MEF_C7

RECAPITULARE

1. - Metodologia de solutionare a problemelor cu MEF

2. - Optimizarea folosind MEF

Optimizarea se refera la procesul automat de proiectare a unui model în vederea maximizarii (minimizarii) unei
functii obiectiv tinând seama de anumite constrângeri, utilizând metode matematice rationale. Activitatea de
proiectare este un proces iterativ. Proiectul este continuu modificat pâna la atingerea setului de conditii
impuse de exploatare. Activitatea clasica de proiectare are ca probleme ce apar încercarile în numar mare si
erorile de proiectare. Inginerii îsi folosesc experienta si intuitia în activitatea de proiectare a produsului final.
1
Variabilele de proiectare sunt parametri independenti a caror valoare trebuie determinata pentru un design
optim din punct de vedere al functiilor obiectiv si în conditiile dorite.
Plecând de la variabilele de proiectare, exista trei tipuri de aplicatii în optimizare:
- optimizarea de forma;
- optimizarea de dimensiuni;
- optimizarea de forma si dimensiuni.

3. - Determinarea lungimii unui cerc folosind MEF

Pasul 1: Discretizarea cu elemente finite

• Se realizează discretizarea cercului de rază R într-o reţea de 5 elemente şi 5 noduri.
Pasul 2: Aproximarea locală a soluţiei
• Avem nevoie să calculăm mărimea fiecărui element. Vom aproxima lungimea fiecărui element
finit ca fiind egală cu lungimea corzii subîntinse, adică aproximăm fiecare arc cu o linie
dreaptă.

Aproximarea locală a lungimii arcului pentru fiecare element

unde he este lungimea fiecărui segment, θe este unghiul subîntins la centru de fiecare element.
Astfel: θe =2π / n.
Pasul 3: Asamblarea ecuaţiilor pe element
• Se adună toate ecuaţiile pe element pentru a avea reprezentarea întregului sistem:

Pasul 4: Obţinerea soluţiei n = 5. Astfel:

Pasul 5: Analiza soluţiei

• Dacă n = 10 atunci:

• Dacă n = 100

• Trecând la limită când :

Concluzie: Soluţia determinată cu metoda elementului finit converge către valoarea reală, atunci când
numărul de elemente finite creşte.

2
4. - Metoda deplasărilor utilizată în analiza structural; exemplu: bara cu sectiunea
constanta

În analiza structurală se pot folosi trei tipuri de ecuaţii:

• ecuaţii de echilibru ce reprezintă echilibrul forţelor ce acţionează asupra structurii. Dacă
deplasările sunt mici ecuaţiile de echilibru sunt liniare.
• ecuaţii de compatibilitate ce dau deformaţiile relative în funcţie de deplasări. Dacă deplasările
sunt mici, ecuaţiile sunt liniare.
• ecuaţii efort-deformaţie – sunt relaţii empirice şi sunt obţinute din date experimentale.
Acestea pot include efecte termice şi de plasticitate. În general, aceste relaţii sunt liniare.

Exemplu

Fig. 5 Elementele geometrice unui model tip bară

Pentru bara din Fig. 5 se pot scrie urmatoarele ecuatii:

- ecuatii de echilibru: ;
- ecuaţii de compatibilitate:
- ecuaţii efort-deformaţie:
Vom avea astfel:
;

[P] = [K] [δ]

unde [P] - vectorul forta;
[K] - matricea de rigiditate;
[δ]] - vectorul deplasare.

5. - Tipuri de elemente de discretizare pentru structuri unidimensionale

1. Truss: Încărcările şi geometria sunt amândouă dispuse de-alungul aceleiaşi linii;

2. Beam: Geometria este 1D (unidimensională), dar încărcările sunt 3D (tridimensionale).

Presupunerile care se fac se bazează pe comportamentul pe lăţime şi grosime. Pentru bare lungi
(L>10h, 10d): “secţiunile plane rămân plane şi normale la axa neutră” => o variaţie liniară a
deplasărilor pe direcţia normală lungimii (perpendicular pe lungime).
3
6. - Tipuri de elemente de discretizare pentru structuri bidimensionale
Solide plane: A treia dimensiune este sau mult mai mică sau mult mai mare faţă de celelalte două,
geometria este plată şi încărcările sunt în acelaşi plan.
1. Stare de deformaţii plană: Deformaţiile pe cea de-a treia direcţie sunt foarte mici şi pot fi
neglijate;
2. Stare de eforturi plană: Eforturile (tensiunile) pe cea de-a treia direcţie sunt foarte mici şi pot fi
neglijate.

