederea elaborării deciziilor de grup);
♦ sisteme pentru întâlniri electronice – EMS (Electronic Meeting Systems): furni-
zează infrastructura necesară grupurilor de lucru pentru derularea activităţii participanţilor
la întâlniri;
♦ sisteme de sprijinire a deciziilor la nivel organizaţional – ODSS (Organizational
Decision Support System): sprijinirea luării deciziilor care afectează mai multe subdivizi-
uni ale organizaţiei. Mai au rolul de a asista personalul din grupuri diferite şi de a furniza
informaţii care sunt utilizate sau nu în multiple activităţi independente;

9
♦ sisteme expert – ES (Expert Systems): încorporează cunoştinţele experţilor dintr-
un domeniu dat şi le folosesc în luarea deciziilor, elaborarea de recomandări, consultaţii
etc.;
♦ sisteme de birotică – OIS (Office Information Systems): informatizarea muncii de
birou la nivelul compartimentelor funcţionale şi a conducerii operative. Sunt orientate către
activităţi nestructurate şi pentru controlul fluxului informaţional la nivelul birourilor;
♦ sisteme informaţionale organizaţionale inteligente – IOIS (Intelligent Organizaţional
Information Systems): satisfac cerinţele pe scară largă ale organizaţiei prin: • sprijinirea ac-
tivităţilor paralele; • asistenţă inteligentă în comunicaţiile de grup, negocieri şi conflicte; •
facilităţi de procesare distribuită; • tehnici de planificare multiparticipant; • facilităţi de în-
văţare.

10
CAPITOLUL 2

SISTEME ELECTRONICE DE CALCUL

Ansamblul echipamentelor (hardware) împreună cu un sistem de programe (software)


care realizează prelucrarea automată a datelor furnizate de utilizatori în scopul obţinerii in-
formaţiilor formează un sistem electronic de calcul.
Calculatorul propriu-zis şi echipamentele periferice folosite pentru culegerea, stoca-
rea, prelucrarea, redarea şi transmiterea rezultatelor constituie echipamentele (hardware).
Comenzile sunt date acestora prin intermediul unor programe speciale care poartă denumi-
rea de software de bază. Acestea formează sistemul de operare al calculatorului şi sunt me-
morate pe suporturi externe de unde sunt încărcate în memoria internă. Acea parte din a-
ceste programe care sunt rezidente permanent în memoria internă formează nucleul siste-
mului de operare. În afara acestor programe, pentru realizarea prelucrărilor specifice utili-
zatorilor, mai sunt necesare şi programe de aplicaţii care poartă denumirea de software de
aplicaţii.
În evaluarea unui sistem de calcul se au în vedere dimensiunea memoriei interne şi
externe, viteza de prelucrare, numărul de procesoare, numărul maxim de utilizatori şi pre-
ţul. Calculatoarele pot fi clasificate după mai multe criterii2, aşa cum reiese din tabelul 1.
TABELUL 1
CRITERII DE CLASIFICARE A SISTEMELOR ELECTRONICE DE CALCUL
Nr.
Criterii de clasificare Tipuri de sisteme electronice de calcul
crt.
• analogice;
1 Modul de reprezentare a informaţiilor • numerice;
• hibride.
• cu instrucţiuni multiadresă;
2 Formatele instrucţiunilor
• cu o adresă.
• orientate pe cuvânt
3 Modul de organizare al memoriei
• orientate pe caracter.
• de birou;
• numerice compacte;
• de buzunar;
• de proces;
4 Scop • frontale;
• gazdă;
• principale;
• specializate;
• universale.
2
T. Fătu, Maria Filip, Ana Grama, V. C. Fătu, B. Filip, Bazele informaticii, Iaşi, 1999, pp. 101-104.

11
Nr.
Criterii de clasificare Tipuri de sisteme electronice de calcul
crt.
• mari sau supercalculatoare;
• medii;
5 Performanţe
• minicalculatoare;
• microcalculatoare.

2.1. Componente hardware


Calculatorul electronic se referă la un sistem de calcul în care dispozitivele de lu-
cru sunt realizate din circuite electronice, care are memorie internă în măsură să memore-
ze date şi programe şi care efectuează prelucrări automate pe bază de program. Structura
unui calculator cuprinde unitatea centrală de prelucrare şi echipamentele periferice.
Unitatea centrală de prelucrare (UCP sau CPU – Central Unit Processing) repre-
zintă componenta principală a sistemului de calcul. Aceasta este formată din unitatea arit-
metică şi logică (UAL), care este capabilă să efectueze operaţii aritmetice şi logice, din me-
moria internă (MI), ce păstrează datele în curs de prelucrare şi programele, şi din unitatea
de comandă şi control (UCC) care dirijează activitatea întregului ansamblu, dând comenzi
celorlalte componente.
Echipamentele periferice fac legătura dintre calculator şi mediul înconjurător şi pot
fi de mai multe tipuri, şi anume:
♦ de intrare, care permit citirea datelor sau introducerea acestora în sistem (tasta-
tură, cititor optic etc.);
♦ de ieşire, ce sunt folosite la vizualizarea rezultatelor sub o formă accesibilă fac-
torului uman (monitor, imprimantă etc.);
♦ de stocaj, care dispun de unităţi de memorie auxiliară capabile să stocheze, sub o
formă accesibilă calculatorului mari cantităţi de date şi informaţii (disc magnetic, bandă
magnetică etc.);
♦ de comunicaţie, ce permit transmiterea datelor la distanţă prin intermediul liniilor
de comunicaţii (modem etc.).
Configuraţia unui sistem de calcul reprezintă mulţimea tuturor componentelor ca-
re sunt asamblate şi conectate pentru a realiza un sistem de calcul. Configuraţia de bază es-
te dată de numărul minim de componente care fac ca sistemul de calcul să fie operaţional.
Adăugarea unor noi componente este oricând posibilă până la limita maximă admisă de u-
nitatea centrală de prelucrare. În acest fel se pot realiza configuraţii diverse care să fie cât
mai bine adaptate cerinţelor utilizatorilor şi posibilităţilor financiare ale acestora.
Arhitectura unui sistem de calcul este un concept mai general care defineşte compo-
nentele sistemului de calcul din punct de vedere al funcţiilor, performanţelor şi compatibi-
lităţii dintre ele, reprezentând un ansamblu integrat de componente funcţionale care au drept
scop realizarea unor funcţii la un anumit nivel de performanţă.

12
2.1.1. Unitatea centrală de prelucrare3
Unitatea centrală de prelucrare (UCP) cuprinde memoria internă, unitatea de co-
mandă şi control şi unitatea aritmetică şi logică. Între componentele acesteia, precum şi
între aceste componente şi echipamentele periferice se realizează permanent schimburi de
date şi comenzi, informaţia vehiculându-se sub formă de impulsuri.
Unitatea de intrare preia, sub controlul UCC, instrucţiuni şi date de la echipamen-
tele periferice de intrare sau de la perifericele de stocaj şi le transpune în forma de re-
prezentare internă a calculatorului, transferându-le în memoria internă. Unitatea de ieşire
preia, tot sub controlul UCC, rezultatele din memoria internă şi le transferă echipamente-
lor periferice de ieşire sau perifericelor de stocaj. În urma acestei operaţii se obţine fie for-
ma direct interpretabilă a rezultatelor pe ecran sau la imprimantă, fie o formă intermedi-
ară, pe suport magnetic, care poate fi ulterior vizualizată sau supusă unor noi prelucrări.
Echipamentele periferice se conectează la unitatea de intrare sau ieşire printr-o in-
terfaţă standard, în cele mai multe situaţii acestea formând un singur ansamblu (unitatea de
intrare/ieşire). Schema de principiu a acesteia este prezentată în fig. 1.
Memoria internă
(MI)

Date
Comenzi
UNITATEA DE INTRA- Unitatea de comandă
RE/IEŞIRE (I/E) şi control (UCC)
Stări

Echipamente periferice
Fig. 1. Schema de principiu a unităţii de Intrare/Ieşire (I/E)4

2.1.1.1. Memoria internă (MI)


Constituind resursa principală a unui sistem electronic de calcul, aceasta reprezintă
un dispozitiv capabil să înregistreze informaţiile pentru a le furniza apoi UAL în vederea
executării comenzilor primite de la UCC. Unitatea elementară a MI este celula binară sau
bitul, care permite memorarea unei cantităţi de informaţie de 1 bit. Octetul (byte) este for-
mat din opt celule binare. Alte unităţi de măsură se referă la: • Kilooctet (KB) = 210 octeţi
(1.024 octeţi); • Megaoctet (MB) = 220 octeţi; • Gigaoctet (GB) = 230 octeţi; • Teraoctet
(TB) = 240 octeţi.
Memoria internă este caracterizată de următorii parametrii:
♦ lungimea cuvântului, care semnifică mărimea zonei adresabile;
♦ capacitatea totală, care se referă la volumul total de informaţii care poate fi stocat.
În mod uzual se exprimă în megaocteţi;
3
D. Airinei, Doina Fotache, M. Georgescu, Tehnologii informaţionale pentru afaceri, Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza” Iaşi, 2005-2006, p. 10.
4 *
* * Contabilitate şi sisteme informaţionale, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004, p. 216.

13
♦ timpul de acces, care reprezintă intervalul de timp scurs de la furnizarea adresei
în registrul de adrese şi până la obţinerea informaţiei disponibile în registrul de date. Se ex-
primă în nanosecunde (1 s = 10-9 s);
♦ costul, care depinde nemijlocit de tehnologia folosită.
Memoria internă este privită sub două aspecte, şi anume: memoria rezervată siste-
mului de operare, inaccesibilă utilizatorului obişnuit (ROM – Read Only Memory) şi
memoria folosită pentru date şi programe, accesibilă utilizatorului pe tot parcursul derulă-
rii activităţilor sale (RAM – Read Acces Memory).
Memoria ROM este utilizată pentru memorarea funcţiilor sistem sau a unor com-
ponente specifice echipamentului cu rol în lansarea sistemului de operare. Este o memorie
care poate fi numai citită, la fel de rapidă ca memoria RAM, dar mai scumpă. Nefiind vola-
tilă, acest tip de memorie oferă avantajul utilizării conţinutului de un număr mare de ori.
Memoriile de tip ROM sunt de mai multe tipuri, astfel:
♦ memorii programabile PROM (Programable ROM), care sunt livrate neînregis-
trate de producător, utilizatorul putând să le încarce o singură dată în vederea folosirii u-
nui program specific acestuia, care se foloseşte în mod repetat (des);
♦ memorii EPROM (Erasable PROM) asupra cărora utilizatorul poate efectua acţi-
uni de ştergere şi reprogramare. Ştergerea nu se poate însă efectua în mod selectiv, opera-
ţia menţionată distrugând întregul conţinut al locaţiei de memorie;
♦ memorii EEPROM sau E2PROM (Electricaly Erasable PROM), asupra cărora se
pot efectua operaţii atât de citire, cât şi de ştergere selectivă. Totodată, aceste memorii pot
fi reprogramate de către sistemul care le utilizează.
Memoria RAM reprezintă memoria de lucru care asigură stocarea datelor şi pro-
gramelor, caracterizând capacitatea unui sistem de calcul. Ea poate înregistra orice tip de
date şi informaţii, fiind posibilă ştergerea lor în vederea reutilizării. Spre deosebire de me-
moria ROM acest tip de memorie este volatil, în sensul că la întreruperea alimentării cu
energie electrică îşi pierde conţinutul.

