Anca Theodora

SCRCE – An I

Caracteristicile liricii lui Benjamin Fondane

Oricine se ocupă de personalitatea lui B. Fundoianu/ Benjamin Fondane va trebui să

accepte cîteva adevăruri, unele, dar nu toate, devenite locuri comune ale exegezei. Scriitorul
este inclasabil. Nu poate fi subordonat nici unei mişcări literare, nici unei direcţii ideatice. A
ilustrat numeroase atitudini, nu s-a cantonat în nici una.
Există, în fiecare perioadă a vieţii sale, unele trăsături dominante, care îl apropie de o
anume direcţie literară sau filosofică, fără ca acestea să fie singulare şi fără ca ele să aibă
obligatoriu o tradiţie în formarea sa sau o consecvenţă în viitorul său.
Există totuşi o anume structură psihică/ creativă care poate fi descifrată prin
interpretarea ansamblului existenţei şi al operei: dominanta ei este raportarea la realitate,
printr-un intermediar cultural modelator. De aici, prelucrarea continuă de influenţe, fără fixare
la vreuna, lectura întregii literaturi anterioare în funcţie de ceea ce Lacan a numit „stadiul
oglinzii”: regăsirea de sine în modelul/ adult, anterior, resimţit ca superior; autoproiectarea în
modelul construit după impulsuri personale. Cu reversul ei: obsedanta dorinţă de dobîndire a
independenţei psihice şi intelectuale, tradusă în încercări continue de încorporare/ detaşare de
model. „Originalitatea”, absentă sau căutată, devine cuvîntul definitoriu pentru întregul
demers psiho-intelectual al scriitorului. Corolarul ei este încrederea, exagerată sau disperată
(depinde de direcţia din care e privită), în forţele creatoare proprii, excesivul orgoliu creator al
lui Fundoianu, sancţionat adesea de contemporanii săi.
O altă consecinţă este schimbarea rapidă a referitului, silind receptorul la salturi /
punţi uriaşe între domenii. Trăsătură poetică excepţională, în discursul logic, de tip critic sau
filosofic, imposibilitatea de focalizare şi de dezvoltare ierarhizată a argumentelor este
resimţită de receptor ca o slăbiciune şi un obstacol. Fundoianu/ Fondane se întemeiază, firesc,
pe acelaşi tip de gîndire în poezie, în critică şi în filosofie, ceea ce nu îl avantajează
întotdeauna. Este însă consecvent cu sine atunci cînd adoptă ca singură situare ontologică
posibilă recunoaşterea iraţionalului/ vitalului neîngrădit de reguli ca forţă constitutivă a
existenţei şi a literaturii.
Toate acestea, grefate pe un temperament puternic pasional, înclinat spre atitudini
radicale, produc un fond labil, din care ţîşnesc, continuu şi surprinzător, metafore personale
care luminează dintr-odată în mod neaşteptat amalgamul de împrumuturi. Această capacitate
metaforică – revelatoare intelectual constituie adevăratul talent al scriitorului.
„B.Fundoianu este, în literatura română, în continuare, neintegrat” 1. S-a încercat
explicatia acestei nedreptăti prin faptul că B. Fundoianu este, în româneste, autorul unui
singur volum de poezie, intitulat „Privelisti”. Se adaugă, cu sigurantă si plecarea din România,
încă de la o vârstă fragedă. Aici el se afirmase deja ca un poet original, iar foiletoanele sale nu
treceau deloc neobservate. Pentru unii poate fi uimitor ca un tânăr autor, care frecventa
cenaclul de la „Sburătorul”, care fusese apreciat de Lovinescu si de grupul din jurul revistei
„Viata românească”, la mai putin de un an de la aparitia volumului său „Imagini si cărti din
Franta”, se decide, în mod brusc, să plece la Paris. Premisele acestei plecări trebuie căutate
chiar în opera sa, în felul său de a gândi, de a vedea lumea, în general si literatura, în special.
„Am apărut întâia oară - când toamna-mi injecta în carne o somnolentă maladivă - c-
un cântec de toamnă”, mărturisea B. Fundoianu lui Ov. Densusianu în 1915, caracterizându-si
debutul cu o netă distantă critică. Cel care vorbea despre un trecut al său, nu era decât un
adolescent de saptesprezece ani, născut la 14 noiembrie 1898.
„Ce fel de poezie este poezia lui B. Fundoianu ? Bucolică ? Naturistă ? Simbolistă ?
Constructivistă ? Traditionalist-simbolistă ? Expresionistă ?”, acestea sunt rândurile cu care
D. Micu îsi începe prefata la volumul de „Poezii” al lui B. Fundoianu.
E. Lovinescu a catalogat-o „traditională, rurală am putea spune, cu boi si băligar,
bucolică, fără să fie idilică, cu peisagii de provincie moldovenească, în care numai accentul si
notatia interesantă, desi cu influente argheziene, sunt moderniste”. Spre a-l contrazice pe E.
