Sumar

Maria Magdalena Székely,

De ce animalele ? .......................................................................................9
Luminiţa Bejenaru,
Fauna ca parte a culturii materiale în Moldova medievală:
studii arheozoologice ...............................................................................18
Maria Magdalena Székely,
Peisaj medieval cu animale ......................................................................34
Ovidiu Cristea,
Animalele şi războiul: câteva mărturii .....................................................71

Maria Magdalena Székely,

Calul: de la mijloc de transport la simbol de putere .................................87
Violeta Barbu,
Calul, între utilitate şi distincţie .............................................................106
Corina Cimpoeşu,
Herghelia de la Dumbrăveni a familiei Balş ..........................................123
Cristina Bogdan,
Avatarurile unui simbol escatologic (calul) în iconografia
monumentelor de cult din Ţara Românească (secolele XVIII–XIX) .....135
Lucian-Valeriu Lefter,
Moşteniri arhaice în lumea românească. Ipostaze simbolice
ale calului ...............................................................................................163

Maria Magdalena Székely,

Bestiarul lui Neagoe Basarab .................................................................192
Bogdan Creţu,
Bestiarul lui Dimitrie Cantemir: răstălmăcirea tradiţiei creştine............209
Bogdan Creţu,
Bestiarul lui Dimitrie Cantemir: între simbolul medieval
şi viziunea modernă................................................................................231

*
 Ciprian Firea,
„Blazoanele” sfinţilor. Câteva atribute iconografice
animaliere pe polipticul din Sighişoara (circa 1520)..............................244
Silvia Marin-Barutcieff,
Cursa cu obstacole a unei reprezentări zoomorfe.
Ipoteze pentru iconografia românească a Sfântului Hristofor ................266
Cătălina Velculescu, Ileana Stănculescu,
Prezenţe animaliere pe pridvorul de nord al bisericii
de la Mănăstirea Suceviţa (Cu o Anexă despre biserica
din Gârciu, com. Racu-Csikrakos) .........................................................285
Violeta Barbu,
Simboluri şi embleme: reprezentări animaliere în miniatura
brâncovenească ......................................................................................327
Cătălina Velculescu, Ileana Stănculescu,
Animale între numere şi flori .................................................................358

Tudor-Radu Tiron,
8 Bestiarul heraldic muntean. O încercare de sistematizare ......................390
Sorin Iftimi,
Animalele în heraldica boierească din Moldova
(secolele XIV–XVIII) ............................................................................407
Ştefan S. Gorovei,
Animalele Ţărilor Moldovei. Variaţiuni istorice....................................441
Sorin Iftimi,
Reprezentări faunistice în sigiliile medievale ale oraşelor
din Moldova ...........................................................................................459
Ştefan S. Gorovei,
Lumea animală în heraldica teritorială a Moldovei medievale.
Reflecţii neconvenţionale .......................................................................495
Constantin Ittu,
Steme ardelene din secolele XVI–XVIII cu mobile heraldice
luate din lumea animală .........................................................................507

World of the Animals: Realities, Representations, Symbols

Abstracts.................................................................................................515
 Ştefan S. Gorovei

Lumea animală în heraldica teritorială a Moldovei

medievale. Reflecţii neconvenţionale

Şi de data aceasta, ca şi anul trecut1, titlul comunicării nu spune, deplin şi

precis, ceea ce el este menit mai întâi să învăluie, prin observarea, din unghiuri
nefrecventate, a unui material bine cunoscut, şi mai apoi să dezvăluie, prin
aşezarea observaţiilor într-o ordine indicată de gândul istoric.
Heraldica teritorială este cred, o sintagmă nouă, menită să cuprindă
laolaltă, într-o singură formulă, stemele comunelor, oraşelor şi judeţelor, ocolind
unele dificultăţi terminologice. Altminteri, s-ar fi putut vorbi despre o heraldică
comunală, dar, în lumea în care s-a născut heraldica, aceasta înseamnă o referire
la oraşe, în timp ce la noi comunele sunt unităţi administrative compuse din
sate. Pentru oraşe, s-ar fi putut vorbi de heraldică municipală, dar aşezările
noastre urbane sunt categorisite în oraşe şi municipii, şi atunci folosirea acelei
formule ar fi putut să inducă o referire restrictivă. Pentru marea unitate
administrativ-teritorială, judeţul, formula consacrată ar fi fost heraldica
departamentală sau districtuală, dar cine ştie dacă în viitor contopirea unor
judeţe nu va duce la apariţia unor departamente sau districte… Astfel, heraldica
teritorială a apărut ca formula cea mai potrivită, ea fiind folosită, fără nici o
dezbatere anterioară sau punere de acord, la Chişinău2, ca şi la Iaşi3 şi Bucureşti.

1
Cf. Animalele Ţărilor Moldovei. Variaţiuni istorice, în „Revista de Istorie
Socială”, XIII–XV (2008–2010), 2011, p. 124–135.
2
Cred că rolul determinant în generalizarea sintagmei l-a avut lucrarea d-lui
Silviu Andrieş-Tabac, Heraldica teritorială a Basarabiei şi Transnistriei, Chişinău,
1998. Cartea a reprezentat teza de doctorat a autorului, susţinută la Bucureşti în 1996. În
zilele noastre, folosirea acestei sintagme pare generalizată şi în alte spaţii: am întâlnit-o
folosită cu referire la Serbia.
3
La Iaşi, în octombrie 1994, a fost organizată o primă dezbatere cu privire la
heraldica districtuală şi municipală românească (cf. „Arhiva Genealogică”, II (VII),
1995, 3–4, p. 340); trei ani mai târziu, în 1997, cu prilejul organizării celei de-a doua
dezbateri pe această temă, s-a vorbit deja de „heraldica teritorială românească” (cf.
„Arhiva Genealogică”, V (X), 1998, 1–2, p. 346).
 Ştefan S. Gorovei

