Capitolul 18 Rosenstiel

Modelarea în ceară

O mare parte din timpul și efortul depus în fabricarea protezelor fixe metalice sau din
ceramică presată se dedică producerii unei modelări în ceară precise. De la această modelare,
restaurarea finală este duplicată prin utilizarea procedurii cerii pierdute ca parte a tehnicii indirecte.

Tehnica constă în obținerea unei amprentări precise a dintelui preparat (Fig. 18-1, A) și
turnarea unui model (Fig. 18-1, B) pe care se realizează o modelare în ceară ce va realiza forma
restaurării definitive (Fig. 18-1, C). Apoi se realizează tiparul în jurul modelării în ceară cu un material
de turnare refractar (Fig. 18-1, D). După ce materialul face priză, ceara este vaporizată într-un cuptor
electric. Tiparul este apoi umplută cu aliaj pentru turnare, ce reproduce orice detaliu al modelării în
ceară (Fig. 18-1, E). Mulajul metalic este preluat, metalul în exces este îndepărtat, și după finisare,
restaurarea este pregătită pentru evaluarea clinică (Fig. 18-1, F).

Dacă se folosește o amprentă optică (vezi Capitolul 14), se poate genera un model virtual pe
care se poate realiza coroana (Fig. 18-2). În acest caz modelarea în ceară poate fi frezată dintr-un bloc
solid de ceară specială, sau poate fi printat (Fig. 18-3). Marginile modelelor rezultate sunt apoi
readaptate manual pentru a asigura o adaptare optimă, în conformitate cu descrierea anterioară.

În timp ce metalului turnat se solidifică la temperatura camerei, se micșorează. Acuratețea

dimensională a turnării se realizează prin comparația acestei micșorări față de expansiunea matriței
(vezi Capitolul 22). Pentru realizarea modelării se folosește ceară deoarece aceasta poate fi ușor
manipulată și modelată cu precizie. Prin încălzire, aceasta poate fi complet eliminată din matriță.

Tehnica pierderii cerii este larg folosită în industrie și în fabricarea bijuteriilor. Primele
modele de bronz au fost realizate în mileniul al 3-lea cu ceară de albine și materiale refractare din lut.
În vechime modelarea prin pierderea cerii precum bronzurile chinezești, zeitățile egiptene, și statuile
grecești au rezistat secole, generând informație despre societăți și culturi din antichitate. Metoda
pierderii cerii poate să fi fost folosită în Sumeria la începutul celei de-a doua perioade dinastice
(2700-2500 î.Hr.) pentru bibelouri și chiar părți ale corpului mai mari.

În laboratorul de tehnică dentară, rezultatele cu succes depind de grija manipulării cerii.

Trebuie înțeles că orice defect sau gol în ceară va apărea în matriță. Marea majoritate a defectelor
pot fi ușor corectate în ceară, dar nu și pe capa metalică turnată. Compensarea unei erori în tehnica
cerii este de obicei imposibilă odată ce capa metalică a fost realizată. Evaluarea cu atenție a
machetei, de preferat sub magnificare (de 10 ori), este esențială pentru obținerea unei turnări
corecte.

Acest capitol abordează procedura modelării cu ceară într-o secvență logică. În majoritatea
aspectelor protezelor fixe, o restaurare este de succes numai dacă fiecare pas este urmat cu precizie
și evaluat înainte ca medicul dentist să treacă la următorul.

Premise

Bontul poate necesita mici modificări înainte de realizarea machetei de ceară. Depinzând de
procedură, medicul dentist poate mări ușor dimensiunea bontului prin aplicarea unui strat subțire de
vopsea – spacer, care mărește ușor diametrului intern al restaurației.
Corectarea defectelor

Chiar și o tăietură foarte mică pe bontul unei preparații face foarte dificilă eliminarea
modelului de ceară. Minusuri mici în matriță (rezultă prin îndepărtarea cariilor sau pierderea unei
restaurări vechi) pot fi subcotate în raport cu calea de plasare a restaurării planificate. Zonele de
acest fel sunt de obicei astupate intraoral cu ionomer de sticlă sau restaurate cu amalgam sau alt
material adecvat ca parte a fazei de preparare orală (vezi Capitolul6). Ocazional, astuparea lor pe
bontul de lucru poate fi mai practic și mai convenabil, atât timp cât defectul nu se întinde până la 1
mm de marginea cavității. Cimentul fosfat de zinc este un material adecvat (vezi Capitolul 30), dar
alte produse comerciale (ex. rășini) sunt disponibile pentru acest scop (Fig. 18-4).

Furnizarea spațiului adecvat pentru ciment

Încă din anii 1920, practicienii au recunoscut necesitatea existării unui spațiu între suprafața
internă a restaurării și suprafața preparată a dintelui peste tot cu excepția zonei imediat adiacente
marginii. Spațiul asigură loc pentru agentul de cimentare (un material care în momentul întăririi
umple spațiul și leagă dintele și coroana împreună) și permite așezarea completă a restaurării în
timpul cimentării (vezi Capitolul 7 și 30). La nivelul marginii preparației, trebuie să existe o zona de
adaptare intimă (aproximativ 1 mm) pentru a preveni dezintegrarea si dizolvarea materialului de
cimentare. Mărimea spațiul ideal pentru materialul de cimentare este de 20-40 µm pentru fiecare
perete, ceea ce înseamnă că o coroană completă trebuie să aibă un diametru intern cu 40-80 µm mai
mult decât diametrul dintelui preparat. Prin utilizarea tehnicilor disponibile în mod corespunzător
standardizat, un astfel de grad de adaptare la turnare poate fi obținut de rutină, independent de
geometria liniei finale.

Dacă spațiul pentru ciment este prea îngust, restaurarea nu va sta corespunzător în timpul
cimentării din cauza presiunii hidraulice care se produce când masa vâscoasă a cimentului nu poate
ieși prin spațiul îngust dintre coroană și preparație când restaurația este pusă pe poziție. Invers, daca
spațiul este prea mare, coroana este largă pe dinte, forma de rezistență (vezi Capitolul 7) este
redusă, si este dificil de menținut poziția corectă a coroanei în timpul evaluării și a adaptării ocluzale
(vezi Capitolul 28). În plus, riscul ca restaurarea să se slăbească în timpul funcțiilor crește
considerabil, fiind afectată longevitatea reconstrucției. Grosimea spațiului necesar materialului de
cimentare care se obține depinde de materialele și tehnicile folosite în cadrul procesului indirect, în
special alegerea materialului de amprentare (vezi Capitolul 14), a materialului pentru bont (vezi
Capitolul 17), a materialului de turnare (vezi Capitolul 22) și a aliajului (vezi Capitolul 19 și 22 și Fig.
18-1). Acești factori afectează în mod direct mărimea spațiului pentru ciment.
FIGURA 18-1 Majoritatea turnărilor dentare sunt realizate indirect prin procesul de ceară pierdută.
A, Amprentă. B, Model. C, machetă de ceară pe bont. D. Macheta este atașată cu scurgere la un
creuzet din cauciuc și ambalată. E, Turnare. F, restaurare cimentată

Mărirea spațiului necesar materialului de cimentare

Un număr de factori cresc spațiul necesar pentru materialul de cimentare a unei coroane
totale:

 Creșterea contracției termice de polimerizare a materialului de amprentare (vezi Capitolul

14)
 Folosirea unui model solid cu bonturi mobilizabile (vezi Capitolul17)
 Folosirea unui strat intern (inițial) de ceara moale
 Creșterea expansiunii materialului de turnare (vezi Capitolul 22)
 Îndepărtarea metalului de pe suprafața de amenajare prin măcinare, abraziune de particule
aeriene, gravare cu apă regală sau frezare electrochimică

Toate celelalte condiții rămânând egale, fiecare dintre acești factori are ca rezultat o distanță
crescută între suprafața internă a turnării și suprafața dintelui pregătit. Deși dentistul are un
control redus asupra contracției polimerizării materialelor de amprentare, selecția sistemului de
bonturi are o influență directă asupra dimensiunii modelului de ceară. În cazul unor materiale de
amprentare, folosind un sistem de turnare multiplă pentru fabricarea unei restaurări definitive
solide și un bont mobilizabil rezultă o matriță care este puțin mai mare decât dintele pregătit.
Tiparul este, de fapt, întins în timpul manipulării, ceea ce duce la un diametru intern de turnare
 proporțional mai mare. Un strat intern de ceară moale este supus unei compresiuni puțin mai
mari prin materialul de turnare refractar, ceea ce duce la o potrivire mai slabă. Spacer-ul mărește
dimensiunea prin acoperirea suprafeței ocluzale și a pereților verticali cu un strat subțire de
vopsea cu uscare rapidă. Pentru a crește expansiunea materialului de turnare, matrița poate fi
încălzită la o temperatură ușor mai mare în timpul fazei de eliminare a cerii, iar metalul poate fi
îndepărtat de pe suprafața internă a unei coroane turnate prin abraziune de aer, gravare sau
frezare.

FIGURA 18-2 Redarea virtuală a substructurilor. A, Marginea a fost delimitată pe bontul

virtual (linia roșie). B, Scanarea optică a poziției de ocluzie (index) utilizat pentru a corela corect
distribuția virtuală definitivă cu distribuția opusă. C și D, Introducerea turnării opuse în raport cu
preparările molarilor și incisivilor. E, F și G, Redările conturului anatomic sunt apoi transformate,
după care se delimitează zona care trebuie fațetată. I și J, Redări virtuale ale proiectelor de
substructură finalizate. (Cu amabilitatea domnului William Schwenk, CDT, Laboratoarele de Artă
Dentară, Inc., Peoria, Illinois.)

