 Programul de studiu : UNIVERSITATEA SPIRU HARET - EFS AN 1

INVATAMANT CU FRECVENTA

 Disciplina: Istoria Educatiei Fizice si a Sportului

 Numele si Prenumele :BELETOIU CLAUDIU IONEL

 Grupa : 102

 Tema: Exercițiile fizice în epoca preistorică
  Importanţa istoriei exerciţiilor fizice

Istoria este o reflectare a lumii sociale, economice, politice, culturale, sportive, o

oglindă, o bancă de date şi informaţii prelucrate, o cronologie a ideilor şi faptelor
umane, un inventar al întâmplărilor provocate sau trăite de colectivitatea umană;
ea este în fond conştiinţa lumii şi cartea revenirii ei.

Marele istoric român Nicolae Iorga considera istoria un mijloc important de

cunoaştere a omului, a societăţii, a lumii, de înţelegere a interdependenţelor
diferitelor aspecte ale vieţii sociale; cunoaşterea trecutului, sublinia el, este o
„necesitate pentru cunoştinţa umană”. Fiecare domeniu de activitate şi creaţie
omenească îşi are propria sa istorie. Istoria apariţiei exerciţiului fizic, diversificării,
dezvoltării şi instituţionalizării lui, a apariţiei sistemelor, metodelor şi categoriilor
fundamentale – educaţia fizică şi sportul – reprezintă obiectul cursului de faţă.
Cursul este o sinteză selectată a concepţiilor şi realităţilor practicării exerciţiilor
fizice. Interrelaţia exerciţiu fizic – civilizaţie – cultură – sanogeneză şi echilibru
ecologic, ca dovadă a faptului că omul rămâne marele său obiectiv, în planul
ameliorării cestuia în toate componentele ce-l definesc, va impune structura
cursului şi orientarea sa.

Istoria exerciţiilor fizice nu este contemplativă, reflexivă, sau doar comparativă şi

descriptivă, ea se doreşte a fi formativă, educativă şi prospectivă.

 Exerciţiile fizice în epoca preistorică

Activităţile corporale ale omului tuturor timpurilor imemoriabile, nescrise şi apoi

scrise, dezvăluite de descoperirile arheologice, etnografice, geologice, geografice
şi ştiinţifice, izvorăsc din necesitatea supravieţuirii lui filogenetice şi ontogenetice,
ca specie şi individ, a adaptării sale la mediul înconjurător, pentru întreţinerea
vieţii de relaţie cu acesta. Apariţia şi existenţa omului preistoric sau primitiv cu
600.000 de ani în urmă (primi hominizi, apoi tipul preuman Homo primigenius, –
omul din Neanderthal, continuat prin tipul uman actual – Homo sapiens) şi
evoluţia lui în paleolitic şi neolitic (încheiată către anul 4500 î.Hr.) au fost marcate
şi chiar condiţionate de activităţile fizice, de acţiunile sale motorii indispensabile
existenţei. De aceea, în plan didactic şi, presupunem noi, în plan istoric, în sens
cronologic, distingem mai multe momente probabile de manifestare motrică.
Însuşirea mişcărilor condiţionate, naturale ale deplasării şi verticalităţii Avem în
vedere, în acest sens, ridicarea capului, dobândirea poziţiei de şezând, stând, ca
premise ale dinamicii omului, evidenţiată de târâre, de mers, alergare, aruncare,
căţărare, echilibru, purtatul greutăţilor.

Acest bagaj motric modifică şi salvează totodată existenţa umană, îi amplifică

potenţialul biologic, sistemul locomotor şi aparatul nouro-muscular, dobândind,
prin repetare, o funcţionalitate sporită, stimulatoare şi generatoare de creştere şi
dezvoltare în acest plan. Aceste aptitudini motrice i-au asigurat omului preistoric
viaţa sa de relaţie cu mediul înconjurător, posibilitatea de comunicare cu semenii,
sursă a îndeplinirii celorlalte activităţi indispensabile existenţei şi supravieţuirii
sale. Avem în vedere gândirea, afectivitatea, voliţionalul şi moralitatea sa. Dar, pe
lângă viaţa sa de relaţie, există şi viaţa de întreţinere a omului.

