Sunteți pe pagina 1din 25

Poezia pașoptistă

Publicat pe octombrie 30, 2012

Vasile Alecsandri, Baba Cloanța

Șede baba pe calcae,


In tufarul cel uscat,
Și tot cata ne-ncetat,
Când la luna cea bălae,

Din masele clănțănind


Și din degite plesnind.
Fusu-i rapide se-ntoarce,
Iute-n aer sfârâind.

„Fugi, urâte! baba zice,


Peste codrul cel frumos,
În pustiu întunecos!
Fugi, s-alerge-acum aice
Dragul mândrei, Fat-frumos.

De-a veni el dupa mine


Sa-l iubesc eu, numai eu,
Dare-ar Domnul Dumnezeu
Sa-i se-ntoarca tot in bine,
Cum se-ntoarce fusul mieu!

In 1818 se naşte la Bacău fiul lui Vasile Alecsandri şi Elena Cozoni. Studiază în
ţară şi la Paris (medicină şi drept). In 1835 debutează în ,,Dacia literară” cu
nuvela ,,Buchetiera din Florenţa” , iar in 1840, devine director al Teatrului Naţional,
alături de Kogălniceanu şi Negruzzi. In 1848 apare ,,Balta Albă”, se joacă ,,tabloul
naţional” O nuntă ţărănească; apare  pe foi volante poezia ,,Către români” , în iunie
publică  ,,Hora Ardealului”. In anul 1856 face parte din Comitetul Unirii, iar in 1857,
este deputat în Divanul ad-hoc. Devine ministru după alegerea lui Cuza si pleacă la
Paris pentru a obţine recunoaşterea Unirii. In 1890 august moare la Mirceşti.

Opera lui Vasile Alecsandri:

a. Poezia

•Deşteptarea României – publicată în Foaie pentru minte, inimă şi literatură                               

•Poezii poporale. Balade (Cântece bătrâneşti adunate si indreptate de Vasile


Alecsandri),vol.I-II

•Cânticele comice :  Clevetici, ultra demagogul; Sandu Napoilă, ultra retrogradul –


monolog satiric în proză şi versuri, recitate sub chipul personajului caricaturizat.
b. Proza

•Buchetiera de la Florenţa – impresii de călătorie


•Călătorie în Africa – impresii de călătorie
•Istoria unui galbân şi a unei parale – tablou de epocă
•Vasile Porojan – scrisă în amintirea unui copil de ţigan rob
•Dri-dri – roman

c. Teatru

•contribuţia scriitorului la formarea şi dezvoltarea Teatrului Naţional este conformă


programului Daciei Literare creând un repertoriu românesc cu o construcţie originală
a operei dramatice, exprimată printr-un limbaj specific

•Chirita in voiaj    

                                                                                           •Chirita in balon

                                                                                           •Arvinte şi Pepelea

                                                                                           •Despot–Vodă – dramă
istorică

                                                                                           •Ovidiu–viaţa marilor poeţi


ai antichităţii, Horaţiu şi Ovidiu

•constituie mijloc de luptă împotriva decăderii sociale şi politice

Baba Cloanta

În Baba Cloanţa, fantasticul macabru al lui Bolintineanu capătă culoare şi umor,


tip Goya. Identic pictorului spaniol, Alecsandri creează tablouri sau portrete într-un
limbaj expresiv, care trece de la vehemenţă la eleganţă rafinată, de la real la fantastic
şi grotesc, de la clarobscur la tonurile luminoase, prevestind impresionismul. Poezia
se încadrează liricii narative, poetul creând personaje simbol, luate din mitologie:
Baba Cloanţa sau Satan. Poezia poate fi considerată o legendă sarcastică menită a
explica vorba populară : baba-i calul dracului.

Portretul babei este evocat din această perspectivă epică, fiind nelipsită
prezentarea de un suflu legendar, care constituie pretextul pentru descrierea lirică şi
pentru exprimarea unor sentimente subiective: implicit, ironie şi dispreţ pentru o
iubire interzisă, neconformă vârstei, şi, explicit, elogiul iubirii juvenile. Includerea
poeziei în genul liric sau epic este dificilă, fiindcă le îmbrăţişează pe amândouă, e
drept,  în mod inegal. Deşi partea preponderentă este lirică, identificarea cu precizie a
momentelor subiectului literar este facilă.

În tabloul întâi, în expoziţiune, stă baba lângă o tufă uscată, pe cer veghează
luna, în fund se vede focul horei din sat: Şede baba pe călcâie,/ În tufarul cel uscat, ?
Şi tot cată nencetat,/ când la luna cea bălaie, / când la focul cel din sat./ .
Onomatopeea este aici hilară, ,,drolatică’’  : Şi tot toarce, toarce, Din măsele
clănţănind/ Şi din degete plesnind, /fusu-i repede se – toarce,/ Iute-n aer sfârăind.

   În intrigă, baba stăpânită de elanuri erotice, plasându-se înaintea Cătălinei din
Luceafărul, face o invocaţie de o ardoare grotească: Toarce baba mai turbată,/ Fusu-i
zboară nevăzut, /Căci o stea lungă-au căzut, /Pe lună s-au pus o pată/ Ş- in sat focul au
scăzut:/ ,,Dragă puiule, băiete, / Trage-ti mâna din cel joc/ Ce se- ntoarce lângă foc,/
Ş-ochii de la cele fete, / Cu ochii mari făr’ de noroc !/ Vin’ la mine, voinicele,/ Că eu
noaptea ţi-oi câta, /Ca pe-o floare te-oi căta ;/ De diochi, de soarte rele/ Şi de şerpi te-
oi descânta.’’. Ochii mari făr, de noroc,  hora în jurul focului sunt note plastice
inexistente în folclor. Alecsandri vede ţărănimea română ca pictorul şi graficianul
francez Raffaet.  Contemporan poetului, în călătoriile prin ţările române, aceasta a
creat un număr mare de litografii: tipuri de ţărani, costume sau peisaje.