Mai rămâne, apoi, de răspuns la încă o întrebare: a existat o heraldică

teritorială în statele noastre medievale ? Este o întrebare de care specialiştii –
heraldişti şi istorici deopotrivă – trebuie să se preocupe în continuare, întrucât
„provocarea” lansată în 1946 de N. Grămadă4 este încă în vigoare. Oricât ar
părea de curios, s-ar putea spune că răspunsul e mai degrabă pozitiv în domeniul
heraldicii teritoriale decât în acela al heraldicii personale ! În adevăr, pentru
târgurile noastre medievale5 se vădeşte, în peceţi, o continuitate care poate stârni
invidia familiilor boiereşti. (În paranteză, se îngăduie întrebarea dacă într-o
asemenea constatare am putea vedea reflectarea unei anume solidităţi a
organizării instituţiilor în raport cu aceea a familiilor nobiliare…).
Este de domeniul evidenţei că suntem extrem de deficitari la capitolul
cunoştinţelor despre vechea organizare a societăţii româneşti. Ceea ce a lăsat
urme directe în izvoarele scrise reprezintă – oricât de multe ştiri s-au putut aduna
şi se vor mai aduna – o cantitate infimă. Ne rămâne total necunoscută cea mai
mare parte din această organizare, aceea care consta în feluritele practici impuse,
rânduite şi desfăşurate după datini şi obiceiuri neconsemnate în scris, după cum
necunoscute vor rămâne şi toate acele aspecte a căror rânduială a fost fixată în
scris, dar scripturile respective s-au pierdut fără urmă. Oamenii de atunci
stabileau anumite relaţii între fapte, între lucruri, între fapte şi lucruri, între
întâmplări de tot soiul, relaţii despre care noi nu mai putem avea cunoştinţă şi,
496 având un alt mod de gândire, nu le mai putem reconstitui. Aşa, de pildă,
referindu-mă strict la domeniul sigilografic, nu se poate ca specialistul să nu
constate că a trebuit să fie o legătură între o însemnare făcută pe dosul unui
document şi data la care s-au scris respectivele cuvinte: „Când a făcut întâiul
mare privilegiu Ştefan voievod şi a pus el pecetea sa cea mare şi nouă pe acest
privilegiu al Mănăstirii Neamţ”6. Documentul pe care, în 1458, s-a făcut această
însemnare are data de 13 februarie. Or, aceasta este ziua în care se comemora
trecerea la cele veşnice a Sfântului Simion, fostul mare jupan Ştefan Nemanja al
Serbiei († 13 februarie 11997).
Sau – şi cu aceasta mă apropii mai mult de tematica noastră – marile
peceţi în care stema ţării era înconjurată de ceea ce se poate socoti heraldica

4
Nicolai Grămadă, A existat la români instituţia heraldică ?, în „Studii şi
Cercetări Istorice”, XIX, 1946, p. 26–32.
5
Rămâne încă de neocolit studiul lui D. Ciurea, Sigiliile medievale ale oraşelor
din Moldova, în „Studii şi Cercetări Ştiinţifice”, Istorie, VII, 1956, 2, p. 157–164 + cinci
planşe cu 25 de imagini.
6
Documenta Romaniae Historica, A. Moldova [= DRH], II (1449–1486), volum
întocmit de Leon Şimanschi în colaborare cu Georgeta Ignat şi Dumitru Agache,
Bucureşti, 1976, p. 100, nr. 67.
7
Boško I. Bojović, L’idéologie monarchique dans les hagio-biographies
dynastiques du Moyen Âge serbe, Roma, 1995 (Orientalia Christiana Analecta, 248), p. 57.
 Lumea animală în heraldica teritorială a Moldovei medievale