 Viaţa de întreţinere a omului preistoric

Aceasta se realizează pe două căi distincte:

Vânătoarea şi pescuitul (în epoca paleoliticului) îi conferă hrana pe care trebuia s-

o dobândească în medii climatice diferite – uscat, apă, zăpadă, gheaţă ş.a. El
foloseşte pentru aceste îndeletniciri o întreagă gamă de mişcări naturale însuşite
în copilăria sa. Ambele îndeletniciri reclamă omului acestei epoci un remarcabil
potenţial biologic pentru a realiza mari şi rapide deplasări spaţiale, a-şi asigura
exactitatea mişcărilor, puterea şi forţa de a purta vânatul; a se confrunta uneori
direct cu sălbăticiunile pădurilor pentru a asigura hrana lui şi a familiei, a tribului.

Deprinderea de a arunca cât mai departe şi mai corect obiectele de lovire sau
prindere, de a alerga şi a sări peste obstacolele neprevăzute ale hăituirii vânatului,
păstrarea echilibrului în condiţiile terenului denivelat, capacitatea de a susţine în
tempo alert „goana” vânatului, curajul, stăpânirea de sine în momentele
hotărâtoare ale acţiunii, coordonarea ei de către colectivul bărbaţilor cărora le
revenea sarcina tradiţională de a o întreprinde cotidian, explică rolul vital al
mişcărilor naturale devenite utilitare pentru existenţa omului primitiv;

Practicarea agriculturii (în neolitic) implică un efort fizic periodic şi diferenţiat,

realizat pe o treaptă nouă, superioară de existenţă, care modifică poziţia omului
preistoric faţă de natură, de hrana sa care se diversifică. El acum o produce, o
determină, nu o aşteaptă, deşi nu va renunţa la vânat şi pescuit. Apare actul
muncii, care, evident, îi modifică conştiinţa, dar fără ca aceasta să rămână singura
şi esenţiala condiţie a evoluţiei omului. Munca domestică, cerută de cultivarea
pământului, de strângerea recoltei, se bazează pe aceleaşi mişcări naturale
exersate în perioada formării sale biologice şi perfecţionate de vânătoare şi
pescuit.

Treptat, aceste deprinderi motrice, mai multe, mai complexe şi mai eficiente, se
vor transmite din generaţie în generaţie, atât în aşa-zisele perioade ale
matriarhatului şi patriarhatului, cât şi ale conducerii războinice a triburilor. Prin
agricultură, ele vor căpăta o stabilitate indispensabilă apariţiei şi sedimentării
tradiţionale a obiceiurilor, cutumelor, momentelor.

Apărarea vieţii în faţa stihiilor naturii şi adversităţii semenilor O dată cu apariţia

primelor forme de proprietate asupra pământurilor necesare agriculturii, a
păşunilor reclamate de creşterea animalelor domestice, a spaţiilor de vânătoare şi
de hrană, ca şi a pretenţiilor de prioritate, de hegemonie, se impun treptat, relaţii
de adversitate şi, apoi, de supunere, apar primii germeni a unor noi relaţii
interumane.

În aceste situaţii dramatice, călăria, mânuirea armelor albe, a arcului,

bumerangului, suliţei, praştiei, obiectelor de piatră, apoi de bronz şi de fier tot
mai ascuţite şi mai eficace amplifică gestul motric, îl obligă să fie mai viguros, mai
exact, mai repetat, mai perfecţionat.
  Sărbătorile legate de natură

Aceste sărbători, legate de anotimpurile naturii, de bucuria recoltelor, de reuşita

vânatului, de victoria în confruntările militare, de căsătorie, naştere şi moarte, de
cult, de credinţe magico-religioase reclamă mişcării umane noi forme de
exprimare. Dansul, mişcările ritmice, nuanţate, însoţite de mimică, de cânt şi
sunete onomatopeice vor îmbogăţi arsenalul motric uman.

