Realismul este un curent literar care s-a manifestat în secolul al XIX-lea și are

drept centru de iradiere Franța. Este o mișcare, curent, atitudine în creația sau
teoria literară și artistică având ca principiu de bază reflectarea realității în
datele ei esențiale, obiective, caracteristice. Este o concepție opusă
idealismului, potrivit căruia lucrurile există independent de faptul că sunt
percepute sau nu.

Temele romanelor realiste includ parvenitismul, avariția, imoralitatea,

singurătatea etc., iar motivele – parvenitul, avarul, zgârcitul. Compoziția este
obiectivă, naratorul este omniscient și omniprezent. Subiectele sunt inspirate din
realitate. Acțiunea se desfășoară pe mai multe planuri, iar conflictele sunt de
natură socială, psihologică, politică etc. Personajele întruchipează mai multe
categorii sociale, complex caracterizate, reprezintă tipuri umane. Structura unor
astfel de opere literare este închisă. Se utilizează tehnica detaliului și se
accentuează relația dintre mediu și personaj.

Realismul literar românesc a fost inaugurat în proză și dramaturgie de către

scriitorii pașoptiști (Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri)
și postpașoptiști (Nicolae Filimon, Bogdan Petriceicu Hașdeu). Acest stil a fost
adoptat și folosit în operele lor de scriitori români precum Ion Luca Caragiale,
Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, George Călinescu și Marin Preda.