Sunteți pe pagina 1din 13

Planete interioare

Articol principal: Planetă telurică.

Planetele interioare. De la stânga la dreapta: Mercur, Venus, Pământ și Marte în culorile


originale, cu dimensiuni la scară (excepție fac distanțele dintre planete).

Cele patru planete interioare sau telurice / terestre au o compoziție densă, de roci, cu puțini sau
chiar fără sateliți și fără sisteme de inele. Ele sunt compuse în mare parte din minerale refractare,
cum ar fi silicații, care formează scoarțele și mantalele planetelor, și metale ca fierul și nichelul,
care formează nucleele planetare. Trei din cele patru planete interioare (Venus, Terra și Marte)
au o atmosferă destul de densă pentru a genera vremea; toate au cratere de impact și caracteristici
tectonice de suprafață, cum ar fi rifturi și vulcani. Termenul de „planetă interioară” nu trebuie
confundat cu termenul de „planetă inferioară”, care desemnează planetele mai apropiate de Soare
decât Pământul (adică Mercur și Venus).

Mercur

Mercur (0,4 UA de la Soare) este cea mai apropiată planetă de Soare și cea mai mică
planetă din sistemul solar (0,055 mase terestre). Mercur nu are niciun satelit natural, iar
singurele caracteristici geologice cunoscute, în afara craterelor de impact, sunt
crestăturile din scoarță, care cel mai probabil se datorează unei perioade timpurii de
contracție din trecutul său.[70] Atmosfera planetei Mercur este aproape neobservabilă și
este formată din atomi desprinși de pe suprafața sa de către vântul solar.[71] Apariția
nucleului său de fier relativ mare și mantaua subțire nu au fost încă suficient explicate.
Ipotezele includ faptul că straturile exterioare au fost dezagregate în urma impactului cu
un obiect gigantic și că acreția completă a fost împiedicată de energia Soarelui tânăr.[72][73]

Venus

Planeta Venus (0,7 UA de la Soare) este asemănătoare ca mărime cu Pământul (0,815


mase terestre) și, la fel ca și Terra, are o manta subțire de silicat deasupra unui nucleu de
fier, o atmosferă substanțială și indicii ale unei activități geologice interne. Totuși,
planeta este mult mai uscată decât Pământul iar atmosfera sa este de nouăzeci de ori mai
densă. Venus nu are niciun satelit natural. Este cea mai fierbinte planetă, temperaturile de
la suprafață depășind 400 °C, cel mai probabil din cauza cantității de gaze cu efect de
seră din atmosferă.[74] Nu a fost detectată nici o dovadă definitivă a unei activități
geologice la momentul actual pe Venus, dar planeta nu are un câmp magnetic care să
prevină epuizarea atmosferei sale substanțiale, ceea ce sugerează că aceasta este
încontinuu alimentată de către erupțiile vulcanice.[75]

Pământ

Pământul (de asemena și Terra; 1 UA de la Soare) este cea mai mare și cea mai densă
planetă interioară, singura despre care se cunoaște la momentul actual că este geologic
activă și singurul loc din sistemul solar unde se cunoaște că există viață.[76] Hidrosfera sa
lichidă este unică printre planetele terestre, iar Terra este singura planetă unde au fost
observate plăci tectonice. Atmosfera Pământului diferă radical față de cea a altor planete,
fiind shimbată de prezența vieții și conținând aproximativ 21% de oxigen liber.[77] Planeta
Pământ are doar un satelit natural, Luna, care este singurul satelit mare al unei planete
terestre din sistemul solar.

Marte

Marte (1,52 UA de la Soare) este mai mic decât Terra și Venus (are 0,107 mase terestre).
Planeta posedă o atmosferă formată în mare parte din dioxid de carbon, cu o presiune la
suprafață de 6,1 milibari (aproximativ 0,6% din presiunea atmosferică de la suprafața
Pământului).[78] Suprafața sa, brăzdată de vulcani vaști ca Olympus Mons și rifturi cum ar
fi Valles Marineris, reprezintă o dovadă a activităților geologice care au persistat până
relativ recent, cu două milioane de ani în urmă.[79] Culoarea sa roșiatică provine de la
oxizii de fier (rugină) din sol.[80] Marte are doi sateliți naturali foarte mici (Deimos și
Phobos) despre care se crede că au fost asteroizi capturați de gravitația planetei.[81]

Centura de asteroizi

Articol principal: Centură de asteroizi.