Reducerea spațiului pentru materialul de cimentare

Un număr de factori reduc spațiul pentru ciment:

 contracția termică și polimerizarea redusă a materialului de amprentare (vezi

Capitolul 14)
 utilizarea de rășină sau modelele obținute prin galvanizare
  utilizarea metalelor cu punct de topire înalt
 expansiunea redusă a materialului de turnare

Modelele din rășină și cele obținute prin galvanizare sunt puțin mai mici decât cele din gips și
deci va rezulta o restaurare mai mică. Pe măsură ce aliajele se răcesc la un interval mai mare de
temperatură, contracția suplimentară care are loc are ca rezultat o turnare mai mică. Există multiple
căi pentru a reduce expansiunea materialului de turnare; selecția tehnicii, temperatura de ardere, si
proporția de apă-pulbere (vezi Capitolul22). Dacă materialul de turnare este amestecat cu un raport
de apă-pulbere ajustat, ceea ce duce la o expansiune mai mică, dimensiunea turnării rezultate este
din nou redusă. Atunci când problemele de rutină ies la suprafață cu turnări care sunt fie prea largi,
fie prea strânse, oricare dintre variabilele menționate anterior poate fi modificată, ceea ce duce la
rezultate mai previzibile.

Problemele legate de turnarea pieselor devin evidente în două etape ale procedurii indirecte:
când turnarea este evaluată pe bont și când este cimentată. Recunoașterea problemelor în fiecare
etapă și corectarea acestora înainte de a continua este crucială. Dificultatea de a așeza turnarea pe
bont este, în general, cauzată de denaturarea cerii, prezența „flash” (exces de ceară care nu a fost
eliminată înainte de procedura de turnare). Extinderea de la cervical până la marginea preparației,
extinderea incorectă a materialului de turnare (neexpandare Fig 18-5) sau plus de turnare.
Modificarea protocolului de turnare rezolvă aceste probleme (vezi Capitolul22). Problemele
consistente cu turnările care nu se așează complet atunci când sunt evaluate pe dintele preparat pot
fi corectate printr-o modificare a unei singure variabile în protocol. Deși mulți tehnicieni pledează
pentru utilizarea de rutină a unui „spacer”, aceasta este doar una dintre multe opțiuni de a influența
dimensiunea spațiului pentru ciment rezultat.

FIGURA 18-3 Printarea modelelor de ceară. A și B, imprimantă 3D ProJet 1200. C, Model printat
pentru o proteză dentară fixă metalo-ceramică, cu trei unități, așezată pe distribuția solidă
corespunzătoare. D, Machete tipărite pentru coroane. Rețineți necesitatea barelor de susținere
pentru a menține stabilitatea pozițională în timpul procesului de printare. (Curtoazie Whip Mix
Corporation, Louisville, Kentucky.)

FIGURA 18-4 Blocarea scăderilor pe un bont. A, se aplică rășină fotopolimerizabilă (A) și polimerizată
ușor (B). Alternativ, se poate folosi rășină autopolimerizabilă (C). D, se aplică rășină
autopolimerizabilă. E, spray-ul monomer duce la o polimerizare aproape instantanee.

Spacer

Acest material (Fig. 18-6) (similar cu vopseaua modelului de avion) se aplică pe bont pentru a
crește spațiul pentru ciment între pereții axiali ai dintelui preparat și restaurare. Este formulată
pentru a menține o grosime constantă când este aplicată pe bont. Oricum, nu trebuie sa acopere
întreaga preparație. Pentru o adaptare marginală adecvată o bandă de aproximativ 1 mm imediat în
apropierea marginii trebuie lăsată nevopsită. Mai subțire este prevăzut pentru a înlocui solventul,
care tinde să se evapore. Utilizarea distanțierului îngroșat poate duce la o grosime excesivă a
distanțierului.

Marcarea marginilor

Cunoașterea tehnicianului asupra amplasării precise a marginii preparației este crucială.

Marcând-o cu partea unui vârf de creion colorat, tehnicianul poate identifica această locație (Fig. 18-
7). Culoarea ar trebui să contrasteze cu cea a cerii care va fi folosită (ex. un creion roșu poate fi folosit
pentru ceară verde). Nu este recomandat un creion obișnuit cu plumb, deoarece poate șterge bontul,
culoarea sa mai închisă poate interfera cu eforturile de a verifica dacă ceara a fost adaptată corect la
margine, iar urmele de grafit (un antiflux) pot împiedica turnarea completă a marginilor. Marginile
marcate pot fi acoperite cu rășină de cianoacrilat cu vâscozitate scăzută și uscate imediat. Dacă este
efectuată corect, această procedură nu adaugă mai mult de 1 µm la matriță. Deși uneori este posibilă
îndepărtarea excesului cu acetonă, trebuie avut grijă să nu se creeze un strat gros de cianoacrilat,
ceea ce are ca rezultat o potrivire inacceptabilă a restaurării definitive. Din acest motiv, rășinile cu
vâscozitate crescută trebuie evitate.

FIGURA 18-5 Această turnare experimentală aproape cilindrică nu a reușit să se așeze din cauza
expansiunii inadecvate a materialului de ambalare, nu din cauza distanțării inadecvate a matriței.

FIGURA 18-7 Marcarea marginior de preparare. De reținut că partea vârfului de creion colorat este
utilizată pentru a menține lățimea liniei la minim.

FIGURA 18-6 Aplicarea distanțierului. A, Materialul este disponibil în culori contrastante pentru a
facilita aplicarea numărului necesar de straturi. B, trebuie să aveți grijă să păstrați materialul la cel
puțin 1 mm de margine.
Știința materialelor

Ceara pentru inlay (denumirea dată cerii folosită la formarea modelului pentru restaurările
turnate) este de fapt compusă din mai multe tipuri de ceară. Parafina este de obicei constituentul
principal (40% - 60%). Echilibrul rămas este reprezentat de rășină de damar (pentru a reduce
descuamarea) plus carnauba, cerezină, ceară candelilla (pentru a ridica punctul de topire) sau ceară
de albine. Uneori, o ceară sintetică este înlocuită pentru materialul natural. Se adaugă coloranți
pentru a oferi contrastele de culoare. Formulările exacte sunt secrete comerciale, dar Coleman a
publicat formula pentru un compus experimental.

The American National Standards Institute (ANSI) și American Dental Association (ADA)
împart ceara în 2 tipuri:

1. Tip I: o ceară cu duritate medie (în general, utilizat cu tehnica directa pentru a face
modele în cavitatea bucală)

2. Tipul II: o ceară moale (în general utilizată pentru fabricarea indirectă a pieselor turnate)

Cerurile utilizate cu tehnici directe nu trebuie să curgă în mod apreciabil la temperatura

cavității orale. Cele utilizate cu tehnici indirecte trebuie să reziste la curgere la temperatura camerei,
pentru a menține noile lor forme.

Specificațiile ANSI și ADA guvernează utilizarea proprietăților importante ale reziduurilor,

curgere și expansiune. Deoarece matrița trebuie să se ardă complet pentru a permite evacuarea
gazelor și intrarea completă a aliajului topit, nu poate exista cenușă reziduală. Cu toate acestea,
specificațiile permit un reziduu de 0,1%, care este aparent neglijabil. Cerințe de flux, așa cum s-a
arătat anterior, sunt necesare pentru a controla stabilitatea cerii odată ce a atins temperatura (37 ° C
[99 ° F] pentru tipul I de ceruri, 25 ° C [77 ° F] pentru ceara de tip II) pe care este sculptat și lustruit.
În plus, ceara trebuie să curgă bine la temperaturi tipice de formare. Curbele de temperatură
reprezentate de debitul procentual (Fig. 18-8) sunt furnizate de producători de renume și ar trebui să
fie consultate atunci când se alege o ceară de turnare. Toate cerurile se extind și se contractă atunci
când sunt încălzite și respectiv, răcite. Curbele de procentaj de extindere și contracție a
producătorilor la diferite temperaturi de lucru (Fig. 18-9) sunt utile atunci când sunt luate în
considerare metodele de utilizat în procesul de turnare. De exemplu, o ceară care se solidifică la o
temperatură mai mare se micșorează mai mult și, prin urmare, necesită mai multă compensare
pentru a controla potrivirea decât o ceară care se solidifică la temperatură mai scăzută (motiv pentru
care nu se pot schimba cerurile de tip I și de tip II în cadrul unei tehnici stabilite). Aceste proprietăți
pot fi afectate în mod negativ de încălzirea repetată a cerii, care elimină componentele mai volatile.
Când cerurile sunt selectate pentru o precizie optimă de turnare, poate fi necesară utilizarea de ceară
cu diferite caracteristici pentru margini și porțiunile ocluzale. Dacă o turnare trebuie să fie exactă,
modelul de ceară nu trebuie să fie deformat semnificativ. Un motiv al distorsiunii este că ceara are
„memorie”, ceea ce înseamnă că prezintă o anumită elasticitate, dacă nu este lichefiată complet.
Pentru a depăși această problemă, stratul inițial de ceară se aplică progresiv sau în picături topite. O
metodă alternativă constă în realizarea copierii inițiale prin scufundarea bontului în ceara complet
topită. Cu toate acestea, o problemă serioasă apare atunci când ceara adăugată încorporează
tensiune în model, pe măsură ce fiecare aplicare se solidifică. Această tensiune tinde să fie eliberată
cu timpul și distorsionează ulterior modelul de ceară. Viteza de schimbare a cearii depinde de
temperatură, ceea ce înseamnă că crește la temperaturi ambiante mai mari. Deoarece ceara are un
coeficient relativ ridicat de expansiune termică și modifică dimensiunea supusă modificărilor de
temperatură a aerului și deoarece modelul tinde să-și elibereze tensiunea încorporată, marginile
trebuie retopite, readaptate și remodelate imediat înainte de turnare. Fața internă a porțiunii
remodelate este apoi mai aproape de suprafața pregătită a dintelui decât restul turnării și, prin
urmare, poate ajuta la crearea spațiului necesar pentru materialul de cimentare.