Pe lângă mişcările cu caracter natural, utilitar, militar, vor apare şi cele stilizate, de
cult, emoţionale, cuprinse în ritual. Mărturiile aduse de exploratorii din secolul al
XlX-lea, îndeosebi, ai pământurilor virgine polineziene, australiene, sudamericane
şi africane, deci, din zona australă, sunt elocvente, întrucât atunci şi uneori astăzi,
în colţurile cele mai îndepărtate şi mai ascunse ale planetei noastre, se mai
întâlneau şi se mai întâlnesc vestigii, urme, tradiţii, practici motrice sub forma
alergărilor, aruncării bumerangului, jocurilor cu mingea, înotului, vâslitului,
călăriei, luptelor, care, toate, amintesc de formele primare ale mişcărilor
corporale umane. Alergarea, în viaţa omului primitiv, este exerciţiul cel mai
răspândit, impus de nevoile cotidiene ele existenţei lui. Din punct de vedere
biologic şi psihologic, poziţia verticală indispensabilă mersului şi alergării este,
alături de vorbire, cea mai importantă cucerire a copilului din toate timpurile. La
indigenii din America întâlnim exerciţiul alergării sub toate înfăţişările în timpul
incaşilor, alergătorii reprezentau o categorie socială cu o funcţie bine definită. În
hotarele imperiului respectiv existau două şosele, una pe platoul dintre cele două
şiruri ale munţilor Cordilieri, iar a doua la poalele munţilor, de-a lungul acestora,
măsurând mii de kilometri, distanţă străbătută de curieri în 8-l0 zile. Mulţumită
unui sistem de releuri intermediare, deci alergătorilor, ştirile se transmiteau cu
rapiditate, ca şi circulaţia mărfurilor şi produselor din capitală şi cele mai
îndepărtate colţuri ale imperiului.

La mexicani, indigenii din tribul Taragumara erau cei mai buni alergători de
rezistenţă din lume, parcurgând mai mult de l00 de km într-o zi. Remarcabili
alergători erau şi peruanii şi indigenii tribului Seri din Golful Californian, despre
care se spune că prindeau din fugă iepurele. Un vechi explorator al continentului
african, Pete Kolb, a cunoscut bine hotentoţii, care populau sudul Africii. Ei erau
alergători şi de viteză, şi de rezistenţă, pe care nici calul nu-i întrecea. Boşimanii,
de asemenea, vânau antilope alergând prin releuri până când animalul obosea.
Exploratorul german Adolf Mecklenburg relatează despre mantuşi, o populaţie de
origine etiopiană, stabilită în jurul marilor lacuri din centrul Africii.

În această regiune se găseau două populaţii deosebite ca rasă şi obiceiuri: pigmeii

(sub l50 cm înălţime), o populaţie care se ocupa cu vânătoarea şi cu o agricultură
înapoiată; mantuşii, uriaşi cu o înălţime peste 2 m, excelenţi trăgători cu arcurile
la ţintă şi excelenţi săritori în înălţime, performanţele lor oscilând între l,50m şi 2
m. Oceania, acest imens complex insular care se întinde între oceanele Indian şi
Pacific, este un adevărat paradis al etnografilor, cuprinzând teritoriile celei mai
bogate şi mai originale civilizaţii primitive, în care se dezvoltă o mare varietate de
jocuri.

Dintre acestea se evidenţiază călăria pe valuri, care stă la baza sportului modern
al surfingului. Căţărarea şi, mai ales, aruncarea sunt exerciţii frecvent întâlnite în
pădurile virgine ale Noii Guinee, în Australia şi în insulele polineziene. Aruncarea
liberă a lancei, a bumerangului, tragerea cu praştia şi cu mare măiestrie. În Asia, la
cei mai vechi paleosiberieni, întrecerile preferate erau cursele de reni, cursele de
câini (înhămaţi la sănii), alergările pe jos, săriturile (sub diferite forme), luptele –
mult îndrăgite de mongoli, – aruncarea harponului în apă pentru prinderea
peştilor, deprinderi păstrate până în secolul al XX-lea. Transformarea lor în
exerciţii fizice, cu forme perfecţionate, transmise pe baza unor percepte cu raţiuni
şi finalităţi bine precizate, instituţionalizate şi incluse în sisteme educaţionale, în
concursuri, adoptate de societate şi cultivate ca atare, este un proces îndelungat
pe care istoria lumii antice ni-l va demonstra în Orientul apropiat, mijlociu şi
îndepărtat, ca şi în bazinul mediteranean, în lumea Atenei şi Romei antice.