Învățarea.

Concept și modele

Învățarea poate fi definită în mai multe moduri, dar majoritatea psihologilor o definesc
drept o schimbare relativ permanentă a comportamentului care rezultă din experiență.
Când vorbim de învățare, suntem mereu tentați să o raportăm la ființa umană.
Învățarea nu este însă un fenomen exclusiv uman. Ea se regăsește și în conduita animalelor și,
în general, în întreaga lume vie, împletindu-se strâns cu un alt fenomen, cel de adaptare. Unii
autori chiar definesc învățarea ca fiind procesul de adaptare a organismului la mediu.
Învățarea este răspândită în întreaga lume vie, dar conținutul, complexitatea și, mai ales,
semnificația ei pentru organism depind de treapta de evoluție pe care se află organismele care
sunt supuse învățării.1
Psihologia învățării se concentrează pe o serie de subiecte legate de modul în care
oamenii învață și interacționează cu mediile lor. Problematica învățării este abordată de mai
multe discipline: pe de o parte biologia și biochimia, care sunt preocupate de determinarea
mecanismelor neurofiziologice ale învățării, iar pe de altă parte, psihologia, pedagogia,
sociologia, epistemologia, care sunt preocupate de dimensiunea individuală și socială a
învățării, de condițiile în care se produce învățarea, de optimizarea învățării școlare.
Cu toate această arie largă de preocupări, prioritatea istorică și științifică aparține
psihologiei și ea a fost impusă de pionierii domeniului: Hermann Ebbinghaus, Edward
Thorndike și John B. Watson.
Învățarea se manifestă ca o modificare a comportamentului, iar producerea ei este
dedusă din compararea comportamentului de care era capabil individul înainte de a fi pus
într-o situație de învățare oarecare cu comportamentul de care dă dovadă după acest
tratament. Teoreticienii care concep învățarea drept o schimbare în comportament subliniază
faptul că nu toate modificările produse de comportament sunt un rezultat al învățării, ci doar
acelea care au apărut ca urmare a experienței individuale și nu pot fi explicate prin cauze
biologice, cum ar fi, de exemplu, maturizarea organismului. În plus, modificarea
comportamentului trebuie să fie relativ trainică, adică să fie aptă să se mențină în timp.
Încercările psihologilor de a da o explicație adecvată modului în care se produce
învățarea sunt extrem de numeroase și diverse, ceea ce a lăsat de multe ori impresia că
elaborarea unui model unitar și coerent al acestei complexe activități psihice ar fi practic
imposibilă.
Au existat și încercări de sistematizare, de pildă Hilgard și Bower identifică două
direcții principale în analiza psihologică a învățării: teoriile de tip stimul-reacție (S-R) și
teoriile cognitive.2

1
Sălăvăstru, D. – Psihologia educației, p. 13, Ed. Polirom, Iași, 2004
2
Hilgard, E., Bower, G. – Teorii ale învățării, p. 14, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1974
 Preocupări mai recente de sistematizare a modelelor învățării (R.E.Mayer) arată că,
până în prezent, psihologia educațională a operat cu trei mari metafore (sau paradigme) ale
învățării: metafora asociaționistă, metafora constructivistă și metafora procesării informației.
Cunoașterea teoretică a modelelor permite înțelegerea acelor aspecte ale învățării în
clasă pe care un model le explică cel mai bine. Înțelegerea legăturilor dintre modele îi asigură
educatorului cadrul necesar pentru a prevedea, a facilita și controla în mod adecvat procesul
de învățare al elevilor săi.