FIGURA 18-8 Curba debitului de ceară. FIGURA 18-9 Curba de expansiune a cerii

Tehnica

Se recomandă o abordare pas cu pas a dezvoltării formei optime în ceară. Dentistul evaluează
fiecare pas înainte de a trece la următorul, ceea ce reduce la minimum munca. Modelele de ceară
finite trebuie să fie o replică anatomică cu formă precisă a dinților originali, care să îndeplinească
toate cerințele dinamice funcționale. Informațiile necesare pentru a modela corect restaurarea sunt
derivate din contururile suprafeței dintelui nepreparate, a suprafețelor adiacente dintelui, a
suprafețelor ocluzale antagoniste și a reproducerii mișcării mandibulare în laborator. Cunoașterea
minuțioasă a dentistului a anatomiei dinților și capacitatea de a copia exact structurile
tridimensionale sunt, de asemenea, necesare.

Atunci când realizează un desen sau o pictură, artiștii se referă constant la scena din viața
reală pe care încearcă să o reproducă. În mod similar, atunci când se realizează o restaurare în ceară,
tehnicianul trebuie să se refere la un model adecvat (de exemplu, mulaj de diagnostic, dinți extrasi,
un dinte contralateral) sau model de dinți naturali. Nu este înțelept să copiezi reproduceri ale dinților
naturali (adică, dinții de plastic sau modelele gurilor restaurate), oricât de bine au fost făcute.
Aceasta ar fi ca un artist care încearcă să redea o scenă din tabloul altui artist, mai degrabă decât din
viața reală.

Evaluarea corectă a unei forme tridimensionale este dificilă. Modelul de ceară finit pentru
un dinte poate fi prea bulbos sau prea plat. Deși pare „greșit”, punctarea și corectarea exactă a
problemei sunt abilități obținute numai după studierea în profunzime a ceea ce constituie o formă
anatomică „normală” și cu capacitatea de a interpreta acea formă. Pentru a evalua forma ocluzală,
este utilă descompunerea suprafețelor complexe în componente individuale. Atunci când evaluează
contururile axiale, practicantul ar trebui să evalueze o serie de contururi bidimensionale prin rotirea
modelului de ceară. Aceste contururi pot fi ușor comparate cu un model adecvat și pot fi corectate
orice aberații. Este util să recunoaștem că ochiul uman excelează la interpretarea unor diferențe
chiar foarte mici de înălțime și lățime a obiectelor (două dimensiuni), dar nu este la fel de adept să
interpreteze diferențe de profunzime la fel de subtile. Prin urmare, practicantul trebuie să privească
sistematic secțiunile transversale prin model și să-și evalueze silueta (Fig. 18-10). Rotirea modelului și
repetarea acestui proces din toate unghiurile de observație accelerează acest proces complex.

FIGURA 18-10 A, Conturul facial incorect este dificil de determinat pe cale directă a unui obiect
tridimensional. B, Se vede mai ușor (linia roșie punctată) prin evaluarea secvențială a profilului
modelului pe măsură ce este rotit.

FIGURA 18-11 Armamentarium pentru ceară: arzător Bunsen (A), ceară pentru inlay (B), instrumente
de ceară (C), pânză de curățare din bumbac (D), creion colorat ascuțit (E), lichid de separare (F),
pulbere indicatoare ocluzală (G), periuță cu perii moi (H), perie cu 2 fețe (I), bulete de bumbac (J) și
un ciorap fin de naylon (K)
Armamentarium

Este necesar următorul echipament (Fig. 18-11)

 arzător bunsen
 ceară de inlay
 instrumente de ceară
 pânză de curățare din bumbac
 creion colorat ascuțit (într-o culoare în contrast cu ceara)
 lichid de separare
 pulbere indicatoare ocluzală: stearat de zinc sau ceara pudrată (notă: stearatul de
zinc poate reprezenta un pericol pentru sănătate dacă este inhalat; ceara pudrată
este o alternativă mai sigură)
 periuță de dinți cu peri moi
 perie cu 2 capete (moale/rigidă)
 bile de bumbac
 ciorap fin de nailon

FIGURA 18-12 Instrumente de ceară. A, de sus în jos: instrumente PKT nr. 1 la 5. B, de sus în jos:
instrumente PKT nr. 1 și 2 de adaos de ceară. C, PKT nr. 3 arzător. D și E, sculptor de ceară PKT nr. 4
F, PKT nr. 5 instrument sculptor din ceară. G și H, spatulă de ceară PKT nr. 7

Instrumentele de ceară

Instrumentele de ceară pot fi clasificate în funcție de intenția proiectării lor: adăugarea de

ceară, cioplirea sau arderea. Dintre instrumentele populare PKT (Fig. 18-12) (proiectate de Dr. Peter
K. Thomas special pentru tehnica de ceară aditivă), nr. 1 și nr. 2 sunt instrumente de adaos de ceară,
numărul 3 este un arzător pentru anatomia ocluzală de rafinare și numerele 4 și 5 sunt cioplitori de
ceară.

Ceara se adaugă încălzind gâtul instrumentului în flacăra Bunsen, atingând ceara și

reîncălzind rapid gâtul în flacără. Ceara se scurge de partea cea mai fierbinte a instrumentului, astfel
încât, dacă gâtul este încălzit, un strop de ceară curge de pe vârf (Fig. 18-13).

FIGURA 18-13 Practicianul trebuie să încălzească întotdeauna gâtul instrumentului, astfel încât ceara
să curgă din vârf.

Cu toate acestea, în cazul în care vârful este încălzit, ceară se scurge pe gâtul instrumentului
(spre supărarea considerabilă a operatorilor neexperimentați). Instrumentul PKT nr. 1 este utilizat
pentru creșteri mari; numărul 2 mai mic este utilizat pentru adăugări mai mici. O spatulă de ceară nr.
7 sau 7A (vezi fig. 18-12, G și H) este utilă pentru a adăuga cantități mari de ceară, în special în
formarea adaptării inițiale (stratul de ceară asemănător ce acoperă toate suprafețele preparate ).
Unii tehnicieni preferă instrumentele de ceară electrică (Fig. 18-14), deoarece permit controlul precis
al temperaturii cerii, care este important pentru o manipulare adecvată. Un alt avantaj este că reduc
la minimum acumularea de carbon, care rezultă cu ușurință din supraîncălzirea unui instrument de
ceară într-o flacără Bunsen. Cu toate acestea, deoarece instrumentul rămâne fierbinte, nu este
posibil să se atragă ceara solidificată în direcția dorită.

FIGURA 18-14 Instrumente electrice de ceară. A, Dual Digital Wax Carving Touch Pencils. B, Pro
Waxer Duo. C, Ultra-Waxer 2 (A, Courtesy Whip Mix Corporation, Louisville, Kentucky. B, Courtesy
Keystone Industries, Gibbstown, New Jersey. C, Courtesy Kerr Corporation, Orange, California.)
 Cioplitorii de ceară trebuie să fie ascuțite și niciodată nu trebuie încălzite. În plus față de
1
instrumentele PKT, sunt populare numerele și 3 Hollenback și cioplitorii nr 2 Ward (fig. 18-15).
2
Când ceară este sculptată, trebuie obținută o presiune ușoară pentru a obține suprafața netedă
dorită.

Arderea este o alternativă la cioplire pentru obținerea unui model neted de ceară a
conturului dorit. Arderea presupune încălzirea ușoară a unui instrument bont și frecarea cerii.
Instrumentul nu trebuie să fie atât de fierbinte încât să topească suprafața de ceară. Instrumentul
PKT nr. 3 este util pentru arderea suprafețelor ocluzale. Instrumentele PKT nr. 1 și 2 pot fi utilizate
pentru ardere, precum și pentru adăugarea de ceară. Un alt arzător popular, tăietorul PFI Land (Fig.
18-16; disponibil la comandă specială de la Hu-Friedy Mfg. Co., Chicago), se bazează pe mașina de
tuns Darby Perry DPT6.

Pentru eliminarea excesului de ceară, arderea este mai puțin eficientă decât sculptarea, dar
este probabil mai ușor de controlat. Lasă o suprafață mai netedă, care poate fi deosebit de
importantă atunci când excesul de ceară este tăiat lângă margine. O sculptură neglijentă (excesivă) în
această zonă poate duce la abraziunea bontului, ceea ce duce la o bordură la marginea turnării finite.

