CANDIDATA

Motto: Fă ce-ți place și nu va trebui să muncești în viața ta.

Ai avut vreodată o cheie legată de gât? Cu un șiret? Ros. Vechi. Murdar. Așa a
fost copilăria mea. Singură. Afară. Pe stradă. Cu golani, cu băieți, cu fete, cu
copii, câini, pisici, animale, minge, nouă pietre, căzături, julituri în genunchi, în
coate, apoi școală. Știi sentimentul ăla pe care îl ai când te duci prima oară la
școală? Bullshit. O mizerie. Nu îmi aduc aminte nimic. Nu știu cine m-a dus
prima oară la școală. Habar nu am cum o chema pe învățătoare. Mulți își aduc
aminte numele colegilor din clasa întâi în ordine alfabetică. Mai mare bullshit. Eu
zic că majoritatea mint. Oricum nu poți să îi contrazici. Adică, dacă eu vă zic
vouă că am avut un coleg pe care îl chema Funduleț, voi trebuie să mă credeți,
pentru că nu mă puteți contrazice, deci prin urmare este adevărat. Adevărul este
că nu am avut niciun coleg pe numele Funduleț. Sau poate am avut. Cine știe.
Oricum nu contează așa de mult. Nu de asta ne aflăm aici. Așa că o să trec direct
la subiect. Vreau să ridice mâna toți cei care au băut vreodată în viața lor o bere.
Ok. Right. Deci avem câțiva. Numai un pic să vă trec pe foaie. Deci câți? Așa.
Unu, doi, trei, sunteți destul de mulți. Așa. O bere. Așa începe totul știi? O bere.
O bere cu băieții. Ce vă uitați așa? Eu umblam cu băieții, să fie clar. Fetele sunt
faine, dar cam bârfitoare. De fapt, maxim de bârfitoare. Mamă ce am bătut-o
odată pe una. Spusese despre mine că m-am pupat cu Alin de la cealaltă scară.
Cu Alin? Pe bune? Ăla avea muci la nas tot timpul și era o schijă de om. Era paria
cartierului. Și spune cretina asta că m-am pupat cu el. Pâi da' fițear... Scuze... Cică
nu am voie să înjur aici. Acum. Doar acum. În rest, e treaba mea. Și cum spuneam,
i-am tras o chelfăneală lu gagica asta. Când am luat-o odată așa de păr și am
început să fac cu ea în partea asta și în partea asta, apoi când i-am luat capul așa
în mâini și i-am dat un genunchi julit în meclă, meamă. Noroc cu Alin că a venit
și ne-a despărțit. Ironic nu? Știi ce am făcut după ce i-am dat borșul pe nas lu tipa
asta? L-am luat pe Alin de gât și i-am dat o limbă de cred că și acum mă
pomenește. Îți dai seama, după aia scandal. Mă-sa a venit la maică-mea. I-a spus
toată istoria, i-a arătat nasul spart, apoi a urmat o bătaie așa de frumoasă, că aș
putea candida la cea mai strașnică bătaie luată vreodată de vreun copil de 16 ani.
Nu de la maică-mea. Taică-miu. Ăsta când venea beat, nu îi trebuia mult. Și acum
pot să îți zic ce gust avea cureaua lui. Tăciune. Probabil de la câte drumuri făcea
spre iad și înapoi. Așa că de aceea nu mă dau în vânt să umblu cu fetele. Gură
largă, spurcată. Așa că umblam cu băieții. Cu ei nu ai treabă. Te respectă, te adoră,
na, toți vor și așteaptă ceva de la tine, așa că sunt ușor de controlat. Îmi amintesc
că dacă voiam o bere, le arătam... ceva... și apoi gata. Fun fun fun. De la o bere
pleacă totul. Ești mic și stai ca năpârca în bar cu golanii. Bardezi. Așa se numeau.
Bar de zi. Anii 90 prietene. Nu erau pe atunci restaurante și fine-dining. Bardezi.