2.1.1.2. Unitatea aritmetică şi logică (UAL)


Această este unitatea de execuţie care efectuează operaţiile aritmetice şi logice a-
supra operanzilor aplicaţi la intrare potrivit unei comenzi sau unui cod de operaţie furnizat
de UCC, redând apoi rezultatul. La ieşire UAL oferă rezultatul operaţiei ori indicatori de
condiţii (rezultat egal cu zero etc.) sau de eroare (depăşirea capacităţii de reprezentare de
către rezultat).
Structura UAL cuprinde două tipuri de dispozitive, şi anume: • dispozitive de lucru
folosite pentru operaţiile de adunare, scădere, negaţie, reuniune etc. şi componente de sto-
caj intermediar reprezentate de registre care sunt memorii de capacitate limitată ce permit
înregistrarea operanzilor şi a rezultatelor pentru fiecare operaţie.
Schema de principiu a UAL este redată în fig. 2.

14
Operanzi

RI 1 RI 2 C
O
Dispozitive de M Cod operaţie
A
Indicatori lucru N
condiţii D
RE Ă

Rezultat
Fig. 2. Schema de principiu a unităţii aritmetice şi logice (UAL)5
Parametrii principali ai UAL sunt:
♦ formatul de reprezentare al operanzilor;
♦ lungimea în biţi a operanţilor manipulaţi care este determinată de lungimea cuvân-
tului;
♦ viteza de lucru exprimată în mod uzual în MHz, respectiv în milioane de operaţii
elementare pe secundă.

2.1.1.3. Unitatea de comandă şi control (UCC)


Aceasta asigură citirea instrucţiunilor din memoria internă şi execuţia acestora. Ro-
lul acestei unităţi este acela de a coordona prin intermediul semnalelor de comandă funcţi-
onarea celorlalte unităţi ale calculatorului, girând schimbul de informaţii dintre ele.
Schema de principiu a UCC este redată în fig. 3.
Memoria internă (MI)

Adresa
Instrucţiunea
instrucţiunii
curentă
următoare

RI
Decodor Indicatori condiţii
Orologiu

Contor
program

Semnale de comandă

Fig. 3. Schema de principiu a unităţii de comandă şi control (UCC)6

5
D. Airinei, Doina Fotache, M. Georgescu, Luminiţa Fînaru, Introducere în informatica economică, ediţia a II-a, E-
ditura TIMPUL, Iaşi, 2002, p. 62.
6
T. Fătu, Maria Filip, Ana Grama, V. C. Fătu, B. Filip, Op. cit., p. 129.

15
Potrivit fig. 3 rezultă că UCC cuprinde:
♦ un registru de instrucţiuni în care se păstrează instrucţiunea curentă, citită din me-
morie, pe toată durata execuţiei. Aceasta va specifica, de regulă, un cod de operaţie şi una
sau mai multe adrese de operanzi;
♦ un registru contor program care păstrează adresa de memorie de unde a fost extra-
să instrucţiunea în curs de execuţie sau adresa instrucţiunii următoare şi permite înlănţui-
rea instrucţiunilor;
♦ un decodor de funcţii capabil să recunoască funcţia definită de instrucţiunea de e-
xecutat;
♦ un orologiu care distribuie în mod regulat impulsuri pentru a sincroniza operaţiile
elementare care se efectuează în cursul derulării unei instrucţiuni;
♦ circuite de comandă ce permit elaborarea şi transmiterea comenzilor aferente ope-
raţiilor elementare.
UCC furnizează, pe baza codului de operaţie, semnalele de comandă pentru contro-
lul unităţilor de I/E, memoriei interne, unităţii aritmetice şi logice pe durata fiecărei instruc-
ţiuni în sincronism cu semnalul dat de orologiu.
Având în vedere aspectele menţionate în subcapitolul 2.1.1., reiese că reprezentarea
funcţională a unităţii centrale de prelucrare este surprinsă în fig. 4.
Memoria internă (MI)
Instrucţiuni
Unitatea de co-
Adrese
mandă şi control Sistem de operare (SO)
(UCC) Comenzi
Programe

Comenzi/
Stări

Unitatea aritme- Date/Operanzi


Date
tică şi logică
(UAL) Rezultate
Rezultate

Fig. 4. Schema de principiu a unităţii centrale de prelucrare (UCP)

2.2. Componente software


Ansamblul instrucţiunilor care realizează o anumită sarcină poartă denumirea de pro-
gram, iar totalitatea programelor (software) permite utilizarea echipamentelor. Există trei
mari categorii de software, şi anume:
♦ software de bază. Acesta este format în principal din sistemul de operare, fiind spe-
cific fiecărui tip de echipament şi asigurând funcţionarea eficientă a resurselor fizice şi lo-
gice ale sistemului de calcul;
♦ software de aplicaţii, care este specific problemelor rezolvate de utilizatori;
♦ software intermediar (programe de calcul tabelar, procesare de texte etc.), care poa-
te fi utilizat în diferite aplicaţii uşor şi rapid.

16
Software-ul de bază are drept componente sistemul de operare propriu-zis, progra-
mele utilitare şi programele traducătoare. De regulă, software-ul de bază este realizat de
către firma producătoare a calculatorului, fiind livrat odată cu aceasta.
Sistemele de operare asigură exploatarea echipamentelor, calitatea acestora condiţi-
onând eficienţa şi performanţele calculatorului. Astfel, un sistem de operare slab introdus
pe un echipament foarte performant va avea ca efect obţinerea unor performanţe de utiliza-
re cel mult mediocre.
Programele utilitare au în vedere anumite funcţii, bine definite, care se întâlnesc frec-
vent, fiind specializate în sarcini cum ar fi:
♦ medierea dialogului om-calculator;
♦ operaţii diverse asupra discurilor şi fişierelor;
♦ sortarea fişierelor;
♦ tipărirea la imprimantă etc.
Programele traducătoare au rolul de a converti programele scrise de utilizatori într-un
anumit limbaj de programare în formatul accesibil calculatorului (cod maşină).
Programele de aplicaţii sunt proiectate în scopul rezolvării unor probleme specifi-
ce ale utilizatorilor, corespunzând unor domenii de activitate precum:
♦ contabilitate, gestiune stocuri, resurse umane etc. (sunt aplicaţii care prelucrează
informaţii bine structurate);
♦ întocmire de bugete, planuri de investiţii, planuri de marketing etc. (sunt aplicaţii
destinate sprijinirii proceselor decizionale care operează, nu de puţine ori, cu informaţii se-
mistructurate sau slab structurate);
♦ calcule (rezistenţa materialelor, prelucrări statistice etc.).
Software-ul intermediar permite utilizatorilor rezolvarea problemelor fără a avea
cunoştinţe în domeniul programării, motiv pentru care acest tip de software se adresează cu
predilecţie utilizatorului final. Se încadrează aici programele de procesare a textelor
(WordPerfect, Word etc.), programele de calcul tabelar (Lotus 1-2-3, Excel, Quattro Pro
etc.), programele de grafică (CorelDraw, PowerPoint etc.) şi instrumentele software integra-
te (Works, Symphony etc.).

2.3. Generaţii şi clase de calculatoare


Clasificarea pe generaţii a calculatoarelor electronice ia în considerare, pe lângă cri-
teriul cronologic, şi următorii parametrii: • tipul circuitelor logice utilizate (tuburi electroni-
ce, tranzistori, circuite integrate); • tipul şi dimensiunea memoriei interne; • tipul şi dimen-
siunea memoriei externe; • structura unităţii centrale; • viteza de prelucrare; • echipamente-
le periferice disponibile.
În funcţie de criteriile menţionate, literatura de specialitate delimitează cinci genera-

17
ţii de calculatoare electronice, astfel7:
♦ generaţia 1 (1944-1958) cu următoarele caracteristici:
◘ circuite logice reprezentate de tuburi electronice;
◘ memorie de capacitate redusă, suportul folosit era tamburul magnetic şi nu se
făcea o distincţie clară între memoria internă şi cea externă;
◘ viteză de lucru relativ scăzută (50-100 operaţii/s);
◘ programe scrise în cod maşină;
◘ periferice lente;
♦ generaţia 2 (1959-1964) cu următoarele caracteristici:
◘ circuite logice reprezentate de tranzistori;
◘ memoria se divizează în memorie internă (realizată din inele de ferită) şi externă
care utiliza iniţial tamburul magnetic şi, ulterior, benzile magnetice şi discurile magnetice;
◘ viteză sporită de lucru (mii şi sute de mii de operaţii/s);
◘ fiabilitate sporită, preţuri de comercializare în scădere, raportul preţ/performan-
ţe substanţial îmbunătăţit;
◘ apariţia de noi echipamente periferice şi perfecţionarea celor existente;
◘ generalizarea utilizării sistemelor de operare ce determină creşterea performan-
ţelor sistemelor de calcul;
◘ progrese notabile în domeniul programării calculatoarelor prin utilizarea limba-
jelor de programare de nivel înalt (FORTRAN, COBOL, ALGOL etc.);
♦ generaţia 3 (1965-1981) cu următoarele caracteristici:
◘ utilizarea circuitelor integrate;
◘ extinderea ariei de utilizare şi delimitarea unor clase distincte de calculatoare
(microcalculatoare, minicalculatoare, calculatoare medii/mari, supercalculatoare) orientate
spre satisfacerea cerinţelor pe tipuri de beneficiari;
◘ memorii ultrarapide care îmbunătăţesc performanţele memoriei interne, apropi-
indu-se de timpul de lucru al procesorului;
◘ extinderea prelucrărilor conversaţionale şi în timp real;
◘ perfecţionarea limbajelor de programare existente şi apariţia altora noi;
◘ aplicarea principiului microprogramării şi realizarea de firmware (software prin
hardware), adică programe special încorporate în hardware;
♦ generaţia 4 (1981-1989) corespunde calculatoarelor electronice care utilizează cir-
cuitele integrate pe scară largă (LSI – Large Scale Integration) şi, ulterior, circuitele integra-
te pe scară foarte largă (VLSI – Very Large Scale Integration). Alte caracteristici ale aces-
tei generaţii de calculatoare se referă la următoarele:
◘ utilizarea memoriilor semiconductoare de tip MOS (Metal Oxide Semiconduc-
7
D. Airinei, Doina Fotache, M. Georgescu, Op. cit., pp. 21-23.