   În desfăşurarea acţiunii, în aceeaşi privelişte sălbatică de colburi albe şi dezolări


vegetale, Satan, chemat de babă, soseşte, într-un desen foarte precis: Abie zice, şi
deodată/ Valea,  muntele vuiesc,/ În nori corbii croncănesc, / Şi de o creangă ridicată/
Doi ochi duşmani strălucesc ! Satan îi promite că îl va aduce pe flăcăul invocat, dacă-l
va duce  la băltoiul mucezit, sălaşul dracilor. Baba se înfrăţeste cu dracul  pentru
atingerea ţelului. Dramatismul momentelor prin care trece este redat prin numeroasele
verbe utilizate la indicativ prezent : saltă baba, fuge, zboară. Lâna defăşurată din
fuior, conform mitologiei antice, anunţă sfârşitul babei, pedepsită că a făcut pact cu
diavolul

    În punctul culminant, Baba Cloanţă, devenită calul dracului, porneşte  spre baltă,
prilej pentru altă litografie : Mii de duhuri ies la lună/ Printre papură zburând,/ Şi
urmează şuierând/ Baba Cloanţă, cea nebună,/ Care aleargă descântând.

   În deznodământ, cocoşul ca-n baladele cu strigoi, cântă la miez de noapte, şi


dracul împreună cu baba se prăbuşesc în baltă, moment pentru o reuşită ilustraţie :
Doi paşi încă … Vai ! în luncă/ Ţipă cucoşul trezit ; Iar satan afurisit/ Cu a sa jertfă se
aruncă/În băltoiul mucezit !/ Zbucnind apa-n nalte valuri,/ Mult în urmă clocoti,/ În
mari cercuri se-nvârti/ Şi din trestii, şi de maluri/ Mult vuiet se izbi. În genere, toate
momentele poeziei pot fi ilustrate şi e hotărât că puţini poeţi, chiar după Alecsandri,
au avut multe mijloace de a compune astfel de poezii, dar reuşita lor este minimă
raportată la iniţiator.
I.H.Rădulescu, Zburătorul

„Vezi, mamă, ce mă doare! şi pieptul mi se bate,


Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!

Ah! inima-mi zvâcneşte!… şi zboară de la mine!


Îmi cere… nu-ş’ ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da:
Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine,
In braţe n-am nimica şi parcă am ceva;

Că uite, mă vezi, mamă? aşa se-ncrucişează,


Şi nici nu prinz de veste când singură mă strâng
Şi tremur de nesaţiu, şi ochii-mi văpăiază,
Pornesc dintr-înşii lacrimi, şi plâng, măicuţă, plâng.

Ia pune mâna, mamă, — pe frunte, ce sudoare!


Obrajii… unul arde şi altul mi-a răcit!
Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;
În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.

Oar’ ce să fie asta? Întreabă pe bunica:


O şti vrun leac ea doară… o fi vrun zburător.
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori du-te la moş popa, ori mergi la vrăjitor.

Şi unul să se roage, că poate mă dezleagă;


Mătuşile cu bobii fac multe şi desfac;
Şi vrăjitorul ăla şi apele încheagă;
Aleargă la ei, mamă, că doar mi-or da de leac.
De cum se face ziuă şi scot mânzat-afară
S-o mân pe potecuţă la iarbă colea-n crâng,
Vezi, câtu-i ziuliţa, şi zi acum de vară,
Un dor nespus m-apucă, şi plâng, măicuţă, plâng.

Brânduşa paşte iarbă la umbră lângă mine,


La râuleţ s-adapă, pe maluri pribegind;
Zău, nu ştiu când se duce, că mă trezesc când vine,
Şi simt că mişcă tufa, aud crângul trosnind.

Atunci inima-mi bate şi sar ca din visare,


Şi parc-aştept… pe cine? şi pare c-a sosit.
Acest fel toată viaţa-mi e lungă aşteptare,
Şi nu soseşte nimeni!… Ce chin nesuferit!

În arşiţa căldurii, când vântuleţ adie,


Când plopul a sa frunză o tremură uşor
Şi-n tot crângul o şoaptă s-ardică şi-l învie,
Eu parcă-mi aud scrisul pe sus cu vântu-n zbor;

Şi când îmi mişcă ţopul, cosiţa se ridică,


Mă sperii, dar îmi place — prin vine un fior
Îmi fulgeră şi-mi zice: „Deşteaptă-te, Florică,
Sunt eu, vin să te mângâi…” Dar e un vânt uşor!

Oar’ ce să fie asta? Întreabă pe bunica:


O şti vrun leac ea doară… o fi vrun zburător;
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori du-te la moş popa, ori mergi la vrăjitor.”

Aşa plângea Florica şi, biet, îşi spunea dorul


Pe prispă lângă mă-sa, ş-obida o neca;
Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,
Şi mă-sa sta pe gânduri, şi fata suspina.

Era în murgul serii şi soarele sfinţise;


A puţurilor cumpeni ţipând parcă chemau
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Şi vitele muginde la jgheab întins păşeau.

Dar altele-adăpate trăgeau în bătătură,


În gemete de mumă viţeii lor strigau;
Vibra al serii aer de tauri grea murmură;
Zglobii sărind viţeii la uger alergau.

S-astâmpără ast zgomot, ş-a laptelui fântână


Începe să s-audă ca şoaptă în susur,
Când ugerul se lasă sub fecioreasca mână
Şi prunca viţeluşă tot tremură-mprejur.
Încep a luci stele rând una câte una
Şi focuri în tot satul încep a se vedea;
Târzie astă-seară răsare-acum şi luna,
Şi, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.

Dar câmpul şi argeaua câmpeanul osteneşte


Şi dup-o cină scurtă şi somnul a sosit.
Tăcere pretutindeni acuma stăpâneşte,
Şi lătrătorii numai s-aud necontenit.

E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei


Veşmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins cuprinde lumea, ce-n braţele somniei
Visează câte-aievea deşteaptă n-a visat.

Tăcere este totul şi nemişcare plină:


Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină,
Şi apele dorm duse, şi morile au stat.
.....................
„Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare
Din miazănoapte scapă cu urme de scântei?
Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare?
Ori e–să nu mai fie! — vro pacoste de zmei?