FIGURA 18-15 Sculpturi de ceară. A, de sus în jos, nr. 2 Ward și nr. ½ și 3 Hollenback. B, de la stânga
la dreapta, vedere mai atentă a vârfurilor acestor trei instrumente.

Machetarea dinților posteriori

Secvența următoare este recomandată pentru machetarea dinților posteriori:

1. Suprafața internă

2. Îndepărtarea și evaluarea modelului de ceară

3. Suprafețele proximale

4. Suprafețele axiale

5. Suprafețele ocluzale

6. Finisarea marginilor
Suprafața internă

Formând o suprafață internă strâns adaptată este primul pas în machetarea cu ceară. Ceara
trebuie să reproducă toate caracteristicile de retenție ale restaurării.

Procedură pas cu pas

1. Aplicați în mod generos lubrifiant cu o perie curată (Fig. 18-17, A). Lăsați lubrifiantul să se usuce și
adăugați un al doilea strat (repetați periodic, după cum este necesar). Machetarea nu trebuie să
înceapă până când lubrifiantul nu a fost lăsat să se înmoaie complet. (pe modelele care au fost
acoperite cu rășină de cianoacrilat, lubrifiantul trebuie să fie reaplicat mai frecvent.)

2. Dacă au fost pregătite găurile, montați ace de plastic care se potrivesc cu burul folosit pentru a
face gaura. Așezați știfturile în bonturi și folosiți un instrument PTK nr. 7 încălzit pentru a aplana
vârfurile asigurând retenția în ceară (vezi fig. 18-17, B).

3. Se curge ceara pe bont dintr-un instrument de ceară mare, bine încălzit (Fig. 18-18, A), asigurându-
vă că orice aplicație anterioară este parțial retopită. Un instrument mare are suficientă căldură
pentru a retopi ceara anterioară și pentru a preveni pliuri sau linii de la dezvoltarea pe suprafață.
Machetarea este mai ușoară dacă instrumentele sunt păstrate curate și este încălzit numai gâtul
instrumentului.

4. Când aplicați stratul inițial, asigurați-vă că ceara este topită complet. Dacă nu, soliditatea cerii
poate provoca distorsiuni. Ceara foarte fierbinte curge rapid peste model. Folosiți instrumente de
răcire pentru machetarea ulterioară a detaliilor anatomice externe, ceea ce permite ca adăugările
mici să fie amplasate cu exactitate. Înmuierea modelului lubrifiat într-un vas cu ceară topită este o
altă metodă pentru realizarea unei suprafețe interne bine adaptate (Fig. 18-19). Această metodă
funcționează bine pentru restaurările complete de acoperire.

5. Adăugați ceară suficientă cu un instrument mare pentru a permite manevrarea machetei fără
deformare sau rupere (vezi Fig. 18-18, B). Un instrument mare menține ceara fierbinte mai eficient
decât un instrument mic.

6. Oferiți zonelor proximale un plus de grosime pentru rezistență și pentru a ajuta la prinderea
învelișului și a preveni distorsionarea acesteia la scoaterea din matriță. Ceara trebuie să se răcească
între aplicări. În acest moment, nu trebuie să se facă nicio încercare de contur a pereților axiali.

7. Tăiați ceara la margine (a se vedea Fig. 18-18, C) astfel încât creasta să poată fi îndepărtată și
evaluată. Excesul de masă poate fi îndepărtat în siguranță cu un instrument de sculptură. Când
rămâne doar un strat subțire în exces, îndepărtarea se realizează în siguranță cu un arzător. Utilizarea
unui cioplitor ascuțit în această fază poate zgâria marginea fragilă sau o poate ciobi. Prin urmare,
trebuie folosit un instrument ușor încălzit și marginile frecate cu o acțiune de ardere. Un cioplitor
poate fi folosit, dar este necesară o tehnică meticuloasă și o mare grijă.

FIGURA 18-16 PFI Tăietor Land (arzător de ceară), disponibil la Hu-Friedy, Chicago.
Îndepărtarea modelului de ceară

Ceara ar trebui să se lase să se răcească în interior înainte de a se îndepărta macheta (Fig. 18-
19 și 18-20). Pentru a îndepărta macheta, degetul mare și arătătorul de la o mână mențin o aderență
ușoară constantă pe model în timp ce se aplică presiune împotriva lor cu degetul mare și arătătorul
de la cealaltă mână, care de asemenea ține modelul (Fig. 18-20, B). Un pătrat mic de folie de cauciuc
spălat mărește fricțiunea între degete și model. Dacă modelul nu reușește să se miște, excesul de
ceară poate fi prezent dincolo de margine, blocând modelul la locul său.

Evaluare. Obiectivul primei etape de machetare este o reproducere perfect adaptată a suprafețelor
dinților pregătiți. Identificarea defectelor poate avea nevoie de timp. Examinatorul rotește modelul
sub o lumină puternică și caută umbre formate din pliuri sau cute (Fig. 18-2 1).Un microscop
binocular sau o lupă de mărire de înaltă calitate este util nu numai pentru această etapă, ci și în toată
faza de laborator. Mărirea de zece ori este practică și utilă. Utilizarea unei puteri mai mari
interferează cu orientarea de menținere.

FIGURA 18-17 Începerea procedurii de machetare. A, Lubrifierea bontului. B, Adaptarea pinilor de

plastic.

FIGURA 18-18 Realizarea acoperirii inițiale. A, Un instrument mare este folosit pentru a menține
ceara suficient de fierbinte. Aplicarea anterioară trebuie reînnoită pe măsură ce se adaugă ceara
suplimentară. B, ceara este adăugată pentru a acumula un volum adecvat pentru rigiditate. C, ceara
este tăiată cu atenție până la margine.
FIGURA 18-19 Vas de scufundare cu ceară. (Curtoazie Whip Mix Corporation, Louisville, Kentucky.)

Suprafețe proximale

Suprafețele proximale ale dinților naturali nu sunt convexe (Fig. 18-22). Acestea tind să fie
plane sau ușor concave din zona de contact până la joncțiunea smalț-cement și orice restaurare
trebuie să reproducă această caracteristică. Supracontractarea face, de cele mai multe ori,
menținerea sănătății parodontale dificile, în special în cazul în care derivarea dinților are o
proximitate crescută a rădăcinii. Suprafețele de contact excesiv de concave sau subconturate, de
asemenea fac folosirea aței dentare ineficientă și trebuie evitate.

Zonele de contact. Mărimea și locația zonelor de contact trebuie stabilite înainte înainte ca
suprafețele proximale rămase sa fie machetate. Se face referire la contactele dintre dinții
contralaterali și cunoașterea formei anatomice.

Zonele proximale de contact anormal de mari îngreunează controlul plăcii, ceea ce poate
duce la o boală parodontală. Contactele foarte mici (punctiforme) pot fi instabile și pot provoca
devieri. Contactele deficitare pot duce, de asemenea, la impactarea alimentelor; deși aceasta nu este
o cauză directă a bolii parodontale cronice, poate fi foarte incomodă și dureroasă pentru pacient.

Majoritatea zonelor de contact posterioare (Fig. 18-23) sunt situate în treimea ocluzală a
coroanei. Cu toate acestea, primul și al doilea molar maxilare iau contact în treimea mijlocie. Zonele
de contact dintre dinții mandibulari și molarii maxilari sunt în general centrale. Între premolarii
maxilari și molari, zonele de contact sunt de obicei spre suprafața orală (ceea ce face ca ambrazura
linguală să fie mai mare decât cea palatinală). În niciun caz nu ar trebui să fie concavă o zonă de
contact proximal. Dacă sunt trecute cu vederea în timpul machetării cu ceară sau a topirii,
concavitățile trebuie reconturate pe restaurarea finală.
FIGURA 18-20 Îndepărtarea modelului de ceară. A, O folie de cauciuc spălat mărește frecarea și ajută
la eliminare. B, Degetele mâinii stângi țin bontul. Mâna dreaptă ține modelul. C, Pentru a trage
bontul din model, degetele mâinii stângi strâng bontul.

Procedură pas cu pas

1. Înlocuiți macheta de ceară pe turnarea definitivă lubrifiată sau pe bontul mobilizabil. Atunci când
se folosește un sistem de bonturi mobilizabile, trebuie să aveți grijă ca pinul de fixare sau pinurile și
suprafețele de gips să fie complet lipsite de excesul de ceară sau alte resturi care ar putea împiedica
așezarea corecta a bontului (Fig. 18-24). Pentru a vă asigura că contactele proximale nu sunt
deficitare, eliberați ușor suprafața proximă prin răzuire ușoară.

2. Reglați învelișul după cum este necesar pentru a fi complet eliberat de suprafețele ocluzale
antagoniste. Structura va fi dezvoltată ulterior prin tehnica adiției de ceară.

3. Adăugați ceară în zonele de contact până când acestea au dimensiunea corectă, localizare corectă
și în concordanță cu forma anatomică (Fig. 18-25).

4. Când s-a realizat acest lucru, se modelează suprafețele proximale gingivale până la contacte la
conturul corect. Un bont tăiat corect este de mare ajutor în realizarea acestui lucru. Structura
dintelui nepregătit care a fost reprodusă în „manșeta” amprentei servește acum ca un ghid eficient
pentru orientarea instrumentelor de ceară.

