Sunteți pe pagina 1din 15

Marte (planetă)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă


Jump to navigation Jump to search
Marte

Imagine în culori naturale, 2007[a]


Caracteristicile orbitei[3]
Epocă J2000
Afeliu 249.200.000 km (1,666 AU)
Periheliu 206.700.000 km (1,382 AU)
Axa semi-majoră 227.939.200 km (1,523 AU)
Excentricitate 0,0934
686,971 zile
Perioadă orbitală
(1,88082 ani; 668,5991 soli)

Perioadă sinodică 779,96 zile (2,1354 ani)


Viteza medie a mișcării de
24,007 km/s (86.430 km/h)
revoluție
Anomalia medie 19.412°[1]
 1,850° față de ecliptică;
 5,65° față de ecuatorul
Soarelui;
Înclinație
 1,67° față de planul
invariabil[2]

Longitudinea nodului
49,558°
ascendent
Argumentul perihelion 286,502°
Sateliți 2
Caracteristici fizice
Raza medie 3.389,5 ± 0,2 km [b] [4]
Raza ecuatorială 3.396,2 ± 0,1 km [b] [4]
Raza polară 3.376,2 ± 0,1 km [b] [4]
Aplatizare 0.00589±0.00015
Suprafață 144.798.500 km2 [5]
Volum 1,6318×1011 km3 [6]
Masă 6,4171×1023 kg [7]
Densitate medie 3,9335 g/cm3 [6]
Gravitație 3,72076 m/s2 [8]
Momentul factorului de inerție 0,3662 ± 0,0017 [9]
Viteză cosmică 5,027 km/s (18.100 km/h)
1,025957 zile
Perioadă de rotație siderală
24h 37m 22s [6]
Viteza rotației ecuatoriale 241,17 m/s (868,22 km/h)
Înclinare axială 25,19° față de planul ei orbital[10]
Ascensiunea dreaptă a polului 317,681 43°
nord 21h 10m 44s
Declinația polului nord 52,886 50°
 0,170 geometric [11]
Albedo  0,25 Bond[10]

Temp. la
min medie max
suprafață
Kelvin 130 K 210 K[10] 308 K
Celsius −143 °C[13] −63 °C 35 °C[14]
Fahrenheit −226 °F[13] −82 °F 95 °F[14]
Magnitudinea aparentă −2.94 to +1.86 [12]
Diametru unghiular 3.5–25.1″[10]
Atmosfera[10][15]
0,636 (0,4–0,87) kPa
Presiunea la suprafață
0,00628 atm
Compoziție atmosferică  95,97% dioxid de
carbon
 1,93% argon
 1,89% azot
 0,146% oxigen
 0,0557% monoxid
de carbon
 0,0210% vapori de
apă
 0,0100% oxizi de
azot
 0,00025% neon
 0,00008% apă
semigrea
 0,00003% krypton
 0,00001% xenon

Marte este a patra planetă de la Soare și penultima ca mărime din Sistemul Solar. Marte poartă
numele zeului roman al războiului și este adesea denumită Planeta Roșie,[16][17] deoarece oxidul
de fier predominant pe suprafața sa îi conferă un aspect roșiatic distinctiv între corpurile
astronomice vizibile cu ochiul liber.[18] Marte este o planetă telurică cu o atmosferă subțire, având
caracteristici de suprafață care amintesc atât de craterele de impact ale Lunii, cât și de văi,
deșerturi și calote glaciare polare ca ale Pământului.

Zilele și anotimpurile sunt comparabile cu cele ale Pământului, deoarece perioada de rotație,
precum și înclinarea axială în raport cu planul ecliptic sunt foarte similare. Marte găzduiește
Muntele Olimp, cel mai mare vulcan și cel mai cunoscut munte de pe orice planetă din Sistemul
Solar și Valles Marineris, unul dintre cei mai mari canioane din Sistemul Solar. Bazinul din
emisfera nordică acoperă 40% din planetă și poate fi un semn de impact imens.[19][20] Marte are
doi sateliți, Phobos și Deimos, care sunt mici și au o formă neregulată. Este posibil ca aceștia să
fie asteroizi captați,[21][22] similare cu 5261 Eureka, un troian al lui Marte.