districtuală a vremii. Cea dintâi datează din anii ocupaţiei ruseşti (1806–1812);
în această pecete a Divanului Cnejiei Moldovei, capul de bour se află în scut, iar
în ceea ce ar fi bordura sigiliului se găsesc 21 de mici cercuri cu emblemele
ţinuturilor. Pecetea ultimului domn fanariot al Moldovei, Mihai vodă Şuţu, din
1819, a fost făcută după acelaşi model, dar cu numai 16 embleme de ţinuturi.
Între aceste două peceţi (pentru care s-au păstrat şi matricile sigilare), se aşează
frumoasa reprezentare din vremea lui Scarlat vodă Callimachi, tipărită în ediţia
grecească a Codului Civil al Moldovei, din 1817. Reducerea de la 21 la 16 a fost
urmarea răpirii Basarabiei. În fine, în aceeaşi categorie se află şi o pecete a lui
Mihai vodă Sturdza, din 1837, cu 13 steme districtuale, aşezate în scuturi. Noua
reducere ilustrează configuraţia administrativ-teritorială a ţării după reforma din
1835, când au dispărut ţinuturile Cârligătura, Herţa şi Hârlău. Ideea însăşi de a
însoţi stema ţării cu emblemele ţinuturilor fusese pusă în practică în principatul
vecin încă înainte de sfârşitul secolului al XVIII-lea (la 1782, sub Nicolae vodă
Caragea). În această modalitate de prezentare simbolică a ţării cu
pământurile ei am văzut, altădată, un manifest al autonomiei româneşti, prin
oglindirea unui obicei heraldic curent în imperiile vecine (austriac şi rus)8. Este o
reacţie (o replică) pe care nu o consemnează, ca atare, nici o sursă scrisă dintre
cele cunoscute până acum. Cele patru peceţi cu stemele ţinuturilor9 constituie –
cum a observat d-l Mihai-Răzvan Ungureanu – o pledoarie pentru „principiul
497
8
Ştefan S. Gorovei, Mic îndreptar de heraldică (nu numai) ieşeană, în „Arhiva
Genealogică”, IV (IX), 1997, 1–2, p. 321. Nu ştiu dacă modelul acestor alcătuiri
sigilografice au fost acelea, similare, din Rusia medievală – cf. Dan Cernovodeanu,
L’origine des grands sceaux princiers moldo-valaques à la bordure ornée de médaillons
aux armoiries des districts de ces principautés, în „Hidalguia”, XXXV, 1987, 200,
p. 229–241.
9
Dintre cei care au fost antrenaţi în activităţile privind heraldica districtuală a
Moldovei moderne, este cunoscut numai Gheorghe Asachi – cf. Gh. Ungureanu, Figuri
de arhivişti români. Gheorghe Asachi, Bucureşti, 1969, p. 12–13; Dan Cernovodeanu,
Ioan N. Mănescu, Noile steme ale judeţelor şi municipiilor din Republica Socialistă
România. Studiu asupra dezvoltării istorice a heraldicii districtuale şi municipale
româneşti, în „Revista Arhivelor”, LI, 1974, 1–2, p. 18 şi nota 39; Maria Dogaru,
Contribuţia lui Gheorghe Asachi la dezvoltarea heraldicii naţionale, în „Memoria
Antiquitatis”, XIX, 1994, p. 473–483; Mihai-Răzvan Ungureanu, Stemele districtuale în
Moldova regulamentară. Contribuţia lui Gheorghe Asachi, în „Arhiva Genealogică”, II
(VII), 1995, 1–2, p. 285–289. Se pare că desenul (cu 16 steme ţinutale) folosit de Scarlat
Callimachi în tipăritura de la 1817 i s-a datorat şi tot lui trebuie să-i fi aparţinut şi schiţa
pentru sigiliul lui Mihai vodă Sturdza, din 1837 (cu numai 13 steme ţinutale); pentru
acesta din urmă, v. Dan Cernovodeanu, Mihail vodă Sturdza şi heraldica districtuală a
Moldovei, în „Arhiva Genealogică”, II (VII), 1995, 3–4, p. 283–288. Însă contribuţia lui
Asachi nu a putut privi, desigur, decât domeniul desenului; în rest, el a preluat şi a
transmis, fără să introducă inovaţii şi, probabil, fără să facă descoperiri.
 Ştefan S. Gorovei

figurat al continuităţii istorice”, evocând şi valorificând (nu prin cuvinte, ci prin

imagini de animale şi plante) „un fond simbolic comun”10.
Sau, în sfârşit, ordinea stranie în care sunt dispuse emblemele/stemele
ţinuturilor Moldovei în aceste peceţi şi care corespunde întru totul ordinii în care
aceste ţinuturi au fost înşirate într-un catastif de vistierie, datând tocmai din
160611. Cronicile şi documentele păstrate nu dau nici o explicaţie pentru această
ordine, care însă nu poate fi rezultatul întâmplării, de vreme ce a fost
respectată măcar de la sfârşitul veacului al XVI-lea până în primul sfert al celui
de-al XIX-lea.
Avem de-a face, desigur, în aceste chestiuni, cu realităţi pe care trebuie să
le acceptăm ca făcând parte dintre acelea pe care numai cu durata lungă le
putem măsura ca să le înţelegem corect, chiar şi în lipsa mărturiilor directe care
să se închege într-un lanţ neîntrerupt. O mărturie de vreun fel identificată în
catastiful din 1606 trebuie să ne facă să acceptăm că realitatea pe care o
înfăţişează exista ca atare şi la 1599 – ca să mă explic mai clar: catastiful în
chestiune datează din primele zile ale domniei lui Simion vodă Movilă, deci el
continuă nemijlocit situaţia existentă în domnia lui Ieremia vodă Movilă. Iar
acesta din urmă, începându-şi domnia la 1595, e puţin probabil să fi avut răgazul
unor schimbări într-un domeniu aşa de puţin important, precum ordinea
ţinuturilor în catastifele de vistierie…
498 Cu acest gând istoric12 trebuie să observăm însemnele respectivelor
ţinuturi. Inventarul reprezentărilor faunistice din peceţile oraşelor Moldovei
medievale tocmai a fost înfăţişat de d-l Sorin Iftimi13. Rămâne să vedem în ce
măsură se regăsesc aceste reprezentări în emblemele ţinuturilor pentru care
târgurile respective erau „capitale” (reşedinţe).
Limitez observaţiile la reprezentările din vremea lui Scarlat Callimachi şi
a lui Mihai Şuţu (1817 şi 1819).
Ţinutul Iaşi este reprezentat de un cal; acelaşi animal figurează şi în
peceţile vechi ale târgului.
Ţinutului Cârligătura îi este atribuit un patruped, care a fost interpretat
drept lup; târgul de reşedinţă, însă, Târgu-Frumos, a avut o frumoasă pecete cu o