Tot zmeu a fost, surato. Văzuşi, împeliţatu,


Că ţintă l-alde Floarea în clipă străbătu!
Şi drept pe coş, leicuţă! ce n-ai gândi, spurcatu!
Închină-te, surato! — Văzutu-l-ai şi tu?

Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,


Şi-pietre nestemate lucea pe el ca foc.
Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;
Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc!

Pândeşte, bată-l crucea! şi-n somn colea mi-ţi vine


Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel,
Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine
N-au nici un pic de sânge, ş-un nas –ca vai de el!

O! biata fetişoară! mi-e milă de Florica


Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit
Şi s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica:
Să fugă fata mare de focul de iubit!

Că-ncepe de visează, şi visu-n lipitură


Începe-a se preface, şi lipitura-n zmeu,
Şi ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,
Nici rugi nu te mai scapă, ferească Dumnezeu!”
Obiectivitatea virtuţilor creatoare ale lui Ion Heliade Rădulescu o întâlnim în
balada ,,Zburătorul” aparută pentru prima dată în ,,Curierul românesc” din
februarie 1844, apoi inclusă în volumul al III-lea al operei sale, intitulat ,,Patria” sau
,,Omul social” şi considerată de critica literară-în unanimitate-capodopera acestuia.
Primul ,,stă” sub semnul imaginaţiei heliadeşti, ,,în esenţă aeriană şi
ascensională” şi corespunde tendinţei poetului de a-şi construi poemele sale,
indiferent de natura lor ideatică, pe un ax al verticalităţii. Al doilea, ,,stă” sub semnul
spectaculosului ordonat, ca rezultat al ,,orientării” imaginaţiei lirice în direcţia
sublimului, vastului, nelimitatului sub un regim al ordinii şi al rigorii compoziţionale.
Ideea centrală a baladei este prelucrarea mitului folcloric al Zburătorului –
prezent întâia oară la Dimitrie Cantemir în ,,Descriptio Moldaviae” – cu scopul de a
surprinde şi de reda artistic starea de criză erotică a tinerei fete, stare caracterizată prin
nelinişti şi frământări sufleteşti, prin căutarea unei soluţii ,,salvatoare”. Aşadar, o
boală necunoscută şi – cum afirma G.Călinescu – ,,explicabilă mitologic şi curabilă
magic.” Zburătorul leagă, pentru prima oară la Heliade, naşterea iubirii de prezenţa
,,fiinţei aeriene”. Originea ,,bolii” necunoscute este, deci, cerească. Agentul ei este un
zburător şi forma de manifestare este visarea. În spaţiul acestui scenariu îşi
organizează I. H. Rădulescu discursul liric în maniera individualizatoare a creaţiei
sale: inserarea în poem a mai multor discursuri ,,montate” cu abilitatea unui creator.
Depliind textul în perspectiva structurii lui compoziţionale, observăm că acesta este
alcătuit din două discursuri lirice organizate:

Primul- în două confesiuni ,,replici” ( secvenţele 1-24 şi 54-72) =discursul erotic

Al doilea materializat în tabloul câmpenesc ( secvenţa 25-52) =plenitudinii naturii

Concomitent cu cele două discursuri – planuri – poezia se desfăşoară în trei


părţi. Prima şi ultima parte dezvoltă motivul zburătorului , iar cea de-a doua parte
este un pastel al înserării, care evidenţiază lirismul. Eroul heliadesc, Zburătorul,
presupune o energie aeriană extraordinară, cu efect contradictoriu: ,,foc şi răcoare”,
,,cald şi rece”, o senzaţie de greutate. Poetul construieşte un spaţiu liric în care
emoţiile şi trăirile sunt pe cât de neexplicabile, pe atât de dezordonate. Comunicarea
acestei atitudini lirice este realizată expresiv prin formulările reticente din monologul
tinerei fete (caracteristici ale stilului direct), prin prezenţa formei scurte a pronumelui
personal. Posibila explicaţie a tensiunilor emoţionale transformă discursul erotic în
retorica erosului. Într-un monolog compus mai ales din exclamaţii retorice ni se
dezvăluie povestea zburătorului: ,,Vezi, mamă, ce mă doare!”, ,,…o fi vreun
zburător!”. Suferinţele manifestate de fată sunt copleşitoare : pieptul ,,se bate”, buzele
îi sunt arse, obrajii pălesc, tremură de ,,nesaţiu”, ,,ochii-i văpăiază”, plânge fără
motiv. Cauza ciudatelor manifestări e de natură supranaturală: ,,o fi vreun zburător!”
şi poate fi îndepărtată prin magie şi vrăji. Este de asemenea prezentat zbuciumul
interior, de o intensitate sporită, care torturează sufletul. Sufletul Floricăi e cuprins
de ,,un dor nespus”, tristeţea care o  cuprinde fiind subliniată de repetiţia verbului ,,a
plânge” şi folosirea în adresarea directă a diminutivului ,,măicuţă”. Sentimentul de
dragoste se află în faza incipientă, nedefinită şi fata tresare la auzul ,,crâgului
trosnind”. Starea contradictorie de teamă şi plăcere, aşteptare şi deziluzie subliniază
dramatismul crizei primilor fiori ai iubirii: ,,Atunci inima-mi bate şi sai ca din visare,/
Şi parc-aştept…pe cine? şi pare c-a sosit./ …Şi nu soseşte nimeni!…Ce chin
nesuferit!”; ,,Şi când îmi mişcă ţopul, cosiţa se ridică,/ Mă sperii, dar îmi place – prin
vine un fior/Îmi fulgeră…”.
Al doilea discurs liric, cel al plenitudinii naturii, care corespunde cu partea a
doua a poemului, transpune disponibilitatea poetului pentru sublim, vast, spectaculos.
Tendinţa lui Heliade este de a încremeni într-un tablou tot ceea ce am putea numi, cu
o sintagmă consacrată, spectaculosul ordonat: scenografie amplă, coerentă,
concentrare de imagini, realizate în maniera pastoralei tradiţionale, caracterizate prin
introducerea notei de mister şi alegerea unui regim temporal favorabil contemplaţiei:
înserarea, ,, era în murgul serei şi soarele asfinţise”. Discursul se deschide cu o
viziune calmă, de linişte progresivă, de pace astrală ce coboară peste o aşezare rustică
laborioasă. Poetul e ,,mulţumit” de priveliştea satului care primeşte cirezile
muginde: ,,Şi vitele muginde la zgheab întins păşea.” Deschis spre mit, satul devine o
lume unde se consumă fapte şi trăiri (zbuciumul erotic). Ideea devine viziune şi
imaginaţia se revarsă abundent spre o natură solemnă, plenară, calmă. În sfârşit,
zgomotele se pierd în noapte şi stelele apar una câte una: ,,Încep a luci stele rând
una câte una/ Şi focuri în tot satul încep a se vedea.”