Marte a fost explorată de numeroase nave spațiale fără echipaj. Mariner 4, lansat de NASA la 28
noiembrie 1964, a fost prima navă spațială care a vizitat Marte, cea mai mare apropiere de
planetă având loc la 15 iulie 1965. Mariner 4 a detectat slaba centură de radiații marțiene,
măsurată la aproximativ 0,1% din cea a Pământului și a surprins primele imagini ale unei alte
planete din spațiul profund.[23][24] La 20 iulie 1976, Viking 1 a efectuat prima aterizare de succes
pe suprafața marțiană.[25] Deși nava spațială sovietică Mars 3 a avut o amartizare lină în
decembrie 1971, contactul a fost pierdut după câteva secunde.[26] La 4 iulie 1997, nava spațială
Mars Pathfinder a aterizat pe Marte, iar la 5 iulie, roverul misiunii, Sojourner a devenit primul
rover robotic care a operat pe Marte.[27] Pathfinder a fost urmat de roverele Spirit și Opportunity,
care au aterizat în ianuarie 2004 și au funcționat până la 22 martie 2010 respectiv 10 iunie 2018.
[28][29]
Orbitatorul Mars Express, prima navă spațială a Agenției Spațiale Europeane a ajuns pe
orbită la 25 decembrie 2003.[30] La 24 septembrie 2014, Organizația indiană de cercetare spațială
a devenit a patra agenție spațială care a vizitat Marte, când misiunea sa interplanetară Mars
Orbiter Mission a ajuns cu succes pe orbită.[31][32]

Există investigații în curs de desfășurare care evaluează potențialul de locuibilitate din trecut al
lui Marte, precum și posibilitatea existenței vieții. Sunt planificate viitoare misiuni de
astrobiologie, inclusiv roverele Perseverance și Rosalind Franklin.[33][34][35][36] Apa lichidă nu
poate exista pe suprafața planetei Marte din cauza presiunii atmosferice scăzute, care este mai
mică de 1% de cea a Terrei,[37] cu excepția unor mici ridicări pentru perioade scurte.[38] Cele două
calote glaciare polare par a fi făcute în mare parte din apă.[39][40] Volumul de apă din calota
glaciară a Polului Sud, dacă este topită, ar fi suficient pentru a acoperi întreaga suprafață
planetară până la o adâncime de 11 metri.[41] În noiembrie 2016, NASA a raportat găsirea unei
cantități mari de gheață subterană în regiunea Utopia Planitia de pe Marte. Se estimează că
volumul de apă detectat este echivalent cu volumul de apă din Lacul Superior.[42][43][44]

Marte poate fi observat cu ușurință de pe Pământ cu ochiul liber, la fel și colorarea sa roșiatică.
Magnitudinea sa aparentă (strălucire) atinge -2,94,[12] care este depășită doar de Venus, Lună și
Soare.

Cuprins
 1 Nume
 2 Caracteristici fizice
o 2.1 Structura internă
o 2.2 Geologie de suprafață
o 2.3 Sol
o 2.4 Atmosferă
 2.4.1 Metan
 2.4.2 Aurora
o 2.5 Climă
 3 Sateliți
 4 Orbită și rotație
 5 Observații istorice
o 5.1 Observații antice și medievale
o 5.2 „Canale” marțiene
o 5.3 Explorare
 6 Impact cultural
o 6.1 „Marțieni” inteligenți
 7 Vezi și
 8 Note
 9 Referințe
 10 Legături externe
o 10.1 Imagini
o 10.2 Video

Nume
Planeta este numită după zeul roman al războiului, Mars, o asociere făcută datorită culorii sale
roșiatice care sugerează sânge.[45] În limba greacă, planeta este cunoscută sub numele de Ἄρης
Arēs, cu rădăcina inflexională Ἄρε- Are-.[46] De aici rezultă termeni tehnici, precum areologie
(geologia lui Marte) și numele stelei Antares.

„Mars” este, de asemenea, baza numelui lunii martie (din latinescul Martius mēnsis „luna lui
Marte”).

Caracteristici fizice
Marte are aproximativ jumătate din diametrul Pământului, cu o suprafață doar puțin mai mică
decât suprafața totală a uscatului Pământului.[10] Marte este mai puțin densă decât Pământul,
având aproximativ 15% din volumul Pământului și 11% din masa Pământului, ceea ce duce la
aproximativ 38% din greutatea suprafeței Pământului. Aspectul roșiatic-portocaliu al suprafeței
marțiene este cauzat de oxidul de fier (III) sau de rugină.[47] Alte culori comune de suprafață
includ auriu, maro, bronz și verzui, în funcție de mineralele prezente.[48]

