Sunteți pe pagina 1din 5

FIȘĂ DE LUCRU

CAMIL PETRESCU

Citește cu atenție textul de mai jos:

Amețind totul, această iubire înflorea fără seamăn, cum înfloresc sălbatic, în luna mai, nimfele
lujerilor de crin.
Cu ochii mari, albaștri, vii ca niște întrebări de cleștar, cu neastâmpărul trupului tânăr, cu gura
necontenit umedă și fragilă, cu o inteligență care irumpea, izvorâtă tot atât de mult din inimă
cât de sub frunte, era altfel un spectacol minunat. Izbutea să fie adorată de camarazi, băieți și
fete deopotrivă, căci înfrumuseța toată viața studențească.
[...] Mă gândesc halucinat că aș fi putut ucide pentru femeia asta ... că aș fi fost închis din cauza
ei, pentru crimă:
- Vezi, aia blondă de acolo...? nu ... ailaltă mai grasă puțin, de la masa cu cei doi domni și două
doamne ...
- Ei?
- E nevasta lui Gheorghidiu ... Nu-ți aduci aminte...?
- A... pentru asta? Ce-a găsit la ea dragă? Să ucidă pentru ea ... nu mai putea găsi una la fel?
(Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război)

Analizează fragmentele de mai sus, extrase din prima și din ultima parte a romanului Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război, ținând cont următoarele îndrumări:

I. Precizează sensul din context al cuvintelor:amețind, neastâmpăr, izvorâtă.

II. Transcrie din text un cuvânt folosit cu sens denotativ și un cuvânt folosit cu sens
conotativ.

III. Prezintă semnificația unei figuri de stil din fragmentl citat.

IV. Descrie iubirea dintre cei doi îndrăgostiți, așa cum se deduce ea din primul fragment
selectat.

V. Identifică imaginile „ei” din cele două fragmente.

VI. Comentează afirmația „Mă gândesc halucinat că aș fi putut ucide pentru femeia
asta”, punând accentul pe cuvintele „halucinat” și „asta”.

VII. Motivează schimbarea fizică a personajului feminin din cele două fragmente.

VIII. Încadrează întrebarea finală, „nu mai putea găsi una la fel?”, în ansamblul dialogului.
FIȘĂ DE LUCRU
CAMIL PETRESCU
Citește cu atenție textul de mai jos:

În februarie, însă, m-am întors prin surprindere noaptea, în automobil cu un prieten


sportman, care făcuse o excursie până la Predeal. Eu eram concentrat de două săptămâni la
Azuga, ne-am întâlnit la restaurant și m-a luat cu el. Când am ajuns acasă, am găsit la
ferestrele negre, perdelele lăsate, ceea ce mi s-a părut ciudat, căci făceau întunericul gol, iar
mutrele zăpăcite și somnoroase ale servitoarei m-au neliniștit. Era acum o realitate care nu-mi
încăpea în simțuri; casa era goală ca un mormânt gol, fără nevastă-mea. S-a făcut în mine un
pustiu imens, un nucleu de dureri. Servitoarea n-a fost în stare să-mi explice unde mi-e femeia:
la teatru... la mătușa ei ... lucruri vagi și imposibile pentru unu și jumătate cât era când sosisem
eu. Nu știam ce se va mai întâmpla cu mine până dimineața. Îmi repetam necontenit, ca un
idiot: N-aș fi crezut-o niciodată în stare să facă asta...Am stat o bună bucată de timp, trântit
într-un fotoliu, ca azvârlit dintr-un furgon. Știam că acum totul e sfârșit pentru totdeauna, că e
sfârșit într-un mod cum nu merita loialitatea mea. Niciodată n-aș fi crezut o femeie atât de
crudă, în stare să-mi facă, fără folos, atâta rău. Până a doua zi, care mi se părea la capătul unui
lung, interminabil tunel, simțeam că voi înnebuni.
Știam că iubirile sunt trecătoare, dar îmi spuneam că sfârșiturile trebuie să fie cinstite,
ca între oameni care, după ce au făcut o călătorie plăcută împreună, se despart elegant, se
salută cu cordialitate și, la nevoie, cu părere de rău că totul a durat atât de puțin, iar sfârșitul
acesta de metresă-servitoare, cu atât dispreț față de o sensibilitate care îi jertfise totul, mi se
părea o nemeritată infamie. Mi-e cu neputință să notez toate încercările prin care am trecut,
haosul de gânduri pe care l-am confruntat, întreagă această noapte cumplită, cum nu mai
întâlnisem alta până atunci, și poate că nici n-am întâlnit de atunci încoace. Ars tot trecutul,
arsă casa, murdărit și dizolvat ca personalitate, iată ce găsisem după patru ore de drum cu
automobilul.
(Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război)

