REVOLUȚIILE ANTICOMUNISTE DIN EUROPA

Căderea regimurilor comuniste din Europa

Cea mai mare surpriză a anului 1989 a fost rapiditatea cu care regimurile
comuniste din Europa s-au prăbușit. Nimeni nu se aștepta la acest colaps în grup
al regimurilor comuniste;eșecul lor devenise de multă vreme evident, dar nimeni –
nici specialiștii occidentali, nici populația din țările comuniste și nici măcar
disidenții – nu credea că ultimul deceniu al secolului XX va cunoaște o Europă
liberă de comunism.

Pentru mulți, e suficient să explicăm prăbușirea regimuilor comuniste prin lipsa lor
de legitimitate. „Aceste regimuri au fost ilegitime de la bun început și era normal ca ele
să dispară”-acest argument, deși conține o doză de adevăr, e însă insuficient. Într-
adevăr, regimurile comuniste din Europa au fost ilegitime, dar cu toate acestea ele au
rezistat mai bine de patruzeci de ani. Și atunci, de ce tocmai în anii ’80, aceste regimuri
dispar unul după altul? Principalul motiv, potrivit specialiștilor, a fost eșecul economic,
devenit evident nu doar în ochii populației, ci și al liderilor comuniști. Se adaugă la acesta
cauze de natura politică, geopolitică, socială și ideologică.

În privința ilegitimității regimurilor, acest argument e valabil, să spunem, doar la

nivel teoretic – cu excepția Cehoslovaciei, comuniștii au ajuns la putere prin alegeri
falsificate și prin amenințările Uniunii Sovietice. Dar de fapt, toate regimurile comuniste
din Europa au fost, într-o formă sau alta, acceptate la un moment de populație și și-au
câștigat, prin aceasta, legitimitatea. De cele mai multe ori, este vorba de o legitimare
economică, obținută prin satisfacerea nevoilor materiale ale populației. Cel mai bun
exemplu în acest sens este Ungaria lui Janos Kadar. După valul de represiune ce
urmează Revoluției Maghiare din 1956, Kadar inițiază un plan de reforme economice
care au revitalizat economia ungară și au făcut ca, în cele din urmă, el să fie privit de
maghiari nu ca „omul sovieticilor care ne-a trădat Revoluția”, ci ca un comunist
reformator care se îngrijea de bunăstarea și prosperitatea populației.

Cauzele prăbușirii regimurilor comuniste-câteva teorii

Istoricul J. F. Brown a identificat șase cauze principale ale eșecului regimurilor comuniste
europene. Prima, „cea mai evidentă și atotcuprinzătoare”, ar fi eșecul general al acestor
regimuri, un eșec de continuu de patruzeci de ani, care a subliniat din ce în ce mai mult
incompatibilitatea dintre interesele Uniunii Sovietice și aspirațiile națoionale ale țărilor pe
care aceasta și le subordonase după Al Doilea Război Mondial.
A doua cauză este o consecință directă a primei:eșecul, mai ales cel economic, a
subliniat lipsa de legitimitate a comunismului, care nu-și mai poate ține promisiunile de
bunăstare economică și armonie socială. De asemenea, eșecul economic a stimulat și
consolidat opoziția și a unit populația împotriva regimului:intelectuali, studenți, muncitori,
toți încep să conteste regimul.

O a patra cauză ar fi faptul că elita comunistă, provocată de opoziție și intimidată

de propriul său eșec, și-a pierdut încrederea în propria abilitate de a conduce și, încă și
mai important, voința de a folosi forța pentru a-și păstra puterea (ca în 1956 sau 1968).
Ultimele două cauze țin de factori externi:mai întâi, dezghețarea și dezvoltarea relațiilor
cu Occidentul și impactul valului reformator din URSS din timpul lui Mihail Gorbaciov.
Acest nou lider de la Kremlin, prin viziunea sa reformatoare, i-a demoralizat și paralizat
(prin denunțarea doctrinei Brejnev) pe conservatorii comuniști:aceștia nu au știut cum să
facă față unui lider sovietic liberal, care urmărea schimbarea sistemului pe care ei îl
apărau („so the East European conservatives bargained for everything except a liberal
Soviet leader”).