Plăci plane: a treia dimensiune este foarte mică, geometria este plană (plată) şi încărcările sunt în afara
planului.
Suprafeţe subţiri (coji) A treia dimensiune este ori forte mică ori foarte mare în raport cu celelalte două
şi încărcările sunt în afara planului şi geometria este de tip curbiliniu.
Axisymmetric Solidul poate fi generat prin rotaţia în jurul unei axe a unei secţiuni 2D.

7. Desenati un element finit tridimensional fara noduri necompatibile

8. Desenati un element finit bidimensional cu noduri necompatibile

9. - Tipuri de retele de discretizare

Reţele manuale
În cadrul acestei metode se definesc manual nodurile şi elementele finite. Această metodă este folosită
forte rar şi numai în cazurile când creerea automată a reţelei eşuează sau se doreşte o calitate deosebită
a reţelei într-o anumită zonă.
Reţele automate
Există două metode în crearea reţelelor automate:

• Reţele tip hartă

• Reţele libere
Reţele tip hartă
Aceste tipuri de reţele se realizează prin împărţirea muchiilor opuse (2D) sau a feţelor opuse (3D) într-
un număr oarecare de segmente conectate între ele cu linii la a căror intersecţii vom avea noduri.
Această metodă cere ca pe părţile opuse să avem un număr egal de noduri. Metoda poate fi restrictivă
pentru geometrii complexe sau dacă avem modele cu concentratori, dar în general, realizează o bună
calitate a reţelelor.

4
Reţea tip hartă - număr egal de Reţea liberă – număr inegal de
noduri pe părţile limită opuse elemente pe părţile opuse
Fig. 6 Tipuri de reţele cu elemente finite
Reţele libere
Această metodă presupune ca suprafeţele/volumele să fie acoperite cu elemente finite cu formă definită
(triunghiuri/patrulatere, tetraedre sau hexaedre) folosind algoritmi geometrici complecşi. Aceşti
algoritmi trebuie să calculeze modul în care să se acopere întrega arie sau volum cu aceste tipuri de
elemente. Astfel este posibilă alegerea mărimii elementelor finite.

10. Sisteme de bare liniar elastice - idealizarea modelului, discretizare si aproximare

locala

Fig. 1 Ansamblu de două bare

Vom aplica metoda elementului finit pe un ansamblu mai complex de două bare liniar
elastice, ca în fig. 1. Vom introduce o simplificare a problemei. În practică, modelele
complexe nu pot fi analizate direct, ci prin simplificări iniţiale.
• Pasul 0: Idealizarea modelului real
Comportamentul barelor liniar elastice la deformaţie axială, supuse la încărcări
axiale, este aproximat cu comportamentul unui arc, având loc relaţia:
,
unde F este forţa aplicată, A este aria secţiunii barei, E este modulul de
elasticitate longitudinal, L este lungimea barei, iar d este deformaţia sau
deplasarea.
Dacă vom considera ca şi constantă elastică, bara va avea comportamentul
unui arc. Trebuie să facem observaţia că acest lucru poate fi realizat numai dacă
neglijăm deformaţiile laterale şi considerăm că aria transversală a barei şi
modulul de elasticitate este constant.
Astfel, structura de bare se va echivala cu un ansamblu de două arcuri ca în fig.
2.
Vom urma în continuare cei cinci paşi ai procesului de rezolvare a problemei de la
paragraful anterior.
5
Fig. 2 Două elemente de tip arc şi trei grade de libertate tip deplasare după discretizarea cu elemente finite
• Pasul 1:Discretizarea cu elemente finite
Vom descompune structura în 2 elemente fiecare reprezentând câte un arc.
Astfel vom avea, în final, 2 elemente şi 3 noduri.
• Pasul 2: Aproximarea locală
Vom face echilibrul de forţe pe fiecare nod, obţinând astfel modelul local de
analiză:

Fig. 3. Element tip arc cu constanta kp supusă la încărcările fip şi fjp

Pentru nodul i şi nodul j în fig. 3 avem:

(1)
(2)
Scriind în formă matricială şi ducând forţele în membrul drept vom avea:
(3)

Sau în formă compactă

(3’)
unde [k] reprezintă matricea de rigiditate, este vectorul deplasare pe
element, iar este vectorul forţă pe element.
Ecuaţia (3’) reprezintă comportamentul unui element oarecare; vom realiza în
continuare modelul pentru două elemente.
Elementul 1
Aplicând relaţiile de mai sus elementului 1 din structura cu elemente finite,
înlocuind p cu numărul elementului, i şi j fiind nodurile ataşate elementului p şi
kp fiind constanta elastică pe element, vom obţine pentru elementul 1:
p = 1, i = 1, j = 2,
Şi automat ecuaţia (3) devine:

6
 (4)
Elementul 2
Pentru elementul 2 avem:
p = 2, i = 2, j = 3, ,

iar ecuaţia (1.3) este:

(5)

11. Sisteme de bare liniar elastice - asamblarea ecuatiilor, aplicarea fortelor si

conditiilor de contur, obtinerea solutiei
• Pasul 3: Asamblarea ecuaţiilor pe element:
Pentru a obţine comportamentul întregului sistem este nevoie să punem
împreună ecuaţiile (4) şi (5). Examinând fig. 2 se observă că forţele pe noduri se
adună. Fig. 4 arată toate forţele, locul de acţiune al acestora şi direcţiile de
acţiune.

Fig. 4. Forţele pe noduri

Aplicând suma forţelor pe fiecare nod conform fig. 4 se obţine forma matricială
de mai jos:

(6)

Sau restrâns:

Obs. Relaţia (6) este o asamblare simplă a ecuaţiilor (5) şi (4), în plus pentru nodul 2
aflat pe ambele elemente avem:
.
Astfel, aceeaşi ecuaţie ar fi putut fi obţinută fără a ţine seama de fig. 4, scriind
sumele de forţe din ecuaţia (4) şi (5) corespunzător.
Aplicarea forţelor şi condiţiilor de contur

7
Pentru a putea obţine rezultatele analizei, ecuaţiile (6) trebuie modificate conform cu
sistemul de încărcări şi condiţii de contur.
În primul rând, aplicăm încărcările pe model. Din fig. 2 se observă că forţa aplicată
modelului, F, în nodul 3 ne duce la faptul că: -f32 = F.
Cum nu avem forţe externe aplicate în nodul 2, -f21=-f22=0. Înlocuind în ecuaţia (6)
vom obţine ecuaţia matricială:

(7)

Vom aplica în continuare condiţiile de contur (nodul 1 are condiţia de deplasare

:

(8)

Mutând prima coloană în partea dreaptă, obţinem:

(9)

Prima ecuaţie se reduce la -k1 u2 = -f11, sistemul devenind:

(10)
Am rămas cu două ecuaţii şi două necunoscute u2 şi u3. Astfel, efectul aplicării
condiţiilor de contur a fost acela de a şterge linia şi coloana corespunzătoare deplasării
constrânse, în matricea sistemului.
Obs. Această metodologie va funcţiona atâta timp cât constrângerile sunt omogene,
de ex. ui=0. Dacă se aplică o constrângere diferită de 0, procedura de mai sus trebuie
reevaluată. Se observă că nu avem de a face cu o reacţiune necunoscută la perete f11!
• Pasul 4: Obţinerea soluţiei
Putem rezolva ecuaţia (10) pentru obţinerea valorilor pentru u2, respectiv u3.
Pentru cazul particular: k1=2000, k2=1000 şi F=10 atunci:
(11)

u3=0.015 şi u2=0.005.