Marte

Harta topografică a lui Marte

Comparație: Terra și Marte

Structura internă

La fel ca Pământul, Marte a suferit o diferențiere, ceea ce a avut ca rezultat un nucleu metalic
dens suprapus de materiale mai puțin dense.[49] Modelele actuale ale interiorului său implică un
miez cu o rază de aproximativ 1,794 ± 65 km constând în principal din fier și nichel cu
aproximativ 16-17% sulf.[50] Acest miez de sulfură de fier (II) este considerat a fi de două ori mai
bogat în elemente mai ușoare decât cel al Pământului.[51]

Nucleul este înconjurat de o manta de silicat care a format multe dintre caracteristicile tectonice
și vulcanice de pe planetă, dar pare să fie latent. Pe lângă siliciu și oxigen, cele mai abundente
elemente din crusta marțiană sunt: fier, magneziu, aluminiu, calciu și potasiu. Grosimea medie a
scoarței planetei este de aproximativ 50 km cu o grosime maximă de 125 km.[51] Crusta
Pământului are o medie de 40 km.

Marte este activ seismic, InSight înregistrând în 2019 peste 450 de cutremure și evenimente
conexe.[52][53]

Geologie de suprafață
Harta albedo a lui Marte

Marte este o planetă telurică alcătuită din minerale care conțin siliciu și oxigen, metale și alte
elemente care formează de obicei roca.

Suprafața lui Marte este compusă în principal din bazalt tholeiitic,[54] deși unele părți sunt mai
mult bogate în siliciu decât bazaltul tipic și pot fi similare cu rocile andezit de pe Pământ sau cu
sticla de siliciu. Regiunile de albedo scăzut sugerează concentrații de plagioclase, regiunile cu
albedo scăzut din nord prezintă concentrații mai mari decât cele normale de silicați și sticlă de
siliciu. Părți din zonele muntoase din sud includ cantități detectabile de piroxeni cu un conținut
ridicat de calciu. S-au găsit concentrații localizate de hematit și olivină.[55] O mare parte a
suprafeței este acoperită de praf fin de oxid de fier (III).[56][57]

Harta geologică a lui Marte, 2014[58]

Deși Marte nu are dovezi ale unui câmp magnetic global structurat,[59] observațiile arată că părți
ale scoarței planetei au fost magnetizate și că inversiunile geomagnetice au avut loc în trecut.
Acest paleomagnetism al mineralelor sensibil magnetic este similar cu benzile alternative aflate
pe fundul oceanelor Pământului. O teorie, publicată în 1999 și reexaminată în octombrie 2005
(cu ajutorul Mars Global Surveyor), indică faptul că aceste benzi sugerează o activitate tectonică
pe Marte în urmă cu patru miliarde de ani, înainte de dinamul planetar să fi încetat să funcționeze
și câmpul magnetic al planetei să se fi stins.[60]

Se crede că, în timpul formării Sistemului Solar, Marte a fost creat ca urmare a unui proces
stohastic de acreție a materialului de pe discul protoplanetar care orbita Soarele. Marte are multe
caracteristici chimice distinctive cauzate de poziția sa în Sistemul Solar. Elementele cu puncte de
fierbere relativ scăzute, cum ar fi clor, fosfor și sulf, sunt mult mai frecvente pe Marte decât pe
Pământ; aceste elemente au fost probabil împinse spre exterior de vântul solar energic al
tânărului Soare.[61]

După formarea planetelor, toate au fost supuse așa-numitului „Marele bombardament târziu”.
Aproximativ 60% din suprafața planetei Marte prezintă înregistrări ale impactelor din acea
perioadă,[62][63][64] în timp ce o mare parte a suprafeței rămase a fost probabil acoperită de bazine
imense de impact cauzate de aceste evenimente. Există dovezi ale unui bazin de impact enorm în
emisfera nordică a planetei Marte, care are laturi de 10.600 km cu 8.500 km sau de aproximativ
patru ori mai mare decât Bazinul Polul Sud-Aitken al Lunii, cel mai mare bazin de impact
descoperit până în prezent.[19][20] Această teorie sugerează că Marte a fost lovit de un corp de
dimensiunea lui Pluto acum aproximativ patru miliarde de ani. Evenimentul, despre care se crede
că este cauza dihotomiei emisferice marțiene, a creat bazinul neted Borealis care acoperă 40%
din planetă.[65][66]

Cum ar fi putut arăta Marte acum patru miliarde de ani (concept artistic).[67]