Evaluare. Localizarea zonei de contact este verificată încă o dată. În cazul în care se realizează mai
multe restaurări, ambrazura proximală este modelată simetric pentru a oferi un spațiu adecvat
pentru țesuturile gingivale libere ale dinților adiacenți (Fig. 18-26). Suprafețele proximale trebuie să
fie plane sau ușor concave și să fie modelate pentru a elimina orice schimbare de direcție între
suprafața rădăcinii și restaurarea finală. Conturul cervical al restaurării trebuie să fie continuu, cu
conturul structurii nepreparate a dintelui imediat în zona cervicală până la marginea preparației.

FIGURA 18-21 Evaluare. Un model bine adaptat. B, adaptare slabă. Foldurile și cutele indică că ceara
nu a fost suficient de fierbinte atunci când a fost aplicată.

FIGURA 18-22 Suprafețele proximale gingivale în zona de contact sunt în mod normal plane sau
concave. Rețineți forma triunghiulară a ambrazurilor posterioare.
FIGURA 18-23 Localizarea zonelor de contact proximale. A, Pe dinții maxilari: din ce în ce mai mult
ocluzal și vestibular, cu cât dintele este mai anterior. B, Pe dinții posteriori mandibulari: central.

FIGURA 18-24 Jetoanele de ceară care se acumulează pe știft împiedică așezarea bontului . Se
recomandă curățarea periodică cu o perie.
FIGURA 18-25 A, Pentru a vă asigura că contactele proximale nu sunt deficiente, o cantitate ușoară
de gips este răzuită de pe dinții adiacenți înainte de machetare. B, ceara este adăugată în zona de
contact pentru a stabili un contact proximal localizat corect.

FIGURA 18-26 A, Din punct de vedere ocluzal, s-au stabilit ambrazuri vestibulare și linguale
corespunzătoare. B, Zonele de contact trebuie să fie modelate astfel încât ambrazura gingival să fie
simetrică.

Suprafețe axiale

Suprafețele bucale și linguale trebuie să fie modelate pentru a urma contururile dinților
adiacenți. Localizarea celui mai înalt contur (sau, alternativ, linia de examinare a dispozitivului de
retenție al protezelor dentare mobilizabile) este deosebit de importantă. Este în general localizat în
treimea gingivală a majorității dinților, deși la nivelul molarilor mandibulari este de obicei în treimea
mijlocie a suprafeței linguale.

Restaurările sunt adesea prea voluminoase. Dinții naturali sunt rareori mai mari de 1 mm
lățime la înălțimea celui mai înalt contur decât la joncțiunea smalț-cement. Această lățime nu ar
trebui să fie exagerată atunci când un dinte este re-creat în ceară. Suprafața gingivală a dintelui la
înălțimea conturului său imediat adiacent țesuturilor moi gingivale, uneori numit profilul de
emergență, este de obicei plan sau concav. Crearea unei convexități în această zonă sau a unei trepte
sau a unui suport ar face mai dificilă îndepărtarea plăcii bacteriene și s-a dovedit că provoacă
modificări inflamatorii și hiperplazice ale gingiei marginale. Înainte ca placa dentară să fie identificată
ca agent etiologic direct în boala parodontală boala, un contur axial excesiv a fost considerat necesar
pentru ca alimentele să nu intre în sulcusul gingival. În orice caz, nu există nici o dovadă care să
susțină acest concept. Într-adevăr, contururile axiale reduse artificial (ca atunci când un dinte
preparat este lăsat neprotejat pentru o perioadă îndelungată) sunt asociate cu țesutul gingival
sănătos. Suprafețele axiale supraconturate rezultă dacă reducerea axială în timpul pregătirii dinților a
fost insuficientă. Aveam nevoie de îngrijire specială în cazul în care s-a produs pierderea osoasă ca
urmare a bolii perodontale, în special atunci când aceasta a cauzat expunerea rădăcinii din
apropierea furcației. Conturul axial trebuie atunci modificat pentru a îmbunătăți accesul la
îndepărtarea plăcii (Fig. 18-27).

Procedura pas cu pas

Contururi axiale

1. Stabiliți locația, poziția și linia conturul general, folosind drept ghid dinții adiacenți și contralaterali.

2. adăugați ceară pe suprafețele axiale gingivale pentru a forma un profil neted și plat. Nu trebuie să
existe nicio schimbare de direcție de la structura dintelui nepregătit la conturul restaurării axiale.

3. Modelați treimea mijlocie a suprafeței axiale, utilizând drept ghid dintele adiacent (Fig. 18-28, A).

4. Adăugați ceară pentru a se alătura suprafețelor axiale și proximale și neteziți-le, acordând o

atenție deosebită locației și formei unghiului de tranziție mezial și distal. Un calibru Boley se poate
dovedi util (vezi Fig. 18-28, B). Unghiurile de linie ar trebui să corespundă celor de pe dinții
contralaterali, dacă aceștia sunt intacți.

Evaluare. Examinatorul ar trebui să evalueze forma dintelui la cea mai mare convexitate prin
examinarea modelului de ceară și compararea formei sale cu cea a dintelui contralateral. Fiecare
parte a conturului trebuie examinată cu atenție. Este modificat un contur prea pătrat sau prea
rotund. Contururile bucale și linguale și ambrazurile ar trebui să fie evaluate. Inițial, este utilă
evaluarea componentelor individuale, mai degrabă decât întregul contur coroonar. Practicianul ar
trebui să încerce să relateze forma evaluată cu un punct de referință „neutru”, cum ar fi planul
mediosagital în vizualizarea suprafeței ocluzale . Căpătând experiență, practicianul va găsi mai ușor să
revizuiască mai multe forme simultan.

Fiecare zonă de contact are patru ambrazuri: gingivală, vestibulară, linguală și ocluzală. Toate
în afară de cea ocluzală au fost realizate până la acest stadiu. Ambrazurile sunt, în mod normal,
simetrice față de o linie trasată prin zona de contact (Fig. 18-29).

Suprafețele ocluzale

Cuspizii și crestele suprafețelor ocluzale trebuie să fie modelate pentru a permite chiar și contactul
cu dinții antagoniști în timp ce dinții sunt stabilizați și forțele sunt direcționate de-a lungul axelor lor
lungi (vezi Capitolul 4). Cuspizii nefuncționali (cuspizii vestibulari ai dinților maxilari, cuspizii linguali
ai dinților mandibulari) ar trebui să acopere în plan vertical și orizontal, prevenind mușcarea
accidentală a obrazului sau a limbii și păstrarea alimentelor pe suprafața ocluzală.

Contactele punctiforme dintre dinții antagoniști sunt preferabile contactelor ocluzale largi, plate,
deoarece uzura restaurărilor este minimizată și masticarea alimentelor dure sau fibroase este
îmbunătățită. Suprafețele ocluzale ale dinților naturali constau dintr-o serie de convexități cu șanțuri
de dezvoltare unde se întâlnesc crestele convexe. Cuspizii opuși trebuie să parcurgă căi paralele cu
aceste șanțuri fără contact dentar în mișcările de excursie articulară. Suprafețele ocluzale pot fi
dezvoltate cu exactitate cu o tehnică de adiție de ceară similară cu cea concepută de Payne care este
folosită în multe școli pentru a preda structura și funcția ocluzală (Fig. 18-30 și 18-31).

FIGURA 18-27 Pe măsură ce marginea cervicală este plasată în apropierea furcațiilor radiculare,
conturul axial este modificat pentru a îmbunătăți accesul pentru controlul plăcii la pacienții cu
pierderi osoase extinse. A, Modele de ceară modificate pentru un pacient compromis parodontal.
Notă modificarea formei conturului fețelor ocluzale. B, Dintii contralaterali au contur axial normal.
De la C la E, conturul modificat permite un acces mai bun pentru igiena orală

Schema ocluzală. Două scheme ocluzale sunt în general recunoscute și ar trebui să fie înțelese
atunci când restaurările sunt planificate: cuspid – creastă marginală și cuspid - fosă (vezi Capitolul 4).
În schema cuspid – creastă marginală, cuspizii vestibulari ai premolarilor mandibulari și cuspizii
meziovestibulari ai molarilor mandibulari contactează ambrazurile dintre dinții maxilari (adică,
fiecare contactează cu doi dinți). În schema cuspid - fosă, acești cuspizi funcționali mandibulari se află
în contact distal în fosa dintelui maxilar și contactează doar un dinte (tabelele 18-1 și 18-2). Cuspizii
linguali funcționali ai dinților maxilari contactează fosele dinților mandibulari în ambele scheme.
FIGURA 18-28 A, contururi axiale de ceară. B, Evaluarea dimensiunii vestibulolinguale cu un calibru
Boley. Acest instrument este de asemenea util în evaluarea formei axiale și a înălțimii conturului.

Majoritatea adulților cu ocluzie de clasă I Angle și dinți fară urme de uzare au o schemă
cuspid – creastă marginală. În dentițiilei naturale, angrenajul cuspid - fosă se găsește numai atunci
când este prezentă o ușoară malocluzie de clasa II Angle. in orice caz, din următoarele motive,
angrenajul cuspid - fosă a fost recomandat față de cel cuspid – creastă marginală atunci când se
încearcă reconstrucția ocluzală:

 Impactarea alimentelor este prevenită.

 Forțele de închidere în relație centrică sunt mai apropiate de axele lungi ale dinților.
 O stabilitate îmbunătățită rezultă din contactele tripodice pentru fiecare cuspid
funcțional.