18
tor) şi MOSFET (Metal Oxide Semiconductor Field Effect Transistor) în locul memoriilor
cu inele de ferită;
◘ optimizarea sistemelor de operare;
◘ progrese remarcabile în domeniul echipamentelor periferice;
◘ dezvoltarea reţelelor de calculatoare şi extinderea prelucrărilor interactive;
◘ apar calculatoarele cu mai multe procesoare, din care unele specializate pentru
comunicaţii, baze de date etc.8;
♦ generaţia 5 a fost anunţată, în fază de proiect, încă din 1981 în Japonia. Totuşi, a-
cestei generaţii i se asociază perioada de după 1990 şi prezintă următoarele caracteristici:
◘ se bazează pe principiile inteligenţei artificiale;
◘ aceste calculatoare folosesc prelucrări paralele;
◘ memoria interne este organizată conform unor principii noi;
◘ se folosesc noi tipuri de operaţiuni microprogramate şi limbaje de programare
apropiate de limbajul natural;
◘ realizează trecerea de la prelucrarea electronică a datelor la prelucrarea inteli-
gentă a cunoştinţelor;
◘ au drept obiectiv gestionarea cunoştinţelor la scară mare, apropiată de dimensi-
unile reale ale inteligenţei umane.
Dacă se are în vedere mărimea, viteza de lucru şi costul se disting următoarele patru
clase de calculatoare9: supercalculatoare, mainframes, minicalculatoare şi microcalculatoare.
Supercalculatoarele sunt cele mai puternice, mai rapide şi mai scumpe calculatoare,
fiind utilizate, de regulă, în aplicaţii specializate care necesită un volum foarte mare de calcu-
le matematice (previziuni meteorologice, explorări petroliere, grafică, animaţie etc.). Caracte-
ristic supercalculatoarelor este faptul că acestea îşi mobilizează resursele în executarea cât
se poate de rapid a câtorva programe.
Mainframe-urile sunt calculatoare mari care îmbracă diferite forme şi configuraţii,
suportând de la câteva zeci la mii de terminale on-line. Aceste calculatoare se folosesc în ca-
drul liniilor aeriene, băncilor internaţionale, companiilor petroliere, burselor de valori etc. Ca-
racteristicile acestora au în vedere următoarele:
♦ îşi utilizează puterea pentru a executa mai multe programe în paralel;
♦ sarcina prelucrării I/E revine unor canale periferice care pot fi considerate proce-
soare specializate;
♦ au memorii cache de mare viteză (de 10 ori mai rapide decât memoria principală);
♦ rata de transfer a datelor pe magistrala internă este mult mai mare decât la PC-
uri;
8
Calculatoarele din primele patru generaţii sunt considerate calculatoare care se bazează pe prelucrări seriale, pas cu
pas, potrivit instrucţiunilor unui program memorat.
9
D. Airinei, Doina Fotache, M. Georgescu, Luminiţa Fînaru, Op. cit., pp. 87-91.

19
♦ au circuite pentru detectarea şi tratarea erorilor, fiecare subsistem fiind în perma-
nenţă monitorizat, apariţia erorilor fiind semnalizată şi reglementată în mod corespunză-
tor;
♦ stabilitatea (perioada scursă între două căderi este, în medie, de 20 de ani);
♦ scalabilitatea (poate fi up-gradat prin adăugarea uneia sau mai multor UCP).
Minicalculatoarele sunt calculatoare de dimensiuni medii ce pot suporta câteva su-
te de utilizatori. Principalele caracteristici ale acestora se referă la conectivitate, stabilitate,
toleranţă la erori, raport preţ/performanţe foarte bun [(din 1989 performanţele au crescut de
şase ori, în timp ce preţul pe milioane de instrucţiuni pe secundă (MIPS) a scăzut de opt
ori)].

2.4. Microcalculatoare
Un microcalculator este un calculator realizat în jurul unui microprocesor care cons-
tituie unitatea centrală de prelucrare (UCP) şi care realizează funcţiile UCC şi UAL. Dacă
microprocesorului i se adaugă circuite de memorie şi de interfaţă pentru echipamente perife-
rice, precum şi dispozitive de alimentare cu energie electrică se obţine un microcalculator.
Structura standard a unui microcalculator cuprinde microprocesorul, memoria RAM
şi ROM, interfeţe pentru echipamente periferice de intrare/ieşire şi magistrale (fig. 5).
Magistrală de adrese

Interfeţe Echipamente
ROM RAM
Microprocesor

de I/E periferice

Orologiu

Magistrală de date

Magistrală de comenzi

Fig. 5. Schema de principiu a unui microcalculator


Aşa cum rezultă din fig. 5, la microprocesor, care îndeplineşte funcţiile UCP, sunt
conectate, prin intermediul magistralelor, memoriile ROM, RAM şi circuitele de interfaţă
pentru echipamentele periferice de intrare/ieşire. Asigurând legăturile dintre componente-
le calculatorului, magistralele pot fi de adrese, de date şi de comenzi.
Magistrala de adrese vizează adresele la care sunt stocate sau de la care sunt prelu-
ate datele din memorie. Întrucât adresele sunt emise de microprocesor în baza decodifică-
rii instrucţiunilor din program, această magistrală este unidirecţională.
Magistrala de date are rolul de a transporta datele la şi de la microprocesor. Cuprin-
de 8, 16, 24, 32 sau mai multe linii prin intermediul cărora sunt transportate instrucţiunile

20
citite din memorie, datele de intrare, precum şi rezultatele care se stochează în memorie şi
care, ulterior, vor fi transmise unităţii de ieşire.
Magistrala de comenzi asigură, prin cele 6 până la 12 linii ale sale (în funcţie de
model), transportul semnalelor de sincronizare şi control care sunt folosite de UCC.
Interfeţele reprezintă circuite specializate ce permit schimbul de informaţii cu echipa-
mentele periferice şi asigură compatibilitatea dintre codurile de reprezentare a datelor spe-
cifice fiecăruia dintre acestea şi reprezentarea specifică unităţii centrale. În majoritatea ca-
zurilor, interfeţele reprezintă microprocesoare specializate care poartă denumirea de con-
trollere (controller pentru discuri, pentru imprimantă, pentru tastatură, pentru mouse, pen-
tru modem).

2.4.1. Microprocesor. Definiţie, caracteristici


Microprocesorul reprezintă un circuit integrat complex ale cărui funcţii sunt coman-
date prin program. Circuitul integrat este o pastilă semiconductoare (chip) pe care sunt re-
alizate, prin diverse tehnologii, diode, tranzistori, condensatori şi rezistori în vederea reali-
zării unei anumite funcţii. Pastila semiconductoare este introdusă într-o capsulă ceramică
sau din material plastic, fiind prevăzută cu un set de terminale metalice (pini) care sunt co-
nectate la bornele de intrare, ieşire şi de alimentare ale circuitului existent.
Dacă se are în vedere numărul componentelor dispuse pe o plăcuţă se disting urmă-
toarele clase de circuite integrate: • SSI (Small Scale Integration) – până la 100 de compo-
nente; • MSI (Medium Scale Integration) – 100 - 300 de componente; • LSI – 3.000 - 100.000
de componente; • VLSI – 100.000 - 1.000.000 de componente ; • ULSI (Ultra Large Scale
Integration) – peste 1.000.000 de componente.
Parametrii care caracterizează performanţele microprocesoarelor se referă la:
♦ lungimea cuvântului prin care se înţelege numărul de biţi trataţi simultan de către
microprocesor;
♦ mărimea magistralei care determină numărul de biţi ce pot fi transportaţi simul-
tan, microcalculatoarele utilizând, de regulă, magistrale de 8, 16 sau 32 de biţi;
♦ viteza de tact adică rata la care se execută operaţiile elementare controlate de o-
rologiu. Se exprimă în MHz, iar la ultimele procesoare în GHz.

21
CAPITOLUL 3

ECHIPAMENTE PERIFERICE. SUPORTURI DE DATE10

3.1. Funcţii, clasificare, rol


Echipamentele periferice mediază schimbul de date şi informaţii dintre unitatea cen-
trală şi mediul extern. Principalele funcţii ale acestora se referă la următoarele:
♦ introducerea datelor, programelor şi a comenzilor în memoria internă;
♦ redarea rezultatelor prelucrărilor sub o formă accesibilă utilizatorului;
♦ oferirea de posibilităţi utilizatorului pentru a putea supraveghea şi interveni în
timpul unei sesiuni de lucru în scopul asigurării unei funcţionări corecte a sistemului.
Clasificarea echipamentelor periferice are în vedere funcţiile îndeplinite de acestea
în sistemul de calcul şi rolul lor în dialogul utilizator-calculator. Din punctul de vedere al
primului criteriu deosebim:
♦ echipamente periferice de intrare care permit introducerea datelor (text, imagini,
animaţie etc.), programelor şi a comenzilor în sistem;
♦ echipamente periferice de ieşire ce asigură redarea rezultatelor sau înlesnesc di-
alogul om-calculator într-un format direct accesibil factorului uman;
♦ echipamente periferice de intrare/ieşire care dispun de suporturi de mare capa-
citate în vederea stocării datelor şi programelor. Aceste echipamente asigură introducerea
datelor şi programelor stocate în memoria internă şi redarea rezultatelor în vederea unor
utilizări viitoare. Acesta este şi motivul pentru care ele se mai numesc şi echipamente pe-
riferice de stocaj.
În ceea ce priveşte rolul echipamentelor periferice în dialogul om-calculator întâl-
nim următoarea clasificare a acestora:
♦ echipamente periferice de comunicare utilizator-calculator care lucrează cu date
şi informaţii direct accesibile omului (texte, imagini, numere, sunete etc.): terminal, mouse,
creion optic, imprimantă etc.;
♦ echipamente periferice de stocaj care lucrează cu date şi informaţii în formate de
reprezentare care au la bază cifrele binare: unităţi de bandă magnetică, unităţi de disc mag-
netic, unităţi CD-ROM etc.;
♦ echipamente periferice pentru citirea directă a datelor şi informaţiilor.
10
D. Airinei, Doina Fotache, M.. Georgescu, Op. cit., pp. 41-53.

22
3.2. Suporturi de date. Categorii, utilizare, reutilizare
Suporturile de date sunt medii fizice utilizate pentru preluarea, prelucrarea, stoca-
rea datelor şi programelor şi pentru redarea rezultatelor. Acestea sunt foarte diverse, fiind
specifice echipamentelor periferice care le folosesc ca suport. Ele se clasifică în mai multe
categorii din punct de vedere: • al materialului folosit pentru fabricarea lor; • al posibilită-
ţii de reutilizare; • al posibilităţii de adresare; • al utilizării în sistemele de calcul.
Dacă se are în vedere materialul folosit pentru fabricarea suporturilor tehnice de-
osebim următoarele categorii de suporturi:
♦ suporturi din hârtie (hârtia de imprimantă, documente completate cu cerneală
magnetică, documente cu caractere stilizate etc.);
♦ suporturi magnetice (banda magnetică, discul magnetic, tamburul magnetic etc.);
♦ suporturi optice (CE-ROM, DVD);
♦ suporturi magneto-optice.
Din punct de vedere al posibilităţii de reutilizare se întâlnesc suporturi nereutiliza-
bile care se pot înregistra o singură dată (suporturi de hârtie, microfilme, CD-ROM) şi su-
porturi reutilizabile care se pot utiliza succesiv pentru mai multe înregistrări (suporturi mag-
netice). Dacă ne referim la posibilităţile de adresare a înregistrărilor distingem suporturi
adresabile (la care accesarea informaţiei se face direct, pe baza unor adrese – discul mag-
netic) şi neadresabile (la care accesarea informaţiei se face prin parcurgerea secvenţială a
înregistrărilor şi verificarea conţinutului – banda magnetică).
În ceea ce priveşte modul de utilizare a suporturilor tehnice în sistemele de calcul
avem în vedere suporturi de intrare (care sunt numai citite – documente completate cu cer-
neală magnetică, CD-ROM etc.), suporturi de ieşire (care sunt numai scrise – hârtia de im-
primantă etc.) şi suporturi de intrare/ieşire (banda magnetică, discul magnetic, CD-ul ins-
criptibil, CD-ul reinscriptibil ş.a.).