Imagine ce reprezintă centura de asteroizi (cu alb), troienii lui Jupiter (cu verde), familia Hilda
(cu portocaliu) și asteroizii din apropierea Pământului.

Asteroizii sunt obiecte mici din sistemul solar[b], compuse în mare parte din roci refractare și
minerale metalice, la care se mai adăugă gheața.[82]

Centura de asteroizi se află între planetele Marte și Jupiter, la o distanță cuprinsă între 2,3 și 3,3
UA de la Soare. Se crede ea e alcătuită din resturile rămase în urma formării sistemului solar,
care nu au reușit să se unească din cauza interferenței gravitaționale a lui Jupiter.[83]

Mărimea asteroizilor variază de la câteva sute de kilometri până la mărimi microscopice. Toți
asteroizii, cu excepția celui mai mare, Ceres, sunt clasificați ca obiecte mici ale sistemului solar.
[84]

Centura de asteroizi conține zeci de mii, posibil milioane, de obiecte ce au un diametru mai mare
de un kilometru.[85] Cu toate acestea, masa totală a centurii de asteroizi măsoară în jur de o miime
din masa terestră.[20] În centura de asteroizi, obiectele sunt foarte rarefiate; navele spațiale au
trecut cu ușurință prin aceasta fără niciun incident. Asteroizii cu diametre între 10 și 10−4 metri
sunt denumiți meteoroizi.[86]

Ceres

Ceres (2,77 UA de la Soare) este cel mai mare asteroid, o protoplanetă și o planetă pitică.[b] Are
un diametru puțin mai mic de 1000 km și o masă destul de mare pentru ca propria gravitație să-i
confere o formă sferică. Când a fost descoperită în secolul al XIX-lea, Ceres a fost considerată o
planetă, dar a fost reclasificată ca asteroid în anii 1850, când observațiile mai ample au dezvăluit
existența altor asteroizi asemănători.[87] În anul 2006 a fost clasificată ca planetă pitică.

Grupuri de asteroizi

Asteroizii din centura de asteroizi sunt divizați în grupuri de asteroizi și familii de asteroizi, în
funcție de caracteristicile orbitale pe care le au. Sateliții asteroidali sunt asteroizii care orbitează
în jurul unor asteroizi mai mari. Ei nu sunt distinși atât de clar ca și sateliții planetari, câteodată
fiind la fel de mari ca și asteroidul în jurul căruia gravitează. Centura de asteroizi conține de
asemenea și comete de centură principală, care se poate să fi fost sursa de apă a Pământului.[88]

Troienii lui Jupiter sunt localizați în punctele Lagrange L4 sau L5 ale lui Jupiter (regiuni stabile din punct de
vedere gravitațional care precedă sau urmează planeta pe orbita sa); termenul de troian este
folosit de asemenea pentru a desemna corpuri mici din orice punct Lagrange al unei planete sau
unui satelit. Asteroizii din familia Hilda sunt într-o rezonanță de 2:3 cu planeta Jupiter; aceasta
înseamnă că ei orbitează în jurul Soarelui de trei ori la fiecare două orbitări ale lui Jupiter.[89]

În sistemul solar interior există de asemenea asteroizi hoinari, mulți dintre ei traversând orbitele
planetelor interioare.[90]

Sistemul solar exterior


Regiunea exterioară a sistemului solar este locul unde se află giganții gazoși și sateliții lor. Multe
comete cu perioadă scurtă, inclusiv centaurii, orbitează de asemenea în această regiune. Din
cauza distanței foarte mari de la Soare, obiectele solide din sistemul solar exterior conțin o
proporție mai mare de substanțe volatile cum ar fi apa, amoniacul și metanul, decât planetele de
roci din sistemul solar interior, deoarece temperaturile mai reci permit menținerea acestor
compuși în stare solidă.

Planetele exterioare

Articol principal: Gigant gazos.