Dacă Brown vine cu o explicație ce ia în considerare mai mulți factori, alți istorici au
preferat să se concentreze doar pe anumite cauze. Robin Okey, spre exemplu, pune
accentul pe importanța pierderii legitimității. Potrivit acestuia, legitimitatea regimurilor s-a
pierdut în stadii de-a lungul celor patruzeci de ani de comunism. Mai întâi, regimurile
comuniste au pierdut legitimitatea morală, prin excesele staliniste care demonstrează că
ideologia comunistă nu înseamnă moralitate superioară, așa cum pretindea. Urmează
legitimitatea politică, prin intervențiile sovietice din 1956 și 1968, care arată că
independența și suveranitatea statelor comuniste e o iluzie, și că ele sunt victimele
imperialismului sovietic. În cele din urmă, se pierde legitimitatea economică, aceasta
fiind picătura care a umplut paharul:regimurile comuniste ar fi putut supraviețui dacă s-ar
fi susținut economic. Dar din momentul în care eșecul economic al regimurilor socialiste
devine evident, la fel și ideea că ele nu pot fi îmbunătățite, soarta comunismului a fost
pecetluită.

Okey analizează căderea regimurilor comuniste pornind de la o teorie privind colapsul

unui sistem. Acest proces presupune la rândul său două procese concomitente, care pot
fi identificate și în cazul prăbușirii regimurilor comuniste din Europa:mai întâi, creșterea
voinței și/sau a puterii celor conduși de a contesta legitimitatea statu-quo-ului (ceea ce
se traduce prin apariția și consolidarea mișcărilor de opoziție) și, în paralel, descreșterea
puterii și/sau a voinței conducătorilor de a păstra statu-quo-ul, adică ezitările elitei
comuniste de a mai recurge la forță pentru a reprima opoziția. Asta s-a întâmplat, în
țările comuniste din Europa, pe parcursul anilor '80 (cu excepția, nefericită, a
României):opoziția și societatea civilă se dezvoltă treptat și capătă din ce în ce mai multă
putere, iar liderii comuniști nu mai știu cum să-i facă față și, în cele din urmă, cedează.

Vladimir Tismăneanu explică această capitulare a elitelor comuniste prin faptul că până
și ele și-au pierdut încrederea și speranța că sistemul poate fi salvat. Confruntați cu
gravele probleme economice (la acest capitol, doar Cehoslovacia stătea ceva mai bine)
și cu schimbările radicale de la Moscova, liderii comuniști au încetat să mai vadă în
ideologia comunistă o sursă de inspirație și motivație. Odată ce și-au pierdut
angajamentul ideologic, comuniștii nu mai aveau niciun motiv să sprijine, cu prețul
reprimării violente a opoziției populare, sistemul comunist.

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/caderea-regimurilor-comuniste-din-europa

Anul 1989. Evenimente care au schimbat istoria Europei

Deschiderea graniţelor, căderea Zidului Berlinului, care a marcat şi sfârşitul Războiului Rece,
şi un val proteste de mare amploare au dus la căderea regimurilor comuniste în Europa
Centrală şi de Est. În România, spre deosebire de celelalte ţări, ruptura de comunism s-a
produs cu vărsare de sânge, în circumstanţe încă incomplet elucidate de justiţie şi fără
pedepsirea principalilor vinovaţi.

La 27 de ani de la căderea regimurilor comuniste, o retrospectivă a evenimentelor care au dus la

instaurarea statului de drept şi a democraţiei în ţările din estul Europei şi la aderarea acestora la
Uniunea Europeană.

Ungaria - cea mai liniştită revoluţie

În 11 ianuarie 1989, Ungaria devenea primul stat din blocul comunist care să permită legal
înfiinţarea de partide politice şi organizarea de adunari publice. În martie era adoptată şi
Convenţia de la Geneva privind Refugiaţii, care interzice expulzarea acestora împotriva voinţei lor şi
ordona încetarea folosirii armelor de foc împotriva lor la frontiere.

La 2 mai 1989,  Ungaria începe să dezmembreze sistemul electric de alarmă şi gardul dublu de
sârma de ghimpată care închidea frontiera cu Austria, încă din anul 1966, iar în data de 27 iunie,
miniştrii ungar şi austriac de Externe, Gyula Horn şi Alois Mock, taie simbolic sârma ghimpată în
apropiere de Sopron

Prima manifestaţie publică de mari proporţii pentru libertăţile democratice are loc în 16 iunie, cu
ocazia organizării unor funeralii naţionale pentru Imre Nagy, şeful guvernului ungar în timpul revoltei
din 1956, executat doi ani mai târziu de dictatura comunistă. Aproximativ 200 000 de persoane
participă la festivităţi, alături de reprezentanţii instituţiilor centrale din Ungaria. După eveniment,
regimul comunist îşi pierde orice legitimitate, iar transformările politice, economice şi sociale vor găsi
un sprijin tot mai puternic în statele occidentale.