3.3. Echipamente periferice de intrare


Echipamentele periferice de intrare sunt folosite pentru introducerea datelor şi pro-
gramelor în calculator, cele mai utilizate fiind tastatura şi mouse-ul.
Tastatura reprezintă dispozitivul care se foloseşte pentru introducerea datelor şi co-
menzilor în sistem. Fiecare caracter, alfabetic, numeri, special, se generează prin apăsarea
unei taste. Tastatura poate fi împărţită în patru zone, după cum urmează: • taste alfanume-
rice şi taste de comandă şi control; • taste funcţionale; • taste de poziţionare şi editare; • tas-
te numerice reduse.
Mouse-ul este un echipament nelipsit în modul grafic, prin intermediul acestuia pu-
tându-se selecta rapid opţiunile unor meniuri sau obiecte de pe ecran (texte, grafice, ima-
gini) în vederea executării unor operaţii. Din punct de vedere fizic, acesta este format din

23
carcasă, bilă de cauciuc care semnalează sistemului mişcările făcute, butoane pentru selec-
ţii, cablu de conectare la calculator şi conector de interfaţă pentru ataşarea mouse-ului la
sistem. Există şi variante de mouse care nu folosesc bila de cauciuc sau în care cablul de
legătură lipseşte, transmiterea impulsurilor realizându-se prin intermediul razelor infraro-
şii.
Operaţiile realizate cu ajutorul mouse-ului sunt următoarele:
♦ indicarea prin care cursorul este poziţionat pe ecran pe un anumit obiect;
♦ punctarea (clic) care se utilizează pentru selectarea unui obiect, aceasta realizân-
du-se în urma poziţionării cursorului mouse-ului pe obiectul respectiv prin apăsarea scurtă
a butonului;
♦ dublu clic prin care se acţionează scurt, de două ori butonul mouse-ului, declan-
şându-se o anumită acţiune;
♦ trasarea care se realizează analog cu punctarea, diferenţa constând în faptul că
după apăsarea butonului mouse-ul se deplasează cu butonul apăsat. Această operaţie se fo-
loseşte în vederea mutării sau copierii obiectelor.
Joystick-ul este format dintr-o manetă cu patru posibilităţi de mişcare (înainte, îna-
poi, stânga, dreapta). Este folosit, de regulă, la jocuri, dar şi în diferite sisteme de instruire
sau pentru aplicaţii de simulare.
Trackball-ul este un mouse în poziţie inversă, deplasarea cursorului realizându-se
prin mişcarea bilei de cauciuc cu degetul. Acest echipament este utilizat la calculatoarele
portabile (laptop sau notebook).
Touchpad-ul are dimensiuni mici, fiind uşor de utilizat. Tableta activă posedă un
dispozitiv care sesizează atingerea şi interpretează mişcările degetului sau ale unui obiect
ascuţit astfel că pe ecran cursorul se deplasează în mod corespunzător.
Creionul optic permite desenarea pe ecran prin simpla apăsare a acestui dispozitiv.
Ecranul tactil permite introducerea comenzilor prin apăsarea cu degetul sau cu un creion
special pe ecran, având ca domeniu de aplicare echipamentele şi terminalele publice din a-
eroporturi, gări, bănci etc.

3.4. Echipamente periferice de ieşire


3.4.1. Monitorul
Monitorul reprezintă un echipament de ieşire pe care se afişează rezultatele prelu-
crărilor, mesajele pentru utilizator şi informaţiile despre starea sistemului. În afara supra-
feţei de afişare, acesta mai cuprinde şi circuitele necesare realizării imaginii pe ecran. Este
legat la placa video sau la placa grafică care prelucrează semnalele primite de la procesor
pentru a le transforma în imagini grafice.
Legătura dintre magistrală şi monitor se realizează prin intermediul plăcii adaptoa-

24
re, care conţine controllerul video (controlează şi reglează imaginea de pe ecran) şi memo-
ria de regenerare a imaginii care conţine codul imaginii afişate pe ecran.
Parametrii care definesc performanţele monitoarelor se referă la:
♦ diagonală;
♦ intensitatea radiaţiilor;
♦ rezoluţia (se exprimă prin numărul de puncte distincte – pixeli – afişabile pe su-
prafaţa ecranului. Cu cât numărul acestora este mai mare cu atât imaginile au mai multe
detalii, sunt mai clare iar rezoluţia este mai bună. Numărul de puncte se indică sub forma
produsului dintre numărul de puncte de pe o linie şi numărul de linii. Rezoluţia este deter-
minată atât de distanţa dintre două puncte de pe ecran – definiţia ecranului –, cât şi de nu-
mărul de culori;
♦ numărul de culori;
♦ capacitatea de afişare;
♦ numărul dimensiunilor în care se afişează;
♦ tipul plăcii video;
♦ rata de împrospătare a imaginii (reprezintă numărul de imagini afişate pe secun-
dă. Frecvenţa afişării (baleiajul vertical este controlată de un dispozitiv care are rolul de a
transforma datele stocate în memoria video într-un semnal analogic afişat pe monitor).

3.4.2. Imprimanta
Acest echipament este opţional, permite tipărirea pe hârtie a rezultatelor prelucrării şi
prezintă următoarele componente: blocul de imprimare, sistemul de avans al hârtiei, siste-
mul logic de comandă şi interfaţa.
O imprimantă poate tipări diverse tipuri de caractere care poartă denumirea de fon-
turi. După spaţiul rezervat fiecărui caracter deosebim fonturi cu lăţime fixă şi fonturi pro-
porţionale. Cele din prima categorie rezervă fiecărui caracter acelaşi spaţiu, în timp ce fon-
turile proporţionale alocă un spaţiu diferit în funcţie de caracterul de realizat. Caracterele
din diferitele fonturi pot fi afişate sau tipărite având anumite atribute (îngroşat – bold, în-
clinat – italic, subliniat – underline etc.) care definesc stilul de tipărire.
Parametrii care caracterizează performanţele imprimantelor se referă la:
♦ rezoluţie (determină calitatea grafică a tipăririi şi se exprimă prin numărul de punc-
te afişate pe inch – dpi);
♦ viteza de tipărire care se măsoară în caractere pe secundă (cps) la imprimantele
lente şi în linii pe minut sau în pagini pe minut (ppm) la cele rapide;
♦ dimensiunea maximă a hârtiei [descrie formatul maxim acceptat pentru suportul
de tipărire – A4 (210 x 297 mm), A3 (420 x 297 mm) etc.];
♦ memoria proprie care desemnează capacitatea de memorie de tip RAM ataşată im-

25
primantei. Pentru a nu se bloca fluxul datelor de tipărit se utilizează RAM-ul imprimantei
care va stoca datele până în momentul tipăririi;
♦ limbajul de control care se referă la setul de comenzi folosit pentru controlul im-
primantei;
♦ capacitatea de emulare care exprimă capacitatea unei imprimante de a folosi lim-
bajul de control al altei imprimante;
♦ numărul de fonturi ce are în vedere posibilitatea tipăririi unor caractere specifice
diverselor limbi.
În funcţie de modul în care se efectuează tipărirea se disting imprimante orientate
pe caracter (memorează şi tipăresc câte un caracter la fiecare ciclu de funcţionare, caracte-
rele ce urmează a fi tipărite fiind obţinute prin selectare sau generare matriceală), pe linie
(la fiecare ciclu de funcţionare se imprimă simultan o linie întreagă, suportul caracterelor
fiind sub formă de tambur, lanţ, tren sau bandă) sau pe pagină (se bazează pe metode de
imprimare fără impact – electrofotografice şi electrostatice).
O altă clasificare a imprimantelor se face în funcţie de tehnicile de tipărire utilizate,
deosebindu-se imprimante mecanice, matriceale, termice, cu jet de cerneală şi laser.
Imprimantele mecanice utilizează un set de caractere dispus pe un suport metalic de
unde se face selectarea caracterului dorit, transferul pe hârtie al acestuia realizându-se prin
intermediul unei benzi tuşate dispuse între hârtie şi caracterul selectat. Deşi calitatea impri-
mării este bună, viteza de lucru este redusă (15-60 cps), aceste imprimante încadrându-se în
categoria celor orientate pe caracter.
Imprimantele matriceale (cu ace) lucrează pe principiul generării caracterelor care
se realizează cu ajutorul celor 9, 18 sau 24 de ace ale capului mobil ce constituie o matri-
ce, configuraţia de apăsare a acestora, combinată cu mişcarea stânga-dreapta determinând
banda tuşată să înscrie câte un caracter pe hârtia din spate. Viteza de lucru este cuprinsă în-
tre 100-600 cps, calitatea imprimării depinzând foarte mult de aceasta în sensul că o viteză
de lucru mai scăzută asigură o mai bună calitate a tipăririi. Sunt des utilizate în domeniul
economic datorită raportului preţ/performanţe foarte bun, însă sunt lente şi fac mult zgo-
mot.
Imprimantele termice asigură imprimarea fără impact prin impresionarea unei hâr-
tii speciale cu ajutorul unor elemente rezistive care provoacă încălzirea. Sunt silenţioase,
pot lucra cu mai multe fonturi şi în mediul grafic cu o rezoluţie bună, ating viteze de până
la 250 cps, prezentând însă dezavantajul folosirii hârtiei speciale întrucât aceasta este rela-
tiv scumpă.
Imprimantele cu jet de cerneală pot fi cu jet continuu, intermitent sau cu picături
comandate. În vederea generării caracterului este necesară încărcarea şi deflexia electro-
statică pe verticală a picăturilor de cerneală, caracterul fiind generat coloană de coloană. Ti-

26
părirea se poate face şi în culori, au un preţ scăzut, nu fac zgomot şi asigură o bună calita-
te a imprimării (rezoluţia se apropie de cea a imprimantelor laser). Dezavantajul acestor e-
chipamente se referă la raportul cost consumabile/număr de pagini tipărite.
Imprimantele laser sunt cele mai răspândite datorită faptului că sunt fiabile şi asigu-
ră o foarte bună calitate a imprimării, acestea încadrându-se în categoria imprimantelor o-
rientate pe pagină. Imaginea paginii de imprimat se obţine cu ajutorul unei raze laser, prin
intermediul unei memorii de generare a caracterelor, iar imprimare se face printr-un tam-
bur de fotocopiere. Se mai numesc şi imprimante optice sau xerografice, au o rezoluţie ri-
dicată ce determină o calitate foarte bună a tipăririi, viteza de lucru este mare, iar raportul
cost consumabile/număr de pagini tipărite este foarte bun.