1
Acolo stăteai. După școală. Da. După școală. Că mergeam la școală. Numai eu
știu cum am terminat căcatul ăla de școală. Scuze. Am uitat că nu am voie să zic
cuvinte... obscene... dacă ăsta este obscen. Ha. Am învățat carte. Așa cum eram.
Săracă, singură, abuzată. Nu pare ă? Pare că mă pot descurca pe cont propriu ă?
Am fost abuzată nenică. Bine de tot. Și totul pleacă de la o bere. Că așa zicea
taică-miu. Că se duce până la o bere cu colegii. Apoi venea acasă mort. Mort
mort. Nu ai mai văzut așa mort de beat. Mort de beat combinat cu sărăcie mare
rezultă o mamă cu ochi vineți mai tot timpul și o fiică violată de propriul tată.

Ok. Pauză. Sunt sigur că nu vreți să auziți asta. Este dur nu? V-am impresionat
până acum? Da? Vă vine ceva? O lacrimă? Cumva? Nimic? Sau? Recunoașteți.
Vi se pare dur. Înțeleg. Pot să o dau pe comedie dacă vreți. Eu așa zic. Să trec pe
comedie. Nu suportați chestii d-astea dure, triste. Într-o lume care este așa de
tristă oricum. Să mai auziți și asta cu violul. Meamă, meamă, ce mai program,
Costi numbăr one. Știi melodia aia? Numai un pic, că o am aici, pe telefon. I-
auzi, meamă, meamă, ce mai program, costi numbăr one... vă sună cunoscut sau
nu? Dacă nu, mai am una, i-auzi, Carmen Șerban, Adio dietă, am verighetă, numai
țin cont de siluetă, mănânc friptura la grătar, fătă grija la cântar măăăăiii. Ce
frumos. Da. V-am zis că o dau pe comedie. Am fost. Am fost grasă. Mare. Multă
cum ziceau ceilalți. Imensă. Comic de imensă. Eram așa de grasă că dacă mă
duceam în Poiana Brașov eram confundată cu Masivul Postăvaru. Eram așa de
grasă că aveam un tricou pe care erau imprimante două girafe în mărime naturală.
Eram așa de grasă că atunci când mergeam la muzeu primeam reducere pentru
grupuri. Eram așa de grasă că o căpușă a pleznit pe mine după ce a supt trei găini
și un vițel. Eram așa de grasă încât la proteste ocupam singură Piața Universității.
Eram așa de grasă că mă spălam pe dinți cu pastă de mici. Eram așa de grasă că
dacă plecam în croazieră, aveam grijă să-mi iau un colac de salvare cu miere,
nucă și susan. Eram așa de grasă, că dacă mergeam la film, stăteam lângă toată
lumea. Eram așa de grasă încât foloseam o saltea pe post de tampon. Eram așa de
grasă încât aveam propriul câmp gravitațional. Eram așa de grasă încât cureaua
mea a fost folosită pentru măsurarea Ecuatorului. Vedeți. Ce v-am spus eu. Pot și
comedie. Eu pot de toate. Pot să fac orice. De asta sunt actriță. Ca atunci când îmi
cere cineva ceva, eu să pot face. Instant. Uite... test... da? Fiți atenți la expresiile
mele corporale, la față, la mimică, la ce vreți voi. Atenție... Încep. Stați așa să mă
pregătesc puțin. Să modific un pic spațiul în jurul meu. În teorie pare ușor, dar nu
este chiar așa. Deci... concentrare... maximă... Și... înnumăr... Unu, doi, trei...
Veselie, tristețe, mirare, concentrare, groază, mirare combinată cu groază, bucurie
exagerată, indiferență, sarcasm, beție, oboseală, bătrânețe, tinerețe, plâns... Bine,
la plâns e mai dificil. Trebuie să te bagi în stare. Altfel nu are sens. Nu are rost să
mă prefac. Dacă simți, bine, dacă nu, mai degrabă nu o faci. Totul trebuie să fie
natural. Asta și învățăm la facultate. Să fim naturali. Pe scenă. Și acasă. Oriunde.
Naturalismul este noua modă. Nu mai merge să îngroși, să te prefaci, să te scremi,
nu, nu. Totul e pe natural.
2
Mă iertați că vă tot bat la cap cu teoriile mele. Ideea este că eu chiar vreau să iau
castingul ăsta. Mi se pare foarte important. În cariera mea nu am mai participat la
un casting atât de important. Și cu un juriu așa de cunoscut și valid și grandios și
atotcunoscător în toate. Uuuh... și azi sunteți mulți în juriu. Jurați. Așa li se zice
la televizor. Dar asta este o prostie. O chestie de nuanță. Jurații sunt cei care spun
dacă un om e vinovat sau nu în sistemul penal american. Membrii ai juriului ar fi
o denumire mult mai potrivită pentru ceea ce sunteți voi. Dragii de voi... Am
emoții... Clar... Cele mai mari emoții din viața mea. Sincer, de când am văzut