De sus în jos: Neptun, Uranus, Saturn și Jupiter (Montaj cu culorile și dimensiunile
aproximative)

Cele patru planete exterioare sau giganții gazoși (uneori numite planete joviene), dețin împreună
99% din masa care orbitează în jurul Soarelui.[d] Jupiter și Saturn au, fiecare, o masă de zeci de
ori mai mare decât cea a Pământului și sunt formate preponderent din hidrogen și heliu; Uranus
și Neptun sunt mai puțin masive (având sub 20 de mase terestre) și sunt compuși mai mult din
ghețuri. Din această cauză, mulți astronomi cred că ei fac parte dintr-o categorie aparte, „giganții
de gheață”.[91] Toți cei patru giganți gazoși au inele, deși doar sistemul de inele al lui Saturn este
ușor de observat de pe Pământ. Termenul de planetă exterioară nu trebuie confundat cu cel de
planetă superioară, care desemnează planete din afara orbitei Pământului și include, astfel, atât
planetele exterioare cât și pe Marte.

Jupiter

Jupiter (5,2 UA), cu o masă de 318 ori mai mare ca cea a Pământului, este de 2,5 mai
masiv decât toate celelalte planete din sistemul solar laolaltă. El este compus în mare
parte din hidrogen și heliu. Căldura sa internă destul de mare creează un număr de
caracteristici semi-permanente ale atmosferei sale, cum ar fi benzile de nori și Marea Pată
Roșie.
Jupiter are 67 de sateliți cunoscuți. Cei mai mari patru sateliți, Ganymede, Callisto, Io și
Europa prezintă similarități cu planetele terestre, cum ar fi vulcanismul și încălzirea
internă.[92] Ganymede, cel mai mare satelit din sistemul solar, este mai mare decât planeta
Mercur.

Saturn

Saturn (9,5 UA), care se distinge prin sistemul său de inele ușor de observat de pe
Pământ, este asemănător cu Jupiter din punctul de vedere al compoziției atmosferice și al
magnetosferei. Deși Saturn are 60% din volumul lui Jupiter, el are mai puțin de o treime
din masa acestuia (95 de mese terestre), fiind cea mai puțin densă planetă din sistemul
solar. Inelele lui Saturn sunt alcătuite din particule mici de rocă și gheață.
Saturn are 62 de sateliți confirmați; doi dintre ei, Titan și Enceladus, poartă semne de
activitate geologică, deși aceștia sunt în mare parte alcătuiți din gheață (criovulcani).[93]
Titan, al doilea satelit ca mărime din sistemul solar, este mai mare decât Mercur și
singurul satelit din sistemul solar care posedă o atmosferă substanțială.
Uranus

Uranus (19,6 UA), de 14 ori mai masiv ca Pământul, are masa cea mai mică dintre toate
planetele exterioare. Este singura planetă care orbitează în jurul Soarelui înclinată „pe o
parte”; înclinația axei de rotație este de peste nouăzeci de grade față de normala la
ecliptică. Planeta are un nucleu mult mai rece decât ceilalți giganți gazoși și cantitatea de
căldură radiată în spațiu este foarte mică.[94]
Uranus are 27 de sateliți cunoscuți, cei mai mari fiind Titania, Oberon, Umbriel, Ariel și
Miranda.

Neptun

Neptun (30 UA), deși este puțin mai mic decât Uranus, este mult mai masiv (aproximativ
17 mase terestre) și prin urmare, mult mai dens. El radiază mai multă căldură internă, dar
nu la fel de multă ca Jupiter sau Saturn.[95]
Neptun are 13 sateliți cunoscuți. Cel mai mare, Triton, este geologic activ, având probabil
gheizere de azot lichid.[96] Triton este singurul satelit mare cu o orbită retrogradă. Neptun
este însoțit pe orbita sa de o mulțime de planete minore, numite troienii lui Neptun, care
au o rezonanță orbitală de 1:1 cu el.

Centauri

Articol principal: Centaur (planetă minoră).

Centaurii sunt obiecte de gheață asemănătoare cometelor, cu o semiaxă mare mai mare decât cea
al lui Jupiter (5,5 UA) și mai mică decât cea a lui Neptun (30 UA). Cel mai mare centaur
cunoscut, 10199 Chariklo, are un diametru de aproximativ 250 km.[97] Primul centaur descoperit,
2060 Chiron, a fost, de asemenea, clasificat drept cometă (95P) deoarece acesta dezvoltă o coadă
ca și cometele, atunci când se apropie de Soare.[98]

Comete
Articol principal: Cometă.