12. Tipuri de analize care se pot face in ANSYS utilizand MEF

- Analiza structurala (determinarea starii de tensiune sau de deformatie dintr-o
structura solicitata);
- Analiza modala (se determina toti parametrii modali ai unei structuri - frecvente
proprii, coeficienti de amortizare, forme modale proprii, suficiente pentru formularea
unui model matematic care poate sa descrie dinamica structurii);
8
 - Analiza termica (determinarea campului de temperatura sau a fluxului de
caldura dintr-o structura solicitata termic);
- Analiza fluidelor (determinarea functiei de curent sau a potentialului de viteza);
- Analiza electrica/magnetica (determinarea fluxului electric sau magnetic).

13. Procedura de analiza cu elemente finite in ANSYS

Presupune urmatoarele trei etape:

• Preprocesarea: definirea problemei; etapele majore în preprocesare sunt prezentate
mai jos:
- Definiți keypoints / linii / suprafete / volume (Modelarea geometrica);
- Definiți tipul de element de discretizare si proprietațile de material / geometrice;
- Discretizati corect liniile / ariile / volumele.
• Soluționarea: atribuirea sarcinilor, constrângerilor si rezolvarea;
- Aplicați sarcinile (punctuale sau distribuite);
- Specificați constrângerile (translaționale si de rotație);
- Rezolvati problema.
• Postprocesare: prelucrarea ulterioara si vizualizarea rezultatelor;
- Listarea deplasarilor nodale si vizualizarea deformarii;
- Forțele si momentele pe element;
- Diagrame de eforturi si deformatii pe contur.

14. Tipuri de materiale utilizate in ANSYS

Din punct de vedere al proprietatilor pe cele trei directii principale, materialele se pot
califica in:
- Izotrope (materiale care au pe toate direcţiile, aceleasi proprietăţi mecanice,
termice etc.)
- Ortotrope
- Anizotrope
O categorie aparte o fac materialele hiperelastice (cauciucul).
Materialele izotrope se caracterizeaza prin trei constante de material : modulul de
elasticitate longitudinal E, modulul de elasticitate transversal G, coeficientul lui Poisson
ν, verificand relatia:
E = G/2(1+ν)
- Materialele ortotrope se caracterizeaza prin 9 constante de material,
corespunzator celor trei directii principale; dintre cele 9 constante, 6 sunt
independente. Acestea sunt: E1, E2, E3, G12, G23, G13, ν12, ν23, ν13.
- Materialele anizotrope se caracterizeaza prin 21 constante elastice
independente.

9
15. Factorii care influenteaza discretizarea in ANSYS

- Tipul elementelor finite. Acestea se aleg in functie de tipul problemei si de

domeniul de analiza, de precizia dorita, de variatia marimii necunoscute etc.
Elementele parabolice sunt de preferat celor liniare, intrucat la acelasi numar de
noduri, solutia discretizarii cu elemente parabolice este mai precisa decat cea cu
elemente liniare. Daca exista mai multe tipuri de elemente finite, la granita
dintre acestea trebuie asigurata continuitatea.
- Marimea si numarul elementelor finite influenteaza convergenta solutiei. Se
observa ca la un numar mai mare de elemente rezultatul se apropie catre solutia
exacta, dar si o crestere excesiva poate conduce la un “colaps” datorita efectului
erorii de masina la un volum mare de calcule.
- Pozitionarea nodurilor, care in general se face uniform in structura.
Discontinuitati in geometrie sau in incarcare impun alegerea unor noduri
intermediare. Trecerea de la o zona cu discretizare fina la una cu discretizare
grosolana trebuie facuta progresiv, nu brusc.
- Gradul de uniformitate a retelei de elemente finite. Se evita folosirea elementelor
cu forma alungita (triunghiuri foarte ascutite, dreptunghiuri cu raportul
dimensiunilor mai mare ca 3). Preferabil ar fi ca discretizarea cu triunghiuri sa
contina numai triunghiuri echilaterale, discretizarea cu patrulatere sa contina doar
patrate, iar cea spatiala cu elemete de tip BRICK, sa contina cu precadere elemete
cubice.

10