Primul exod în masă, după construirea Zidului Berlinului în 1961, are loc în 19 august, când peste
600 de cetăţeni est-germani aflaţi în vacanţă în Ungaria profită de deschiderea unui post de frontiera
şi fug în Austria. În 10 septembrie, Ungaria decidea să deschidă frontierele occidentale,denunţând
unilateral acordul încheiat cu RDG în 1969, şi permitea astfel germanilor din Est să treaca liber în
Austria. Peste 50.000 de persoane  au trecut astfel în Vest.

În 23 octombrie 1989 este proclamată Republica Ungară, pentru prima dată, o ţară din blocul estic
suprima termenii "populară" şi "socialistă" din Constituţia sa.

Polonia - primul guvern necomunist din Europa de

Est
În 4 iunie, în Polonia primele alegeri semidemocratice organizate într-o ţara comunistă consacră
victoria zdrobitoare a sindicatului Solidaritatea al lui Lech Walesa, singura mişcare muncitorească
independenta constituită într-o ţară comunistă din Europa de Est.

La 19 august 1989, s-a format primul guvern necomunist. Tadeusz Mazowiecki, scriitor, ziarist şi
consilier al lui Lech Walesa, avea să devină primul şef de Guvern necomunistdintr-o ţară din
Europa de Est, de după Al Doilea Război Mondial.

Estonia, Letonia şi Lituania - Lanţul Baltic

În 23 august 1989, două milioane de oameni îşi dădeau mâna formând un lanţ uman de peste 600 de
km care traversa cele trei state, pentru a atrage atenţia asupra solidarităţii dintre ţările lor şi a dorinţei
populare de independenţă, la aniversarea a 50 de ani de la ocuparea lor de către URSS, în virtutea
pactului Ribbentrop-Molotov.

Evenimentul, organizat de mişcările baltice pro-independenţă - Rahvarinne din Estonia, Frontul

Popular din Letonia şi Sąjūdis din Lituania, a dat ocazia activiştilor baltici să mediatizeze ocupaţia
sovietică ilegală.

La şase luni de la protest, Lituania devenea prima republică sovietică care-şi declara independenţa, la
11 martie 1990, cu un an înaintea desfiinţării formale a URSS, urmată Estonia - la 20 august 1991 şi
de Letonia - 21 august 1991. Rusia a început să-şi retragă trupele din ţările baltice, începând de la
Lituania, în 1993, iar ultimele trupe ruse au fost retrase în august 1994.

RDG - căderea regimului şi a Zidului Berlinului

În 25 septembrie, la Leipzig, protestele pentru a cere reforme şi mai multa libertatescot în stradă
aproape 8000 de oameni, în cea mai mare manifestaţie de opoziţie de la revolta muncitoreasca din
1953. "Când eşti în întârziere, eşti pedepsit pe viaţă", avea să-i spună liderul sovietic Mihail
Gorbaciov lui Erich Honecker, secretar general al Partidului Comunist, din 1971, şi şef al statului est
german din 1976, în legatura cu imobilitatea sa politică.
În 18 octombrie, pe fondul exodului a peste 130.000 de cetaţeni est-germani în RFG şi a
manifestaţiilor de o amploare fara precedent, liderul Erich Honecker este constrans să renunţe la
functie şi este înlocuit de Egon Krenz. După reunificarea celor două Germanii, Erich Honecker avea să
se refugieze în Chile, unde a şi murit, iar Krenz avea să fie condamnat la şase ani şi jumătate de
închisoare pentru omor din culpă, pentru rolul său avut în comiterea crimelor regimului.

În 4 noiembrie, protestul a cel puţin un milion de persoane, adică peste trei sferturi din populaţia
Berlinul de Est, duce la demisia guvernului condus din 1976 de Willy Stoph.

În 9 noiembrie, căderea Zidului Berlinului. După ce oficialităţile emit un decret care permitea

trecerea liberă a frontierei, mase uriaşe de est-berlinezi iau cu asalt Zidul şi traversează prin toate
punctele de trecere, unindu-se într-o atmosferă de mare entuziasm cu mulţimea din Berlinul
Occidental

După câteva săptămâni, Zidul a fost distrus în totalitate, primul pas către reunificarea Germaniei,
încheiată oficial în 3 octombrie 1990.

Cehoslovacia - Revoluţia de Catifea

Seria de demonstraţii anticomuniste de la Praga dintre 15 şi 21 ianuarie 1989, din Săptămâna Palach,
este considerată catalizatorul care dus la  căderea comunismului în Cehoslovacia, zece luni mai
târziu. Atunci, manifestaţiile (în memoria studentului Jan Palach care îşi dăduse foc pentru a protesta
împotriva ocupării Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia, în 1969, au fost reprimate
brutal de către poliţie, iar disidentul Vaclav Havel, arestat.

