Izvoarele dreptului international

Începând cu perioada interbelică şi în special după cel de-al doilea război mondial, tratatul
internaţional reglementează majoritatea domeniilor vieţii internaţionale. Tratatul
internaţional reprezintă un izvor principal al dreptului internaţional public şi, aşa cum
apreciază majoritatea autorilor şi cum rezultă din unele documente internaţionale, este cel mai
important în reglementarea relaţiilor dintre subiectele dreptului internaţional. 1 Ca izvor de
drept, tratatul prezintă o importanţă primordială deoarece el constituie mijlocul cu ajutorul
căruia statele îşi exercită suveranitatea şi îşi exprimă liberul consimţământ, în forme adecvate
şi stabilite, cu privire la procesul normativ internaţional.

În domeniul dreptului, sintagma „izvoarele dreptului internaţional public” desemnează

modalităţile specifice de exprimare a conţinutului unei norme de drept. În doctrina mai veche
a dreptului internaţional public se făcea diferenţa între izvoarele materiale şi cele formale.
Primele făceau referire la condiţiile sociale care generează anumite norme de drept. Amintim
în acest sens, opinia publică, conştiinţa colectivă, noţiunea de justiţie, etc. Izvoarele formale
erau reprezentate de mijloacele prin care se exprimau normele acestui sistem de drept.
La ora actuală, izvoarele dreptului internaţional public sunt reprezentate de izvoarele formale,
cele care au caracter juridic.
Normele deptului internaţional public sunt efectul acordului dintre două sau mai multe state.
În dreptul intern izvoarele normelor sunt determinate cu ajutorul dispoziţiilor prevăzute de
Constituţie şi de alte legi. În dreptul internaţional sunt altfel din cauza inexistenţei unor
organe şi acte constituţionale riguros conturate. În această situaţie, pentru a stabili care este
izvorul unei anumite norme de drept internaţional va trebui examinat fiecare caz în parte, în
care se manifestă acordul de voinţă al statelor.

DELIMITĂRI CONCEPTUALE
Izvoarele dreptului internaţional sunt forme specifice de exprimare a normelor acestui drept,
care rezulta din acordul de vointa al statelor. Ele sunt deci surse ale normelor dreptului
internaţional public sau mijloace juridice de exprimare a acestora.
În lipsa unei dispoziţii concrete în acest sens, punctul de plecare în stabilirea izvoarelor
dreptului internaţional este art.38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justitie, care, stabilind
dreptul pe care îl aplică Curtea, identifică principalele izvoare si oferă o ierarhizare a acestora.

1 Alexandru BURIAN, Nicolae OSMOCHESCU, Victoria ARHILIUC, Drept Internaţional public, Ediţia a III-a
(revăzută şi adăugită), Chișinău, 2009, p.47

1
Se disting astfel, ca izvoare principale – tratatul şi cutuma, iar ca mijloace auxiliare de
determinare a regulilor dreptului internaţional public - hotarârile judecatoresti si doctrina.
Statutul Curţii alatura acestor categorii de izvoare - “echitatea”, considerată ca potential izvor
de drept. În doctrina juridica contemporana se afirma ca aceste categorii prevazute de
Statutul Curţii nu epuizeaza lista izvoarelor dreptului internaţional public, adaugând
izvoarelor enumerate alte două categorii: actele adoptate de organizaţiile internaţionale si
unele dintre actele unilaterale ale statelor. In teoria generală a dreptului prin izvor de drept
erau desemnate modalităţile specifice de exprimare a conţinutului unei norme juridice.
Doctrina mai veche a dreptului internaţional făcea distincţie intre izvoarele materiale şi
izvoarele formale. Dreptul internaţional datorită particularităţilor sale nu cunoaşte existenţa
unei structuri de organe şi a actelor de natură constituţională. Doctrina dreptului internaţional
recunosc in calitate de izvor ale dreptului internaţional tratatul şi cutuma internaţională.
Totodată acestea nu sunt unicele izvoare de drept internaţional. Astfel Carta O.N.U.
menţionează „crearea condiţiilor necesare menţinerii justiţiei şi a respectării obligaţiilor
decurgand din tratatele şi alte izvoare de drept internaţional”. Deci dreptul internaţional nu
oferă o listă a mijloacelor prin care se exprimă normele sale. De multe ori la identificarea
izvoarelor drepturilor internaţional se face trimitere la textul statutului Curţii Internaţionale de
Justiţie care spune că la soluţionarea diferendelor internaţionale va aplica:

Tratatul este principalul izvor al dreptului internaţional.Convenţia de la Viena din 1969

privind dreptul tratatelor menţionează că prin tratat inţelegem un acord internaţional incheiat
in scris intre state şi guvernat de dreptul internaţional fie că este consemnat intr-un instrument
unic fie in două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară.
In convenţie se prezumă posibilitatea incheierii tratatelor intre state şi alte subiecte ale
dreptului internaţional sau intre acestea şi alte subiecte ale dreptului internaţional de unde
rezultă că părţile la tratate pot fi şi altele decat statele şi organizaţiile internaţionale.
Tratatului internaţional i se recunoaşte calitatea de izvor principal datorită
următoarelor circumstanţe:
 Forma convenţională permite ca drepturile şi obligaţiile părţilor să fie formulate cu destulă
precizie fapt ce inlesneşte interpretarea şi aplicarea normelor convenţionale.

2
 Actualmente reglementării convenţionale ii sunt supuse practice toate domeniile relaţiilor
internaţionale, statele substituind in mod treptat cutuma prin tratate.
 Tratatele in cel mai reuşit mod contribuie la stabilirea concordanţei şi interacţiunii dintre
normele de drept internaţional şi dreptul intern.
Deosebim tratate internaţionale bilaterale şi multilaterale.Tratatele multilaterale sunt chemate
să reglementeze relaţiile ce prezintă interes pentru comunitatea internaţională a statelor in
ansamblu. Eficacitatea autentică a acestor tratate constă in consacrarea dreptului de participare
la ele a tuturor statelor. Nu toate tratatele sunt considerate izvoare de drept internaţional, ci
doar acele licite adică incheiate fără vicii de consimţămant şi nu contravin normelor
imperative de drept internaţional existente in momentul incheierii lor şi cele care sunt intrate
in vigoare.
Cutuma este una dintre cele mai vechi izvoare ale dreptului internaţional ea ocupand mult
timp un loc prioritar in raport cu tratatul. Prin cutumă se inţelege practica generală relativ
indelungată şi repetată a statelor, căreia acestea ii recunosc o forţă juridică obligatorie.
La soluţionarea diferendelor Curtea Internaţională de Justiţie aplică alături de convenţie şi
cutumă, principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate. Curtea Internaţională
de Justiţie susţine că principiile generale de drept derivă din diverse sisteme de drept intern şi
transpuse in ordinea internaţională. Putem menţiona că principiile generale de drept işi au
originea in tradiţiile juridice ale principalelor sisteme de drept existente in lume. Pentru ca un
principiu să fie inclus in dreptul internaţional public nu este suficient
ca acesta să fie comun sistemelor juridice interne, mai este necesar ca el să fie potrivit pentru
a funcţiona in sistemul DIP. O analiză a jurisprudenţei judiciare şi arbitrale internaţionale ne
permite să constatăm că noţiunea de principiu general de drept include atit reguli procesuale,
cat şi reguli materiale introduse in dreptul internaţional din dreptul intern al statelor. Prima
categorie de reguli cuprinde următoarele principii: Respectarea egalităţii părţilor şi dreptului
lor la apărare, prezentarea probelor, utilizarea presupunerilor şi probelor indirecte, autoritatea
de lucru judecat. Din categoria a doua fac parte: Nici o persoană nu poate transmite alteia mai
multe drepturi decat ea are insăşi, principiul bunei credinţe.
Hotărarile judecătoreşti cuprind deciziile pronunţate de judecătorul sau arbitrul internaţional
cu ocazia soluţionării unor diferende supuse lor. Pornind de la cele menţionate prin hotărarile
judecătoreşti DIP se aplică şi nu se creează fapt ce ne face să considerăm că jurisprudenţa nu
constituie un izvor al DIP dar un mijloc auxiliar adică o modalitate complimentară de
identificare şi de interpretare a normelor juridice.

