Cum ați caracteriza un proces de negociere în care cadrul didactic dorește ca elevul să facă

ceva anume, dar acesta nu vrea nimic de la cadrul didactic? Ce s-ar putea face?

În calitate de cadru didactic la început de carieră, mărturisesc că adesea mă confrunt

cu mici dileme în ceea ce privește negocierea cu elevii și medierea conflictelor care sunt
inerente câtorva dintre cursurile/ lecțiile predate. Până în momentul de față, pot spune cu mare
mândrie că forța divină m-a ferit de situații de negociere eșuată, chit că nu m-am aflat în
postura de a parcurge cele patru faze principale ale negocierii, propuse de Gavin Kennedy
(pregătirea, dezbaterea, propunerea, tranzacționarea).

Totuși, dacă m-aș afla într-o situație asemănătoare celei prezentate în titlul temei,
singura metodă pe care aș fi în măsură să o aplic ar fi acea de a aplica una din tehnicile de
negociere prezentate în cadrul cursurilor de mediere, și anume cea a onestității, în sensul de a
fi deschisă în a găsi soluții creative de a ajuta la modul real elevul cu care aș purta negocierea.
Una din tacticile prezentate se refera la apelul la simțuri. Aceasta se utilizează atunci când din
punct de vedere rațional, partenerul de negociere nu consimte la un anumit lucru pe care
cadrul didactic îl cere. Se face apel la colaborarea anterioară, mândria personală sau rațională,
amintirea unor momente plăcute petrecute împreună în cadrul unor acțiuni de protocol ( ex Îți
aduci aminte de lecțiile l care ai participat activ, ai respectat cerințele și ai fost recompensat?).
Imediat după aducerea în discuție a situațiilor pozitive anterioare, s-ar reveni la discuția de
bază, la subiectul neplăcut, reprezentat de refuzul elevului de a acționa la rugămintea
profesorului.

Sunt de părere că recompensa prin notare e adesea singura cu care elevii noștri sunt
obișnuiți, pentru care adesea muncesc în plus, din dorința de a câștiga stima de sine sau cea a
celor din jur. Mai ales în vremurile de astăzi, când notele încep să conteze din ce în ce mai
puțin, elevii noștri au nevoie de o susținere aparte din partea cadrelor didactice. Adesea,
colegii de breaslă atribuie abilitățile de mediere și negociere vârstei fragede – mărturisesc că
adesea aud replica Ești tânără, copiii te plac și te ascultă. Adesea accept complimentul – sau
poate critica –alteori le ofer părerea mea cu privire la acest subiect delicat, argumentând că
elevii noștri au nevoie să se simtă utili la curs, chit că nu vor face performanță la acea materie.
Mereu găsesc câte ceva să le dau de lucru, să simtă ca pot fi buni.

Ce s-ar putea face când elevul nu vrea nimic de la profesor? Elevul ar trebui motivat
sa lucreze pentru sine, nu pentru note. În cele din urmă, cred ca orice mediere de succes

1
depinde, pe lângă tehnicile clasice, de deschiderea pe care cadrul didactic o are spre a păstra o
relație de bună colaborare și comunicare cu elevii săi. Personal, sunt într-o continuă căutare
de subiecte comune de discuții cu elevii mei, astfel încât ei să simtă că au alături mai degrabă
un prieten decât un cadru didactic mai puțin implicat și mai dedicat predării decât motivării
elevilor. Deși discutabilă, consider că alegerea unei abordări de predare/colaborare mai puțin
formală ar putea da roade în cazul elevilor mai puțin (spre deloc) motivați de note, puncte în
plus ori medii mari.

În concluzie, deși nu mă consider în măsură să elaborez o soluție problemei

menționate, sunt de părere ca noi, cardele didactice, avem (sau ar trebui să avem) darul de a
înțelege mai mult, de a obliga mai puțin și de a convinge că o bună conduită implică
îndeplinirea anumitor sarcini mai puțin plăcute și atâta timp cat elevilor le place să fie
respectați, trebuie sa respecte și ei la rândul lor. Din punctul meu de vedere, un elev care
simte că e respectat și apreciat va dori, în cele din urma, să colaboreze, să facă acel lucru cerut
de profesor. În ceea ce mă privește, negocierea ar consta în valorificarea, aprecierea și
încurajarea elevului.

Sabina-Lucia Grapini