Poezia romantică

Publicat pe octombrie 30, 2012

Lirica obiectivă

Publicat pe octombrie 30, 2012

George Coșbuc, Nunta Zamfirei

E lung pământul, ba e lat,


Dar ca Săgeată de bogat
Nici astăzi domn pe lume nu-i,
Şi-avea o fată, – fata lui –
Icoană-ntr-un altar s-o pui
La închinat.

Şi dac-a fost peţită des,


E lucru tare cu-nţeles,
Dar dintr-al prinţilor şirag,
Câţi au trecut al casei prag,
De bună seamă cel mai drag
A fost ales.

El, cel mai drag! El a venit


Dintr-un afund de Răsărit,
Un prinţ frumos şi tinerel,
Şi fata s-a-ndrăgit de el.
Că doară tocmai Viorel
I-a fost menit.
Şi s-a pornit apoi cuvânt!
Şi patru margini de pământ
Ce strimte-au fost în largul lor,
Când a pornit s-alerge-n zbor
Acest cuvânt mai călător
Decât un vânt!

Ca ieri, cuvântul din vecini


S-a dus ca astăzi prin străini,
Lăsând pe toţi, din cât afund
O mie de crăimi ascund,
Toţi craii multului rotund
De veste plini.

Şi-atunci din tron s-a ridicat


Un împărat după-mpărat
Şi regii-n purpur s-au încins,
Şi doamnele grăbit au prins
Să se gătească dinadins,
Ca niciodat’.

Iar când a fost de s-a-mplinit


Ajunul zilei de nuntit,
Din munţi şi văi, de peste mări,
Din larg cuprins de multe zări,
Nuntaşi din nouăzeci de ţări
S-au răscolit.

De cum a dat în fapt de zori


Veneau cu fete şi feciori
Trăsnind rădvanele de crai,
Pe netede poteci de plai:
La tot rădvanul patru cai,
Ba patru sori.

Din fundul lumii, mai din sus,


Şi din Zorit, şi din Apus,
Din cât loc poţi gândind să baţi
Venit-au roiuri de-mpăraţi
Cu stemă-n frunte şi-mbrăcaţi
Cum astăzi nu-s.

Sosit era bătrânul Grui


Cu Sanda şi Rusanda lui,
Şi Ţinteş, cel cu trainic rost,
Cu Lia lui sosit a fost,
Şi Bardeş cel cu adăpost
Prin munţi sâlhui.
Şi alţii, Doamne! Drag alint
De trupuri prinse-n mărgărint!
Ce fete dragi! Dar ce comori
Pe rochii lungi ţesute-n flori!
Iar hainele de pe feciori
Sclipeau de-argint.

Voinicii cai spumau în salt;


Şi-n creasta coifului înalt
Prin vulturi vântul viu vuia,
Vrun prinţ mai tânăr când trecea
C-un braţ în şold şi pe prăsea
Cu celălalt.

Iar mai spre-amiazi, din depărtări


Văzutu-s-a crescând în zări
Rădvan cu mire, cu nănaşi,
Cu socri mari şi cu nuntaşi,
Şi nouăzeci de fecioraşi
Veneau călări.

Şi ca la mândre nunţi de crai


Ieşit-a-n cale-ales alai
De sfetnici mulţi şi mult popor
Cu muzici multe-n fruntea lor;
Şi drumul tot era covor
De flori de mai.

Iar când alaiul s-a oprit


Şi Paltin-crai a stărostit
A prins să sune sunet viu
De treasc şi trâmbiţi şi de chiu –
Dar ce scriu eu? Oricum să scriu
E nemplinit!

Şi-atunci de peste larg pridvor,


Din dalb iatac de foişor
Ieşi Zamfira-n mers isteţ,
Frumoasă ca un gând răzleţ,
Cu trupul nalt, cu părul creţ,
Cu pas uşor.

Un trandafir în văi părea;


Mlădiul trup i-l încingea
Un brâu de-argint, dar toată-n tot
Frumoasă cât eu nici nu pot
O mai frumoasă să-mi socot
Cu mintea mea.
Şi ea mergând spre Viorel,
De mână când a prins-o el,
Roşind s-a zăpăcit de drag, –
Vătavul a dat semn din steag
Şi atunci porniră toţi şireag
Încetinel.

Şi-n vremea cât s-au cununat


S-a-ntins poporul adunat
Să joace-n drum după tilinci:
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu zdrângăneii la opinci
Ca-n port de sat.

Trei paşi la stânga linişor


Şi alţi trei paşi la dreapta lor;
Se prind de mâini şi se desprind,
S-adună cerc şi iar se-ntind,
Şi bat pământul tropotind
În tact uşor.

Iar la ospăţ! Un râu de vin!


Mai un hotar tot a fost plin
De mese, şi tot oaspeţi rari,
Tot crai şi tot crăiese mari,
Alăturea cu ghinărari
De neam străin.

A fost atâta chiu şi cânt


Cum nu s-a pomenit cuvânt!
Şi soarele mirat sta-n loc,
Că l-a ajuns şi-acest noroc,
Să vadă el atâta joc
P-acest pământ!

De-ai fi văzut cum au jucat


Copilele de împărat,
Frumoase toate şi întrulpi,
Cu ochi şireţi ca cei de vulpi,
Cu rochii scurte până-n pulpi,
Cu păr buclat.