3.4.3. Echipamente de citire a codurilor de tip bară


Acestea se folosesc, în general, pentru citirea etichetelor produselor comercializate,
soluţia fiind utilizată în mod curent în marile magazine, dar şi în domeniul industrial, ban-
car etc.
Fiecare produs este identificat printr-un cod de 13 caractere, astfel: • 1 caracter pen-
tru ţara de origine; • 5 caractere pentru producător; • 6 caractere pentru produs; • 1 carac-
ter pentru control. Citirea codului se realizează cu ajutorul unui scanner de dimensiuni re-
duse. Lumina emisă de dispozitivul de citire este absorbită de benzile de culoare închisă şi
este reflectată de spaţiile dintre ele către modulul de citire care interpretează succesiunea
de variaţii ale luminozităţii şi o transformă în variaţii ale unui semnal electric.
Acest tip de echipamente periferice se poate prezenta sub diverse forme, şi anume:
♦ creioane optice care folosesc lumina obişnuită ori raze infraroşii, citirea făcându-
se prin deplasarea perpendiculară a acestora, cu o viteză constantă, de-a lungul codului;
♦ cititoare de legitimaţii sau carduri la care dispozitivul de citire este fix, iar legiti-
maţiile sunt deplasate printr-o fantă prin faţa mecanismului de citire, ce conţine o sursă de
lumină şi o celulă fotodetectoare;
♦ sisteme fixe de citire a codurilor de tip bară la care citirea presupune simpla de-
plasare a etichetei care conţine codul prin faţa mecanismului de citire care este fix.

3.4.4. Scanner-ul
Acesta este opus imprimantei în sensul că preia textele şi imaginile şi le introduce
sub formă digitală în memoria calculatorului unde pot fi prelucrate, salvate, tipărite etc. I-
maginea sau textul se preia sub forma unui număr de puncte, procedeul purtând denumirea
de digitizare. Memorată iniţial în format grafic, imaginea scanată poate fi prelucrată ulte-
rior cu un procesor de texte cu ajutorul unui software specializat (OCR – Optical Character
Recognition).

27
Diferenţa între diversele tipuri de scannere este dată de modul în care se deplasează
senzorii în raport cu imaginea scanată, aproape toate tipurile impunând deplasarea meca-
nică a acestora peste imagine. Potrivit acestui aspect deosebim următoarele tipuri de scannere:
♦ scannerele cu tambur la care hârtia cu imaginea originală este deplasată prin faţa
unor senzori imobili, fiind înfăşurată pe un tambur. Deşi au dimensiuni reduse şi preţuri ac-
cesibile, din cauza tamburului nu pot scana imagini decât pe suport subţire şi flexibil;
♦ scannerele plane deplasează senzorii în locul imaginii folosind în acest scop un
mecanism automat, numele echipamentului provenind de la suprafaţa plană de sticlă pe ca-
re se aşează materialul de scanat. Sunt cele mai comune tipuri de scannere, sunt precise, pot
scana documente de mărimi diferite şi chiar mici obiecte tridimensionale, dar sunt şi cele
mai scumpe dintre tipurile uzuale;
♦ scannerele manuale utilizează forţa umană în scopul deplasării senzorilor peste i-
magine. Datorită acestui fapt sunt cele mai ieftine întrucât nu conţin mecanisme precise de
scanare, sunt compacte şi uşor de transportat;
♦ scannerele video reprezintă echivalentul unui copiator, pentru captarea imaginii
folosindu-se o cameră video. Pot scana negative şi filme transparente, foi de hârtie şi o-
biecte tridimensionale, dar calitatea este slabă;
♦ scannerele pentru diapozitive constituie o implementare specială a scannerelor pla-
ne sau a tehnologiei video, fiind optimizate pentru scanări de rezoluţie ridicată.
Caracteristicile principale pentru scanare se referă la:
♦ gama de culori, scannerele putând lucra cu mai multe tonuri de gri (monocrom) sau
color;
♦ viteza de scanare, care este influenţată de numărul de treceri peste imaginea de
scanat (în prezent trecere unică) şi de viteza de deplasare a elementelor de scanare deasu-
pra imaginii;
♦ domeniul dinamic reprezentat de numărul de culori pe care le poate distinge un
scanner, valori obişnuite fiind 256, 1.024 şi 4.096 niveluri de strălucire din fiecare culoare
primară;
♦ rezoluţia, care reprezintă pasul cel mai mic cu care pot fi deplasaţi senzorii. Valo-
rile variază de la 300 dpi la 600 dpi, 1.200 dpi, 2.400 dpi sau chiar 10.000 dpi la scannerele
pentru diapozitive.

3.5. Echipamente periferice de intrare/ieşire


În scopul memorării unor volume mari de date care, ulterior, să poată fi regăsite ra-
pid se folosesc echipamente periferice care utilizează, de regulă, suporturi magnetice. Din
punct de vedere al adresabilităţii acestea sunt adresabile (discurile magnetice) sau neadre-
sabile (benzile magnetice).

28
3.5.1. Discuri magnetice
Acesta reprezintă principalul suport rezident al sistemelor de operare. Unităţile de
discuri magnetice mediază schimbul de date şi informaţii între discul magnetic şi sistemul
de calcul, structura acestora fiind următoarea:
♦ dispozitiv de antrenare şi fixare a suportului;
♦ ansamblul capetelor de citire/scriere;
♦ sistemul de poziţionare a mecanismului de citire/scriere;
♦ blocul logic de comandă;
♦ interfaţa.
Fiecare faţă a discului are delimitate mai multe cercuri concentrice care poartă denu-
mirea de piste, numărul acestora variind în funcţie de tipul discului. Fiecare pistă este îm-
părţită într-un număr de sectoare cu o capacitatea limitată (128, 256, 512, 1.024 octeţi), toa-
te operaţiile de citire sau de scriere executându-se la nivelul acestora. Pentru identificare,
sectoarele dintr-o pistă sunt numerotate începând de la 0, acest sector fiind rezervat, de re-
gulă, pentru identificarea începutului de pistă şi nu pentru stocarea datelor.
Caracteristica principală a discului magnetic este adresabilitatea. Aceasta înseam-
nă că fiecare unitate înregistrată poate fi localizată fără echivoc, indiferent de conţinut, prin
mecanismele de citire/scriere, fiind permis în acest fel accesul selectiv la informaţii.
După tehnologiile de realizare a discurilor magnetice şi a unităţilor de discuri aso-
ciate se întâlnesc discuri flexibile, discuri dure şi discuri amovibile.

3.5.1.1. Discuri flexibile


Aceste discuri reprezentau suportul clasic de stocare la microcalculatoare, fiind cla-
sificate după diametrul discului exprimat în inch, astfel: 2,5”, 3,5”, 5,25”, 8”. Structura dis-
curilor flexibile cuprinde următoarele elemente:
♦ capete de citire/scriere;
♦ dispozitiv de acţionare a capetelor de citire/scriere;
♦ motor de antrenare a dischetei (360 rotaţii/min.);
♦ bloc de comandă care asigură funcţionarea componentelor şi supervizarea operaţi-
ilor de citire/scriere.
Capacitatea de memorare a acestor echipamente este determinată de numărul de
piste şi de densitatea de înregistrare [simplă densitate (Simple Density - SD), dublă densita-
te (Double Density - DD), înaltă densitate (High Density - HD), densitate cvadruplă
(Quad Density - QD), densitate extra înaltă (Extra High Density - ED)].
Viteza de lucru a unităţilor de discuri flexibile depinde atât de viteza de rotaţie (a-
proximativ 360 rotaţii/min.), cât şi de timpul de trecere de la o pistă la alta care se înca-
drează într-un interval cuprins între 5-40 ms (milisecunde).

29
Deşi sunt suporturi lente şi limitate din punct de vedere al capacităţii, dischetele
prezintă avantajul de a avea costuri reduse, sunt uşor de utilizat şi adresabile.

3.5.1.2. Discuri dure (hard-discuri)


Unităţile de discuri dure se bazează pe reunirea într-un singur ansamblu a capetelor
de citire/scriere şi a discurilor, asigurând condiţii pentru mărirea densităţii de înregistrare
şi a vitezei de lucru. La aceste echipamente suportul de înregistrare este format dintr-un pa-
chet de discuri dispuse pe acelaşi ax, acestea fiind realizate din aluminiu acoperit cu o pe-
liculă feromagnetică. Printre principalii producători se numără Seagate, IBM, Quantum,
Western Digital, Fujitsu etc.
Accesul selectiv la informaţia de pe disc este caracterizat prin timpul de acces care,
la rândul lui, depinde de: timpul de poziţionare a mecanismului de antrenare a capetelor de
citire/scriere (este proporţional cu numărul pistelor traversate şi timpul unitar de trecere de
la o pistă la alta – 3-10 ms la modelele actuale), de intervalul mediu de rotaţie (aproxima-
tiv 1/7.200 min.) şi de viteza de transfer a datelor care este cuprinsă între 1-30 ms.
Pentru a putea fi utilizat un hard-disc trebuie să aibă definită o structură recunoscu-
tă de sistemul de operare, adică să fie formatat. Acest aspect are în vedere formatarea la ni-
vel inferior sau fizică, formatarea la nivel superior sau logică şi partiţionarea.
Formatarea fizică constă în crearea sectoarelor fizice pe disc, care sunt create şi
completate cu marcajele de adrese folosite pentru identificare (porţiuni de date). Formata-
rea logică vizează adaptarea discului la cerinţele sistemului de operare. Partiţionarea pre-
supune segmentarea discului în mai multe regiuni, numite discuri logice, care pot conţine
fişiere ale aceluiaşi sistem de operare sau ale unor sisteme de operare diferite. Operaţiunea
este necesară în cazul în care se gestionează hard-discuri de mare capacitate, pentru o ad-
ministrare mai uşoară, pentru a se repara o cădere accidentală a sistemului ori în situaţia în
care se lucrează cu mai multe sisteme de operare pe hard-disc.
Fiecare disc logic va cuprinde o tabelă de partiţie ce va descrie modul de structura-
re al hard-discului, în aceasta reţinându-se dimensiunea discului, numărul de partiţii, pre-
cum şi dimensiunea şi poziţie fiecăreia dintre acestea.
Principalii parametrii care caracterizează hard-discurile se referă la:
♦ capacitatea de memorare este determinată de diametrul discurilor, de numărul a-
cestora, de numărul de cilindrii şi de densitatea de înregistrare;
♦ timpul mediu de acces exprimă o medie a timpilor scurşi din momentul emiterii
unei comenzi de citire/scriere şi până la confirmarea încheierii operaţiei care, în mod o-
bişnuit, este între 3-12 ms;
♦ rata de transfer semnifică cuantumul informaţiilor citite sau scrise timp de o se-
cundă (1-100 MB);

30
♦ viteza de rotaţie diferă de la un hard-disc la altul, existând discuri la 5.400 rota-
ţii/min, 7.200 rotaţii/min., 10.000 rotaţii/min sau chiar 15.000 rotaţii/min., creşterea aces-
teia determinând mărirea ratei de transfer.

3.5.1.3. Discuri amovibile


Acestea reprezintă discuri care pot fi separate de echipamentul de citire/scriere şi
transportate de la un calculator la altul. Se întrebuinţează sub forma unor pachete sau car-
tuşe de discuri magnetice.
Principalii producători sunt Iomega şi SyQuest. Capacitatea de stocare a acestor
discuri este de ordinul sutelor de megabiţi sau a gigabiţilor, viteza de rotaţie este apropiată
de cea a discurilor moderne (5.400 rotaţii/min.), prezentând şi un timp mediu de acces foar-
te bun (12-18 ms).