10
Mihai-Răzvan Ungureanu, op. cit., p. 288.
11
I. Caproşu, Structuri fiscale şi administrative într-un catastif moldovenesc de
vistierie din 1606, în „Anuarul Institutului de Istorie «A. D. Xenopol»”, XXX, 1993,
p. 265–266.
12
Expresia aparţine lui P. P. Panaitescu – cf. Introducerea la Interpretări
româneşti. Studii de istorie economică şi socială, ediţia a II-a, postfaţă, note şi
comentarii de Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Székely, Bucureşti, 1994, p. 10.
13
Comunicarea Reprezentări faunistice în peceţile oraşelor moldoveneşti, citită în
aceeaşi secţiune înaintea celei de faţă şi publicată tot aici.
 Lumea animală în heraldica teritorială a Moldovei medievale

pasăre, pe care eu mă încăpăţânez să o socotesc o barză şi nu vultur (cum a fost

interpretat foarte recent14).
Ţinutul Botoşanilor (desprins târziu din marele ţinut al Hârlăului) era
reprezentat de o coasă, ceea ce înseamnă că nu s-a luat, ca la Iaşi, emblema
târgului omonim, care era o pasăre, interpretată heraldic drept un păun.
Ţinutul Dorohoiului avea în stemă un rac; din păcate, nu se cunoaşte o
bună impresiune a peceţii medievale a târgului Dorohoi.
Ţinutul Fălciului purta imaginea unui bou (boul de Elan), dar târgul
omonim avusese, în pecetea sa, un rac15.
Ţinutul Vasluiului era reprezentat de un stup de albine, dar vechea pecete
a târgului – identificată nu de multă vreme de Maria Dogaru16 – înfăţişa doi
peşti. E de observat că, ulterior, constituindu-se o stemă a oraşului Vaslui, s-a
pus un turn, care însă nu e decât o interpretare a stupului, după cum o dovedeşte
faptul că acest turn este flancat nu de două arme sau alte obiecte militare, ci de
două albine !
Ţinutul Tutovei era reprezentat de trei peşti aşezaţi în fascie. Târgul de
reşedinţă, Bârladul, avusese şi el o pecete cu trei peşti, dar aşezaţi într-un chip
mai puţin (sau chiar deloc) obişnuit, înconjurând un obiect circular, care a fost
interpretat drept un soare – de fapt, nu poate fi decât o roată de moară. Este al
doilea caz în care „stema” târgului se regăseşte în aceea a ţinutului.
La Covurlui, nava (mai apoi doar o ancoră) a eliminat peştii din vechea 499
pecete a Galaţilor. Stema reconstituită în perioada interbelică (şi repusă azi în
funcţiune) a adus la loc peştii, într-un scut care mai adună şi nava, dar şi
caduceul lui Mercur.

14
Cf. Tudor-Radu Tiron, O veche stemă a Transilvaniei şi legăturile acesteia cu
heraldica familiei de Hunedoara, în „Studii şi Materiale de Istorie Medie”, XXI, 2003,
p. 230, nota 33.
15
Pecetea pusă de Constantin, şoltuzul de Fălciu, pe un document de pe la
mijlocul secolului al XVII-lea (circa 1648): „Miron Costin”, II, 1914, 7, p. 99.
16
Maria Dogaru, Un sigiliu necunoscut al oraşului Vaslui din veacul al XVII-lea,
în „Historia Urbana”, II, 1994, 1, p. 91–95 (foto în p. 95); aici, scriitorul actului e numit
„popa Vrabie Pasăre”, iar martorul – „Andronic ţârcovnic Albu”. Documentul – emis de
Toader Grasul, şoltuzul de Vaslui, la 1 septembrie 1641 – a fost reeditat ulterior: DRH,
A. Moldova, XXVI (1641–1642), volum întocmit de I. Caproşu, Bucureşti, 2003, p. 200,
nr. 242, cu foto sub număr; aici, ediţia anterioară este omisă, pisarul este numit „pop
Vasilie”, iar martorul – „Andronic ţircovnicul”. Cum se vede din facsimile, scriitorul
actului este popa Vrabie, trecut de altminteri în indici (ibidem, p. 643), dar ca martor;
aparţinea unei familii de boieri mici din Ţara de Jos (cf. ibidem, p. 232, nr. 276),
stăpânind pe ambele maluri ale Prutului. Legenda peceţii a fost restabilită de regretatul
Constantin Bălan sub forma „Pecetea târgului domnului Ştefan voievod – Vaslui” (Maria
Dogaru, op. cit., p. 93); pentru aceasta, v. mai departe, în text.
 Ştefan S. Gorovei

La Tecuci, vechiul sigiliu al târgului înfăţişa un patruped care a fost

interpretat drept iepure; ţinutul a dobândit un ciorchine de strugure.
Ţinutul Romanului apare cu trei plante (flori, interpretate drept spice de
grâu), în timp ce târgul de reşedinţă avusese faimosul cap de mistreţ.
În sfârşit, Neamţul reprezintă cel de-al treilea caz în care o veche pecete
de târg a dat stema ţinutului: capra (cu feluritele ei interpretări). Ea provine din
pecetea târgului Pietrei; pecetea Neamţului avusese un butuc de viţă-de-vie (v.
mai departe).
Astfel, din 11 cazuri analizate, numai în trei se constată o preluare a
însemnului din vechea pecete a târgului pentru emblema ţinutului (Iaşi, Tutova
şi Neamţ)17. În celelalte şapte, s-a preferat câte un simbol nou – cât de nou va fi
fost şi ce semnificaţie va fi avut, iată alte chestiuni la care nu se mai poate găsi
un răspuns. Este, însă, evident că, în acea etapă în care s-au fixat emblemele
ţinuturilor în forma pe care ne-o înfăţişează peceţile din 1817 şi 1819, nu a lucrat
un cunoscător de heraldică şi nici măcar cunoscători ai tradiţiilor sigilografice
din fiecare ţinut în parte; este de asemenea evident faptul că acţiunea respectivă
nu s-a bucurat de o coordonare centrală, fiind lăsată la voia, la îndemâna şi la
priceperea autorităţilor ţinutale. Cu atât mai interesantă devine transmiterea
simbolurilor de la târgul de reşedinţă la ţinut în cele trei cazuri – Iaşi, Tutova şi
Neamţ. Trebuie să tragem concluzia că acolo a existat o minte mai luminată şi
500 mai pricepută, care a înţeles sensul acţiunii şi a dispus să se lucreze într-un
anumit spirit.
E, desigur, de acceptat că târgurile au avut peceţi cu embleme/steme cu
mult înaintea ţinuturilor. O dovedeşte faptul că mărturiile emise de conducătorii
ţinuturilor (marii vătafi ori pârcălabii) poartă nu sigiliile instituţiei respective, ci
pe acelea personale ale emitenţilor. Şi e interesant de observat că, atunci când
documentul are ca emitenţi atât conducătorul târgului (şoltuzul), cât şi pe acela
al ţinutului, singurul însemn de instituţie este pecetea oraşului. Nici chiar
vornicul, reprezentantul domniei în târg, nu beneficia de un însemn instituţional,
pecetluind şi el cu sigiliul său de persoană privată. Totuşi, e în egală măsură de
crezut că ţinuturile puteau avea, fiecare, un însemn aparte, care trebuie să fi fost
reprezentat pe steagul sub care se adunau curtenii fiecărui ţinut, în unităţi care se
numeau şi ele tot „steaguri”.
Şi aşa, ajungem din nou la însemnele oraşelor.
Ceea ce ni s-a păstrat din vechea zestre sigilografică a Moldovei
veacurilor XVII–XVIII constituie un material nu foarte bogat, dar suficient