Cometa Hale–Bopp

Cometele sunt obiecte mici din sistemul solar,[b] de obicei cu dimensiuni de doar câțiva kilometri,
compuse în mare parte din gheață volatilă. Au orbite puternic excentrice și în general periheliul
lor se află între orbitele planetelor interioare iar afeliul, la mare distanță dincolo de planeta pitică
Pluto. Când o cometă intră în sistemul solar interior, apropierea sa de Soare cauzează sublimarea
și ionizarea suprafeței sale înghețate, creându-se astfel o coamă, urmată de o coadă lungă de gaz
și praf care este adesea vizibilă cu ochiul liber.

Cometele de perioadă scurtă au perioada orbitală mai scurtă de două sute de ani, iar cele de
perioadă lungă au perioade orbitale de ordinul miilor de ani. Se crede că cometele de perioadă
scurtă își au originea în centura Kuiper, în timp ce cele de perioadă lungă (cum ar fi Hale–Bopp),
în norul lui Oort. Multe grupuri de comete, ca Kreutz Sungrazers, s-au format prin fragmentarea
unei comete-părinte.[99] Unele comete cu orbite hiperbolice pot să provină din afara sistemului
solar, dar determinarea precisă a orbitelor lor este dificilă.[100] Cometele bătrâne, care și-au
consumat mare parte a materialului volatil datorită încălzirii solare, sunt categorizate de obicei ca
asteroizi.[101]

Regiunea transneptuniană
Zona de dincolo de Neptun sau „regiunea transneptuniană” este în mare parte neexplorată. Ea
conține o mulțime de lumi mici (cea mai mare având un diametru de doar o cincime din cel al
Pământului și o masă mult mai mică decât cea a Lunii), compuse în principal din roci și gheață.
Această regiune este uneori cunoscută sub numele de „sistemul solar exterior”, deși alții folosesc
acest termen pentru a desemna regiunea de dincolo de centura de asteroizi. În literatura
astronomică internațională, corpurile cerești situate în regiunea transneptuniană sunt abreviate,
de obicei, ca TNO (Trans-Neptunian Object).[102]

Centura Kuiper

Articol principal: Centura Kuiper.

Reprezentarea grafică a tuturor obiectelor din Centura Kuiper cunoscute în anul 2007

Centura Kuiper este un inel mare, plin cu resturi, similar cu centura de asteroizi, în el fiind în
principal obiecte care sunt compuse în primul rând din gheață.[103] Aceasta se întinde între 30 și
50 UA de la Soare. Deși se consideră că conține zeci de planete pitice, ea este compusă în
principal din corpuri mici ale sistemului solar. Multe dintre obiectele mai mari din centura
Kuiper, ca Quaoar, Varuna și Orcus, pot fi recunoscute ca planete pitice dacă vor fi date
suplimentare despre ele. Se estimează că acolo sunt peste 100.000 de obiecte cu un diametru mai
mare de 50 km, dar masa totală a centurii Kuiper se consideră a fi doar o zecime sau chiar o
sutime din masa Pământului.[19] Multe obiecte din centura Kuiper au mai mulți sateliți,[104] iar cele
mai multe au orbite care le duc în afara planului ecliptic.[105]

Centura Kuiper poate fi împărțită în centura clasică și rezonantă.[103] Obiectele rezonante au o


orbită legată de cea a lui Neptun (de exemplu, orbitează în jurul Soarelui de două ori pentru
fiecare trei orbitări ale lui Neptun, sau o dată la fiecare două). Prima rezonanță are loc în orbita
lui Neptun. Centura clasică constă în obiecte care nu au rezonanță cu Neptun, și se întinde de la
aproximativ 39,4 UA până la 47,7 UA.[106] Obiectele din centura clasică Kuiper se clasifică ca
cubewano, după ce a fost descoperit primul obiect de acest fel, (15760) 1992 QB1, și până acum au o
orbită asemănătoare cu orbita lor inițială care avea o excentricitate mică.[107]

Pluto și Charon

Perioada orbitală a lui Pluto este de 248 de ani; orbita lui Pluto are o formă unică printre celelalte
planete ale sistemului solar.