3.5.2. Benzi magnetice


Aceste echipamente periferice se prezintă sub formă de role sau casete şi reprezintă
unele dintre cele mai ieftine suporturi pentru memorarea unor volume mari de date. Repre-
zentând suportul ideal pentru păstrarea copiilor de siguranţă a fişierelor şi a bazelor de da-
te, prezintă ca dezavantaje faptul că nu sunt adresabile şi au o viteză scăzută de lucru.
Unităţile de bandă magnetică sunt caracterizate de următorii parametrii:
♦ capacitatea de stocare;
♦ viteza de transfer a datelor;
♦ standardul folosit la înregistrarea datelor;
♦ preţul unităţii şi al benzii.
Deşi pare un suport depăşit, tehnologiile care folosesc banda magnetică sunt într-o
continuă dezvoltare datorită următoarelor avantaje pe care acestea le oferă11:
♦ cel mai ieftin suport de citire/scriere pe MB;
♦ dimensiuni mici şi capacităţi de memorare mari;
♦ metodologia şi software-ul de backup pe casete magnetice sunt evoluate şi robuste;
♦ gradul de standardizare a formatelor este ridicat.

3.5.3. Suporturi optice


Discul optic dispune de o mare capacitate de stocaj fiind adecvat arhivării sigure a
informaţiei pe o mare perioadă de timp. Producătorii principali sunt Sony, Philips, TDK,
Verbatim etc.
Discurile CD-ROM (Compac Disk – Read Only Memory) reprezintă un mediu de sto-
are asemănător dischetelor cu deosebirea că faţă de acestea, la care sectoarele sunt dispuse
11
D. Cruceanu, Casetele magnetice, în PC Report România, nr. 43, 1996, p. 25

31
În piste concentrice, sectoarele pe CD-ROM sunt aranjate continuu sub formă de spirală.
Parametrii care caracterizează performanţele CD-ROM se referă la:
♦ capacitatea de stocare (aproximativ 700 MB, adică echivalentul a 500.000 de pa-
gini de text sau 80 de minute de muzică);
♦ timpul de acces, exprimat în milisecunde, reprezintă intervalul de timp scurs din
momentul emiterii unei cereri de citire şi până în clipa în care începe efectiv această ope-
raţie (100-400 ms);
♦ rata de transfer exprimă viteza cu care unitatea CD-ROM preia datele de pe su-
port şi le transmite sistemului de calcul (aproximativ 3.800 KB/s);
♦ memoria internă este folosită pentru stocarea datelor citite, asigurându-se în acest
fel transferuri constante de date către calculator;
♦ interfaţa reprezintă legătura fizică dintre unitatea CD şi magistrala calculatorului.
Sistemele DVD (Digital Versatile Disk) au apărut ca reacţie la faptul că, datorită
creşterii complexităţii documentelor şi aplicaţiilor, capacitatea unui CD-ROM s-a dovedit
în numeroase cazuri insuficientă. Aceste echipamente pot stoca de 26 de ori mai multe in-
formaţii decât un CD-ROM, în varianta cu două feţe şi patru straturi.
Modalitatea de înregistrare a datelor este similară cu cea folosită la CD-ROM, aces-
tea fiind înregistrate pe o traiectorie spiralată formată din mici cavităţi. Capacitatea DVD-
urilor s-a obţinut prin crearea unor cavităţi mai mici, îndesarea spiralei, precum şi prin
înregistrarea datelor pe patru straturi, câte două pe fiecare faţă a discului. Unităţile DVD au
capacităţi de până la 17 GB şi pot fi citite cu viteze foarte mari.

32
CAPITOLUL 4

ASPECTE GENERALE PRIVIND SISTEMELE DE OPERARE

4.1. Noţiuni introductive


Un sistem de operare constă dintr-o colecţie integrată de programe de sistem ce o-
feră utilizatorului posibilitatea folosirii eficiente a sistemului de calcul, concurând la dez-
voltarea programelor de aplicaţii. El are menirea de a crea un mediu în care utilizatorul să
poată executa programele cu uşurinţă, asigurând în acelaşi timp exploatarea optimă a
hardware-ului.
Sistemele de operare au apărut şi au evoluat în strânsă legătură cu arhitectura siste-
melor electronice de calcul. Ele acţionează ca o interfaţă între componenta hardware a u-
nui sistem de calcul şi utilizator, reprezentat prin programele sale de aplicaţii.
Majoritatea sistemelor de operare sunt organizate pe două niveluri, astfel:
♦ nivelul fizic, apropiat de partea de hardware;
♦ nivelul logic, apropiat de utilizator şi interferând cu acesta prin comenzi ce speci-
fică execuţia anumitor subfuncţii ale sistemului de operare, prin limbaje de programare şi
prin mesaje către utilizator.

4.2. Obiectivele şi componenţa sistemelor de operare


Obiectivele sistemului de operare se referă la facilitarea utilizării calculatorului prin
prelucrarea lucrărilor de rutină, repetitive, printr-un dialog suplu cu utilizatorul, şi la utili-
zarea eficientă a resurselor sistemului. Apropierea utilizatorului de calculator necesită o in-
terfaţă prietenoasă, dar şi performantă. În scopul îmbunătăţirii acesteia s-au avut în vedere
următoarele:
♦ suprimarea limbajului de comandă din sistemul de operare;
♦ realizarea unei interfeţe standardizate, oricare ar fi calculatorul utilizat;
♦ asigurarea unui interfeţe evolutive pentru a se putea lua în considerarea noutăţile
ulterioare;
♦ crearea unei interfeţe prietenoase pentru orice utilizator.
Prin componentele care îl definesc (ferestre, pictograme, utilizarea mouse-ului şi a
meniurilor derulante) principiul WIMP (Windows, Icons, Mouse, Pull-down menus) răspun-
de acestor cerinţe.
În componenţa sistemului de operare se găsesc programele de control şi programe-

33
le de serviciu. Primele au rolul de a controla şi coordona activitatea tuturor componentelor
sistemului, în această categorie fiind incluse următoarele programe12:
♦ de gestiune a întreruperilor (ansamblu de subrutine activate la apariţia unui anu-
mit semnal fizic de întreruperi);
♦ de gestiune a proceselor (creează procese şi rezolvă problemele privind coopera-
rea şi concurenţa acestora);
♦ de gestiune a memoriei (alocă necesarul de memorie internă solicitat de procese,
asigurând protecţia acesteia interprocese);
♦ de tratare a intrărilor şi ieşirilor la nivel fizic (asigură efectuarea operaţiilor ele-
mentare de I/E cu toate tipurile de periferice din sistem, realizând, acolo unde este posibil,
desfăşurarea simultană a mai multor operaţii de I/E cu prelucrările realizate de procesorul
central);
♦ de gestiune a fişierelor reprezentate de o colecţie de module pentru asigurarea
deschiderii fişierelor de date, accesului la datele din fişiere şi închiderii acestora;
♦ de planificare a lucrărilor şi de alocare a resurselor;
♦ de gestiune tehnică a sistemului de operare (ţin evidenţa erorilor hardware şi fur-
nizează, la cerere, informaţii asupra gradului de utilizare a componentelor sistemului);
♦ de statistică a sistemului de operare (ţin evidenţa utilizatorilor, a lucrărilor execu-
tate de aceştia şi a resurselor consumate).
Sub stricta supraveghere a programelor de control, programele de serviciu (transla-
toare, editoare de legături, editoare de texte, încărcătoare, programe de depanare, progra-
me de bibliotecare, sortare, interclasare etc.) asigură dezvoltarea programelor de aplicaţii
şi exploatarea celorlalte facilităţi oferite.

4.3. Funcţiile sistemelor de operare


Pentru a îndeplini rolul de interfaţă între hardware şi utilizator, un sistem de opera-
re trebuie să îndeplinească următoarele funcţii:
♦ oferirea posibilităţii de pregătire şi lansare în execuţie a programelor de aplicaţie;
♦ alocarea resurselor necesare execuţiei programelor prin identificarea programelor
care se execută şi a necesarului de resurse, prin alocarea memoriei interne şi a dispozitive-
lor periferice, precum şi identificarea şi protecţia colecţiilor de date;
♦ acordarea unor facilităţi prin utilitare de interes general;
♦ planificarea execuţiei programelor după anumite criterii, prin utilizarea eficientă
a unităţii centrale de prelucrare;
♦ coordonarea execuţiei mai multor programe prin urmărirea modului de execuţie a
instrucţiunilor acestora, depistarea şi tratarea erorilor, lansarea în execuţie a operaţiilor de
intrare/ieşire etc.;
12
D. Airinei, Doina Fotache, M. Georgescu, Luminiţa Fînaru, Op. cit., p. 165.

34
♦ asistarea execuţiei programelor de către utilizator prin comunicaţia sistem de calcul-
utilizator atât la nivel hardware, cât şi la nivel software;
♦ asigurarea posibilităţii de organizare şi protecţie a informaţiilor pe suporţi externi;
♦ posibilitatea generării de către utilizator a unui sistem de operare pe măsura con-
figuraţiei şi a posibilităţilor de care acesta dispune.
Îndeplinirea de către sistemul de operare a rolului de utilizare eficientă a resurselor
calculatorului presupune anumite operaţii care au în vedere gestiunea lucrărilor, a intrări-
lor şi ieşirilor, a fişierelor, precum şi interfaţa cu utilizatorul.
Gestiunea lucrărilor este asigurată de un program specific (supervizor) care realizea-
ză gestiunea resurselor fizice ale calculatorului şi coordonarea generală a lucrărilor13.
Gestiunea intrărilor şi ieşirilor este o funcţie importantă în condiţiile în care echipamente-
le periferice sunt diverse şi funcţionează cu performanţe diferite de cele ale unităţii cen-
trale. Schimburile de informaţii dintre aceasta şi echipamentele periferice sunt intermedi-
ate de unităţile de intrare/ieşire, necesitând numeroase comenzi şi controale succesive prin
intermediu sistemului de operare. Atunci când prin programul utilizatorului se solicită o o-
peraţie de intrare/ieşire, gestionarul de I/E preia sarcinile legate de citirea şi scrierea infor-
maţiilor de pe unităţile periferice.
Gestiunea fişierelor reprezintă o funcţie legată de exploatarea propriu-zisă a calcu-
latorului, întrucât atât sistemul de operare, cât şi aplicaţiile şi datele utilizatorului sunt sto-
cate şi gestionate cu ajutorul fişierelor. Prin sistemul de gestiune al fişierelor sistemul de
operare controlează crearea, ştergerea şi accesul la fişierele de date şi aplicaţii, gestionarul
de fişiere asigurând atât gestiunea fişierelor stocate pe suporturi externe, prin întreţinerea
unui catalog care urmăreşte locaţiile fizice şi caracteristicile fişierelor de pe aceste supor-
turi, cât şi protecţia datelor prin gestiunea drepturilor de acces (protejarea fişierelor împo-
triva accesului sau modificărilor neautorizate) şi întreţinerea copiilor de siguranţă contra
distrugerilor accidentale datorate incidentelor hardware şi software.
Interfaţa cu utilizatorul permite comunicarea om-calculator în scopul încărcării de
programe, accesării fişierelor sau realizării altor lucrări. În odine cronologică, interfeţele au
evoluat astfel:
♦ interfaţă bazată pe linie de comandă;
♦ interfaţă bazată pe meniuri;
♦ interfaţă grafică.
În mod firesc evoluţia a decurs către interfaţa grafică, bazată pe principiul WIMP, în
care utilizatorul, pentru a specifica ce doreşte să facă, foloseşte un echipament de indicare
13
Lucrarea reprezintă un ansamblu de activităţi delimitate prin comenzi specifice limbajului de comandă, cuprinzând
mai multe etape care se succed într-o ordine stabilită de utilizator. O etapă din lucrare poate fi descompusă la nivel de proce-
se care, în funcţie de logica lucrării, se pot executa secvenţial sau concurent. Divizarea lucrărilor în procese permite o utilizare
mai eficientă a sistemelor de calcul, determinând însă creşterea complexităţii sistemului de operare prin adăugarea de noi funcţii
pentru alocarea resurselor la nivel de proces, sincronizarea proceselor, transmiterea informaţiilor între procese etc.