I. Precizează la ce situație de comunicare se referă discursul monologic.


II. Comentează rechizitoriul moral (prezumții, îndoieli, acuze grave, intenții de
răzbunare) la adresa femeii incriminate că a trădat în mod josnic absolutul
sentimental al bărbatului de lângă ea.
III. Precizează formele de monolog prezente în fragment.
IV. Comentează rolul comparației, al epitetului și al repetiției în fragmentul citat.
V. Menționează modurile și timpurile verbale prezente în text.
VI. Tudor Vianu apreciază că limbajul operelor lui Camil Petrescu formează un stil
intelectual datorită asocierilor frecvente cu fenomene din lumea științelor și utilizării
masive a neologismelor. Identifică în textul-suport cinci neologisme.
VII. Argumentează, în 8-10 rânduri, că fragmentul epic citat aparține prozei de tip
subiectiv.
VIII. Explică și ilustrează cu exemple adecvate conceptul de autenticitate în terminologia
literară folosită de scriitor, în sensul veridicității trăirilor și al notării exacte a
impresiilor netrucate, respingând realitatea idealizată.
I. În discursul monologic, accentul este pus pe locutor (cel care vorbeşte), se referă
obsesiv la o singură situaţie de comunicare (plecarea femeii din căminul conjugal) şi se
realizează într-un cadru unic de referinţă....

II. Până la revenirea Elei în dimineaţa următoare, Ştefan petrece o noapte infernală,
strivit sub greutatea eşafodajului de prezumţii, îndoieli, acuze grave, intenţii de
răzbunare.

III. În textul citat, înregistrăm două forme de monolog: cel propriu-zis, care reprezintă o
confesiune al cărei destinatar este receptorul său (cititorul); monologul interior, în care
enunţul este centrat numai asupra vorbitorului, cuprinzând transpunerea verbalizată a
propriilor reflecţii şi intenţii asupra situaţiei virtual-conflictuale dintre Ştefan Gheoghidiu
şi soţia sa, după revenirea acesteia acasă; în monologul interior, interlocutorul
protagonistului este propriul sine personificat; mărcile acestui ultim tip monologic sunt
expresiile: „îmi repetam necontenit”, „ştiam că”, „simţeam că”, „dar îmi spuneam”, „mi-e
cu neputinţă să notez [...] haosul de gânduri”.

IV. Dintre figurile de stil, Camil Petrescu preferă comparaţia atât simplă (la nivelul
propoziţiei), cât şi extinsă la nivelul frazei), sub forma unei subordonate circumstanţiale
de mod comparative: „casa era goală ca un mormânt gol” (atenţie şi la epitetul reluat
care denotă solitudinea locuinţei şi pustiul din sufletul lui Ştefan); „îmi repetam
necontenit, ca idiotizat”; „trântit într-un fotoliu, ca azvârlit dintr-un furgon”; „că a sfârşit
într-un mod cum nu merita loialitatea mea”; „această noapte cumplită, cum nu mai
întâlnisem alta până atunci, şi poate că nici n-am întâlnit de atunci înainte”.
Stările anxioase şi cele paroxistice (umilinţă, furie, răzbunare) trăite de erou sunt expri -
mate prin epitete, echivalate cu adjective la gradul superlativ absolut („atât de crudă”,
„atâta rău”, „atât dispreţ”) sau cu adjective al căror înţeles figurează o calitate în grad
maxim, pozitivă sau negativă („pustiu imens”, „interminabil tunel”, „nemeritată infamie,
„noapte cumplită” etc.).
 
Repetiţiile în forme simetrice sugerează „haosul de gânduri” din mintea bărbatului
trădat, care nu-şi poate reprima ideile persistente şi chinuitoare, ce revin cu dureroasă
intensitate: „întunericul gol”, „casa era goală ca un mormânt gol”, „nu ştiam”, „ştiam că”,
„nu întâlnisem [...] nici n-am întâlnit”, „ars tot trecutul, arsă casa...”, „totul e sfârşit [...] e
sfârşit...”.

V. Revelaţiile dureroase pentru un spirit masculin atât de orgolios şi incertitudinile speci -


fice unui personaj, care manifestă încredere doar în judecăţile emise de propria
conştiinţă, au drept corespondent gramatical modalizarea verbală: „mi s-a părut ciudat”,
„până a doua zi, care mi se păreala capătul unui [...] tunel”, „mi se părea o [...] infamie”
„şi poate că nici n-am întâlnit...”. Reverberaţiile „nucleului de dureri” trecute în prezentul
sentimental la fel de decepţionant sunt marcate cu ajutorul numeroaselor forme de
imperfect: „eram concentrat”, „făceau”, „era”, „nu încăpea”, „se întâmpla”, „îmi repetam”,
„nu merita”, „simţeam” etc.
 