Istoria geologică a planetei Marte poate fi împărțită în mai multe perioade, dar următoarele sunt
cele trei perioade principale:[68][69]

 Perioada Noachian (denumită după Noachis Terra): Formarea celor mai vechi elemente
de suprafață existente pe Marte, în urmă cu 4,5 până la 3,5 miliarde de ani. Crusta
planetei formată în această epocă prezintă numeroase cratere de impact, multe dintre ele
masive (scară planetară). Se crede că protuberanța Tharsis, o zonă montană vulcanică, s-a
format în timpul acestei perioade, cu inundații extinse de apă lichidă la sfârșitul acelei
perioade.
 Perioada Hesperian (denumită după Hesperia Planum): acum 3,5 până la 3,3-2,9
miliarde de ani în urmă. Perioada hesperiană este marcată de formarea unor mari câmpii
de origine vulcanică.
 Perioada Amazonian (denumită după Amazonis Planitia): acum 3,3-2,9 miliarde de ani
până în prezent. Regiunile amazoniene au puține cratere cu impact de meteoriți, dar sunt
altfel destul de variate. Muntele Olimp s-a format în această perioadă, alături de curgerile
de lavă din alte zone de pe Marte.

Activitatea geologică se desfășoară încă pe Marte. Valea Athabasca prezintă urme de curgeri de
lavă datate la aproximativ 200 de milioane de ani în urmă. Curgerile de apă în grabenele din
Cerberus Fossae au avut loc cu cel mult 20 milioane de ani în urmă, indicând activitate vulcanică
cel puțin la fel de recentă.[70] La 19 februarie 2008, imaginile de la Mars Reconnaissance Orbiter
au arătat dovezi ale unei avalanșe pornite de pe o stâncă de 700 de metri înălțime.[71]

Sol
Expunerea de praf bogat în siliciu descoperit de rover-ul Spirit

Datele returnate de landerul Phoenix arată că solul marțian este ușor alcalin și conține elemente
cum ar fi magneziu, sodiu, potasiu și clor. Acești nutrienți se găsesc și în solurile de pe Pământ și
sunt necesare pentru creșterea plantelor.[72] Experimentele efectuate de lander au arătat că solul
marțian are un pH de bază de 7,7 și conține 0,6% perclorat de sare.[73][74][75][76] Aceasta este o
concentrație foarte mare și face solul marțian toxic.[77][78]

Pe întreaga suprafață a lui Marte, pe pantele abrupte ale craterelor, canioanelor și văilor, se
întâlnesc în mod obișnuit fâșii întunecate care cu timpul devin mai deschise. Uneori, astfel de
fâșii încep într-o zonă mică și apoi se întind pe sute de metri. Au fost, de asemenea, observate
dungi de-a lungul marginilor de stâncă și alte obstacole naturale de-a lungul cursului inițial.
Conform celei mai populare ipoteze, aceste dungi sunt straturi subterane întunecate de sol expuse
după avalanșe de praf sau turbioane de praf.[79]

Atmosferă

Atmosfera subțire a lui Marte vizibilă la orizont

Marte și-a pierdut magnetosfera în urmă cu 4 miliarde de ani,[80] probabil din cauza numeroaselor
impacte cu asteroizi,[81] astfel încât vântul solar interacționează direct cu ionosfera marțiană,
scăzând densitatea atmosferică prin eliminarea atomilor din stratul exterior. Atât sonda Mars
Global Surveyor cât și Mars Express au detectat particule atmosferice ionizate care scapă în
spațiu în urma planetei Marte,[80][82] și această pierdere atmosferică este studiată de către
orbitatorul MAVEN. Față de Pământ, atmosfera lui Marte este foarte subțire. Presiunea
atmosferică variază de la un nivel scăzut de 30 Pa pe Muntele Olimp la peste 1.155 Pa în Hellas
Planitia, cu o presiune medie la nivelul suprafeței de 600 Pa.[83] Pe Pământ, o astfel de presiune
se găsește la o altitudine de 35 km deasupra suprafeței mării.[84] Presiunea medie de suprafață
este de doar 0,6% din cea a Pământului. Presiunea în atmosfera lui Marte scade cu altitudinea
mai lent decât pe Pământ, scăderea relativă apare aproximativ la fiecare 10,8 km (pe Pământ la
aproximativ fiecare 6 km).[85] Acest lucru se datorează accelerației gravitaționale mult mai reduse
pe suprafața planetei Marte (aproximativ 38% din cea a Pământului).