Lovinescu, G. Călinescu (1985) îsi începe comentariul din „Istoria literaturii române de la
origini până în prezent” cu observatia că „traditionalismul” de care s-a vorbit la B. Fundoianu
„reprezintă o formă de modernism”. O observatie profundă, dar care nu a fost dezvoltată de
critic decât în sensul unui „simbolism traditionalist”. Fundoianu e încadrat la Poezia roadelor,
alături de Ion Pillat, iar traditionalismul său e definit ca un „panteism olfactiv si tactil, o
îmbătare de exalatiile vitale”.
S-ar fi putut crede că modernitatea poeziei lui Fundoianu nu mai constituie astăzi un
subiect demn de a fi discutat. Dar Eugen Simion, a calificat în trecere poezia sa drept
„traditională si metafizică, cu o retorică veche, în ritmuri de metronom clasic !”. Era de fapt
un repros adresat lui Ov. S. Crohmălniceanu, care, în „Literatura română între cele două
războaie mondiale”, îl situase pe B. Fundoianu printre avangardisti. Pe de altă parte, Marin
Mincu spune că la autorul nostru „nu mai poate fi vorba de o poezie traditionalistă”, fără a ne
preciza în continuare, de ce el trebuie catalogat printre „poetii avangardisti adevărati”. Există
deci numeroase diferente de opinii între critici si, de aceea, notiunile
de traditionalism si avangardism nu trebuie absolutizate, iar B. Fundoianu nu trebuie în mod
obligatoriu să fie ori traditionalist ori avangardist.
In ce constă adeziunea lui B. Fundoianu la simbolism ne dă seama încă din
„Lămurirea despre simbolism”, ce prefatează „Tăgăduinta lui Petru”. Autorul spune că
simbolismul se opune mai întâi claritătii, căci „s-a scris atâta vreme clar, supărător de clar”.
După el, simbolismul nu înseamnă numaidecât „neologism, maladiv, straniu, decadent,
confuz si prost scris”, ci din contră, „original, bun-simt, profunzime, neimitatie, lipsă de
calapod, subconstient, nou si câteodată sănătos”. Numind câtiva reprezentanti vigurosi, B.
Fundoianu trece printr-un registru larg, de la Regnier la Gide, prin Francis Jammes, lucru ce
nu clarifică conceptul său de poezie simbolistă. Mai edificator si mai angajant este articolul
din 1919, „Noi, simbolistii”, care poate fi considerat chiar un manifest literar. El se declară
parte a unei miscări care e literatura noastră de două decenii, alături de „vibrătorul” Stefan
Petică, de „naivul” Iuliu Săvescu, de Bacovia, de Minulescu, dar nu omite nici pe N.
Davidescu, A. Maniu, I. Vinea, I. M. Rascu, E. Isac, M. Săulescu. După o asemenea
enumerare, încheierea autorului e putin sfidătoare :„Suntem prea multi ca să nu fim puternici
si prea putini ca să nu fim inteligenti”. Dar, acestei miscări, după B. Fundoianu, i-a lipsit
constiinta teoretică, fapt ce explică si ecoul ei scăzut în fata unui public nepregătit cum trebuie
pentru a întelege. E o idee care nu a rămas fără replică, mai ales din partea lui N. Davidescu,
sustinătorul doctrinei si al formulei simboliste în vremuri eroice, care spunea că „simbolismul
constituie prima noastră fază de constiintă artistică”.
Textul cu adevărat programatic si chiar rezumativ pentru conceptia estetică a lui B.
Fundoianu este „Spre clasicismul cel nou”, din 1922. In cuprinsul lui, în ciuda titlului, e vorba
despre simbolism. Autorul începe prin a constata că simbolismul a reusit să se impună în
contemporaneitate si în istoria literară în sensul unei modelări a sensibilitătii epocii si a
introducerii conceptului propriu de poezie în „notiunea poeziei noi”. Totusi, el precizează că
simbolismul n-a adus nimic foarte nou, nespus încă, căci „...inventia noutătii nu mai e cu
putintă”. Posibile sunt numai selectiile diferite, prioritătile schimbate, valorile potentate,
accentele noi. Scolile literare nu sunt decât moduri diferite si variatii specifice ale excesivului.
Fiecare curent literar se afirmă printr-un exces caracteristic si moare din cauza lui, asa cum
simbolismul moare de „o excesivă anarhie”. Simbolismul a cerut libertatea de a suprima orice
piedică, adică tot ceea ce conditiona existenta poetului. In felul acesta, poetii si-au pierdut
bunul lor cel mai de pret, singura garantie a pretentiilor de libertate : secretul profesional.