Planeta pitică Pluto (distanța medie de la Soare: aprox. 39 UA) este cel mai mare obiect cunoscut
din centura Kuiper. Când a fost descoperit în 1930, era considerat a noua planetă; această
clasificare s-a schimbat în 2006, când s-a adoptat o definție formală mai riguroasă a unei planete.
Pluto are o orbită relativ excentrică, înclinată la 17 grade față de planul eclipticei, iar distanța sa
față de Soare variază între 29,7 UA la periheliu (situat în interiorul orbitei lui Neptun) și 49,5 UA
la afeliu.

Charon, cel mai mare satelit al lui Pluto, este câteodată descris ca alcătuind un sistem binar cu
Pluto, deoarece cele două corpuri orbitează în jurul unui baricentru gravitațional comun situat
deasupra suprafețelor lor (aceasta înseamnă că ele par a se „orbita reciproc”). În afară de Charon,
sunt cunoscuți alți patru sateliți mai mici care orbitează în jurul planetei Pluto, și anume: P5, Nix,
P4, și Hydra.

Comparaţie artistică între Eris, Pluto, Makemake, Haumea, Sedna, 2007 OR10, Quaoar, Orcus și
planeta Pământ.

Pluto are un raport de rezonanță orbitală de 3:2 cu Neptun, aceasta însemnând că Pluto
efectuează două revoluții complete în jurul Soarelui la fiecare trei revoluții complete ale lui
Neptun. Obiectele din centura Kuiper care posedă aceeași rezonanță orbitală sunt cunoscute ca
obiecte obiecte plutino.[108]

Makemake și Haumea
Planeta pitică Makemake (distanța medie de la Soare: 45,79 UA), deși este mai mică decât Pluto,
este cel mai mare obiect cunoscut din centura Kuiper clasică (adică el nu prezintă un raport
confirmat de rezonanță orbitală cu Neptun). Makemake este cel mai luminos obiect din centura
Kuiper după Pluto. A fost denumită și desemnată ca planetă pitică în 2008.[7] Orbita sa este mult
mai înclinată decât cea a lui Pluto, la 29°.[109]

Haumea (distanța medie de la Soare: 43,13 UA) are o orbită similară cu cea a lui Makemake, cu
excepția faptului că prezintă o rezonanță orbitală de 7:12 cu Neptun.[110] Este de aproape aceeași
mărime ca și Makemake și are doi sateliți naturali. O rotație rapidă, cu o perioadă de 3,9 ore, îi
conferă o formă alungită și aplatizată. A fost denumită și desemnată ca planetă pitică în 2008.[111]

Discul împrăștiat

Articol principal: Discul împrăștiat.

Discul împrăștiat, ce se suprapune peste centura lui Kuiper dar se extinde mult în afara acesteia,
este posibila sursă a cometelor de perioadă scurtă. Se crede că obiectele din discul împrăștiat au
fost transformate în obiecte neregulate datorită influenței gravitaționale a migrației timpurii a lui
Neptun. Multe astfel de obiecte au periheliul undeva în centura Kuiper dar afeliul mult în afara
sa (unele obiecte au afeliul și la 150 UA depărtare de Soare). Orbitele obiectelor din discul
împrăștiat sunt de asemenea foarte înclinate față de planul eclipticei, și adesea sunt chiar
perpendiculare pe acesta. Unii astronomi consideră discul împrăștiat a fi pur și simplu o altă
regiune a centurii Kuiper, iar obiectele discului împrăștiat sunt considerate „obiecte împrăștiate
din centura Kuiper”.[112] Unii astronomi de asemenea clasifică centaurii ca obiecte împrăștiate de
interior ale centurii Kuiper împreună cu obiectele împrăștiate din discul împrăștiat.[113]

Eris

Eris (68 UA distanță medie față de Soare) este cel mai mare obiect cunoscut din discul împrăștiat
și a provocat incertitudini în ceea ce privește definirea unei planete, deoarece este cu 25% mai
masiv decât Pluto[114] și are aproximativ același diametru. Este cea mai masivă dintre planetele
pitice cunoscute. Are un singur satelit, Dysnomia. Ca și în cazul lui Pluto, orbita sa este foarte
excentrică, cu periheliul situat la 38,2 UA (aproximativ distanța de la Pluto la Soare) și afeliul la
97,6 UA, fiind de asemenea puternic înclinată față de planul eclipticei.