Atmosfera de pe Marte este formată din aproximativ 96% dioxid de carbon, 1,93% argon și
1,89% azot împreună cu urme de oxigen și apă.[10][86] Atmosfera este destul de rarefiată,
conținând particule de aproximativ 1,5 µm în diametru, care conferă cerului marțian o culoare
opacă când este văzută de la suprafață.[87] Poate căpăta o nuanță roz datorită particulelor de oxid
de fier suspendate în atmosferă.[17]

Metan

Surse potențiale de metan (CH4) pe Marte

În atmosfera marțiană a fost detectat metan.[88][89] Concentrația de metan variază de la


aproximativ 0,24 ppb în timpul iernii, în nord la aproximativ 0,65 ppb în timpul verii.[90]

Metanul poate exista în atmosfera lui Marte o perioadă limitată de timp până când este distrus -
estimările duratei sale de viață variază de la 0,6–4 ani,[91][92] astfel încât prezența sa indică faptul
că o sursă activă de gaz trebuie să fie prezentă. Metanul ar putea fi produs printr-un proces non-
biologic, cum ar fi serpentinizarea care implică apă, dioxid de carbon și olivină minerală și care
este cunoscut a fi obișnuit pe Marte.[93] Formele de viață microbiană metanogenă sunt printre
surse posibile. Chiar dacă misiunile rover ar determina faptul că viața marțiană microscopică este
sursa metanului, formele de viață sunt probabil situate cu mult sub suprafață, în afara întinderii
roverului.[94]

Atmosfera de pe Marte (carbon, oxigen și hidrogen) realizat de sonda MAVEN în UV[95]

Aurora

În 1994, misiunea Mars Express a Agenției Spațiale Europene a găsit o strălucire ultravioletă
provenită de la „umbrele magnetice” din emisfera sudică. Marte nu are un câmp magnetic global
care ghidează particulele încărcate care intră în atmosferă. Marte are câmpuri magnetice multiple
în formă de umbrelă, în principal în emisfera sudică, care sunt resturi ale unui câmp global care a
scăzut în urmă cu miliarde de ani.

La sfârșitul lunii decembrie 2014, nava spațială MAVEN a NASA a detectat aurore răspândite în
emisfera nordică a planetei și a coborât la aproximativ 20-30 de grade latitudinea nordică a
ecuatorului lui Marte. Particulele care provoacă aurora au pătruns în atmosfera marțiană, creând
aurore sub 100 km deasupra suprafeței (aurorele Pământului variază între 100 km și 500 km
deasupra suprafeței). Câmpurile magnetice din vântul solar cad ca niște perdele peste Marte, iar
particulele încărcate urmează liniile câmpului magnetic al vântului solar în atmosferă,
determinând apariția aurorei în afara umbrelelor magnetice.[96]

La 18 martie 2015, NASA a raportat detectarea unei aurore care nu este pe deplin înțeleasă și a
unui nor de praf neexplicat în atmosfera de pe Marte.[97]

În septembrie 2017, NASA a raportat că nivelurile de radiații de pe suprafața planetei Marte au


fost temporar dublate și au fost asociate cu o aurora de 25 de ori mai strălucitoare decât oricare
observată anterior, din cauza unei furtuni solare masive și neașteptate, la mijlocul lunii.[98]

Climă

Dintre toate planetele Sistemului Solar, anotimpurile de pe Marte sunt cele mai asemănătoare cu
cele de pe Terra, datorită înclinării similare a axei de rotație a ambelor planete pe planul orbitei.
Lungimile anotimpurilor marțiene sunt de aproximativ două ori mai mari decât cele ale
Pământului, deoarece distanța mai mare a lui Marte față de Soare face ca anul marțian să aibă o
durată echivalentă cu aproximativ doi ani pe Pământ. Temperatura suprafeței de pe Marte
variază de la valori minime de aproximativ -143 °C (iarna la calotele glaciare)[13] până la maxime
de până la 35 °C (vara la ecuator).[14] Intervalul mare de temperaturi se datorează atmosferei
subțiri care nu poate stoca multă căldură solară, presiunea atmosferică scăzută și inerția termică
scăzută a solului marțian.[99] Planeta este de 1,52 ori mai departe de Soare decât Pământul,
rezultând doar 43% din cantitatea de lumină solară.[100]