anunțul acum zece zile m-au trecut apele. Nici nu știam cum să încep să zic ceva...
să îmi permit... în fața unor asemenea nume.... cum sunt ale voastre... tremuri
numai când auzi... ți se face pielea de găină. Mă gândeam la tot felul de scenarii...
Să vezi că iar o să mă-ntrebe tot felul de întrebări întrebătoare. Cu cine am făcut
vorbirea? Cu cine am făcut mișcare scenică? Că așa sunt toți... membrii juriului...
foarte pricepuți în toate. Chiar dacă te antrenezi ani de zile, lucrezi, mănânci teatru
pe pâine, tot se mai găsește acolo... o chichiță... o chestiuță... care nu este la locul
ei. Dar ce faci cu mâinile? Așa se țin? Știi tu ce trebuie să faci cu mâinile? Pâi ce
să fac? Să le țin așa? Să le țin poate așa? Sau uite așa, pe după spate... Că doar în
buzunar dacă le ții și stai așa... casual... nu e bine... Unde ai văzut tu oameni să
stea cu mâna în buzunar... și mai ales unde ai văzut tu pe scenă actori să stea cu
mâna în buzunar? Nu domnule... pe scenă... trebuie să stai așa... lemn... țeapăn...
fără să faci nimic... Dar normal că nici asta nu e bine... Și uite așa te învârți într-
un cerc care nu se mai oprește niciodată. Dar nu despre asta vorbim noi aici...
Acum vorbim despre talent... Și cred că am suficient... Și o să vă demonstrez...
Voi scoate acum un text cum nu ați mai auzit și văzut în viața voastră. Asta este
clar. Urmează să fiți șocați. Voi fi exact ca în pokemon când Ash își alege
pokemonii pentru competiție. Așa și eu... De data asta voi scoate la iveală un
moment spectaculos. De ce este așa de spectaculos vă întrebați poate? Și este o
întrebare cât se poate de normală. Răbdare... răbdare... și veți vedea. Dar mai
întâi... Am nevoie de machiaj... Bine că am această trusă la mine... Am aici de
toate... Tot ce îi trebuie unei actrițe să se machieze... Unii ar crede poate că eu
călătoresc mult, de umblu cu trollerul ăsta după mine, dar nu, eu am aici
instrumentele mele. Exact așa cum un chitarist își cară chitara în spate, așa fac și
eu cu sculele mele. Așa... deschidem... Uscător de păr... pentru cazuri când trebuie
să îmi fac părul vâlvoi... Perie... tot pentru vâlvoi... cleme de păr... pieptăn...
vopsea de păr... mănuși chirurgicale... în caz că vopsesc părul vâlvoi... trusă de
make-up... creioane de ochi... fard... fond de ten... fond de ten... fond de ten... am
nevoie de mult fond de ten... pudră albă... pentru fixare... fixativ... apropo de
fixare... o brichetă... asta nu vreți să știți... spirt... ojă... rimel... ruj roșu, ruj negru,
ruj alb, ruj verde, ruj roz, ruj blue-ciel... tampon... ăsta nu știu exact ce caută aici...
dar e bine să fie la îndemână... așa... gata... asta căutam... perucă. Așa. Să îmi pun
asta pe cap cum trebuie... Este vreo oglindă pe aici? A... ce prostuță sunt... Am o
oglindă în trusă... normal... Așa... da. E bine. Recunoașteți personajul? Încă nu?
Poate dacă pun și vesta asta? Și mănușile astea fără deget? Dar dacă iau în mâini
3
aceste două bricege? Cred că vă veți da seama imediat. Am aici un stick. Aș vrea
să îl rog pe domnul de la sunet să îmi pună și mie trackul 4. Vă rog eu mult.
Mulțumesc... Stați să mă pun pe poziție. Vă zic eu când să dați drumul. A... ce
prostuță sunt... era să uit ce era mai important... Microfonul... În fișa de înscriere,
am cerut un microfon... Este? Pe aici? Pe undeva? Nu? Nu e nicio problemă. Un
actor trebuie să poată fi capabil să dea un casting fără nimic. Fără probleme.
Improvizăm. Deci... Domnule de la sunet... Când vă fac semn, dați vă rog track
4, dar mai încet. O să cânt cu vocea fără microfon și trebuie să mă aud. Bun deci...
semnul e ăsta, când dau din mâini așa... Nu, nu... stați... opriți, că nu v-am făcut
semnul... doar vă arătam cum o să fac eu când trebuie să îi dați drumul... Așa...
Nu, nu... stop, stați un pic, nu eram pe poziție... trebuie întâi să ajung pe poziție,
apoi să dați drumul când fac eu semnul ăsta... Stați, stop, stop.... un pic vă rog...
Așteptați să intru pe poziție... La semnul meu... Unu, doi, trei... și... semn...