17
Această constatare contrazice mai vechea afirmaţie a lui D. Ciurea (op. cit.,
p. 162–163): „în a doua jumătate a sec. XVIII, unele din elementele figurative ale
sigiliilor oraşelor, intrate în tradiţie, au fost introduse şi în emblemele şi sigiliile unora
din ţinuturi (Vaslui, Botoşani, Bârlad, Neamţ, Dorohoi, Iaşi, Bacău etc.)”.
 Lumea animală în heraldica teritorială a Moldovei medievale

pentru a permite observaţii şi concluzii. Dar mai întâi trebuie să explic, pentru a
preveni o întrebare în acest sens, de ce limitez răstimpul doar la veacurile
XVII–XVIII. Ar fi, aceasta, un semn că, anterior, oraşele nu au avut peceţi ?
Bineînţeles că au avut, dar – cu puţine excepţii – nu s-au păstrat documentele
emise de cancelariile orăşeneşti pe care s-au aplicat acele peceţi. În cazul
scrisorilor trimise peste hotare (la Bistriţa, de exemplu), pecetluirea se făcea
pentru a închide scrisoarea, astfel încât, pentru a o deschide, trebuia ruptă
pecetea. Între documentele interne, actele emise de cancelariile orăşeneşti
(scaunele şoltuzilor) încep să se păstreze abia din a doua jumătate a veacului al
XVI-lea. Aşa se face că pentru unele târguri nu avem impresiuni sigilare
(Dorohoi) ori avem un număr foarte mic de impresiuni cu totul neclare (Bacău,
Hârlău). Cazul fericit al Neamţului ne arată, însă, existenţa unor peceţi vechi,
lucrate cu mare grijă şi cu mare pricepere. Pe un singur document, din 25
ianuarie 1599, s-a păstrat vechea emblemă a Neamţului (butucul de viţă-de-vie),
într-un sigiliu cu legenda în limba latină18. Următoarele documente emise la
scaunul şoltuzului de Neamţ au fost autentificate cu un sigiliu mizerabil, de o
factură cu totul inferioară şi cu legenda ilizibilă19. Majoritatea sigiliilor
orăşeneşti aparţin, ca realizare, acestei categorii. De aceea, eu cred că ele au
trebuit să fi fost precedate de altele, frumos lucrate, dar ale căror urme nu au mai
ajuns până la noi. De pildă, pecetea Bârladului, care sugerează clar o gândire
heraldică (peştii rotindu-se în jurul roţii de moară), poate fi o mărturie în 501
acest sens.
Deopotrivă, mi se pare că trebuie acordată mai multă atenţie unor
elemente care par stranii în legenda unor peceţi de târguri medievale. Astfel, în
pecetea târgului Vaslui, de la care s-a păstrat tot o singură impresiune, pe
documentul din vremea lui Vasile Lupu (1 septembrie 1641), s-a putut citi
numele lui Ştefan vodă (evident, ca fiind iniţiatorul sigiliului). Şi la Piatra a
existat un sigiliu care dădea numele lui Ştefan vodă, alături, însă, de văleatul
7021 (1513). S-au dat explicaţii pentru aceste menţiuni, dar toate au avut în

18
Documentul a fost editat, fără nici un comentariu, de Damian P. Bogdan şi Ioan
A. Vătămanu, Acte moldoveneşti din secolul XVI referitoare la aşezări din judeţul
Neamţ, în „Memoria Antiquitatis”, IV–V (1972–1973), 1976, p. 248–249, nr. 8 (foto în
p. 388); pentru pecete şi importanţa ei – Ştefan S. Gorovei, „Am pus pecetea oraşului”,
în „Magazin Istoric”, XII, 1978, 2, p. 35–38, 55 (acest articol a înfăţişat o parte din
materia şi concluziile comunicării Pe marginea unor sigilii municipale, citită la Institutul
de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol” în şedinţa din 4 martie 1978 şi care n-a mai
ajuns a fi publicată…).
19
D. Ciurea, op. cit., planşa II, fig. 10; în legendă, „pare a fi indicat numele celui
care a executat-o” (p. 162). Ulterior, Maria Dogaru (Sigiliile mărturii ale trecutului
istoric. Album sigilografic, Bucureşti, 1976, p. 160, nr. 145) a propus ca acest nume să
fie citit Zaharia, „probabil fost judeţ” (sic).
 Ştefan S. Gorovei