Dimpotrivă trecutul ca durată implacabil consumată se asociază perfectului compus al
indicativului: „m-am întors”, „ne-am întâlnit”, „[m]-a luat”, „am găsit”, „[m]-au neliniştit”,
„am stat”, „am trecut” etc. Atunci când înalţă un eşafodaj de ipoteze şi prezumţii, eroul-
narator recurge la forme verbale, de condiţional-optativ şi de conjunctiv: „să-[mi]
explice”, „n-aş fi crezut [o]”, „să facă”, „n-aş fi crezut”, „să notez”, „să fie cinstite” etc.
Remarcăm şi formele verbale antitetice („nu ştiam / ştiam”), alături de frecvenţa verbului
„a fi” (utilizat copulativ şi predicativ): „eram concentrat” „era [se manifesta] acum o
realitate”, „era goală”, „cât era [arăta ceasul] când sosisem eu”.

VI. Tudor Vianu apreciază că limbajul operelor lui Camil Petrescu formează un stil
intelectual datorită asocierilor frecvente cu fenomene din lumea ştiinţelor şi utilizării
masive a neologismelor: „S-a făcut în mine un pustiu imens, un nucleu de dureri”; „Am
stat [...] trântit într-un fotoliu, ca azvârlit dintr-un furgon”; „surprindere”, „automobil”,
„sportman”, „excursie”, „concentrat”, „restaurant”, „realitate”, „imens”, „nucleu”, „să
explice”, „vagi şi imposibile”, „repetam”, „idiotizat”, „fotoliu”, „furgon”, „mod”, „loialitatea”,
„interminabil tunel”, „elegant”, „cordialitate”, „metresă” etc.

VII. Angrenat în mecanismele infernale ale războiului, tânărul sublocotenent trăieşte


aproape exclusiv în dimensiunea interioară a obsesiei că nu mai poate controla în
totalitate faptele soţiei sale, pe care o bănuieşte de infidelitate. Fervoarea de a-şi
demonstra lui însuşi că are totdeauna dreptate, mania autoanalizei devorante, o gelozie
lucidă care-l provoacă la gesturi riscante, precum intenţia de a evada la un moment dat,
sunt laolaltă responsabile de venirea intempestivă acasă, după miezul nopţii, când îşi
surprinde soţia absenta (aparent fără nici o explicaţie plauzibilă) de la domiciliul
conjugal.
 

VIII. Eroul este un lucid prin excelenţă, mai preocupat de trăirile proprii răsfrânte în
conştiinţă decât de comuniunea sentimentală cu partenera aleasă. El valorifică pentru
sine iubirea-experiment şi nu este în stare să se implice într-o iubire-pasiune (fiindcă nu
se poate dărui sufleteşte celuilalt).
 
I. Iubirea aceasta nu poate fi încadrată în vreun  tipar, datorită individualizării trăirilor. Sentimentele sunt
conturate  prin intermediul monologului interior şi introspecţiei.

Descrierea idilica pe care i-o face acesteia reda idealizarea ei, devenind femeia perfecta, frumoasa prin
dezavarsire.

Sintagma „ochii mari” ilustreaza bunatatea infinita, ochii find un simbol


al sufletului in terminologie simbolica.

III. Ea este o femeie patimasa, dedicata si inteligenta: „cu o inteligenta care irumpea”. 

IV.Prezentata din prisma constiintei lui, ea este un personaj care poate fi definita numai in raport cu
acesta. Modul in care acesta i se adreseaza sau in care o prezinta este astfel extrem de relevant pentru
statutul sau in viziunea eroului, reliefand pozitia pe care o ocupa in universul perfect centrat al acestuia.

V.în conştiinţa lui, Ea se transformă dintr-un ideal de femeie într-o femeie oarecare, semănând cu
oricare alta.

VI. Este vorba despre un personaj complex, subiectiv construit, a carei reprezentare se bazeaza in
totalitate pe viziunea interioara a protagonistului, ordonatorul lumii in care ea a fost plasata. De aceea,
este imposibil a spune daca a fost sau nu vinovata, intrucat viata ei este o simpla proiectie, bazata pe
imaginatie si/sau fapte reale, din mintea lui.

VII. Paradoxal , confesiunea dedicată femeii iubite pune-n centru ,de fapt, trăirile în conştiinţă ale
bărbatului într-un monolog în care femeia nu are drept la replică.

VIII. Pierzandu-si treptat farmecul deosebit, nemaiiesind in evidenta, o femeie supusa si ea degradarii
biologice, efectelor timpului, devine o doamna oarecare.

http://examendebacalaureat.blogspot.ro/2011/06/limba-si-literatura-romana.html