Clima de pe Marte este afectată și de excentricitatea relativ mare a orbitei sale. Marte este
aproape de periheliu când este vară în emisfera sudică și iarnă în emisfera nordică și aproape de
afeliu când este iarnă în emisfera sudică și vară în nord. Ca urmare, anotimpurile din emisfera
sudică sunt mai extreme, iar anotimpurile din nord sunt mai blânde. Temperaturile de vară în sud
pot fi mai calde cu până la 30 °C decât vara în nord la aceeași latitudine.[101]

Marte are cele mai mari furtuni de praf din Sistemul Solar, atingând viteze de peste 160 km/h.
Acestea pot varia de la o furtună pe o suprafață mică, până la furtuni gigantice care acoperă
întreaga planetă. Furtunile globale tind să apară atunci când Marte este cel mai aproape de Soare
și crește temperatura.[102]
Marte (înainte/după) o furtună de praf globală (iulie 2018)

Furtunile de nisip sunt un fenomen foarte periculos în contextul viitoarelor zboruri către Marte.
Suprafața planetei devine opacă la razele soarelui și totul este acoperit cu un strat de praf fin.
Acest lucru poate avea un efect negativ asupra dispozitivelor mecanice și electronice care
operează pe planetă, inclusiv a panourilor solare, ale căror performanțe vor scădea semnificativ.
Aceste ipoteze au fost confirmate în timpul furtunii globale de praf din 2007, după care s-a
observat o scădere semnificativă a energiei generate de panourile solare instalate la bordul
roverului Oportunity .

Sateliți
Articole principale: Sateliții naturali ai lui Marte, Phobos (satelit) și Deimos (satelit).

Imagine HiRISE în culori îmbunătățite a lui Phobos, care prezintă o serie de canale și cratere, în
mare parte paralele cu craterul Stickney din dreapta

Imagine HiRISE în culori îmbunătățite a lui Deimos (nu la scară)

Marte are doi sateliți naturali relativ mici, în formă neregulată, ale căror orbite sunt foarte
aproape de planetă: Phobos (diametru de aproximativ 22 km) și Deimos (diametru de
aproximativ 12 km). Ei pot fi asteroizi captați sau corpuri formate din materie ejectată de
impacturile cu planeta.[103] Ambii sateliți au fost descoperiți în 1877 de Asaph Hall. Numele lor
provine de la fii zeului grec al războiului Ares: Phobos („panică”, „frică”) și Deimos („teroare”,
„temere”), care în mitologia greacă și-au însoțit tatăl în bătălii. Echivalentul lui Ares în mitologia
romană a fost Marte.[104][105] În greaca modernă, planeta își păstrează numele vechi de Ares (Aris:
Άρης).[106]

De la suprafața lui Marte, mișcările lui Phobos și ale lui Deimos apar diferit de cele ale Lunii.
Phobos răsare la vest, apune la est și răsare din nou după doar 11 ore. Deimos, fiind în afara
orbitei sincrone - unde perioada orbitală s-ar potrivi cu perioada de rotație a planetei - răsare la
est, dar se mișcă lent. Perioada orbitală a lui Deimos (de aproximativ 30,5 ore) depășește ziua
solară marțiană (24,5 ore). Pentru un observator aflat la ecuator, de la răsărit până la apus trec 2,7
zile.[107]
Orbitele lui Phobos și Deimos (la scară)

Deoarece orbita lui Phobos se află sub altitudinea sincronă, forța mareică de pe planeta Marte îi
reduce treptat orbita. În aproximativ 50 de milioane de ani, s-ar putea să se prăbușească pe
suprafața lui Marte sau să se despartă într-o structură de inel în jurul planetei.[107] Deimos este
mult mai departe de planetă, forța mareică este mică pe ea, dar teoretic, la fel ca Luna
Pământului, se îndepărtează lent de planetă.

Originea celor doi sateliți nu este bine înțeleasă. Până de curând, se credea că, datorită albedo-ul
lor scăzut și a compoziției condrit carbonat, acestea erau considerate similare cu asteroizii,
susținând teoria capturii. Orbita instabilă a lui Phobos pare să indice o captare relativ recentă.
Ambele au însă orbite circulare, în apropierea ecuatorului, lucru neobișnuit pentru obiectele
capturate, iar dinamica de captare necesară este complexă. Acreția în istoria timpurie a lui Marte
este o altă posibilitate credibilă, care însă nu explică de ce compoziția lor pare să semene cu
asteroizi și nu cu Marte.