(Intră pe track din musicalul Sweeney Todd – Epiphany. Se poate auzi chiar și
vocea lui Johnny Depp, dar actrița va trebui să cânte și ea. Versurile în limba
engleză arată în felul următor: All this shouting and running about, whats
happened? I had him! His throat was bare beneath my hand. No! I had him. His
throat was there and he’ll never come again. Easy now. Hush love, hush. I keep
telling you. When? What’s your rush? Why did i wait? You told me to wait! Now
he’ll never come again! There’s a hole in the world like a great black pit and it’s
filled with people who are filled with shit and the vermin of the world inhabit it.
But nor for long. They all deserve to die. Tell you why Mrs Lovett tell you why.
Because in all of the whole human race, Mrs Lovett, there are two kinds of men
and only two. There’s the one staying put in his proper place and the one with his
foot in the other one’s face. Look at me Mrs Lovett look at you. Now we all
deserve to die. Even you Mrs Lovett even I. Because of the lives of the wicked
should be made brief. For the rest of us death will be a relief. We all deserve to
die. And i’ll never see Johanna. No, i’ll never hug my girl to me. Finished. All
right! You sir, how about a shave? Come and visit your good friend Sweeney!
You, sir, too sir, welcome to the grave. I will have vengence. I will have salvation)

Uuh... Greu tare... Mulțumesc mult că m-ați lăsat până la capăt. De obicei, la alte
castinguri mă opresc după zece secunde. Nu vreau să mă laud, dar chiar am
muncit mult la momentul ăsta. Și chiar dacă este așa de bun, cum ați văzut, nu am
putut intra să joc în musicalul lui Gavril Picioruțu. Marele maestru de teatru de
muzică. Erau cam alte interese acolo. Multe candidate... fete... că erau și băieți
candidate, dar despre ei nu discutăm. Nu azi. Deși după cum ați văzut, am
interpretat o bucățică din filmul meu preferat, Sweeney Todd, iar dacă nu v-ați
dat seama, vocea aceea de pe fundal este a lui Johnny Depp, deci așadar și prin
urmare, am imitat un băiat. Aș putea spune că sunt polivalentă. Pot și așa, pot și
așa. Sper că nu v-am speriat mult. Briceagele astea sunt doar de butaforie. Adică
nu butaforie sută la sută... Au fost bricege adevărate, dar ele sunt pilite aici la
4
capete, ca să nu poată răni pe nimeni. În orice caz, v-am avertizat înainte că o să
fie un moment bestial. Nu l-ar fi putut face oricine. Iar eu nu sunt oricine. Eu sunt
actriță și pot face multe lucruri. Și pentru că am experiență multă de casting, de
participări la castinguri vreau să zic, știu că trebuie să aduc un plus de valoare, să
nu fiu mediocră. Odată la un casting la Suceava, am fost întrebată dacă știu să fac
ceva mai special, o jonglerie ceva, să scot flăcări pe gură, pe cur, pe nas, orice.
Pentru că aș fi fost la egalitate cu altă candidată și nu aveau cum să ne separe
altfel. Doar dacă știam să fac ceva mega-extra-super special. A cam fost o lovitură
sub centură. Nu știam să fac nimic ieșit din comun. Iar cealaltă candidată a fost
mai bună decât mine pentru că putea să își atingă nasul cu limba. Este ceva
incredibil probabil. Așa-i că încercați exact acuma să vă atingeți limba cu nasul?
Și nu prea reușiți? Da. De data asta sunt pregătită. Am învățat să fac un lucru de
care sigur la un moment dat o să fie nevoie. Nici nu știi cum apare vreun regizor
și vrea să apeleze la talentul meu special. Momentul ăsta este pokemonul meu
evoluat. Cel mai puternic moment. Să știți că nu mulți actori pot face lucrul ăsta.
Îți trebuie ani de practică artistică și antrenament intens. Fiți pregătiți să fiți dați
pe spate de lucrul ăsta. Orice ar fi, să nu mă întrerupeți absolut deloc. În
momentele următoare, urmează să... Tac.