Atunci când relațiile meziodistale ale dinților antagoniști o favorizează, schema cuspid - fosă
este optimă. Dacă aceste relații nu sunt prezente, alegerea este între (1) distorsionarea formei axiale
coronare pentru a se adapta schemei ocluzale preferate și (2) modificarea structurii ocluzale pentru a
se adapta formei axiale normale. Abaterea semnificativă de la forma axială normală prin
supraconturare are ca rezultat inevitabil o boală parodontală. Modificarea formei axiale prin
subconturare provoacă rareori astfel de probleme. În funcție de relația spațială specifică între
antagoniști, schema cuspid - creastă marginală poate fi o alegere mai bună în astfel de situații. Cu
toate acestea, decizia nu este întotdeauna una clară. Mărimea dinților și variațiile de poziție la
pacienți produc o continuitate între cuspid – creastă marginală optimă și schemele cuspid - fosă.
Bunul simț dictează utilizarea schemei care produce cel mai bun rezultat funcțional și estetic. În
multe cazuri, acest lucru poate fi determinat numai prin încercare și eroare. Plasarea conurilor
înaintea oricărei alte machetări ocluzale este adesea cea mai convenabilă modalitate de a realiza
acest lucru.

FIGURA 18-29 Simetria ambrazurilor.

 Înălțimea și localizarea cuspizilor

1. Determinarea poziției și înălțimii cuspizilor cu conuri de ceară (Fig. 18-32). Acest lucru
este făcut astfel încât modificările necesare pot fi făcute rapid. Adăugați conuri de ceară
pentru fiecare cuspid și marcați fosa centrală a dinților antagoniști pentru a ajuta
poziționarea corectă a cuspizilor.
2. Poziționați cuspizii centrici sau funcționali (mandibular vestibular și palatinal maxilar)
astfel încât să ocludă de-a lungul centrului vestibulolingual al dintelui opus. Vârfurile
cuspizilor nu contactează dinții antagoniști. O stabilitate mai mare și o uzură redusă sunt
posibile cu puncte de contact mici distribuite în jurul vârfurilor cuspizilor.
3. Utilizați spațiul meziodistal al conurilor pentru a determina tipul de schemă ocluzală:
cuspid – creastă marginală sau cuspid - fosă (Fig. 18-33; a se vedea Fig. 18-30, H până la K
și tabelele 18-1 și 18-2).

Evaluare. Conurile trebuie poziționate astfel încât să urmeze curba anteroposterioră (uneori
denumită curba lui Spee; Fig. 18-34). Aceasta este curba anatomică stabilită prin alinierea ocluzală a
dinților, așa cum este proiectată pe planul median, începând cu vârful cuspidului caninului
mandibular și urmând vârfurile vestibulare ale dinților premolari și molari, continuând prin marginea
anterioară a ramului mandibular, care se termină cu cea mai anterioară porțiune a condilului
mandibular. Cuspizii mandibulari ar trebui să devină mai înalți distal și cuspizii maxilari ar trebui să
devină mai scurți. Cuspizii ar trebui să urmeze, de asemenea, o curbă mediolaterală (uneori denumită
curba lui Wilson). În arcul mandibular, aceasta este curba (privită în planul frontal) care este concavă
deasupra și intră în contact cu vârful cuspizilor vestibulari și linguali ai molarilor mandibulari; în arcul
maxilar, curba (privită în planul frontal) este convexă mai jos și intră în contact cu vârfurile cuspizilor
vestibulari și lingua ai molarilor maxilari. Când este vizualizat din față, cuspizii nefuncționali sunt
puțin mai scurți decât cuspizii centrici. Toate mișcările excentrice trebuie reproduse pe articulator;
dacă contacte nedorite apar în mișcările protruzive, lucrătoare și nelucrătoare, acestea trebuie
eliminate prin reducere sau repoziționarea conurilor. Înălțimea și poziția corespunzătoare a conului
sunt esențiale pentru realizarea unei forme ocluzale adecvate.

FIGURA 18-30 Ceara ocluzală cu tehnica de adăugare de ceară secvențial. A, Pentru a dezvolta
contacte ocluzale precise, se adaugă ceara în trepte mici, iar articulatorul este închis în timp ce ceara
adăugată este încă moale. B, pulberea este utilizată pentru a verifica locația și dimensiunea
contactului. C, Conurile sunt utilizate pentru a determina locația vârfurilor cuspizilor linguali. D și E,
Diferitele caracteristici ale suprafeței ocluzale sunt dezvoltate secvențial în ceară. F și G,
caracteristicile ocluzale secundare pot fi perfecționate prin refularea cearii și prin arderea fisurilor. H
până la K, machetarea completă cu contacte ocluzale marcate. (Pentru schema cuspid – creastă
marginală, numerele se referă la poziția cuspidului din tabelul 18-1.)

FIGURA 18-31 Secvența adăugării de ceară ocluzală. A, Pasul 1: plasarea conurilor. B, Etapa 2:
suprapunerea crestelor cuspidiene C, Etapa 3: plasarea conurilor, crestelor cuspidiene și crestelor
triunghiulare. D, Pasul 4: amplasarea conurilor, crestelor cuspidiene, crestelor triunghiulare și a
 crestei secundare și marginale. E, pasul 5: machetarea ocluzală terminată

FIGURA 18-32 A, Adăugarea conurilor de ceară pentru a determina înălțimea și plasarea cuspidului.
B, înălțimea cuspidului este determinată de curba anteroposterioră (curba lui Spee). C, Marcarea
fosei centrale a dinților antagoniști ajută la poziționarea corectă a cuspizilor funcționale. D, Toate
conurile sunt poziționate și testate pentru interferențe în toate excursiile. E până la G, Tehnica
adiției de ceară este utilă în special atunci când sunt realizate simultan mai multe restaurări.

FIGURA 18-33 A, ocluzia cuspid - creastă marginală („dinte-cu-doi-dinți”). B, ocluzia cuspid - fossă
(„dinte cu dinte”). Numerele se referă la cele din tabelele 18-1 și 18-2.
Tabel 18-1

Tabel 18-2
FIGURA 18-34 Conurile trebuie să urmeze curba anteroposterior (curba lui Spee) și curba
mediolaterală (curba lui Wilson).

FIGURA 18-35 Contururi axiale complete. A, crestele cuspidului vestibular maxilar. B, în această
etapă, suprafața vestibulară este completă și ar trebui evaluată pentru conturul corect.

FIGURA 18-36 Macheta crestelor triunghiulare maxilare.

FIGURA 18-37 Evaluarea contactelor ocluzale.

Completarea contururilor axiale

4. Completarea contururile axiale (creste marginale și creste cuspidiene; Fig. 18-35). Aveți grijă
deosebit să nu modificați locația sau înălțimea cuspizilor, așa cum s-au stabilit anterior cu conurile.

5. După fiecare adăugare de ceară, verificați contactul ocluzal închizând articulatorul. Nu creșteți
dimensiunea verticală de ocluzie.

Evaluare. În acest stadiu, suprafețele vestibuare, meziale, linguale și distale au fost finalizate (vezi
Fig. 18-35). Când este privit din aceste perspective, modelul de ceară ar trebui să pară identic cu un
dinte intact. Când este privită din perspectiva vestibulară, fiecare cuspid ar trebui să aibă un profil
distinct, cu vârful cuspidului cel mai înalt și o pantă ușoară până la crestele marginale. Crestele
marginale adiacente ar trebui să aibă aceeași înălțime. Contactele ocluzale în mișcările de excursie
trebuie de asemenea evaluate. Dacă există contact nedorit, se pot crea șanțuri în crestele cuspidiene
pentru a permite trecerea cuspizilor opuși.

Creste triunghiulare

6. Dă fiecărui cuspid câte o creastă triunghiulară (Fig. 18-36; vezi și Fig. 18-30, A) care se îndreaptă
spre centrul suprafaței ocluzale. Vârful (sau punctul) triunghiului ar trebui să fie la vârful cuspidului,
iar baza ar trebui să fie în centrul suprafeței ocluzale

7. Faceți bazele crestelor triunghiulare vestibulare și linguale convexe meziodistal și vestibulolingual.

8. Pe măsură ce se adaugă fiecare creastă, închideți articulatorul. Acolo unde suprafața ocluzală se
întâlnește cu un dinte opus, observați micile depresiuni și ajustați-le astfel încât să formeze o
suprafață convexă, astfel încât să existe un punct de contact.

Evaluare. Crestele triunghiulare sunt prafuite cu stearat de zinc sau cu ceară pudrată (Fig. 18-37;
vezi de asemenea Fig. 18-30, B). Cuspizii trebuie să aibă în continuare conturul tăios corect și nu
trebuie rotunjite prin lustruire necorespunzătoare.

Creste secundare
9. Realizați două creste secundare sau suplimentare pe fiecare creastă triunghiulară (Fig. 18-38; vezi
și Fig. 18-30, F). Toți cuspizii trebuie să aibă o singură creastă triunghiulară și două creste secundare.
Gradul de delimitare specifică între crestele trianulare și secundare variază, în funcție de
proeminența cuspidului din suprafața ocluzală a dintelui care este ceruit.

10. Faceți crestele secundare convexe cu șanțuri unde întâlnesc convexitățile crestelor triunghiulare.
Cele mai meziale și cele mai distale creste secunde sunt adesea adiacente crestelor marginale.