Şi principi falnici şi-ndrăzneţi,


De-al căror buzdugan isteţ
Perit-au zmei din iaduri scoşi!
De-ai fi văzut jucând voioşi
Şi feţi-voinici, şi feţi-frumoşi,
Şi logofeţi.
Ba Peneş-împărat, văzând
Pe Barbă-Cot, piticul, stând
Pe-un gard de-alături privitor,
L-a pus la joc! Şi-ntre popor
Sărea piticu-ntr-un picior
De nu-şi da rând!

Sunt grei bătrânii de pornit,


Dar de-i porneşti, sunt grei de-oprit!
Şi s-au pornit bărboşii regi
Cu sfetnicii-nvechiţi în legi
Şi patruzeci de zile-ntregi
Au tot nuntit.

Şi vesel Mugur-împărat
Ca cel dintâi s-a ridicat
Şi, cu păharul plin în mâini,
Precum e felul din bătrâni
La orice chef între români,
El a-nchinat.

Şi-a zis: – „Cât mac e prin livezi,


Atâţia ani la miri urez!
Şi-un prinţ la anul! blând şi mic,
Să crească mare şi voinic, –
Iar noi să mai jucăm un pic
Şi la botez!

În acest cadru este situată creaţia lui George Coşbuc, substanţială contribuţie
la dezvoltarea poeziei româneşti. Desprins de tradiţia lui D.Bolintineanu şi
V.Alecsandri, Coşbuc a revitalizat filonul popular de inspiraţie poetică în literatura
din pragul secolului nostru.
La nivel spaţial, G.Coşbuc impune matca tradiţională-satul, ca o entitate
socială şi naţională, cu pitoresc geografic şi etnografic, cu datini şi credinţe, dar şi cu
sentimentul răzvrătirii. Este contextul în care se derulează poezia iubirii şi a naturii,
sunt căutate marile evenimente,se aud tumultoase reacţii.
În plan temporal, poetul urmăreşte istoria ca o lupta neîntreruptă pentru libertate
naţională şi socială.

Poezia lui Coşbuc are aspect monografic. Satul înconjurat de munţi este surprins
în viaţa lui obişnuită, cu pitorescul lui etnografic. Dincolo de sat, e pârâul, lunca,
câmpul cu holda, vuiet de codru şi dumbrava. Datele, reprezentabile, sunt ale satului
transilvănean, ale locuitorilor de baştină ale scriitorului; specialitatea, sub aspect
uman, este a întregului nostru popor. Sunt, în poezia coşbuciană, momente din viaţa
satului. Optica e ţărănească, elementele, pictural-narative, reliefează în fapt atitudinea
ţăranului, a flăcaului sau a fetei, resorturile intime ale gestului, vorbei sau simţirii
rustice. Imaginea satului se comunică astfel prin oameni, prin modul lor de viaţă, cu
bucurii şi necazuri, cu aspiraţiile lor spre împlinire.
Satul lui Coşbuc e o entitate socială şi naţională, cu pitoresc geografic si soi
etnografic, cu datini şi credinţe, cântec de dor, dar şi răzvrătire socială şi de
lupta pentru libertate şi demnitate natională. Dacă, în ceea ce priveşte poezia
coşbuciană a iubirii şi a naturii, precum şi capodopera sa, “Nunta Zamfirei” am putut-
o discuta în paralel cu creaţii eminesciene de mare valoare, încadrate în acelaşi tablou
tematic, poezia socială este mai uşor dicutabilă şi comparată alături de cea a lui Goga.

Tot în această perioadă apare pe scena liricii române şi figura impozanta a lui
Octavian Goga, prozator, dramaturg, ziarist, traducator, dar mai ales poet,
descinzând de pe promotoriile pasoptismului, ale cărui postulate rămăseseră
înca nerezolvate.Geneza operei lui trebuie pusă în relaţie cu timpul şi spaţiul
plămădirii sale umane si poetice. El însuşi credea într-un determinism geografic şi
cultural: ”M-am născut cu pumnii strânşi, sufletul meu s-a organizat în întâiul
moment pentru protestare, pentru revoltă…M-am născut însă la graniţă.Am stiut deci,
din primul moment al vieţii mele, că există graniţa…un piron înfipt în carnea unui
popor”. Transilvania “biserică a suferinţei” va deveni matricea artistului-cetăţean,
care considera că “scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri si un
mare pedagog al neamului din care face parte”. Poet epic, dar mai liric decât înaintasii
sai, Goga se dedica scrisului prin care sa exprime sentimentele unui “fiu de
ţăran” “fecundate si intelectualizate de preocuparile unei minti ce se împărtăşise de
problemele vecului”, considerând o adevarată crimă să se retragă, “fugind din faţa
marilor dureri ale lumii.”

Om al timpului său, Goga a scris toată viaţa, opera poetică materializându-se în


patru volume, apărute în timpul vieţii, al cincilea dupa moartea poetului. Opera
sa, în ceea ce are mai bun, este o monografie lirica a satului, a “pătimirii noastre”, a
istoriei vitrege şi îndurerate a neamului de plugari din Transilvania, înrobită de
asuprirea naţională şi socială. Solidar cu răzvrătirea surdă a maselor, în poezia lui
Goga e cântecul mândriei naţionale jignite, dar şi al nădejdilor izbavitoare ale
poporului nostru de sfârsit de secol al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea. Deși
aparţinând aceleiaşi perioade şi, mai ales, provenind din acelaşi spaţiu transilvan, cei
doi mari scriitori nu au punct comun în ceea ce priveşte structura mesajului poeziilor
lor, după cum însuşi Goga afirmă: “Eu am văzut în ţăran un om chinuit al pământului;
n-am putut să-l văd in acea atmosferă în care l-a vazut Alecsandri în pastelurile sale şi
nici n-am putut să-l văd încadrat în acea lumină de veselie a lui Coşbuc”. Într-adevăr
poezia lui Coşbuc, deşi redă întocmai realitatea satului transilvanean şi a locuitorilor
acestuia, el însuşi cunoscând munca grea de pe ogoare, nu poate depăşi linia
dramatică şi acuzatoare impusă de Goga. El prezintă ţăranul român cântându-şi
jalea şi dorul neîmplinit, batând cu necaz pamântul pe care-l lucrează cu atâta
truda pe seama ciocoiului- “Hora”.