O a treia posibilitate este implicarea unui al treilea corp sau un tip de perturbare a impactului.[108]
Noi dovezi observaționale indică faptul că Phobos are un interior extrem de poros[109] care indică
că acesta conține în principal silicate stratificate și alte minerale cunoscute de pe Marte,[110] ceea
ce sugerează formarea sa din materialul evacuat prin impactul cu suprafeța planetei, care ulterior
s-a contopit,[111] similar cu teoria predominanta pentru originea Lunii. Deși spectrele suprafețelor
sateliților în lumina vizibilă și în infraroșu apropiat seamănă cu cele ale asteroizilor din centura
exterioară, spectrul lui Phobos în infraroșu îndepărtat nu seamănă cu nici un condrit. [110]

Orbită și rotație

Marte se află la aproximativ 230 de milioane km de Soare; perioada sa orbitală este de 687 zile
(terestre), reprezentată în roșu. Orbita Pământului este în albastru.

Distanța medie a lui Marte față de Soare este de aproximativ 230 milioane km iar perioada
orbitală (an marțian) durează cât 687 zile pe Terra. O zi pe Marte (numită sol) este doar puțin
mai lungă decât o zi pe Terra: 24 ore, 39 minute și 35,244 secunde.[112] Un an marțian este egal
cu 1,8809 ani pe Terra sau 1 an, 320 zile și 18,2 ore.[10]
Înclinarea axială a lui Marte este de 25,19 grade în raport cu planul său orbital, care este similară
cu înclinarea axială a Pământului.[10] Drept urmare, Marte are anotimpuri ca Pământul, deși pe
Marte sunt aproape de două ori mai lungi, deoarece perioada sa orbitală este mult mai lungă. În
orientarea sa actuală, polul nord al lui Marte indică o direcție similară cu locația stelei Deneb.[15]

Marte are o excentricitate orbitală relativ pronunțată, de aproximativ 0,09; printre planetele
Sistemului Solar numai Mercur are o excentricitate orbitală mai mare. Se știe că în trecut, Marte
a avut o orbită mult mai circulară. La un moment dat, cu 1,35 milioane de ani în urmă (ani
tereștri), Marte a avut o excentricitate de aproximativ 0,002, mult mai mică decât cea a
Pământului de astăzi.[113] Ciclul de excentricitate al lui Marte este de 96.000 de ani tereștri,
comparativ cu ciclul Pământului de 100.000 de ani.[114] Marte are un ciclu de excentricitate mult
mai lung, cu o perioadă de 2,2 milioane de ani tereștri, iar acest lucru suprapune ciclul de 96.000
de ani din graficele de excentricitate. În ultimii 35.000 de ani, orbita lui Marte a devenit ceva mai
excentrică din cauza efectelor gravitaționale ale celorlalte planete. Distanța cea mai apropiată
între Pământ și Marte va continua să scadă ușor pentru următorii 25.000 de ani.[115]

Observații istorice
Observații antice și medievale

Galileo Galilei, prima persoană care a văzut Marte prin telescop[116] în 1610.[117]

Vechii sumerieni credeau că Marte era Nergal, zeul războiului și al bolilor.[118] Existența lui
Marte ca obiect rătăcitor pe cerul nopții a fost înregistrată de astronomii egipteni antici și, până
în 1534 î.Hr., erau familiarizați cu mișcarea retrogradă a planetei.[119] În perioada Imperiului
Neobabilonian, astronomii babilonieni făceau înregistrări periodice despre pozițiile planetelor și
observații sistematice ale comportamentului lor. Despre Marte, ei știau că la fiecare 79 de ani
există 37 de perioade sinodice sau 42 de cicluri zodiacale. Au inventat metode aritmetice pentru
a face corecții minore la pozițiile previzionate ale planetelor.[120][121] În Grecia antică planeta era
cunoscută sub numele de Πυρόεις (Pyrόeis).[122]

În secolul al IV-lea î.Hr., Aristotel a remarcat că Marte a dispărut în spatele Lunii în timpul unei
ocultări, indicând faptul că planeta era mai departe.[123] Ptolemeu, un grec care trăia în
Alexandria,[124] a încercat să abordeze problema mișcării orbitale a lui Marte. Modelul lui
Ptolemeu și lucrarea sa colectivă asupra astronomiei au fost prezentate în colecția cu mai multe
volume Almagest, care a devenit tratatul autoritar asupra astronomiei occidentale pentru
următoarele paisprezece secole.[125] Literatura din China antică confirmă faptul că Marte a fost
cunoscută de astronomii chinezi nu mai târziu în secolul al IV-lea î.Hr.[126] În culturile din Asia
de Est, Marte este denumită în mod tradițional „steaua focului” (chineză:火星 ), pe baza celor
cinci elemente.[127][128][129]