Evaluare. Dacă crestele au fost realizate cu atenție, este nevoie doar de o mică finisare în acest
stadiu (Fig. 18-39 și 18-40). Orice fosă poate fi umplută cu ceară și șanțurile netezite cu atenție (vezi
Fig. 18-30, G). Inițial, obținerea tranzițiilor netede între componentele ocluzale poate fi dificilă.
Netezirea din șanțuri pe caracteristicile ocluzale individuale, mai degrabă decât înapoi - înapoi,
împiedică acumulările inutile de reziduuri de ceară în șanțuri.

Suprafețele ocluzale sunt repudrate cu stearat de zinc sau ceară pudră, iar contactele
ocluzale sunt verificate. Dacă un contact a fost șlefuit din greșeală, poate fi re-format rapid prin
adăugarea unei picături de ceară, închiderea articulatorului pentru a verifica dacă contactul a fost
restaurat și remodelarea ulterioară ocluzală pentru a restabili un contur convex.

FIGURA 18-38 Adăugarea crestelor secundare.

FIGURA 18-39 Evaluarea modelelor de ceară completate.

Finisarea marginilor

Pentru a optimiza adaptarea modelului de ceară (și restaurarea turnată) pe model, marginile trebuie
returnare și refăcute imediat înainte ca modelul de ceară să fie turnat. Cele două obiective principale
sunt (1) minimizarea dizolvării agentului de cimentare și (2) facilitarea controlului plăcii.
 Dacă se creează o zonă de adaptare superioară (adică, lățimea minimă a spațiului marginal)
între turnare și suprafața dinților pregătiți, dizolvarea cimentului este redusă și expunerea suprafeței
cimentului întărit este minimizată. Pentru a obține această adaptare superioară, modelul trebuie
refulat pe o bandă lată de aproximativ 1 mm, măsurată de la margine la suprafața preparată (Fig. 18-
41).

Controlul plăcii este facilitat atunci când trecerea de la restaurarea turnată la dinte este
netedă, fără orice schimbare bruscă de direcție. În plus, suprafața axială a restaurării trebuie să fie
foarte lustruită (vezi Capitolul 28). Deoarece utilizarea oricărui compus de lustruire a metalului sau a
unui material abraziv are ca rezultat îndepărtarea materialului de restaurare, procedurile de finisare
a metalului trebuie să fie la minimum aproape de margine. Cel mai bun mod de a vă pregăti pentru
acest pas este de a asigura o netezime superioară a modelului de ceară atunci când procesul de
refulare este complet. Acest lucru trebuie verificat prin mărire cu lupi sau cu un microscop binocular.

FIGURA 18-40 modelare cu ceară cuspid – creastă marginală. A și B, Contactele ocluzale au fost
marcate

FIGURA 18-41 Refularea marginilor. Obiectivul este de a crea o zonă de 1 mm bine adaptată
pentru a preveni dizolvarea cimentului.

Procedura pas cu pas

1. Se relubrifiază bontul și se resigilează modelul de ceară (Fig. 18-42, A). Datorită timpului și
atenției dedicate dezvoltării formei ocluzale și axiale, marginile modelului nu sunt adaptate
corespunzător în această etapă.
 2. Împingeți instrumentul încălzit prin model, și se topește complet marginal de la 1 la 2 mm
(vezi Fig. 18-41)

3. Desenați instrumentul de-a lungul marginii până când este resimțită o rezistență,
deoarece instrumentul a început să se răcească și nu mai topește cu ușurință ceara.

4. Reîncălziți instrumentul și repetați procedura, suprapunându-l întotdeauna cu zona topită

anterior pentru a-l remodela și a preveni pliurile, golurile și defectele interne. Când întreaga margine
a fost refulată circumferențial, se observă o depresiune în jurul marginii ca urmare a readaptării

5. Umpleți depresiunea cu ceară suplimentară (vezi Fig. 18-42, B).

6. Tăiați excesul de ceară dincolo de margine(vezi Fig. 18-42, C).

7. Rectificați orice fosă sau defecte de pe suprafețele axiale și neteziți modelul de ceară.
Jetoanele de ceară pot fi îndepărtate de pe suprafața ocluzală cu ajutorul unei bulete de bumbac; cu
toate acestea, suprafața nu trebuie frecată. Altfel, contactele ocluzale care au fost realizate atât de
atent vor fi distruse.

Modelul de ceară este îndepărtat de pe bont fără distorsiuni și poate fi re-plasat pentru
evaluarea finală înainte de a turnare. Cu toate acestea, în cazul în care modelul nu este pus în exact
aceeași direcție cu cea în care a fost îndepărtat, refacerea marginilor poate fi necesară.

Evaluare. A fi minuțios în această etapă va contribui la succesul restaurării. Din cauza culorii
modelului de ceară și a suprafeței lucioase, micile defecte pot fi dificil de identificat. Dacă nu sunt
observate, poate fi necesară o refacere ulterioară.

Trebuie evitată supraconturarea cu ceară. Este posibilă o mică finisare a unei margini din
metal turnat fără a deteriora matrița. Orice sclipire de ceară care se extinde dincolo de linia de sfârșit
trebuie să fie tăiată în acest stadiu; în caz contrar, aceasta va provoca distorsiuni pe măsură ce
modelul este îndepărtat sau va împiedica refacerea completă a metalelor turnate. Printr-un spațiu
între ceară și bont, rezultă o margine deschisă, poate fi dificil de detectat. Bontul ar trebui să fie
orientat astfel încât linia vizuală a observatorului să fie exact de-a lungul interfeței ceară-bont. Dacă
ceara nu este bine adaptată, va fi vizibilă o linie neagră de umbră. Acest lucru este greu de observat
în ceară, dar mai ușor de văzut (dar prea târziu) în metal. Un microscop binocular sau lupele sunt
foarte utile pentru detectarea acestei linii (Fig. 18-43). Pentru a se asigura că nu s-au acumulat noi
resturi în timpul procedurilor de finisare, se face o evaluare finală a suprafețelor ocluzale și axiale.
Modelul este acum pregătit pentru turnare (vezi Capitolul 22).

FIGURA 18-42 Margini refulate. A, După aplicarea cerii, o discrepanță marginală este evidentă
(săgeată). Acest lucru trebuie corectat înainte de ambalare. B, Un instrument mare, bine încălzit,
este folosit pentru a topi complet prin ceară. Apoi, practicantul continuă în jurul marginii preparației
și adaugă ceară pentru a umple golul. C, Când modelul s-a răcit, excesul marginal este tăiat cu grijă
sau ars.

FIGURA 18-43 Evaluare. Defectele trebuie identificate și corectate înainte de ambalare. A, excesul
marginal (săgeată) este dificil de observat în ceară, dar trebuie îndepărtate cu atenție. B, Un mic
defect (săgeată) este mai ușor de observat în metal, dar mai greu de corectat. C, Magnificarea este
cel mai practic mod de a realiza marginile în mod corespunzător.

Machetarea pentru inlay și onlay

Secvența pașilor pentru fabricarea unei machete de ceară pentru un inlay sau onlay este similară cu
cea pentru o coroană totală, deși dintele nepregătit poate servi adesea ca ghid pentru conturul axial
și ocluzal (Fig. 18-44). Uneori, manipularea unei mici incrustații poate fi dificilă. Uneori abordarea
constă în încorporarea unei bucle de ață pentru îndepărtarea mai ușoară a machetei.

Machetarea dinților anteriori

Abordarea pentru machetarea dinților anterioari este ușor diferită de abordarea dinților posteriori.
Machetarea cu contur anatomic este recomandată pentru restaurările metalo-ceramice, deoarece
există un control mai bun asupra grosimii porțelanului și a netezimii joncțiunii metalo-ceramice.
Când se vor reface mai mulți dinți anteriori, este esențial un ghid către contururile linguale și labiale
(Fig. 18-45). Conturul suprafețelor palatinale și incizale influențează în mod semnificativ articulația.
Ele sunt cel mai eficient re-create utilizând un tabel de ghidare anterioară personalizat (vezi Capitolul
2). Acest lucru poate fi realizat prin modelare diagnostică (dacă forma lor inițială a fost
satisfăcătoare) sau printr-o machetare diagnostică în ceară sau prin amprentarea restaurărilor
provizorii. Acesta din urmă poate fi utilizat atunci când restaurările provizorii au dus la o funcție și un
aspect estetic satisfăcător. Forma dinților anteriori afectează fonația pacientului, suportul buzelor și
înfățișarea. Aceste caracteristici ar trebui stabilite cu atenție și cu tot atâtea ajutoare de
diagnosticare.
FIGURA 18-44 Machetarea restaurărilor inlay și onlay. A, machetă mesio-ocluzală de inlay. De la B la
E, macheta de ceară pentru onlay disto-ocluzal-disto-bucal.

FIGURA 18-45 A și B, contururile optime pentru restaurările anterioare sunt dezvoltate cu ajutorul
unui tabel de ghidare anterioară personalizat (vezi Fig. 19-4).

Suprafețele linguale și incizale

Poziția marginilor incizale este determinată de forma arcuită a dinților anteriori și cerințelor ocluzale
funcționale (Fig. 18-46). La fel ca în cazul machetării suprafețelor ocluzale posterioare, conurile pot fi
utilizate pentru a delimita poziția aproximativă a marginii incizale. Ceară suplimentară poate fi
aplicată după cum este necesar.