Ca în poezia populară, în “Doina” lui Coşbuc este plânsul “unui neam


întreg” . Personificată cu chip de copilă, ea întâmpină pe fete în faptul serii, la
izvor şi le învaţă ce e iubirea; mângâie înstrăinarea flăcăului plecat la oaste, alină
durerea plugarului “slabit de-amar şi frânt”; ea naşte poezie în farmecul amurgurilor,
ascultă glas de codru şi spune munţilor durerea, blestemă şi strânge “în codru,
noaptea, sub brazi, pe lânga foc…” Elegiaca în tonalitate, asemenea versului popular,
“Doina” e o sinteza a razvratirii populare împotriva exploatarii.
Unică prin violenţa acuzării este poezia “Noi vrem pamânt!”, exprimând
răspicat atitudinea sciitorului în problema ţăranească. În poezia lui, Coşbuc
vorbeşte de un ţăran “flamând şi gol, făr’ adăpost”, săracit, umilit şi batjocorit de
stăpânirea ciocoiască. Ţăranul acuză lipsa de pamânt, în glasul lui răsunând mânia.
Pamântul se identifică cu ţara, cu istoria ei, udată cu sânge de ţăran şi cu lacrimi de
suferinţă. Aceasta este ideea ce motivează şi ameninţarea prevestitoare de inevitabila
răsturnare a ordinii sociale, mânia robilor ce nu mai pot răbda. Patetica, răscolitoare
prin mesajul ei a întreţinut o stare de spirit ce a făcut explozie în istoria
răzvratirilor ţăranesti, cu pojarul întins al anului 1907.

Lirica mesianică

Publicat pe octombrie 30, 2012

Octavian Goga, Rugăciune

Ratacitor, cu ochii tulburi,


Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stapâne,
În fata stralucirii tale.
În drum mi se desfac prapastii,
Si-n negura se-mbraca zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Parinte, -orânduie-mi cararea!

În pieptul zbuciumat de doruri


Eu simt ispitele cum sapa,
Cum vor sa-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapa.
Din valul lumii lor ma smulge
Si cu povata ta-nteleapta,
În veci spre cei ramasi în urma,
Tu, Doamne, vazul meu îndreapta.
Dezleaga mintii mele taina
Si legea farmecelor firii,
Sadeste-n bratul meu de-a pururi
Taria urii si-a iubirii.
Da-mi cântecul si da-mi lumina
Si zvonul firii-ndragostite,
Da-i raza soarelui de vara
Pleoapei mele ostenite.

Alunga patimile mele,


Pe veci strigarea lor o frânge,
Si de durerea altor inimi
Învata-ma pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi prada
Ursitei mastere si rele,
Ci jalea unei lumi, parinte,
Sa plânga-n lacrimile mele.

Da-mi tot amarul, toata truda


Atâtor doruri fara leacuri,
Da-mi viforul în care urla
Si gem robiile de veacuri.
De mult gem umilitii-n umbra,
Cu umeri gârbovi de povara…
Durerea lor înfricosata
În inima tu mi-o coboara.

În suflet seamana-mi furtuna,


Sa-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsa
Pe strunele înfiorate;
Si cum sub bolta lui aprinsa,
În smalt de fulgere albastre,
Încheaga-si glasul de arama:
Cântarea patimirii noastre.

Daca este adevărat că locul şi istoria pot crea personalităţile, atunci Octavian
Goga este un strălucit exemplu de proiectare în memoria posterităţii a unui anumit
spaţiu istoric şi spiritual. Descendent al marilor figuri de luptători din istoria
zbuciumată a Transilvaniei – Horia si Avram Iancu – el duce mai departe mesajul
ilumunist al Şcolii Ardelene si gândirea poetica militanta a lui Andrei Mureşanu
şi George Coşbuc. Purtând în braţul său “taria urii şi-a iubirii”, poetul a dat glas
durerilor mocnite ale neamului, exprimându-şi convingerea că “menirea scriitorului la
noi e una istorică, iar formula sufletească, aceea care trebuie să fie pentru el nu numai
un comandament etic, ci în acelaşi timp o formulă liberală, e ideea naţională”.
Rod al dragostei nemăsurate pentru munţii şi apele pământului strămoşesc, pentru
cântecele clacasilor, poeziile lui Octavian Goga ,,încheagă”, într-o viziune cosmică
unitară, ,,cântarea patimirii noastre”, vestind, cu o forţă artistică nebănuită, ,,ziua
cea mare” a dezrobirii neamului. Autorul însuşi mărturiseşte: ,,M-am născut într-o
vreme când principiul naţional domnea toate fluctuaţiile sufletului românesc. Era
atmosfera celor mai sălbatice persecuţii a românilor din Transilvania. Desigur că ea
trezea protestarea şi eu m-am născut în această protestare…sufletul meu s-a organizat
înca din primul moment pentru revoltă, cel mai puternic sentiment care m-a călăuzit
în viaţă şi din care a derivat şi formula mea literară.”

  Volumul de ,,Poezii”, apărut în 1905, semnat de Octavian Goga, n-a constituit, de