Poliţia a intervenit brutal şi pentru a dispersa demonstraţiile din 21 august 1989 - când se
comemora Primăvara de la Praga, în 28 octombrie -  la 71 de ani de la fondarea Cehoslovaciei, şi din
nou în 17 noiembrie - la manifestaţiile în memoria lui Jan Opletal, studentul omorât de trupele naziste
în anul 1939.

Ca răspuns la violenţele poliţiei, în 19 noiembrie, este creat Forumul Civic, o mişcare a forţelor de

opoziţie, a artiştilor şi studenţilor, condusă de Vaclav Havel şi care va organiza proteste zilnice,   în
urma cărora secretarul general al Partidului Comunist Milos Jakes demisionează, în favoarea lui  Karel
Urbanek.

După protestul anti-comunist a 750 de mii de oameni, pe câmpul Letna din Praga, şi o grevă de două
ore care paralizase Cehoslovacia, Parlamentul a fost de acord să elimine din Constituţie articolul care
dădea "rolul conducător" în societate Partidului Comunist, care abandonează puterea, la 28 noiembrie
1989.

În 10 decembrie, Gustáv Husák devenea Preşedintele Republicii, dar în urma precipitării

evenimentelor, înainte de sfârşitul anului 1989, Vaclav Havel a ajuns la şefia statului, iar Alexander
Dubček, la preşedinţia Parlamentului. În iunie 1990 au avut loc primele alegeri democratice, în urma
cărora au ieşit învigători Forumul Civic (ceh) şi Publicul Împotriva Violenţei (slovac). Husák a murit,
aproape uitat, în 18 noiembrie 1991.

Bulgaria - Ecoglasnost
Căderea comunismului şi-a avut rădăcinile în manifestaţiile ecologiste şi în campania lansată de
dictatorul Todor Jivkov împotriva minorităţii turce.

Înca din 1984, Jivkov hotărâse să slavizeze minoritatea turcă de circa 800 de mii oameni la acea dată,
turcii fiind obligaţi să-şi schimbe numele şi să nu-şi mai folosească limba maternă în public. Cei care
refuzau erau lăsaţi să părăsească Bulgaria, pierzându-şi toate posesiunile lăsate în urma. În vara
anului 1989, aproape un sfert de milion de etnici turci din Bulgaria au ajuns în Turcia.

De asemenea, adversarii regimului comunist şi ecologiştii improvizaţi formaseră încă din anii ‘80 o
grupare intitulată Ecoglasnost care s-a politizat şi a participa, alături de gorbacioviştii din cadrul
Partidului Comunist Bulgar şi de opoziţia anticomunistă, la răsturnarea dictatorului Todor Jivkov în
urma unei lovituri de stat, în 10 noiembrie 1989.

Partidul Comunist a fost apoi redenumit Partidul Socialist Bulgar, iar un an mai târziu a câştigat
alegerile parlamentare.

În 1990, Todor Jivkov a fost urmărit penal şi arestat la domiciliu până în 1996, când a fost eliberat de
către Curtea Supremă. Jivkov a murit în vara anului 1998 de pneumonie.

România - o Revoluţie sângeroasă

Spre deosebire de celelalte ţări din Europa Centrala şi de Est care au trecut în mod paşnic la
democraţi, în România ruptura de comunism s-a produs cu vărsare de sânge, iar conducătorii au fost
executaţi.

Începută la Timişoara în 16 decembrie 1989, scânteia Revoluţiei avea să aprindă toată ţara şi să
culmineze la Bucureşti, ducând la fuga preşedintelui Nicolae Ceauşescu, în 22 decembrie, şi la
sfârşitul regimului comunist din România.

Soţii Elena si Nicolae Ceauşescu au fost condamnaţi de un tribunal extraordinar la pedeapsa capitală
şi executaţi la Târgovişte, pe 25 decembrie 1989. Seria proceselor a continuat în 1990, cu "lotul
membrilor CPEx şi cu judecarea unor şefi ai Miliţiei şi Securităţii care au fost condamnaţi la pedepse
foarte dure.

Conform statisticilor întocmite ulterior de organele de ancheta, în zilele şi nopţile Revoluţiei din
decembrie 1989 şi-au pierdut viaţa 1.104 persoane, iar alte 3.352 au fost rănite.

http://stiri.tvr.ro/anul-1989-evenimente-care-au-schimbat-istoria-europei_812642.html#view