3
In ce priveşte doctrina celor mai calificaţi specialişti ai deferitor naţiuni rolul acesteia este
incomparabil cu cel al jurisprudenţei şi aceasta din cauza absenţei unui statut clar al autorilor
de DIP in raport cu subiectele principale ale acestuia - statele. Doctrina de DIP include atat
contribuţiile unor specialişti luaţi aparte cat şi lucrările unor organizaţii internaţionale de
specialitate. Printre contribuţiile unor specialişti trebuie luate in considerare opiniile separate
sau individuale ale unor judecători. La organizaţiile internaţionale trebuie atribuite anumite
organe de codificare. Din prevederile statutului Curţii Internaţionale de Justiţie reiese că
scopul său nu este de a determina izvoarele dreptului internaţional, ci dreptul aplicabil, dar
este un punct de plecare in determinarea izvoarelor dreptului internaţional. La aceste izvoare
se mai poate de adăugat şi rezoluţiile organizaţiilor internaţionale. Dacă tratatul şi cutuma
internaţională sunt considerate izvoare universale a căror forţă juridică decurge din dreptul
internaţional general atunci deciziile normative ale organizaţiilor internaţionale sunt izvoare
speciale forţa lor juridică fiind determinat de actul constitutiv al organizaţiei in cauză.
Principalele izvoare ale dreptului internaţional sunt, aşadar, tratatul şi cutuma.

TRATATUL, CA IZVOR DE DREPT

Tratatul internaţional reprezintă – în sens larg – un acord sau o întelegere – care se încheie
între membrii comunităţii internaţionale şi care este destinată sa produca efecte de drept
internaţional.
În perioada de început a evolutiei dreptului internaţional public, cutuma reprezenta mijlocul
principal de exprimare a normelor sale juridice, dar dupa cel de-al doilea razboi mondial, ca
urmare a încheierii unui mare numar de tratate internaţionale care au marcat sfârsitul
razboiului, tratatul devine mijlocul cel mai frecvent de exprimare a normelor dreptului
internaţional. Primatul acestei categorii de izvoare (tratatele) asupra altora reprezintă şi un
efect al apariţiei de noi state si organizaţii interguvernamentale pe scena vietii internaţionale,
raporturile între acestea concretizându-se în tratate. Totodata, s-a extins numărul tratatelor
multilaterale, cu caracter universal, care reglementeaza din punct de vedere juridic, domenii
de interes general al comunităţii internaţionale, cum sunt cel al păcii şi securităţii
internaţionale (Carta O.N.U), al drepturilor fundamentale ale omului (Pactele
O.N.U. din 1996), al dezvoltării economice şi comerţului internaţional (Statutele
F.M.I. si B.I.R.D).

4
Tratatul constituie principala formă de creare a normelor dreptului internaţional, putând
reglementa cu precizie şi uşor de dovedit domenii complexe ale colaborării şi permiţând
formarea normelor de drept într-un interval scurt de timp.
În doctrina juridica s-a ridicat problema de a stabili dacă orice tratat internaţional poate fi
considerat izvor de drept. În acest sens, trebuie sa se faca distinctie între tratatele licite si cele
ilicite. Un tratat licit este cel încheiat cu respectarea normelor dreptului internaţional public.
Tratatul ilicit este acel tratat care încalcă norme de drept internaţional imperative (de “jus
cogens”), sau este nul, ca urmare ca urmare a existentei unor vicii de consimtamânt la
încheierea sa. S-a conchis ca, numai tratatele licite si aflate în vigoare pot sa constituie izvoare
de drept internaţional public.
Tratatele internaţionale, ca izvoare de drept internaţional public, se caracterizeaza prin
urmatoarele trăsături:
 concretizează cu precizie acordul de vointa al statelor, stabilind drepturile si obligatiile
juridice ale acestora;
 permit adaptarea dreptului internaţional la dinamica schimbarilor ce intervin în cadrul
comunitatii internaţionale, prin posibilitatea formularii de amendamente sau a revizuirii
textului lor.