fapt, un debut literar, ci o adevarată consacrare a unui talent riguros,menit să fie
aşezat pe linia de strălucire a poeziei româneşti, alături de Alecsandri, Eminescu şi
Coşbuc. Contestat, la apariţie, de  unele voci ale criticii literare, volumul ,,Poezii”,
este, însă, premiat de Academia Română, în baza raportului prezentat de Titu
Maiorescu, care revizuindu-şi teoria sa estetică de la 1866, precizează că în
împrejurări excepţionale patriotismul sincer poate deveni izvor de poezie adevarată.
Referindu-se la succesul de public al volumului, criticul este de părere că ,,efectul
produs asupra marelui număr de cetitori credem că provine mai întâi din forma
frumosă în care autorul a ştiut să-şi exprime cuprinsul patriotic al  multora din
versurile sale”.
Publicata, mai întâi, în revista ,,Luceafărul”, numărul 17 din 1 septembrie
1905, poezia ,,Rugăciune” este reprodusă în volumul ,,Poezii” din 1905. Aşezată
în deschiderea volumului, ea este un manifest artistic şi social, un program de luptă şi
o mărturie de adeziune la arta realistă şi militantă. Tribun al epocii sale, Octavian
Goga mărturiseşte că a crezut întotdeauna că ,,scriitorul trebuie să fie un luptător,
un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un
om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui şi se transformă într-o
trâmbiţă de alarmă”. Concepţia despre rostul artei şi al artistului, exprimată cu
fermitate şi consecvenţă în studii şi conferinţe, în mărturisiri literare şi interviuri, se
insinuează, în creaţia poetică, ilustrând imaginea unui poet mesianic şi vizionar.
Asemenea poeziei “Epigonii” de Mihai Eminescu, “Rugăciune”, este o poezie
programatică si o anume ars poetica, ce concentrează, în largi câmpuri semantice,
concepţia poetului transilvanean asupra misiunii artei. Fara indoiala ca in titlul
poeziei si in modalitatea discursului liric se resimt unele ecouri din creaţia literară a
lui Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu şi Ion Heliade Rădulescu. Act al unei
strălucite conştiinţe naţionale, versul lui Octavian Goga, depăşind glasul tânguitor din
meditaţia romantică paşoptistă, dezvăluie, prin tonalitatea sa gravă şi mesianică,
atitudinea activă a scriitorului în faţa istoriei.

În cadrul unei ample invocaţii retorice, discursul poetic reflectă crezul artistic
privind izvoarele şi originalitatea artei, ca expresie a misiunii artistului în
societate. Exponent al unei colectivităţi etnice, poetul simte povara răspunderii sale
(“Nu mor strămoşii niciodată, / Războiul lor în noi şi-l poartă”). Fiind o conştiinţă
socială de avangardă, poetul are, în viziunea lui Octavian Goga, puterea de a se
confesa forţei spirituale supreme, pe care o implora să îi arate calea prin care strigătul
său de durere să fie în consens cu revolta “umiliţilor şi ofensaţilor vieţii”. Cele şase
strofe, orânduite într-o simetrie compoziţională, în care domină structurile
bipolar şi ascendente, rostesc, în acorduri grave şi patetice, crezul artistic al
“poetului cetăţean”. Repetarea obsesivă a pronumelui personal la persoana I (eu,
-mi, pe mine) în relaţie directă cu pronumele de persoana a II-a (tu, tale, tine) şi
frecvenţa substantivului în vocativ (părinte, Doamne, stăpâne), în alternanţă directă cu
imperativul verbului (orânduie, dezleagă, sădeşte, dă, alungă) susţin tonul confesional
şi potenţează sensul de rugă fierbinte şi stăruitoare, izvorâtă dintr-un suflet răvăşit de
durere. Elementul religios din poezia lui Octavian Goga “este mai mult tradiţia şi
datina, intrate organic în viaţa obişnuită a poporului, decât o speculaţie metafizică, sau
o zbatere filosofică tragică, aşa cum va fi în cazul lui Blaga şi Arghezi”.

În prima strofă concentrările metaforice, de o rară expresivitate (“în drum mi se


desfac prăpăstii / Şi-n negură se-mbracă zarea”) anunţa motivul demersului poetic şi
situează eul liric în postura de căutător al drumului autentic în artă. Dezorientarea şi
senzaţia de gol psihic sunt potenţate prin epitetul apreciativ (“Rătăcitor, cu ochii
tulburi / Cu trupul istovit de cale”) ce motivează atitudinea poetului şi gestul său de
implorare. Versul din finalul strofei (“Părinte, – orânduie-mi cărarea!”) se constituie
într-o metaforă simbol ce exprimă concluzia primei trepte de acces în laboratorul de
creaţie artistică. Prin substantive şi verbe, alese din aceaşi arie semantică (drum,
cale, cărare, cad, se desfac, caut, orânduie) desluşim direcţia ascendentă a
procesului creator. Ritmul sobru, de respiraţie scurtă, sugerând apăsarea suferinţei
şi profunzimea zbuciumului sufletesc, se realizează în strofa a II-a printr-o suită de
verbe ce sugerează mişcarea sufletească acută,  proprie momentelor de răscruce în
drumul spre adevăr şi cunoaştere (sapă,să tulbure, s-adapă, smulge etc). Invocaţia
către Dumnezeu din finalul strofei, (“Tu doamne, văzul meu indreaptă”) prin verbul
indreaptă, este un strigăt de durere şi de credinţă, ce crează o atmosfera liturgică şi
solemnă, sugerând, în acelaşi timp, o treaptă superioară în căutarea drumului spre
idealul atistic. În viziunea lui Octavian Goga, actul poetic înseamnă transfigurarea
în arta a vieţii şi a năzuinţelor sociale şi naţionale ale unei colectivităţi. Ideea este
exprimată programatic şi în poezia Fecunditas, aşezată în deschiderea volumului Ne
cheamă pământul.

Caracterul militant al artei şi rolul social al scriitorului reprezintă liantul


întregii creaţii poetice. In Rugăciune devine un laitmotiv revărsarea durerii, izvorâtă
din sângeroasele jigniri ale dreptăţii si ale mândriei naţionale. In ultimele trei strofe
cuvântul devine mult mai dinamic şi mai clocotitor. Virtuţile mobilizatoare ale
textului sunt susţinute de vitalitatea verbului. Definind, printr-o suită de substantive
specifice lexicului său poetic: durere, lacrimi, amarul, truda, obiectul discursului sau
patetic, poetul pare că îşi cheamă confraţii, nu numai să fie martorii istoriei, ci şi
făuritorii ei. Artistul trebuie să fie un glas smuls din vaietul celor mulţi, un apostol, un
poeta vates. El poartă armonia şi întrezăreşte, în clocotul maniei înăbuşite şi al
răzvrătirii tumultoase, nădejdea arzătoare a celor mulţi. Grandoarea şi sublimul
tabloului din finalul poeziei răzbate în acorduri de simfonie beethoviana. Intreaga
arie a lexicului este condensată acum în cuvinte de o gravitate solemnă: vifor, urlă,
gem, furtună, fulgere albastre, cântarea pătimirii noastre. Aceste cuvinte exprimă în
esenţă răscolitoarea istorie a neamului nostru, pe care poetul o înveşmântă în armonia
cântecului nemuritor.