Incisivii antagoniști ar trebui să ia contact uniformă în timpul mișcărilor protruzive, dar nu și

în timpul excursiilor laterale. Pentru a obține acest rezultat, se realizează o concavitate pe suprafața
linguală a incisivilor maxilari. Capacitatea de a face această concavitate netedă este foarte
importantă. Ca urmare, pacientul realizează o mișcare protruzivă lină și sunt evitate potențialele
tulburări neuromusculare. În intercuspidare maximă, dinții anteriori ar trebui, în mod ideal, să nu fie
în contact. Stocul Mylar shim ar trebui să "tragă" doar între modele. Suprafețele linguale ale
incisivilor și caninilor mandibulari nu sunt în contact. Cu toate acestea, ele trebuie să fie modelate
pentru un control ușor al plăcii. Nu trebuie supraconturate.
 FIGURA 18-46 Când suprafața linguală a unui dinte anterior este ceruită, dintele contralateral
trebuie utilizat ca model.

Suprafețele labiale

Forma suprafețelor labiale, în special poziția unghiului meziolabial și distolabial, determină

aspectul dinților anteriori (Fig. 18-47). Dacă suprafața labială este prea globuloasă, controlul plăcii
poate fi dificil și poate exista o înclinare linguală a dintelui, cauzată de forța exercitată de buza
superioară. Atunci când dinții anteriori sunt machetați individual, studiul atent al formei ambrazurii a
dinților adiacenți poate fi deosebit de util.

Taiere cerii

Dacă se va folosi o fațetă ceramică, odată ce s-a finalizat conturul definitiv al machetei de
ceară, modelul este tăiat pe o grosime uniformă - de obicei aproximativ 1 mm - pentru a asigura loc
porțelanului topit pe structura de metal turnat (Fig. 18-48). Designul și tehnica sunt discutate în
capitolul 19.

Conectori de ceară

Conectorii care unesc componentele separate ale unei proteze dentare fixe sunt create în
ceară chiar înainte de finalizarea marginilor (Fig. 18-49). Indiferent dacă conectorii sunt turnați sau
lipiți, aceștia trebuie să fie modelați în ceară, astfel încât dimensiunea, poziția și configurația lor să fie
controlate cu precizie. Dimensiunea conectorului este importantă în primul rând din perspectivă
mecanică. Pentru a asigura o rezistență optimă, conectorul trebuie să fie cât mai mare posibil. Cu
toate acestea, dintr-o perspectivă biologică, conectorii nu trebuie să afecteze țesuturile gingivale și ar
trebui să fie la cel puțin 1 mm deasupra crestei țesutului moale interproximal. Forma de ambrazură
gingivală pentru conectori trebuie să permită un control optim al plăcii. Aspectul cervical al
conectorului trebuie să fie modelat într-o configurație lină, de formă arcuată. În zonele estetice
(adică proteze dentare fixe anterioare), conectorii trebuie să fie ascunși în spatele fațetelor ceramice
estetice. Prin urmare, conectorii sunt adesea așezați ușor din punct de vedere lingual atunci când
conectorii sunt machetați pentru proteze anterioare (Fig. 18-50). Forma și designul conectorilor sunt
discutate în detaliu în Capitolul 27.

Modele de ceară printate

Fabricarea aditivă a modelelor de ceară este un domeniu în dezvoltare rapidă în tehnologia

dentară. Odată cu progresele în imprimarea tridimensională, aplicațiile stomatologice includ
printarea modelelor printr-un design asistat de computer (CAD; vezi Fig. 18- 3). Imprimantele
tridimensionale de laborator au devenit o parte a conversiei la fluxul de lucru digital în multe
laboratoare stomatologice. Acestea expulzează micro-picături de amestecuri de ceara sau rășini,
dezvoltând un model dintr-un CAD într-un mod strat cu strat. În unele sisteme, este utilizată ceara
încălzită care se solidifică la răcire, la fel ca ceara convențională. Materialele care necesită
polimerizare pot fi activate fie cu lumină ultravioletă, fie vizibilă, care poate fi furnizată de o sursă de
lumină, cum ar fi o lampă cu xenon sau o diodă care emite lumină (LED). Unii producători solicită
rezoluții într-un interval de la 13 la 50 µm. Marginile modelelor rezultate pot fi readaptate manual
înainte de ambalare pentru turnarea convențională ulterioară a protezelor metalice (vezi Capitolul
22) sau presarea coroanelor integral ceramice. Stabilizarea modelului necesită tipărirea barelor de
suport sau matrice, deoarece modelele sunt construite treptat. După finalizarea procedurii de
printare, materialul de sacrificiu de sprijin este dizolvat într-o baie de apă sau ulei și clătit, după care
modelul poate fi ambalat (Fig. 18-51.

Modelele de ceară frezate

Aceeași tehnologie folosită la fabricarea coroanelor din ceramică integrală (vezi Capitolul 25)
a fost aplicată fabricării modelelor de ceară. Mașinile de frezat sofisticate pot freza mai multe modele
dintr-o singură bucată de ceară special formulată. CADs sunt poziționate într-un puck virtual înainte
de procedura de frezare, iar software-ul este proiectat să încerce și să aranjeze modelele în așa fel
încât numărul optim de modele să fie derivat dintr-un singur puck (Fig. 18-52).

REVIZUIRE A TEHNICII

Figura 18-53 sintetizează pașii pentru machetarea cu ceară în formă anatomică.

 Bontul este modificat după cum este necesar și lubrifiat (a se vedea Fig. 18-53, A)
 O copie inițială este ceruită; aceasta formează suprafața internă (vezi Fig. 18-53, B).
 Suprafețele proximale sunt realizate, cu zone de contact localizate corect (vezi Fig.
18-53, C).
 Suprafețele axiale sunt ceruite. Trebuie evitată supraconturarea în apropierea
marginii gingivale (vezi Fig. 18-53, D).
 Suprafețele ocluzale sunt realizate printr-o tehnică de adiție de ceară, ceea ce face
mai ușoară determinarea celei mai bune localizări a cuspizilor și a contactelor
ocluzale (vezi Fig. 18-53, E).
 Marginile sunt refluate, iar modelul de ceară este terminat (vezi Fig. 18-53, F).
FIGURA 18-47 Machetarea suprafețelor labiale ale incisivilor maxilari. De obicei, cei doi incisivi
centrali ar trebui să aibă o simetrie în oglindă în jurul liniei mediene. A, Pe măsură ce machetarea
progresează, simetria poate fi considerată exact perpendiculară pe linia mediană palatinală. B,
muchia dreaptă trebuie să contacteze fiecare incisiv central la exact aceeași distanță de linia mediană
(săgeți). Ceara poate fi ușor ajustată dacă nu are loc un contact adecvat. Apoi, sunt evaluate spațiile
dintre marginea dreaptă și modelul de ceară (zone albastre). Dinții din stânga și dreapta trebuie să fie
imagini în oglindă atât mezial cât și distal. C, Marginea dreaptă este repoziționată mai apical și analiza
este repetată. Rețineți cum forma ambrazurilor variază la diferite amplasări. D, Prăfuirea modelului
de ceară și marcarea unghiurilor liniei meziale și distale. Acestea ar trebui să corespundă unghiurilor
liniare marcate pe dintele contralateral.
FIGURA 18-48 A până la D, modelele de ceară decupate pentru a asigura loc porțelanului. (Vezi
Capitolul 19.)

FIGURA 18-49 Conectorii de ceară. A, Clinicianul poate controla forma, dimensiunea și locația
conectorilor prin formarea lor în ceară B, Un ferăstrău panglică este apoi utilizat pentru secționarea
lor. C, Configurația corectă a secțiunii transversale a unui conector anterior.

FIGURA 18-50 Considerații pentru plasarea conectorului anterior. Mecanic, conectorul trebuie să fie
cât mai mare posibil pentru rezistență. Din perspectivă biologică, conectorul este plasat cel mai
eficient în jumătatea incizală a peretelui proximal. Pentru estetică, conectorul trebuie plasat în
jumătatea linguală (palatinală) a peretelui proximal.
FIGURA 18-51 Printarea modelelor de ceară. A, imprimantă pentru model de ceară B, Apropiere a
modelelor tipărite. Rețineți materialul de susținere (alb) care este necesar pentru stabilizarea
modelului în timpul procesului de imprimare aditivă. Aceasta va fi eliminată înainte de ambalare.
(amabilitatea Dental Arts Laboratory , Peoria, Illinois.)

FIGURA 18-52 Modelele de ceară frezate. A, Proiectare asistată de computer (CAD) a unui model de
ceară pentru o coroană turnată totală. B, Puc de ceară special formulat poziționat în mașina de
frezat.
FIGURA 18-52, C, puc de ceară și vedere de aproape (D) a modelului de ceară frezat pentru coroana
totală turnată. (Curtoazie Dental Arts Laboratory, Peoria, Illinois.)

FIGURA 18-53 Revizuirea tehnicii. A, Macheta este modificată după cum este necesar și lubrifiată. B,
O copie inițială este ceruită: aceasta formează suprafața internă. C, Suprafețele proximale sunt
realizate, cu zone de contact amplasate corect. D, Suprafețele axiale sunt ceruite. E, Suprafețele
ocluzale sunt realizate cu o tehnică de adăugare de ceară. F, Marginile sunt refulate, iar modelul de
ceară este terminat. Suprafețele axiale sunt ceruite.