(Fix două minute mai târziu)

Tăcerea poate spune mai multe cuvinte decât orice altă formă de exprimare, de
scos fum pe nas sau de mers pe cărbuni încinși. Așa că da, dragi membrii ai
juriului. Eu știu să tac. Aici intervine cu adevărat talentul. Când știi să taci, să
asculți ce spune celălalt din fața ta, să știi cum să reacționezi, să ai habar ce se
petrece în jurul tău. Nu efecte și defecte. Nu fețe și fetișuri. Nu se împart actorii
în frumoși și urâți sau în slabi sau grași sau în mici sau înalți. Nu, în niciun caz.
Iar eu sunt dovada vie că de foarte multe ori oamenii se înșală. Cinci ani de probe
și castinguri. Cinci ani de mers la toate audițiile posibile. Cinci ani în care talentul
meu se irosește mai mult pe așteptat dincolo de ușa asta. Cinci ani în care nu am
reușit să intru în vreo producție. De ce? Pentru că nu am talent? Nu. Pentru că nu
mă încadrez în tipar. Pentru că nu corespund cu preconcepțiile și prejudecățile
celor din fața mea. Pentru că eu, spre deosebire de alții, am un cuvânt de spus,
pun întrebări și sunt mereu lăsată pe tușă. Tot timpul sunt acceptați cei care au
pile, cei care pupă fundulețe sau cei care sunt gay. Bine, ăștia nu au nici-o vină.
Sunt și ei pe acolo. Dar nu contează asta. Vreau să vă demonstrez că pot să fac
orice... absolut orice. Dans, mișcare, poezie, monolog, dramă, comedie, tragedie,
fabulă... chiar... vreți o fabulă... pâi stați așa că vă zic imediat o fabulă... care?
Leul deghizat? Bivolul și coțofana? Greierele și furnica... Știu o mie... Întrebare
și răspuns. Rumegând cocenii de pe lângă jug, s-a-ntrebat odată boul de la plug:
Doamne, pe când alții huzuresc mereu, pentru ce eu singur să muncesc din greu?
La-ntrebarea asta, un prelung ecou i-a răspuns din slavă: Pentru că ești bou.

5
Ca să nu mai zic că pot face și teatru de animație. Lejer. Am aici, în troller, două
păpuși făcute de mine. Deci, pe lângă mânuire, știu să contruiesc și păpuși. Bine,
astea sunt cele mai simple. De tip muppets. Pa-bam, le recunoașteți? Scufița roșie
și Lupul. Sunt cele mai celebre personaje pentru copii. Și cele mai grele. Lupul
ăsta este foarte dificil de interpretat. Trebuie să îți îngroși vocea puțin, să mergi
exact ca un lup, să respiri ca un animal. Iar scufița nici nu mai zic. Foarte dificil.
Este pe contre-emploi. Are o vârstă mult mai mică decât a mea, așa că trebuie o
compoziție. Ca să nu mai zic că trebuie să le mânuiesc pe amândouă odată. Și
trebuie să fac și povestitorul. Fără povestitor nu se poate.

Povestitor: A fost odată ca niciodată, o fetiță drăguță pe nume Scufița Roșie. Aici
la povestitor, vorbesc cu vocea mea normală. Ca să pot face o diferență între
personaje.

Scufița Roșie: La, la, la, la... Aici vocea este mai pițigăiată, după cum se poate
observa.

Povestitor: Aceasta a fost trimisă de mama ei să îi ducă Bunicuței un coș cu de-

ale gurii.