OBICEIUL JURIDIC CUTUMA

Cutuma, considerată cel mai vechi izvor de drept internaţional, reprezintă o practică generală,
constantă, relativ îndelungată si repetată a statelor, considerată de ele ca având forţa juridică
obligatorie. Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie o defineşte ca “dovadă a unei practici
generale, acceptata ca drept”. Prin urmare, pentru ca o practica a statelor sau a altor subiecte
de drept internaţional sa fie considerată cutuma, potrivit dreptului internaţional, aceasta
trebuie sa întrunească cumulativ elemente de ordin material si subiectiv:
- sa aibă un caracter nescris si general, relativ îndelungat si repetat;
- sa fie acceptata de către subiectele dreptului internaţional public ca o regulă de conduita cu
forţa juridica obligatorie.
Prin aceste elemente, cutuma se deosebeşte de alte practici, cum sunt obiceiul si curtoazia
internaţionala. Practicile menţionate nu au caracter obligatoriu, fiind lipsite de recunoaştere
juridica si nu atrag răspunderea internaţionala a statelor în cazul nerespectării lor. Unele
uzante s-au transformat în timp în reguli cutumiare (de exemplu imunităţile şi privilegiile

5
diplomatice); de asemenea, unele reguli cutumiare au devenit simple uzante (anumite reguli
de ceremonial aplicate diplomaţilor).
În practica s-a ridicat problema de a stabili numarul statelor care trebuie întrunit pentru ca o
practica sa devina cutuma. În jurisprudenta sa, Curtea Internaţionala de Justitie a afirmat ca
este nevoie de “o participare larga si reprezentativa din partea statelor însa nu de totalitatea
statelor care formeaza societatea internaţionala la un moment dat.” (cazul Platoului
continental al Marii Nordului, hot. C.I.J. din
20.02.1969). Este posibilă formarea unor cutume chiar pe o arie geografică limitată, cum sunt
cutumele regionale, locale sau chiar bilaterale.
În ceea ce priveşte timpul necesar formării unei cutume, acesta poate fi şi mai scurt (câţiva
ani) cu condiţia ca, practica statelor sa fi fost frecventa si uniforma. În acest mod s-au format
asa zisele “cutume salbatice”, cum este dreptul popoarelor la decolonizare.
Obligaţia de a dovedi existenta unei cutume incumba statului care o invoca, fie pentru a se
apara împotriva unei pretentii a altui stat, fie pentru a revendica un drept propriu.
Exemple de acte sau fapte care pot fi considerate elemente ale unei norme cutumiare:
- acte interne ale statului (acte ale ministerelor, note diplomatice, declaratii de politica
externa, corespondenta diplomatica, alte acte normative interne cu condiţia sa produca
efecte pe plan extern);
- clauzele unor tratate invocate ca norme cutumiare de către alte state decât cele care sunt
parti la tratat;
- practica generală a organizaţiilor internaţionale ( de exemplu, regula potrivit careia abtinerea
voluntara de la vot a unui membru permanent al Consiliului de Securitate al O.N.U. nu
constituie un obstacol în adoptarea unei rezolutii, s-a impus ca o cutuma internaţionala).

6
BIBLIOGRAFIE
 ANGHEL, Ion M. – Dreptul tratatelor, vol.I si II, ed. a II- a , Ed. Lumina
Lex, Bucuresti, 2000.
 BOLINTINEANU, Alexandru, NASTASE, Adrian, AURESCU, Bogdan
- Drept international contemporan, Ed.All Beck, Bucuresti, 2000.
 DELEANU, Ioan - Drept constitutional si institutii politice, Bucuresti,
1991.
 MATEUT, Gheorghe – Conventiile internationale în materie penala,
Ed.ServoSat, Arad.
 MIGA-BESTELIU, Raluca- Drept international. Introducere în dreptul
international public, Ed. All Educational, Bucuresti,1998.
 MOCA, Gheorghe - Drept International, vol. 1, Bucuresti, 1983.