35
(mouse, touchpad etc.) asupra componentelor vizuale de pe ecran (pictograme, butoane, li-
nii de meniu etc.).

4.4. Tehnici de exploatare a sistemelor de calcul


Unul dintre obiectivele utilizării eficiente a sistemelor de calcul este acela de a exe-
cuta un volum cât mai mare de lucrări, cu o configuraţie minimă. În acest scop se analizea-
ză componenta hardware din punct de vedere al costului, ca măsură a utilizării eficiente a
volumului de lucrări ce trece prin sistem într-o perioadă dată de timp, şi software (un pro-
gram este bun dacă răspunde cerinţelor informaţionale pentru care a fost realizat, utilizea-
ză un spaţiu minim de memorie şi un timp de execuţie cât mai redus).
În scopul aprecierii performanţelor unui sistem electronic de calcul se pot utiliza o
serie de indicatori cum sunt:
♦ volumul de lucrări intrate în sistem;
♦ timpul petrecut în sistem;
♦ timpul de răspuns ca diferenţă între momentul servirii cererii şi emiterea ei;
♦ accesibilitatea sistemului;
♦ fiabilitatea sistemului;
♦ costul serviciilor prestate.
Unii indicatori sunt în conflict în sensul că o creştere a performanţelor unuia atrage
o scădere a performanţelor altuia (creşterea volumului de lucrări implică o creştere a tim-
pului petrecut în sistem de către fiecare lucrare şi, implicit, creşterea timpului de răspuns;
verificările de securitate au ca efect mărirea timpului de prelucrare).

4.4.1. Necesităţi, obiective


Una dintre funcţiile majore ale sistemului de operare este de a optimiza utilizarea
tuturor resurselor unui sistem de calcul: timp unitate centrală, spaţiu de memorie internă,
canale, registre, dispozitive periferice de intrare/ieşire, biblioteci, rezultatele prelucrării etc.
Cu o planificare riguroasă este posibilă apropierea de încărcătura maximă a unităţii centra-
le şi a procesoarelor de intrare/ieşire (canale), chiar şi în acest caz rămânând neocupate al-
te resurse ale sistemului de calcul (memoria internă, externă, dispozitivele periferice de in-
trare/ieşire).
O strategie de planificare a lucrărilor trebuie să aibă în vedere realizarea simultană
a următoarelor activităţi:
♦ execuţia unui volum cât mai mare de lucrări în unitatea de timp – dacă se rulează
lucrări cu timp redus de execuţie;
♦ reducerea timpilor de aşteptare ai unităţii centrale – dacă se rulează lucrări cu vo-
lum mare de calcule şi număr mic de operaţii de intrare/ieşire;

36
♦ încărcarea dispozitivelor periferice la capacitate maximă – când se rulează lucrări
cu volum mare de operaţii de intrare/ieşire şi volum redus de calcule.
În condiţiile impuse de limitările hardware, obiectivele urmărite sunt următoarele:
♦ maximizarea ratei de ieşire a lucrărilor;
♦ minimizarea timpului mediu de răspuns;
♦ servirea unui număr cât mai mare de utilizatori într-un timp acceptabil;
♦ reducerea costurilor pentru serviciile prestate;
♦ posibilitatea execuţiei cu prioritate a unor lucrări;
♦ încărcarea echilibrată a unităţii centrale şi a sistemului de intrare/ieşire;
♦ folosirea cu un randament ridicat a memoriei interne şi externe;
♦ distribuirea prelucrării unui program prin împărţirea acestuia în sarcini mai mici
(taskuri) ce se pot executa în paralel (multiprelucrare) sau cvasiparalel (multitasking);
♦ integrarea unui număr cât mai mare de utilizatori în jurul unui procesor central.
Tehnicile de exploatare a sistemelor de calcul se referă la monoprogramare, multi-
programare, multiprelucrare, multitasking şi time-sharing.

4.4.2. Monoprogramarea
Reprezintă cea mai simplă tehnică de lucru şi înseamnă exploatarea unui sistem de
calcul prin execuţia serială a programelor. Aceasta se face pe loturi în sensul că la un
moment dat un singur program se află încărcat în memorie având controlul resurselor
sistemului de la faza de iniţiere până în faza finală. Alte caracteristici ale acestei tehnici se
referă la:
♦ planificarea lucrărilor se realizează strict secvenţial într-o ordine prestabilită;
♦ fiecare lucrare are la dispoziţie toate resursele sistemului de calcul în momentul
execuţiei;
♦ fiecărei lucrări i se asociază la un moment dat un singur proces. Prin urmare, în
timpul execuţiei operaţiilor de intrare/ieşire, care durează mult în comparaţie cu timpul de
execuţie al unităţii centrale, aceasta aşteaptă terminarea respectivei operaţii, conducând la
scăderea randamentului ei.
În cazul monoprogramării obiectivul urmărit constă în reducerea timpului mediu
petrecut de fiecare lucrare în sistem.
Execuţia lucrărilor în monoprogramare este următoarea: un program solicită pe
parcursul execuţiei operaţii de intrare/ieşire supravegheate de către un procesor de comu-
nicaţii ce transferă conţinutul dintre memoria internă şi dispozitivele periferice de intrare/
ieşire. Dacă unitatea centrală întâlneşte o instrucţiune de citire atunci iniţiază execuţia u-
nui proces de intrare, continuând activitatea de prelucrare fără a interfera cu activitatea ca-
nalului, până când îi sunt necesare datele solicitate. Procesele de intrare/ieşire fiind mai

37
lente, unitatea centrală va aştepta transferul datelor solicitate în vederea prelucrării lor ul-
terioare care îi vor fi sesizate de canal printr-o întrerupere. Prezenţa canalului ameliorează
productivitatea sistemului datorită simultaneităţii activităţii acestuia cu activitatea unităţii
centrale, parţial sau total, dar există intervale de timp impuse de necesitatea sincronizării
activităţilor în care UC este în aşteptare.

4.4.3. Multiprogramarea
Timpul de inactivitate al unităţii centrale impus de perioadele de aşteptare poate fi
redus substanţial dacă în memoria internă ar putea coexista simultan mai multe programe
ce pot solicita UC atunci când aceasta aşteaptă terminarea unei operaţii de intrare/ieşire
pentru lucrarea curentă în execuţie.
Multiprogramarea este o tehnică de exploatare a sistemelor de calcul prin care
sunt plasate mai multe lucrări simultan în memoria internă, iar UC comută între ele. Din
punct de vedere conceptual multiprogramarea implică simularea a „n” procesoare pe un
singur procesor sau existenţa a „n” procesoare virtuale în cadrul unui singur procesor.
Caracteristicile acestei tehnici sunt următoarele:
♦ existenţa simultană a mai multor lucrări în memoria internă;
♦ existenţa unui mecanism de trecere de la un program la altul în aşa fel încât ran-
damentul sistemului să fie ridicat;
♦ existenţa unui mecanism de protecţie între lucrări care să permită execuţia uneia
fără a afecta celelalte lucrări existente în memoria internă;
♦ existenţa unui mecanism pentru gestionarea resurselor fizice şi logice solicitate de
către lucrările în execuţie (echipamente periferice, informaţii etc.).
Obiectivul urmărit în cadrul multiprogramării constă în maximizarea volumului de
lucrări care trec prin sistem şi minimizarea timpului petrecut de o lucrare în cadrul acestuia.
Sistemele de calcul ce utilizează această tehnică14 sunt prevăzute cu o componentă a
sistemului de operare numită monitor de planificare a lucrărilor care alege dintr-un număr
de programe în ordinea sosirilor, pe cel potrivit căruia timpul neocupat al UC să fie minim.
Există o limită pentru numărul de lucrări ce pot fi executate simultan (dacă aceasta este de-
păşită este invocată o procedură de selecţie a lucrărilor, lucrările neselectate rămânând în aş-
teptare) funcţie de memoria afectată utilizatorilor.
Procesul de planificare dispune de două funcţii distincte, şi anume: asigurarea priori-
tăţii şi alocarea resurselor care utilizează prioritatea. Algoritmii de planificare presupun că
lucrările sunt ordonate pe bază de prioritate, sub forma firelor de aşteptare, alegerea unui anu-
14
În fiecare moment al prelucrării este executat un singur program, dar sunt mai multe programe aflate simultan în
curs de execuţie, adică o parte din instrucţiunile lor au fost executate, iar în momentul respectiv aşteaptă să fie relansate în e-
xecuţie ori sunt în aşteptarea altor evenimente. În acest fel timpul de aşteptare al UC pentru realizarea unei operaţii de I/E
este folosit pentru execuţia altor programe care sunt în stare de blocare, iar pe măsură ce o resursă este eliberată de un pro-
gram aceasta poate fi atribuită altuia.

38
mit algoritm făcându-se în funcţie de obiectivele urmărite.

4.4.4. Multiprelucrarea
Dacă „n” programe se găsesc în acelaşi timp în memoria internă şi partajează re-
sursele sistemului de calcul, atunci sistemul este exploatat în multiprogramare. Dacă în
multiprogramare se folosesc „n” procesoare, atunci sistemul este exploatat în multiprelu-
crare. Se poate aprecia astfel că multiprogramarea este un concept software, iar multipre-
lucrarea un concept hardware15.
Un sistem de calcul este exploatat în multiprelucrare dacă cel puţin două UC lucrea-
ză în paralel. De remarcat că în cadrul sistemelor exploatate în multiprelucrare unităţile
centrale pot executa instrucţiunile unui singur program sau pot executa instrucţiuni din pro-
grame diferite.
Unul dintre obiectivele multiprelucrării este acela de a degreva o unitate centrală de
prelucrare de taskuri specifice (tipăriri de date, editări de texte, întreţinerea colecţiilor de
date etc). În acest scop la o unitate centrală poate fi cuplată o altă unitate centrală destinată
coordonării activităţilor din sistem (master). Master-ul coordonează toate activităţile de in-
trare/ieşire în timp ce slave-ul execută operaţii complexe. În acest caz master-ul are rolul
de interfaţă între slave (sclav) şi dispozitivele periferice de intrare/ieşire. Tot master-ul se
poate utiliza şi ca interfaţă între slave şi colecţii voluminoase de date existente în memoria
externă, fiind responsabil de menţinerea bazei de date.
Oportunitatea multiprelucrării constă în:
♦ încărcarea partajată a programelor pentru execuţie, fiecare procesor având acces
la firul de aşteptare alcătuit din lucrările solicitate a se executa;
♦ separarea diverselor funcţii ale sistemului, existând câte un program responsabil
pentru fiecare funcţie;
♦ creşterea fiabilităţii sistemului prin duplexarea sistemelor (atunci când una sau
mai multe componente sunt dublate, o componentă va fi în activitate iar cealaltă va fi acti-
vată la apariţia unui defect la primei componente; pe durata folosirii corecte a procesoru-
lui principal, cel secundar poate fi utilizat pentru diverse alte operaţii) sau prin sisteme du-
ale (sunt sistemele în care două procesoare centrale prelucrează simultan acelaşi program
de aplicaţie, verificându-se periodic cu privire la validitatea rezultatelor).