Regiuni mai îndepărtate


Punctul în care se încheie sistemul solar și începe spațiul interstelar nu este definit cu precizie,
deoarece granițele sale exterioare sunt modelate de două forțe distincte: vântul solar și gravitația
Soarelui. Limita exterioară a influenței vântului solar este de aproximativ de patru ori distanța de
la Pluto la Soare; această heliopauză este considerată începutul mediului interstelar.[60] Cu toate
acestea, sfera lui Hill a Soarelui, raza efectivă de dominație gravitațională a sa, se crede că se
extinde până la o mie de ori mai departe.[115]

Heliopauză
Harta atomilor energetic neutri a helioînvelişului și heliopauzei de IBEX. Acreditare:
NASA/Goddard Space Flight Center Scientific Visualization Studio.

Imaginea NASA a helioînvelişului și heliopauzei.

Heliosfera este împărțită în două regiuni distincte. Vântul solar călătorește cu o viteză de până la
aproximativ 400 km/s până când se ciocnește cu vântul interstelar; un flux de plasmă în mediul
interstelar. Coliziunea are loc la încetarea șocului, care este aproximativ de 80-100 UA de la
Soare din direcția opusă vântului mediului interstelar și aproximativ 200 UA de la Soare din
direcția vântului.[116] Aici vântul încetinește dramatic, se condensează și devine mai turbulent,[116]
formând o structură ovală mare cunoscută sub numele de helioînveliș. Această structură se crede
că arată și se comportă foarte mult ca coada unei comete și se extinde în exterior până la 40 UA
în partea direcției opuse vântului, dar coada este de mai multe ori că distanța decât distanța
direcției vântului; dar probele de pe Cassini și nava spațială Interstellar Boundary Explorer
sugerează că aceasta este, de fapt, forțată într-o formă de bule sub acțiunea de constrângere a
câmpului magnetic interstelar.[117] Voyager 1 și Voyager 2 au raportat că au trecut încetarea
șocului și au intrat în helioînveliș, la 94 UA și respectiv 84 UA de la Soare.[118][119] Limita
exterioară a heliosferei, heliopauza, este punctul în care vântul solar în cele din urmă se termină
și se începe spațiului interstelar.[60]

Forma și marginea exterioară a heliosferei sunt probabil afectate de dinamica fluidelor a


interacțiunilor cu mediul interstelar[116] precum și de câmpuri magnetice solare existente la sud,
de exemplu este direct modelat de emisfera nordică care se extinde cu 9 UA mai departe decât
emisfera sudică. Dincolo de heliopauza, în jurul valorii de 230 UA, se află arcul de șoc, o „urmă”
de plasmă lăsată de Soare când acesta călătorește prin Calea Lactee.[120]

Nici o navă spațială încă nu a depășit heliopauza, așa că este imposibil să cunoaște condițiile din
spațiul interstelar local. Se așteaptă ca nava spațială Voyager NASA va trece în următorul
deceniu heliopauza și va transmite date valoroase privind nivelurile de radiații și vântul solar ce
se întoarce spre Pământ.[121] Cât de bine Heliosfera apără sistemul solar de razele cosmice este
încă rău cunoscut. O echipă finanțată de NASA a dezvoltat un concept de „Misiune Viziune”,
care are scopul de a trimite o sondă spre heliosferă.[122][123]

Sedna

90377 Sedna (525,86 UA mediu) eu un obiect mare, roșiatic, cu o orbită eliptică care este de
aproximativ 76 UA la periheliu și 928 UA la afeliu și care durează 12.050 de ani. Mike Brown,
omul care a descoperit acest obiect în 2003, afirmă că aceast obiect nu poate face parte din discul
împrăștiat sau centura Kuiper astfel cum periheliu este prea îndepărtat ca să poată fi afectat de
migrațiea lui Neptun. El și alți astronomi consideră că acest obiect este de un tip cu totul nou, în
care mai poate fi inclus obiectul 2000 CR105, care are un periheliu de 45 UA și un afeliu de 415 UA,
și o perioadă orbitală de 3.420 de ani.[124] Brown denumește această populație ca „norul lui Oort
interior”, așa cum este posibil să se fi format printr-un proces similar, deși este mult mai aproape
de Soare.[125] Sedna este foarte asemănătoare cu o planetă pitică, deși forma sa încă nu este
determinată.

Norul lui Oort

Articol principal: Norul lui Oort.