Scufița Roșie: La, la, la, la... trebuie să duc un coș cu de-ale gurii.

Povestitor: Singura problemă este că pentru a ajunge la casa Bunicii, trebuie să

treacă printr-o pădure mare și deasă, unde își face veacul un Lup mare și fioros.
Și periculos. Și mare.

Lupul: Tra, la, la, la... adică... Auuuuuu! În pădurea asta deasă îmi fac eu veacul.
Aici vocea trebuie să fie groasă, grunjoasă și baritonală, ca să se înțeleagă că
este vorba despre Lup.

Povestitor: Lupul, șiret din fire, s-a dus spre casa Bunicii și acesta a mâncat-o,
apoi s-a deghizat în straiele Bunicii, pentru a o păcălii pe Scufița Roșie, când
aceasta va intra în casă.

Lupul: Și-am să o păcălesc, și-am să pufăi, și-am să troscăi... Nu, stați așa, că
astea sunt replici din altă poveste. Tot despre un lup este vorba.

Scufița Roșie: Vai, bunica mea dragă, ce dinți mari ai. Adică ochi. Ochi era întâi.
Ce ochi mari ai.

Lupul: Ca să te pot vedea mai bine.

Scufița Roșie: Vai, bunica mea dragă, ce dinți mari ai.

6
Lupul: Ca să te pot mânca mai bine. Hap.

(ar trebui să se iște o debandadă generală cu cele două păpuși, astfel încât una
dintre ele să fie decapitată, iar momentul de virtuozitate cu păpuși să se
oprească)

Dar gata. De ce nu înțelegeți odată pentru totdeauna că eu nu sunt lăutar. Nu pot

cânta după cum vrea toată lumea. Am nevoie de timp. Am nevoie să repet. Să joc.
Să lucreze cineva cu mine. Pe intenții. Pe actorie. Să îmi spună cineva ce să fac
cu mâinile astea. Să le țin așa sau să le țin așa? Să îmi zică cineva pe unde să intru
și de ce. Să mă cheme la scenă un regizor tehnic. Să mă schimb într-o cabină de
actori, nu într-o budă. Să am oglindă cu lumină. Să am măsuță și cafeluță când
intru-n teatru. Să mă fardeze și să mă coafeze cineva. Să-mi dea cineva o replică.
Să mă laude criticii. Să mă aplaude spectatorii. Să mă recunoască spectatorii pe
stradă. Să mă recunoască spectatorii la market. Să-mi facă reducere la alcool și
țigări. Să merg în turnee, în țară și în străinătate. Să câștig premii și trofee. Să
merg la gale și serate. Să fiu celebră și frumos machiată. Să joc în filme și seriale.
Pur și simplu vreau să simt că exist.

Câte își poate da seama omul dintr-un casting de câteva minute? Uneori un
casting durează cel mult două minute. Trebuie să fii prea tupeist ca să poți scoate
ceva în alea două minute. Nu ai timp efectiv să reacționezi. Unii spun că un actor
bun se vede din prima secundă. Atunci haide pe principiul ăsta să dăm nota zece
la bac la română celui care scrie corect în prima secundă. Să-i dăm aurul la
olimpiadă celui care pornește cel mai bine de la start. Sau să oprim un spectacol
de teatru după prima secundă de început. Nici măcar un copil nu poți să faci într-
o secundă. Este imposibil să-ți dai seama de valoarea unui om într-o secundă sau
în două minute. Nu ai cum să realizezi de ce poate fi capabil un om într-un timp
atât de scurt. Realitatea este tristă și adevărul dureros pentru că majoritatea
castingurilor și probelor și concursurilor sunt făcute de fațadă. La mișto, cum s -
ar zice. Ca să mai justifice unii niște bani sau mai știu eu ce altă schemă.