În timpul secolului al XVII-lea, aristocratul danez Tycho Brahe a măsurat paralaxa diurnă a lui
Marte pe care Johannes Kepler a folosit-o pentru a face un calcul preliminar al distanței relative
față de planetă.[130] Când telescopul a devenit disponibil, paralaxa diurnă a lui Marte a fost din
nou măsurată în efortul de a determina distanța Soare-Pământ. Aceasta a fost realizată pentru
prima dată de Giovanni Domenico Cassini în 1672. Măsurătorile timpurii de paralaxă au fost
împiedicate de calitatea instrumentelor.[131] Singura ocultare a lui Marte de către Venus observată
a fost cea din 13 octombrie 1590, văzută de Michael Maestlin la Heidelberg.[132] În 1610, Marte a
fost privită de astronomul italian Galileo Galilei, care a fost primul care a văzut-o prin telescop.
[117][116]
Astronomul olandez Christiaan Huygens a fost primul care a observat detaliile suprafeței
sale și a determinat perioada de rotație a planetei.[133]

„Canale” marțiene

Harta lui Schiaparelli, indicând canalele marțiene


Articol principal: Canale marțiene.

Până în secolul al XIX-lea, rezoluția telescoapelor a atins un nivel suficient pentru identificarea
caracteristicilor suprafeței. La 5 septembrie 1877 a avut loc o opoziție perihelică când Marte a
fost deosebit de aproape de Pământ. Astronomul italian Giovanni Schiaparelli a profitat de
această situație pentru a crea prima hartă a lui Marte cu ajutorul telescopului său de 22 cm. El a
observat niște linii lungi, drepte, pe suprafața lui Marte, pe care le-a numit canali, care s-au
dovedit ulterior o iluzie optică. Schiaparelli le-a considerat un fenomen natural și le-a dat nume
de râuri cunoscute pe Pământ.

Percival Lowell, aici în timp ce observa Venus (1914), a fost un mare observator al lui Marte și
și-a publicat lucrările în trei cărți dedicate „planetei roșii”.
Influențat de observații, orientalistul Percival Lowell a fondat un observator care avea telescoape
de 30 și 45 cm. Observatorul a fost folosit pentru a observa Marte în 1894 și la următoarele
opoziții mai puțin favorabile. A publicat mai multe cărți despre Marte și viața de pe planetă, care
au avut un impact mare asupra publicului.[134][135] Canali au fost descoperite în mod independent
de alți astronomi, ca Henri Joseph Perrotin și Louis Thollon Nice, folosind unul dintre cele mai
mari telescoape din acea vreme.[136][137]

Schimbările sezoniere (constând în diminuarea calotelor polare și a zonelor întunecate formate în


timpul verii marțiene) în combinație cu canalele au dus la speculații despre viața pe Marte
inclusiv credința de multă vreme că Marte conține mări și vegetație vastă. Telescoape existente
atunci nu aveau o rezoluție suficientă pentru a furniza dovezi concludente. Pe măsură ce au fost
construite telescoape mai mari, au fost observate linii drepte din ce în ce mai puțin lungi. În
timpul unei observații efectuate în 1909 de către Flammarion cu un telescop de 84 cm, au fost
observate modele neregulate, dar nu s-au observat canali.[138]

Explorare

Articol principal: Explorarea planetei Marte.

În 1965 sonda Mariner 4 a ajuns la planetă pentru prima dată. Mariner 9 și Viking au permis
realizarea unor hărți mai bune ale planetei Marte folosind datele din aceste misiuni. Un alt salt
important a fost misiunea Mars Global Surveyor, lansată în 1996, care a funcționat până la
sfârșitul anului 2006 și care a permis hărți complete, extrem de detaliate ale topografiei marțiene,
câmpului magnetic și mineralelor de pe suprafața planetei.[139] Aceste hărți sunt disponibile
online; de exemplu, pe Google Mars. Mars Reconnaissance Orbiter și Mars Express au continuat
să exploreze cu noi instrumente și să sprijine misiunile de debarcare.

NASA oferă două instrumente online: „Mars Trek”, care oferă vizualizări ale planetei folosind
date din 50 de ani de explorare și „Experience Curiosity”, care simulează călătoriile pe Marte în
3-D cu Curiosity.[140]