vedere mai degrabă nepotrivirile datorate epocii târzii din care datează aceste
mărturii sigilografice. Poate nu e nepotrivit să aşezăm aceste două cazuri de
sigilii cu reprezentări faunistice (Vaslui şi Piatra) alături de acela al Târgoviştei,
în a cărui legendă figurează cu toată claritatea numele „binecredinciosului Ion
Neagoe voievod”. Deşi păstrat pe documente mai târzii, nu e nici o îndoială că
sigiliul a fost făcut în vremea şi din iniţiativa lui Neagoe Basarab.
Aş zice, deci, că – frângând barierele convenţionale (ca într-o cursă cu
obstacole !) – n-ar fi rău să acceptăm că din domnia unui Ştefan vodă ar putea să
dateze o încercare de refacere a unora dintre sigiliile folosite în cancelariile
orăşeneşti. Când cunoaştem atenţia şi grija pe care, din motive lesne de înţeles,
dar asupra cărora nu se poate zăbovi aici, Ştefan cel Mare le-a arătat oraşelor de
sub stăpânirea sa, o asemenea încercare nu mai pare de domeniul imposibilului.
Pe de altă parte, când ştim cu câtă atenţie a condus acelaşi domn transformările
din propria lui stemă, nici interesul său pentru heraldica orăşenească nu ar mai
părea ieşit din comun. Specialistul pe care cu siguranţă l-a avut la îndemână
pentru stema lui şi pentru marile pisanii cu steme (cunoscute azi la Suceava şi la
Cetatea Albă, dar şi la Mănăstirea Putna) a putut fi consultat ori chiar pus să
lucreze şi în domeniul sigilografiei şi heraldicii orăşeneşti.
În ceea ce priveşte Vasluiul, se poate merge chiar puţin mai departe. În
1956, Emil Vîrtosu a semnalat existenţa unui „sigiliu mare, rotund, de închidere,
502 în ceară neagră”, pus de şoltuzul şi pârgarii acestui oraş pe o scrisoare trimisă
braşovenilor20. S-ar părea că Vîrtosu a văzut în treacăt această amprentă sigilară,
ori i-a fost comunicată doar sumara ei descriere: în acea etapă a cercetării, el a
menţionat doar faptul că avea un diametru mai mare decât sigiliile orăşeneşti
obişnuite, apropiindu-se de acela al târgului Baia (Ø 5 cm). În acelaşi an, a
anunţat că „de sigiliile altor târguri şi oraşe feudale”, între care şi Vasluiul, avea
să se ocupe „cu alt prilej”, atunci când putea să aibă „la îndemână întipăririle
sigilare necesare”21. Inutil de spus nu numai că acel „alt prilej” nu a mai venit
niciodată pentru Emil Vîrtosu, dar nici un alt specialist nu a avut, de atunci şi
până acum, curiozitatea să cerceteze respectivul document22, aşa încât nu ştim ce
(şi dacă) se mai poate recupera în privinţa imaginii din câmpul peceţii. Nu putem
face decât supoziţii: în chip firesc, ar trebui să se fi aflat tot cei doi peşti. Însă
diametrul raportat de Emil Vîrtosu poate îngădui bănuiala că era un sigiliu din

20
Emil Vîrtosu, Sigilii de târguri şi oraşe din Moldova şi Ţara Românească, în
„Analele Universităţii Bucureşti”, Seria ştiinţelor sociale (Istorie), 5, 1956, p. 150, nota 1.
21
Idem, Din sigilografia Moldovei şi a Ţării Româneşti, în Documente privind
istoria României, Introducere, II, Bucureşti, 1956, p. 461.
22
Probabil acela publicat Grigore G. Tocilescu, 534 documente istorice
slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul,
Bucureşti, 1931, p. 549, nr. 532.
 Lumea animală în heraldica teritorială a Moldovei medievale

veacul al XV-lea (de când se pare că datează şi documentul23). Era acesta sigiliul
din vremea unui Ştefan voievod ? Nu se poate omite faptul că Vasluiul intră în
scena istoriei moldoveneşti tocmai ca un „misto” aflat între posesiunile lui
Ştefan al II-lea, la împărţeala din 1435, chiar dacă, în chip bizar, nu avem nici o
informaţie anterioară despre el24. De asemenea, nu se poate trece cu vederea
ataşamentul lui Ştefan cel Mare faţă de acest târg, al cărui ocol l-a refăcut cu
multă grijă şi în care şi-a fixat o reşedinţă preferată. De domnia acestui voievod
se leagă, probabil, o sporire considerabilă a exportului de peşte către Braşov. Un
document braşovean din 1480–1481 arată marile cantităţi de peşte care treceau
munţii în Transilvania25. Cum aceste produse nu puteau proveni decât din zona
sudică a Moldovei, nu e de mirare că nu mai puţin de trei târguri din această
zonă (Vaslui, Bârlad şi Galaţi) vor fi dotate cu peceţi a căror emblemă trebuia să
simbolizeze tocmai bogăţia piscicolă.
În acest context, a aprecia – cu titlu de ipoteză – că pecetea cea mare
[sigillum maior sau velikaa pecat(á)26] a fost oferită Vasluiului de însuşi Ştefan
cel Mare poate să nu comporte o prea mare doză de îndrăzneală nejustificată.
Ajungând aici, nu pot să nu mai fac un pas în acest hăţiş de necunoscute,
pentru încă o constatare, care ar privi clasificarea peceţilor orăşeneşti după
calitatea execuţiei. Vechile peceţi, cu legende în limba latină (care trebuie să
dateze de pe la sfârşitul veacului al XIV-lea), de execuţie ireproşabilă, oferă
exemple minunate de sigilografie orăşenească autentică. În subiectul nostru, 503
peceţile de la Baia şi Roman, cu reprezentări animaliere, sunt şi rămân în fruntea