Odată, la un concurs de angajare eram singură pe loc. Și tot n-am intrat. Dar acolo
treaba a fost politică. Din comisia aia de evaluare face parte tot timpul unul din
Consiliul Județean. Sau de la Guvern?! Sau de unde o fi el. Și în ziua aia, mă
vede, vine la mine și zice să știi că eu am mai văzut iepuri care aleargă singuri
și ies până la urmă pe locul doi. Mă uit la el, mă mir, se uită și el la mine. Eu nu
îi zic nimic. Începe proba. Le zic acolo de toate: poezii, monoloage, fabule,
povești, improvizație, cântec, dans, tot. După ce termin zice ăsta: foarte frumos,
da’ ia fă-mă să râd. Mă uit la el, mă mir, el se uită la mine. Ceilalți din comisie
se uită se uită și ei la el, se miră, se uită la mine. Era o mirare continuă. Toată
lumea era mirată. Pâi, să vă zic o poezie comică. Nooo, face el, un banc mai bine.
Ba mai bine o poezie comică, zic eu. Și nici n-apuc să termin bine că și încep.
7
Râde ca fraierul acolo, că na, poezia este lucrată bine, iar după ce termin, îl aud
cum zice: Bun, acum Eminescu. Eu: Poftim? Eminescu? El: Da, da, ceva o poezie
de Eminescu. Ceilalți din comisie s-au uitat la el, i-au șușotit ceva de genul: Nu
trebuia să pregătească asta, apoi zice tembelul: Bun, acum imnul. Eu: Poftim?
Imnul? El: Da, toată lumea știe imnul. Hai, bagă imnul. În momentul ăla i-am
zis: Da’ dăte-n morții mă-tii cu mă-ta cu tot, că eu nu sunt lăutar la cârciuma de
la colț unde bei tu votcă dimineața pe stomacul gol. Să te duci să-i ceri lui mă-ta
să cânte imnul în timp ce moare în chinuri. Scuzați limbajul, dar așa am zis. Și
am plecat. După vreo lună am aflat că au angajat pe altcineva. Coincidența face
că numele de familie al celei care a intrat este identic cu al stupidului de la
primărie.

Mai este și sistemul vinovat. Ăsta de învățământ. Ăsta este cel mai periculos. Să
vi zic cum decurg lucrurile pe la Facultatea de Teatru. Cel puțin acolo unde am
învâțat eu. Studenții sunt învățați zilnic să treacă de examene. Din prima zi de
facultate, pregătirea pe care o faci te va ajuta să treci cu bine peste examene. Și
mergi așa, de la un examen la altul, de la un examen la altul, de la un examen la
altul, de la un examen la altul, de la un examen la altul, ani de zile. După ce
termini cu toate examenele astea, cu licența cu dizertația, cu tot, aștepți următorul
examen. Numai că examenul ăsta nu mai vine. Facultatea se termină, iar tu stai și
nu știi încotro să o iei. Pentru că nu ți-a spus nimeni despre momentul ăsta. Tu
erai obișnuită să dai examene, nu să faci bani din teatru sau cum să te angaje zi
într-un teatru. Abia când am terminat Facultatea am aflat că suntem prea mulți
actori în țara asta și că nu sunt locuri prin teatre și că se câștigă greu și că nu ai
unde să joci și că mai bine dai la regie. Acolo se câștigă mai bine. Debusolarea
este totală. Ca să nu mai zic că majoritatea profilor nici măcar nu te lasă să
colaborezi cu teatrele în timpul facultății. Te ceartă și îți zbiară că examenul lor e
mai important decât să lucrezi efectiv undeva. Știați că în programa Facultății de
Teatru există o rubrică care se numește Practică artistică? Iar notele ar trebui să
le iei în funcție de câte colaborări ai? La noi, nu. La noi, hai să lucrăm pentru
examenul lui cutărică sau a lui Vasilică. Hai să dăm examen la vorbire, dar să nu
mergem să exersăm pe o scenă adevărată. Hai să dăm examen la actorie, dar fără
să vedem niște actori adevărați cum joacă sau cum repetă. Nu, nu, nu, la noi e
interzis. Unii profi au pretenții exagerate. Iar dacă nu faci ce spun, nu te bagă în
examene, te porcăie sau chiar te și lovesc. Asta se întâmplă frecvent. Iar în
momentul în care ieși pe ușa Facultății stai și te uiți ca vaca în stânga și în dreapta,
pentru că nu știi exact ce trebuie să faci. Generații întregi sacrificate de pomană.
Generații întregi care nu profesează în domeniul pe care l-au studiat. Din clasa
mea, din 22 de studenții, doar eu mai fac teatru. Mă rog, dacă să mergi la
castinguri se cheamă teatru. În rest, unii au plecat din țară, îngrijesc bătrâni prin
Italia și Anglia, alții vând smart-meniuri la KFC, alții schimbă țevi, iar alții sunt
șomeri. Pentru că lumea de afară este dură. Iar în facultate ți se vând numai iluzii.