Tot B. Fundoianu intuieste eroarea poeticii simboliste de a considera că „pentru un
continut excesiv nou, trebuie, numaidecât, o formă excesiv nouă”. Asa se explică,
probabil, teoria vocalelor, a instrumentatiei, si mai ale tehnica versului liber, rezultată din
îndemnul antiretoric al lui Verlaine. Căutarea unei forme excesiv noi ajunge să primejduiască
poezia în existenta ei. Ca si Macedonski, B. Fundoianu credea că simbolismul era mai vechi
decât teoreticienii simbolisti. Ce însemna simbolismul pentru el ? – „O transpunere în stil a
filosofiei idealiste”. („Noi, simbolistii, I”). Dar cu o astfel de ecuatie categorică, cine nu ar fi
putut fi simbolist ? Definitia vroia să detaseze arta de scolile si curentele directionate abuziv
în câmpul confruntărilor si al finalizărilor politice, în spetă de poporanism si sămănătorism.
De unde si opozitia permanentă a lui G. Ibrăileanu, ignorarea din partea lui N. Iorga. Oricât a
pledat Gala Galaction pe lângă directorul „Vietii românesti”, atât de deschis noii literaturi, în
cazul lui B. Fundoianu nu a admis niciodată colaborarea sa ! Simbolismul, pe care îl judecă de
atâtea ori, fără menajamente, găsindu-i vicii organice, era arta renăscută din artă, credincioasă
fortei si duratei sale autonome. Novalis avea o estetică simbolistă, la fel si Eminescu, a cărui
operă, „Sărmanul Dionis” era si ea simbolistă. Această nuvelă fantastică va rămâne în
memoria lui B. Fundoianu ca o capodoperă, visând tipărirea ei, în traducere franceză, ca un
model de împlinire artistică a literaturii românesti.
B. Fundoianu pare un provincial melancolic, care s-a refugiat într-un univers închis,
rămânând să contemple : „E frig, si-i întuneric. Afară ninge, ninge, / O moleseală dulce m-
adoarme si mă-nvinge / Si bratul meu molatec te cată si te-ncinge…/ E frig si-i întuneric ; si
parcă-mi vine a plânge…” („Tertine”). Ritmurile poeziei bacoviene se regăsesc în multe din
versurile lui Fundoianu : „Când vine toamna în sale de spital / pe rufării de var e sânge iară ;
/ rugina roibă doarme pe metal, / de foi de bălti, de cenusiu de seară” („Când vine toamna în
sale de spital”). Frigul, toamna, iarna, ploaia, provincia dezolantă, amurgurile închise, etc.
erau recuzita curentă în acea perioadă. Nervii, nevrozele, spatiul provincial exprimau acel mal
du siècle de la sfârsitul secolului trecut si ele se regăsesc în poeziile întregii generatii, deci si
la B. Fundoianu. Una din poeziile în care critica a văzut apropierea dintre cei doi poeti, mai
ales din punct de vedere muzical, dar si prin elementele care apar (toamnă, ploaie, vânt, frig,
crengi îndoindu-se, sicriul, foile moarte) este cantilena „Nervi” : „Vânt pustiu ! / Toamnă.
Ploaie. / Strâmtă-odaie / Ca-sicriu. // Frig. Târziu / Crengi se-ndoaie ; Zboar-o foaie… /
Cenusiu… // Toamnă. Vânt. / Plâng si cânt - / Plâns de toamnă. // Lin, lin, lin - / Toamna-i
Doamnă ; / Moarte, vin”. Desi, uneori, pare foarte aproape de Bacovia, B. Fundoianu
păstrează o notă de diferentiere. La o primă vedere, el pare intoxicat de bacovianism, dar
merge mai departe si, într-un cadru de acest tip, încearcă să atingă o stare metafizică, care se
apropie de Blaga. Atmosfera bacoviană se vrea plină de mister si sacralitate. B. Fundoianu nu
poate respira aerul greu al plumbului, căci el crede că lumina, linistea sunt singurele care dau
frumusete privelistilor sale sufletesti.