23
Nimic din conţinutul acestui act nu pare a constitui un temei sau indiciu pentru
formularea vreunei ipoteze cronologice.
24
Renate Möhlenkamp, Réflexions concernant les débuts de la ville de Vaslui, în
„Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol»”, XVIII, 1981, p. 1–18.
25
Gernot Nussbächer, Un document privind comerţul Braşovului cu Moldova la
sfârşitul secolului XV, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D.
Xenopol»”, XXI, 1984, p. 425–437 (I); XXII, 1985, 2, p. 667–678 (II); XXIII, 1986, 1,
p. 325–342 (III); XXV, 1988, 1, p. 319–330 (IV). Autorul arată: „Peştele era marfa care
avea pe departe ponderea cea mai mare în cadrul comerţului Braşovului cu Moldova” (II,
p. 328).
26
Formula slavă se află în documentul din 25 ianuarie 1599 (cf. supra, nota 18),
scris în prezenţa şoltuzului şi a pârgarilor de Neamţ, care l-au autentificat punând
pecetea cu legenda în limba latină; diametrul peceţii (3,5 cm) nu ar părea să o încadreze,
totuşi, în categoria celor mari. În sigiliul Cotnarilor, cu legenda în limba latină, pare a se
citi „Sigil[lum] minus”, pecetea mică (cf. Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 36, nota 2;
imaginea la D. Ciurea, op. cit., planşa V, fig. 23). Observaţia că „legenda celor două
sigilii ale Cotnarilor n-a putut fi descifrată” (ibidem, p. 162) se datorează faptului că
regretatul istoric nu observase că se afla în faţa unei legende în limba latină, aşteptându-se
la una în limba slavă.
 Ştefan S. Gorovei

clasamentului şi cu deosebire cea de la Roman, care este şi realizată sub imperiul

gândirii heraldice. Cele care vin ulterior, însă, ies de sub această constrângere. E
o altă lume care le comandă, sunt, desigur, şi alţi meşteri care confecţionează
tiparele. Şi una, şi ceilalţi, marchează o continuă decădere, o gândire joasă,
legată strict de realităţile materiale imediate, departe de gândirea heraldică,
departe de orice eleganţă, fantezie şi rafinament.
Însă între acestea două s-ar putea să se interpună o altă categorie, în care
execuţia este foarte bună, dar legenda e în limba slavă: aici s-ar aşeza pecetea
Sucevei – pe care o avem doar într-o formă renovată de meşteri care i-au
trunchiat legenda27 – şi pecetea Târgului Frumos. Aceasta din urmă merită o
privire mai atentă, nu numai pentru că imaginea din câmpul ei ţine de tematica
prezentului colocviu. Pasărea (cocostârc, barză, bâtlan – la rigoare, chiar şi
vultur !) a fost plasată în scut, ceea ce contrazice clasificarea propusă de Emil
Vîrtosu în 1956 şi care trebuie citată aici: „în sigilografia veche a Moldovei şi a
Ţării Româneşti se pot distinge două epoci: cea mai veche, în care stemele
ţărilor şi ale unor oraşe se află aşezate într-un scut, potrivit regulilor heraldice
[…]; a doua epocă, în care stemele municipale nu mai sunt aşezate în scut, ci
direct în câmpul sigiliului. Prima epocă arată existenţa unei tradiţii sigilare
clasice, adică atestă o influenţă a heraldicii şi sigilografiei străine asupra
heraldicii şi sigilografiei româneşti. Este vorba, în primul rând, de o influenţă a
504 heraldicii şi sigilografiei latino-ungare a Transilvaniei, de care se leagă direct şi
folosirea legendei în limba latină, la sigiliile domneşti şi la sigiliile de târguri şi
oraşe. A doua epocă reprezintă o tradiţie sigilară mai simplă, născută în parte din
realităţile şi nevoile locale, pe măsura ridicării şi dezvoltării târgurilor şi oraşelor
din Moldova şi Ţara Românească […]. Pentru sigiliile municipale, această nouă
tradiţie sigilară se vădeşte încă din prima jumătate a secolului al XVI-lea şi se
dezvoltă în a doua jumătate a aceluiaşi secol, atunci când apare şi cea mai mare
parte a sigiliilor municipale, cu embleme diferite şi cu legende în limba slavă”28.
Trebuie să recunoaştem că, pentru această „etapizare”, pecetea Târgului
Frumos pare a fi … buturuga mică: legendă în limba slavă, dar emblemă în scut
heraldic ! Oare acest caz nu reprezintă tocmai categoria intermediară bănuită mai

27
Un caz identic a semnalat Emil Vîrtosu în sigilografia muntenească: legenda
slavă a peceţii Argeşului (cu vultur bicefal !) a fost trunchiată cu prilejul unei renovări,
rămânând doar „Făcutu-s-au această pecete a Argeşului”; partea eliminată a putut fi
presupusă prin analogie cu sigiliul Târgoviştei: „în zilele…” (Emil Vîrtosu, op. cit.,
p. 494–495). La Suceava, din vechea legendă, renovarea a lăsat doar Pecatá sucavskago,
renunţându-se la cuvântul care califica aşezarea urbană; tot prin analogii, legenda din
pecetea Sucevei ar putea fi întregită Pecatá sucavskago miasta. Renunţarea la o parte a
textului sugerează, inevitabil, trecerea de la un format mare la unul mai mic – de la
sigillum majus la sigillum minus…
28
Emil Vîrtosu, op. cit., p. 461–462.
 Lumea animală în heraldica teritorială a Moldovei medievale

adineauri ? Categorie, dar, fireşte, şi etapă cronologică. Iar această etapă ar putea
să corespundă tocmai cu domnia lui Ştefan cel Mare, căruia începem să-i
întrevedem un rol şi în evoluţia reprezentărilor heraldice moldoveneşti.