4.4.5. Multitasking
Această tehnică constă în execuţia concurentă, pe acelaşi calculator, a mai multor
aplicaţii. Multitasking înseamnă că sistemul de operare dirijează procesorul să dea o anu-
mită cantitate din timpul său, pe rând, pentru fiecare din programele aflate în execuţie.
15
R. Mârşanu, Sistemele de operare MS-DOS şi UNIX, Editura Tehnică, Bucureşti, 1995, p. 40.

39
În fapt, o o parte foarte mică din fiecare program este procesată, după care unitatea
centrală de prelucrare trece la execuţia unei părţi la fel de mici din alt program, ciclu care
continuă până la încheierea execuţiei. Deoarece viteza de lucru a procesorului este foarte
mare se creează impresia că toate programele sunt executate simultan.

4.4.6. Time-sharing
În sistemele multiutilizator mai multe persoane folosesc, în acelaşi timp, acelaşi
calculator, putându-se distinge sisteme multiutilizator cu program comun şi sisteme time-
sharing.
Sistemele multiutilizator cu program comun (multi-terminal) permite ca mai mulţi
utilizatori, instalaţi la terminale diferite, să execute acelaşi program. În această situaţie
sistemul de operare trebuie să asigure securitatea datelor partajate între diferiţi utilizatori.
Tehnica de exploatare time-sharing (cu divizare a timpului) este caracterizată de u-
tilizarea concurentă a unui sistem de calcul de către „n” utilizatori prin intermediul termi-
nalelor plasate local sau la distanţă. Elementele globale care definesc aceste sisteme sunt
tehnica divizării timpului şi multiplexarea resurselor între mai mulţi utilizatori indepen-
denţi. În time-sharing termenul de multiplexare semnifică partajarea resurselor sistemului
de calcul astfel încât se creează efectul de utilizare simultană a resurselor de către mai mul-
te procese, fiecare având senzaţia că sistemul îi aparţine integral.
Tehnica time-sharing are următoarele caracteristici generale:
♦ unitatea centrală este partajată pe bază de cerere, planificarea execuţiei urmărind
obţinerea unui timp de răspuns minim;
♦ lucrările nu au priorităţi prestabilite, astfel că acestea trebuie să fie executate di-
namic;
♦ multiplexarea resurselor între procese necesită existenţa unei componente a pro-
gramelor de comandă şi control capabilă să trateze o gamă largă de întreruperi;
♦ utilizatorii sunt aleatori, se schimbă în orice moment, lucrează programe diferite,
intră şi ies din sistem independent unii de alţii şi utilizează perioade de timp diferite pen-
tru execuţia lucrărilor.
Trăsăturile esenţiale ale acestei tehnici vizează următoarele aspecte:
♦ protecţia memoriei prin care programele utilizatorilor trebuie să fie protejate în-
tre ele pentru a nu permite accesul neautorizat, fiecare program fiind limitat la spaţiul său
de memorie;
♦ independenţa utilizatorilor prin care se stabileşte o cuantă de timp pentru fiecare
dintre aceştia. Dacă programul nu s-a terminat în acest timp este returnat în memoria ex-
ternă şi plasat la sfârşitul firului de aşteptare, încărcându-se din memoria externă în cea
internă un alt program în vederea execuţiei;

40
♦ alocarea resurselor programelor utilizatorului este efectuată de monitorul rezi-
dent în memoria internă: spaţiu de memorie internă, timp UC, tratarea cererilor de întreru-
pere de la terminale etc.;
♦ alocarea memoriei este efectuată printr-o tehnică de alocare şi control al transfe-
rului paginilor între memoria internă şi cea externă.
Tehnica menţionată prezintă şi anumite caracteristici hardware şi software. Primele
se referă la:
♦ memorie internă de capacitate mare şi UC rapidă pentru asigurarea unui timp mi-
nim de răspuns;
♦ ceas de timp real care generează întreruperi pentru comutarea UC de la un pro-
gram la altul;
♦ memorie externă cu acces direct ceea ce implică transferul între memoria externă
şi perifericele de intrare/ieşire, independent de unitatea centrală;
♦ sistem de comunicaţie pentru transferul informaţiilor între UC şi perifericele de
intrare/ieşire, linii de comunicaţii, modem-uri etc.;
În ceea ce priveşte caracteristicile software, acestea au în vedere următoarele:
♦ alocarea şi comutarea UC se realizează după timpul alocat pe baza unui algoritm
de planificare a execuţiei, astfel stabilit încât să asigure: reducerea timpului de răspuns, mi-
nimizarea timpului necesar comutării între procese, posibilitatea lansării în execuţie a ori-
cărui proces care aşteaptă, funcţie de priorităţi şi încărcarea echilibrată a sistemului;
♦ stabilirea locului în firul de aşteptare a fiecărui program, funcţie de prioritate;
♦ alocarea spaţiului de memorie (zona de memorie şi adresa unde se încarcă progra-
mul;
♦ tratarea întreruperilor pentru analizarea motivului acestora şi determinarea acţi-
unii ce se va întreprinde în continuare;
♦ gestiunea colecţiilor de date prin care se determină adresele unde sunt memorate,
regăsirea lor rapidă, parola de protecţie.

41
BIBLIOGRAFIE

1. AIRINEI D., FILIP MARIA, FĂTU T., GRAMA ANA, FOTACHE DOINA, GEORGESCU
M., FÎNARU LUMINIŢA, Introducere în informatica economică, Editura Timpul, Iaşi, 2002
2. AIRINEI D., FOTACHE DOINA, GEORGESCU M., Tehnologii informaţionale pentru afa-
ceri, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2005-2006
3. AIRINEI D., Sisteme expert în activitatea financiar-contabilă, Editura Junimea, Iaşi, 1997
4. BAN M.-T., Dicţionar explicativ de calculatoare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994
5. BĂDUŢ M., Calculatorul în trei timpi, Editura Polirom, Iaşi, 2001
6. BOUFARES F., Informatique pour la comptabilité et la gestion, Editura ESKA, Paris, 1995
7. BEEKMAN G., Computer confluence. Exploring Tomorrow’s Technology, Prentice Hall, New
Jersey, 2001
8. BROOKSHEAR G. J., Introducere în informatică, Editura Teora, Bucureşti, 1998
9. COURTER G., AMEQUIS A., Ghidul dumneavoastră în lumea calculatoarelor, Editura All,
Bucureşti, 1998
10. DICKSON G. W., DeSANCTIS G., Information Technology and Future Entreprise, Prentice
Hall, New Jersey, 2000
11. ERMES, Systemes d’information. La perspective du management, Editura Masson, Paris, 1994
12. FĂTU T., FILIP MARIA, GRAMA ANA, Sisteme de operare, Editura PROJUVENTUTE,
Focşani, 1999
13. FILIP MARIA, GRAMA ANA, Medii de programare. Abordări teoretice, Editura Fides, Iaşi,
1998
14. FOTACHE M., Baze de date relaţionale. Organizare, normalizare şi interogare, Editura
Junimea, Iaşi, 1997
15. GIBBS M., Reţele de calculatoare pentru începători, Editura Teora, Bucureşti, 1995
16. HARMON P., HALL C., Inteligent Software Systems Development, John Wiley & Sons, New
York, 1993
17. HUTCHINSON S. E., SAWYER S. C., Computers, Communications, Information.A User’s
Introduction, Irwin McGraw-Hill, 2000
18. LUNGU I. Ş.A., Baze de date – organizare, proiectare şi implementare, Editura All, Bucureşti,
1995
19. MEYER F. A., Le management de l’informatique d’entreprise, Edition Msson, Paris, 1991
20. MICROSOFT, Bazele reţelelor de calculatoare. Manual pentru administrarea reţelelor LAN şi
WAN, Editura Teora, Bucureşti, 1997
21. Mârşanu R., Sistemele de operare MS-DOS şi UNIX, Editura Tehnică, Bucureşti, 1995
22. MORÉJON J., Principes et conception d’un base de donnees relationnelle, Les Editions
d’Organisation, Paris, 1992
23. MUELLER S., PC depanare şi modernizare, Editura Teora, Bucureşti, 1998
24. NICKERSON R. C., Computers, Concepts and Applications for Users, San Francisco, 1990
25. NIŢCHI S., RACOVIŢAN D., Bazele prelucrării informaţiilor şi tehnologie informaţională,
Editura Intelcredo, Deva, 1996
26. NORTON P., Secrete PC, Editura Teora, Bucureşti, 1996
27. O’BRIEN J., Les systemes d’information, De Boeck Universite, Montreal, 1995
28. O’BRIEN J., Introduction to Information Systems, Irwin McGraw-Hill, 2001
29. PARKER D., STARETT B., CD-ROM, Editura Teora, Bucureşti, 1995
30. PATRICIU V., Criptografia şi securitatea reţelelor de calculatoare, Editura Tehnică,

42
Bucureşti, 1994
31. PERSON R., Utilizare Windows. Manual de utilizare complet, Editura Teora, Bucureşti, 1996
32. REIX R., Informatique appliquée à la gestion, Les Editions Foucher, Paris, 1990
33. REIX R., Systemes d’information et management des organisation, Les Editions Foucher, Paris,
1990
34. ROSCH W. L., Totul despre hardware, Editura Teora, Bucureşti, 1998
35. SALEH I., Les bases de donnees relationnelles, Edition Hermes, Paris, 1995
36. SĂNDOIU M., SĂNDOIU D. I., Descoperiţi PC-ul!, Editura Elisavaros, Bucureşti, 2000
37. SCORŢESCU FL., Societăţile de grup, Editura Junimea, Iaşi, 2005
38. SCORŢESCU GH., SCORŢESCU FL., MARDIROS DANIELA-NEONILA, Administraţie şi con-
tabilitate publică, Editura Junimea, Iaşi, 2004
39. SIMON J. C., Introduction to Information Systems, USA, 2001
40. SURCEL T. Ş.A., Informatică economică, Editura Calipso, Bucureşti, 2004
41. TANENBAUM A. S., Reţele de calculatoare, Editura Agora, Bacău, 2000
42. WATTERS C., Dictionary of Information and Technology, Academic Press, 1995
43. *** Contabilitate şi sisteme informaţionale, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004
44. *** Dicţionar de calculatoare şi Internet, Editura Teora, Bucureşti, 1999
45. *** 01 Informatique magazine
46. *** Byte
47. *** Chip Computer Amgazin
48. *** ComputerWorld România
49. *** PC Report
50. *** NET Report
51. *** PC World
52. *** PC- Magazine România
53. *** Planeta Internet
54. www.computer.org-50-history
55. www.excite.com./computers_and_internet
56. www.hp.com/pcsupport
57. www.ibm.com
58. www.oceanfree.net/dictionaryofcomputers
59. www.tech-news.com
60. www.techweb.com/encyclopaedia

43

S-ar putea să vă placă și