Se poate face uneori o apropiere între B. Fundoianu si Blaga, numai dacă e să luăm
în considerare câteva dintre poeziile celor doi. De exemplu, când B. Fundoianu scrie : „E-
atâta liniste în câmp - / că poti s-auzi în noua primăvară, / crăpat de umezeală si de seară, /
cum creste spicul grâului în câmp” („Seară mistică”), putem face o legătură imediată cu
poezia lui Blaga : „Atâta liniste-i în jur de-mi pare că aud / cum se izbesc de geamuri razele
de lună…” („Liniste”). Avantajul este însă însă pentru Fundoianu, pentru că poezia sa era
scrisă în 1917, spre deosebire de versurile lui Blaga, apărute în 1919. Intr-un alt context, când
Fundoianu pleda pentru apartenenta sa la simbolism, după Arghezi si Bacovia, pe firul său
afectiv urma N. Davidescu „care e un intelectual gândit si clar obscur”, Hefter „care la Iasi a
pus sământa ideii de dexteritate”, Ion Vinea  „cu scrisul complex”, I. M. Rascu si Emil Isac,
dar si deplânsul D. Săulescu „un bun lucrător sentimental” („Noi, simbolistii”).
Poate ca Fundoianu ar fi fost mai bine descoperit si cunoscut dacă si critica noastră
literară l-ar fi avut mai mult în atentiile sale. Există totusi si câteva exceptii care merită cu
prisosintă să fie mentionate aici. Prima exceptie ar fi eseul publicat de criticul Ov. S.
Crohmălniceanu, în 1964, privind ipoteza expresionismului în poezia lui Fundoianu. In 1966,
Mihail Petroveanu a publicat si el un studiu care îi era dedicat în exclusivitate. De o
importantă deosebită se bucură lucrările lui Mircea Martin, publicate atât în România, cât si în
reviste de specialitate din Franta sau antologiile destinate poetilor interbelici scrise de
Laurentiu Ulici si de Mircea Tomus. Opera lui Fundoianu a constituit materie prima si pentru
lucrări sau doar pentru simple articole publicate de E. Lovinescu, Remus Zăstroiu, N.
Manolescu, Marin Mincu, D. Petrescu, Dumitru Micu, Ion Pop, Paul Cornea, Dan Mănucă,
etc. In plan international, un loc cu totul aparte îl ocupă „La Société d’études Benjamin
Fondane”, cu sediul la Paris, cea care editează si seria de „Cahiers Benjamin Fondane”.
Constând în colaborarea unor oameni de litere de la universităti din Franta, Israel, Italia,
aceste aparitii constante reunesc nume preocupate în permanentă de viata si opera lui
Fondane, cum ar fi : Monique Jutrin, Eric Freedman, Marlena Braester, Ramona Fotiade,
Léon Volovici, Gilla Eisenberg, Olivier Salazar-Ferrer, Gisèle Vanhese, Michaël Finkenthal,
etc. Caietele se bucură de sprijinul unor organizatii, cum ar fi „Fondation du Judaïsme
Français”. Desi la o simplă enumerare aceste aplecări asupra lui Fundoianu / Fondane sunt
destul de numeroase, ele nu sunt suficiente pentru o operă atât de vastă, care îsi găseste astăzi
actualitatea mai mult ca niciodată.
BIBLIOGRAFIE :
BOTE, Lidia, Antologia poeziei simboliste românesti, Editura pentru literatură, Bucuresti,
1968
BOTE, Lidia, Simbolismul si critica românească, Editura pentru literatură, Bucuresti, 1966
BUCUR, Marin, Barbu Fundoianu, privelistile poeziei, Editura Albatros, Bucuresti, 1985
CIOPRAGA, Constantin, Literatura română între 1900 - 1918, Editura Junimea, Bucuresti,
1970
CROHMĂLNICEANU, Ov. S., Literatura română si expresionismul, Editura Minerva,
Bucuresti, 1978
JUTRIN, Monique, Benjamin Fondane ou le Périple d’Ulysse, Librairie A.-G. Nizet, Paris,
1989
LOVINESCU, Eugen, Istoria literaturii române contemporane, ed. a III-a, Editura Ancora,
Bucuresti, 1928
MARTIN Mircea, Introducere în opera lui B. Fundoianu, Editura Minerva, Bucuresti, 1984
PETROVEANU, M., Studii literare, Editura pentru literatură, Bucuresti, 1966
POP, Ion, Ore franceze, Editura Univers, Bucuresti, 1979
POP, Ion, Avangarda în literatura română, Editura Atlas, Bucuresti, 1999
TOMUS, Mircea, Cincisprezece poeti. Alecsandri, Eminescu, Macedonski, Cosbuc, Goga,
Minulescu, Bacovia, Pillat, Voiculescu, Maniu, Vinea, Fundoianu, Barbu, Blaga, Arghezi,
EPL, Bucuresti, 1968
ULICI, Laurentiu, Arghezi, Bacovia, Barbu, Fundoianu, Maniu, Pillat, Vinea, Voiculescu,
Editura Enciclopedică Românească, Bucuresti, 1974
VOLOVICI Leon, Remus ZĂSTROIU, Barbu Fundoianu, iudaism si elenism, Editura
Hesefer, Bucuresti, 1999