Dar şi repertoriul reprezentărilor din câmpul acestor peceţi ne spune

câte ceva.
Peşti (doi sau trei), un rac, câte o pasăre (una identificată târziu drept
păun, alta barză ori vultur), câte un patruped (identificat drept cal, bou, lup,
capră/cerb sau iepure) – iată un inventar foarte sărac, lipsit nu numai de fantezie,
dar şi de precizie. E ca şi cum acestor strămoşi ai noştri le era totuna dacă oraşul
lor şi, în ultimă instanţă, ei înşişi, aveau ca „totem” un bou sau un iepure, un
curcan sau un păun şi dacă acest semn care îi reprezenta în lume era meşteşugit
desenat şi gravat de o „docta manu”, sau rezulta din zgârieturile mizerabile ale
vreunui ţigan oarecare.
O asemenea concluzie ar fi total greşită, pentru că s-ar stabili cu mare
pripeală şi în absenţa unui material abundent care să o justifice. Relativa
preponderenţă a reprezentărilor faunistice este, din contra, foarte expresivă: ea
oglindeşte realităţi ale veacurilor trecute şi mentalităţi ale oamenilor de atunci.
Prezenţa peştilor în peceţile folosite de bârlădenii, gălăţenii şi vasluienii din
vechime este dovada că beneficiarii respectivului însemn erau foarte mândri de
bogăţia naturală pe care o exploatau şi o valorificau cu neîndoielnice rezultate pe 505
plan economic. Unele patrupede (calul, boul, capra) exprimă aceleaşi realităţi.
Este, oare, necesar să se reamintească ce importanţă avea creşterea boilor, din a
căror vânzare se obţinea fără mare greutate, în veacul al XVI-lea, suma pentru
haraciul datorat Sublimei Porţi ? Însemnătatea calului29 nu mai necesită
sublinieri aparte în cadrul acestui colocviu.
Tocmai această relaţie directă şi strânsă cu realitatea imediată mi se pare
că pune un semn de întrebare la identificarea păsării de la Târgu-Frumos cu un
vultur şi a celei de la Botoşani cu un păun, ori a patrupedului de la Tecuci cu un
iepure. Concreteţea reprezentărilor a exclus, din vechea noastră sigilografie
municipală şi, mai apoi, districtuală, nu numai animalele fantastice, dar şi pe
acelea exotice. Dacă, dintre insecte, vor fi fost reprezentate albinele (în vreo
stemă pierdută, dar din care s-a tras aceea a ţinutului Vaslui, la începutul
secolului al XIX-lea), în schimb nimănui nu i-a trecut prin minte să pună un
fluture în vreo pecete orăşenească. Caracterul pragmatic al sistemului
sigilografic de la noi a exclus asemenea fantezii.
Lipsesc, de asemenea, jocurile şi combinaţiile de animale. Din acest punct
de vedere, repet, emblema Bârladului (cei trei peşti în jurul roţii de moară) este o
excepţie notabilă. Ar fi de analizat mai îndeaproape emblema din pecetea

29
Cf. şi Sorin Iftimi, Iaşii. Simbolurile unui oraş simbol, Iaşi, 2008, p. 42–43.
 Ştefan S. Gorovei

Ştefăneştilor, cu cele două păsări şi trei ramuri. Nu se poate vorbi, la noi, de

steme vorbitoare, care s-ar fi putut stabili în cazul unor sate cu nume precum
Coluneşti, Corbi/Corbeşti sau Vultureşti.
Constatarea este valabilă şi pentru reprezentările din domeniul vegetal:
viţa-de-vie la Cotnari şi la Neamţ, probabil şi la Hârlău, este simbolul unei
bogăţii importante şi aducătoare de venituri.
Aceste caracteristici ale vechii noastre sigilografii municipale explică şi
raritatea reprezentărilor de sfinţi şi de imagini religioase: la Siret, Sfântul Ioan
trebuie să vină din hramul ctitoriei doamnei Margareta-Muşata, după cum la
Suceava, Sfântul Gheorghe trebuie să fi o extensie a patronului Mitropoliei
Moldovei; crucea de la Hotin a fost apropiată de d-l Silviu Tabac de o
reprezentare a Crucii Calvarului, găsită pe zidurile cetăţii30. Emblema Băii, ca şi
stema Moldovei şi cea a Romanului – toate cu reprezentări faunistice – se
încadrează într-un alt sistem de gândire şi deci şi de codare, ceea ce poate să
spună ceva despre originea lor în alte straturi ale societăţii Moldovei medievale.

Lumea animală din heraldica teritorială a Moldovei medievale şi moderne

mi-a fost mai degrabă un pretext, un fundal, o canava care m-a ajutat să pun
alături idei şi observaţii care, altminteri, nu se leagă între ele şi care, pe de altă
parte, au fost stârnite tocmai de materialul de studiu. Într-o tematică foarte amplă
506 şi complicată şi care lasă loc de muncă pentru specialişti din diferite direcţii,
întrebările se nasc, răspunsurile se formulează şi totul se poate schimba de la o
etapă la alta a cercetării, dar şi a vieţii cercetătorului însuşi. La 30 de ani, am
simţit născându-se unele întrebări şi am îndrăznit să formulez unele răspunsuri.
La 60 de ani, alte întrebări mi-au apărut, sugerându-mi alte răspunsuri. Ceea ce
dovedeşte cel puţin un lucru: că, în adevăr, trecutul este absolut imprevizibil…

Fălticeni, 5–7 noiembrie 2010

30
Silviu Andrieş-Tabac, Heraldica teritorială a Basarabiei şi Transnistriei, cit.
(supra, nota 2), p. 26–28; idem, Introducere în heraldică. Noţiuni generale şi întregiri la
armorialul teritorial românesc, Bucureşti, 2008, p. 78–79.