O redare artistică a norului lui Oort, norului lui Hill şi centurii Kuiper

Norul lui Oort este un nor ipotetic de formă sferică cu până la un trilion de obiecte de gheață,
care este considerat a fi sursa pentru toate comete de lungă durată și înconjoară sistemul solar la
o distastanță de aproximativ 50.000 UA (în jur de 1 an-lumină (al)), și posibil până la 100.000
UA (1,87 al). Acesta este considerat a fi compus din comete care au fost aruncate din sistemul
solar interior de interacțiunile gravitaționale cu planetele exterioare. Obiectele din norul lui Oort
se mișcă foarte încet, și pot fi perturbate de evenimente rare, cum ar fi coliziunile, efectele
gravitaționale ale unei stele în trecere sau mareea galactică, o forță mareică exercitată de către
Calea Lactee.[126][127]

Limite

Vezi și: Vulcanoid (asteroid), Planeta X, Nemesis (stea ipotetică) și Tyche (planetă ipotetică).

O mare parte din sistemul solar este încă necunoscut. Câmpul gravitațional al Soarelui este
estimat să domine forțele gravitaționale ale stelelor din apropierea de 2 ani-lumină (125.000
UA). Estimările mai mici pentru raza norului lui Oort, ca contrast, nu-l pun mai departe de
50.000 UA.[128] În ciuda descoperirilor cum ar fi Sedna, regiunea dintre centura Kuiper și norul
lui Oort, o zonă cu raza de zeci de mii de UA, este încă practic necunoscută. Există, de
asemenea, studii în curs de desfășurare ale regiunii dintre Mercur și Soare.[129] Mai pot fi
descoperite obiecte în regiunile neexplorate ale sistemului solar.

În noiembrie 2012, NASA a anunțat că Voyager 1 a abordat zona de tranzit cu limita exterioară a
sistemului solar, instrumentele sale detectând o intensificare bruscă a câmpului magnetic. Nici o
schimbare în direcția câmpului magnetic n-a avut loc, ceea ce oamenii de știință din NASA
interpretează în a indica că Voyager 1 nu a părăsit sistemul solar.[130]

Contextul galactic

Localizarea sistemului solar în raport cu galaxia noastră.

Sistemul solar este localizat în galaxia Calea Lactee, o galaxie spiralată cu un diametru de
aproximativ 100 000 de ani-lumină, ce conține în total circa 200 de miliarde de stele.[131] Ca
localizare generală, Soarele se află în cadrul uneia dintre brațele (sau spiralele) exterioare ale
Căii Lactee, cunoscut ca Brațul Orion, sau „Pintenul Local”.[132] Soarele se află la aproximativ 25
000 și 28 000 de ani lumină distanță de Centrul Galactic,[133] iar viteza sa în raport cu galaxia este
de aproximativ 220 de kilometri pe secundă, astfel completează o revoluție galactică odată la
225-250 de milioane de ani. Această revoluție este cunoscută în limbajul științific ca an galactic
al sistemului solar.[134] Apexul solar, punctul spre care Soarele se deplasează în mișcarea lui prin
Calea Lactee, se află în apropierea stelei strălucitoare Vega, dar la zona mărginașă dintre
constelațiile Lira și Hercule.[135] Planul eclipticei se află la un unghi de aproximativ 60° față de
planul galactic.[f]

Localizarea sistemului solar în galaxie este factorul care a determinat evoluția vieții pe Pământ.
Orbita sa este aproape circulară, și vitezele orbitale din apropierea Soarelui sunt aproape la fel de
rapide ca și cele ale brațelor spirale. Prin urmare, Soarele tranzitează brațele galaxiei foarte rar.
Deoarece în zona orbitală a Soarelui (adică în zona brațelor spirale) există mai puține supernove,
instabilități gravitaționale și radiații care ar putea distruge sistemul solar, astfel Pământul a avut
lungi perioade de stabilitate în care viața a putut să prospere.[137] De asemenea, sistemul solar se
află poziționat cu mult în afara zonelor foarte aglomerate cu stele ale centrului galactic. În
apropierea centrului, forțele gravitaționale venite de la alte stele ar putea smulge obiectele afla în
Norul lui Oort și să trimită multe comete înspre sistemul solar interior, producând coliziune cu
probabile implicații catastrofale pentru viața de pe Pământ. Radiațiile intense ale centrului
galactic ar putea, de asemenea, să perturbe evoluția formelor de viață complexe.[137] Chiar și
pentru localizarea curentă a sistemului solar, unii savanți au presupus ca acum 35 000 de ani,
unele supernove să fi afectat negativ viața de pe Pământ, prin aruncarea unor fragmente de
nucleu stelar spre Soare sub forma unor fire de praf radioactive și chiar obiecte mai mari,
asemănătoare cometelor.[138]