8
Gogoși umflate cu gem de prune, cu puțin zahăr pudră deasupra și trase prin
caramel.

Orice ar fi, plec de aici cu capul sus. Nu mă uit înapoi. Merg înainte. Orice ar fi.
Am nevoie... de... unde este... așa... eșarfa mea... bun... un ultim monolog și ies
din scenă. Vă las. Este compoziție proprie, așa că fiți atenți. Nu aveam bani să
plătesc drepturi de autor. Mi-am scris eu propria partitură. Unu, doi, trei....

Nu am bani. De fapt despre asta este vorba. Vedeți țigara asta? O vedeți? Este o
țigară normală. Cât se poate de normală. Tutun, gudron, nicotină. Adică obișnuită.
Este împrumutată. Când am venit aici am cerut o țigară domnului de la poartă.
Paznicul. Sau cred că era paznic. Nu știu. Nu mi-am dat seama. În schimb, mi-
am călcat pe orgoliu și am implorat pentru o țigară. Nu o fumez acum, ci după ce
plec de aici. Probabil va trebui să-l implor și pentru o brichetă. Nu am bani să-mi
cumpăr o țigară, un pachet sau o brichetă. Nici măcar o afurisită de cutie de
chibrituri nu pot să-mi cumpăr. Pentru că nu am un job stabil. Nu am o sursă de
venit constantă. Am putea să ne întrebăm de ce. De ce nu-ți cauți altceva de făcut?
Sau de ce nu faci o specializare ceva, în IT poate? Din actorie nu se trăiește. Din
actorie se moare de foame. Nu o să te ia nimeni. De ce te mai duci la castingurile
alea? Este pierdere de vreme. De ce nu te măriți odată? Pentru că... nu vreau! Mie
asta îmi place să fac. Să joc, să fiu un personaj, să evadez din lumea asta ahtiată
după resurse materiale. Pe mine mă interesează spiritul, lumea de aici, din inimă.
Pe mine, asta mă face să mă simt împlinită. Peste zece ani, peste o sută, să pot
răspunde cu demnitate la întrebarea ce ai făcut când erai tânără? Să pot spune cu
mândrie că am făcut ce mi-a plăcut. Fără regrete. Nu uit, cum au făcut alții, de ce
naiba am dat la facultatea aia de teatru. Nu uit sentimentul ăla pe care l-am avut
când mi-am citit numele pe lista admișilor. Plângeam ca o proastă și ascultam în
căști Lose Yourself de la Eminem. Am reușit singură. Fără nici-un ajutor. Fără
nici-o pilă. Nu am făcut trei ani de Actorie și doi de Master ca să vând cartofi
prăjiți cu brânză rasă pe deasupra la colț. Sau să duc pizza pe biciclete roz. Sau
să stau la un birou și să vorbesc cu un ecran. Nu. În nici-un caz nu-mi doresc asta.
Să fie foarte clar. Eu... sunt... actriță. Și trebuie să joc. Poate că nu am bani să-mi
plătesc chiria sau să întrețin o familie sau să merg în vacanțe scumpe, dar măcar
fac ce-mi place. Fă ce-ți place și nu va trebui să muncești în viața ta. Asta mi-a
spus mama mea înainte să moară. Aveam vreo 14 ani. Și de atunci fac și fac și
fac și fac și fac și fac și FUCK... fac ce-mi place. Și nimic altceva. Viața e ca
țigara asta... bună... dar al dracului de scumpă. Înainte de a ieși pe ușa aia și,
probabil, să nu vă mai văd niciodată, aș vrea să vă uitați foarte bine la fața asta a
mea. Memorați-o. Amintiți-vă orice detaliu. Pentru că este posibil ca peste câțiva
ani, istoria să vă țină minte ca pe cei care nu au acceptat-o pe cea mai talentată
actriță din țară. Țineți minte asta. Uitați-vă bine.

(Iese - Sfârșit)
9
10