Vecinătate

În imediata vecinătate galactică a sistemului solar se află Norul Local Interstelar, un nor
astronomic dens dintr-o altă regiune împrăștiată cunoscută ca Bula Locală, o cavitate în formă de
clepsidră din mediul interstelar de cel puțin 300 de ani lumină în lungime. Bula este saturată cu
plasmă de temperatură înaltă ceea ce sugerează că a fost produsă recent de unele supernove.[139]
Sunt relativ câteva stele aflate la mai puțin de zece ani lumină (95 de trilioane de km) de Soare.
Cel mai apropiat este sistemul triplu stele Alfa Centauri, din constelația Centaurul, aflat la 4,4
ani lumină distanță și compus dintr-o pereche de stele (Alfa Centauri A și B) asemănătoare
Soarelui, în jurul cărora gravitează la o distanță de 0,2 ani-lumină pitica roșie Alfa Centauri C, de
o luminozitate relativ mică. Aceasta din urmă este steaua cea mai apropiată de Soare, la o
distanță de 4,24 ani-lumină, motiv pentru care mai este numită „Proxima Centauri”. Următoarele
cele mai apropiate stele față de Soare sunt piticele roșii Steaua lui Barnard (la 5,9 ani lumină),
Wolf 359 (7,8 ani lumină) și Lalande 21185 (8,3 ani lumină). Cea mai mare stea din lista celor
mai apropiate este de departe Sirius, o stea luminoasă din secvența principală de stele a cărei
masă este asemănătoare cu cea a Soarelui și orbitată de către o pitică albă denumită Sirius B. Se
află la aproximativ 8,6 ani lumină distanță. Celelalte sisteme stelare mai apropiate de zece ani
lumină sunt sistemul binar Luyten 726-8 dintre două stele pitice albe și roșii (la 8,7 ani lumină)
și pitica roșie solitară Ross 154 (9,7 ani lumină).[140] Cea mai apropiată stea solitară asemănătoare
Soarelui este Tau Ceti, localizată la 11,9 ani lumină depărtare. Ea are aproximativ 80% din masa
Soarelui, dar doar 60% din luminozitatea sa.[141] Cea mai apropiată planetă extrasolară de
sistemul solar se află în preajma stelei Alpha Centauri B. Una dintre planetele confirmate ale
acesteia, Alpha Centauri Bb, are cel puțin 1,1 din masa Pământului și orbitează steaua la fiecare
3,236 zile.[142]

O diagramă care arată localizarea noastră în Universul observabil. (Click aici pentru o imagine
alternativă.)

Sistemul Solar în imagini


Câteva exemple vizuale ale celor mai apropiate obiecte din Sistemul Solar, selectate după
mărime și detalii și sortate după volum. Soarele este de aproximativ 10 000 de ori mai mare și de
41 de trilioane de ori mai voluminos decât cele mai mic obiect prezentat (Prometeu). Listele mai
includ: lista obiectelor din Sistemul Solar după mărime, listă de sateliți naturali, lista planetelor
minore și listă de comete.

Sistemul solar
Soare Jupiter Saturn Uranus Neptun Pământ Venus
(stea) (planetă) (planetă) (planetă) (planetă) (planetă) (planetă)

Marte Ganymede Titan Mercur Callisto Io Lună


(satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul
(planetă) (planetă)
Jupiter) Saturn) Jupiter) Jupiter) Pământului)

Europa Triton Titania Rhea Oberon Iapetus Umbriel


(satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui
Jupiter) Neptun) Uranus) Saturn) Uranus) Saturn) Uranus)

Ariel Dione Tethys Vesta Enceladus Miranda Proteu


(satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui
(asteroid)
Uranus) Saturn) Saturn) Saturn) Uranus) Neptun)

Mimas Hyperion Phoebe Janus Epimetheus Prometheus Pandora


(satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui (satelitul lui
Saturn) Saturn) Saturn) Saturn) Saturn) Saturn) Saturn