Crainicul dezrobirii neamului, erou al ideii de unire naţionala, poeta civis (poetul
cetăţii), Octavian Goga a absorbit cu o forţă unică energiile specifice ale sufletului
românesc şi asemenea lui Eminescu le-a făcut să lumineze conştiinţa urmaşilor.
“După Eminescu şi Macedonski, Goga e întâiul poet mare din epoca modernă,
sortit prin simplitatea aparenta a liricii lui să pătrunda tot mai adânc în sufletul
mulţimii, poet naţional totodată şi pur ca şi Eminescu”.

Poezia simbolistă

Publicat pe octombrie 30, 2012

George Bacovia, Plumb

Dormeau adânc sicriele de plumb,


Si flori de plumb si funerar vestmint –
Stam singur în cavou… si era vint…
Si scirtiiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb


Pe flori de plumb, si-am inceput să-l strig –
Stam singur lângă mort… si era frig…
Si-i atirnau aripile de plumb.

Volumul Plumb, apărut în 1916, îl impune pe Bacovia ca poet autentic, cu o


tonalitate aparte în poezia română, tratând teme legate de peisajul vârstelor geologice,
de decorul aşezărilor lacustre, ca şi de viziunile provinciale, mohorâte şi funebre:
atmosfera de copleşitoare dezolare, de toamne reci cu flori putrede…, o atmosfera de
plumb, în care pluteşte obsesia morţii si a neantului, o descompunere a fiinţei
organice (E.Lovinescu).

Cerul poeziei bacoviene este greu, de plumb, înăbuşitor; orizontul, între marginile
căruia lirica îşi vibrează acordurile sumbre, este închis, cenuşiu, străbătut de corbi
negri. Poezia Plumb este o sinteză a impresiilor acumulate cu prilejul
înmormântării unei rude în cavoul Sturzeştilor din Bacău. Poezia, ca întreaga lirica
bacoviană, se bazează pe cuvântul cheie de o mare densitate sugestivă sub unghiul
semnificaţiei, constituind forţa coagulantă a sensului întregii poezii. Prin frecvenţa şi
înţelesurile simbolice dobândite în context, plumbul are forţa polarizatoare a
întregii substanţe lirice a poeziei; în jurul semnificaţiei acestuia gravitează
complexul de imagini, care va duce la cristalizarea viziunii de ansamblu a poeziei.
Cuvântul-cheie plumb îşi sporeşte de fiecare dată semnificaţia şi ponderea
stilistică. Alături de conţinutul comun, sensul definit de dicţionar, în fiecare reluare,
datorită repetiţiei şi asocierii cuvintelor cu care se corelează, se îmbogăteşte cu un
înteles şi o valoare stilistică oarecum diferită. Cuvântul plumb în prima strofă
figurează ca un epitet-metaforă, însoţind substantivele  concrete: sicrie, flori, coroane.
In a doua strofă, termenul determină abstracţiuni: amorul, aripile. Noţiunea
definită poate fi dificil de formulat, datorită estompării treptate a sensului direct,
dobândind semnificaţia unei metafore-simbol cu depline posibilităţi de reliefare a
motivului poeziei. Într-o conjunctură în care autorul se mişcă halucinant, coşmarul
văzut în toate poeziile lui, haosul fără noimă, putând fi considerat cadrul general
specific  în care se proiectează, spaţio-temporal, dimensiunea lirică a poetului.
Toate elementele colaterale ale poeziei converg spre ideea fundamentală a
acesteia: viaţa poetului este un cavou, o prăbuşire iremediabilă în neant. Ceea ce
caracterizează tehnica poeziei este simetria celor două catrene, cu versuri reluate
aidoma cu unele elemente lexicale schimbate, cu pauze, cu cezuri. Termenul plumb
are o semnificaţie largă nu numai în poezia cu acelaşi titlu, ci ar putea fi împrumutat
de întreaga lirică bacoviană, acoperind prin sfera sensurilor sale esenţa concepţiei
despre viaţa şi a universului său poetic.

Lacustră

De-atâtea nopți aud plouând,


Aud materia plângând…
Sânt singur, si mă duce un gând
Spre locuințele lacustre.

Și parcă dorm pe scânduri ude,


În spate mă izbeste-un val –
Tresar prin somn și mi se pare
Ca n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se intinde,


Pe-acelasi vremuri mă găsesc…
Si simt cum de atâta ploaie
Pilotii grei se prabusesc.
De-atitea nopți aud plouând,
Tot tresărind, tot asteptând…
Sânt singur, si mă duce-un gând
Spre locuințele lacustre.

Lacustră– lirica singurătăţii cunoaşte momentul său cel mai acut prin cele patru
catrene ale acestei creaţii. Spaima generată de impresia participării la întoarcerea
materiei dezorganizate în haosul primordial  e mărită de obsesia singurătăţii;ceaţa şi
ploaia, care par a se eterniza, devin în poezie, dintr-o manifestare meteorologică, un
mod de existenţă a materiei.

G. Călinescu vedea în Lacustră suprema condensare a teroarei de umed,


halucinaţie a unui diluviu ce izbeşte cu valuri pe cel adormit; un gol istoric,  care-l
soarbe parcă în vârtejul lui, poetul se simte aruncat cu milenii în urmă, coborât parcă
pe o treaptă subumană. Impresionează puterea sugestiei, prin care reuşeşte să
confunde cele două momente, între care se întinde ca o imensă punte golul istoric:
prezentul cu obsesivul si exasperantul ritm al ploii ce parcă nu se mai sfârşeşte şi
vremurile îndepărtate, din străfundurile originare ale omenirii, când omul primitiv,
îngrozit de adversitatea stihiilor, se claustra în locuinţele lacustre, simţindu-se în
siguranţă, doar după ce trăgea podul de la mal.
Apăsarea de plumb a singurătăţii unor triste nopţi ploioase, chinuitoarea senzaţie
a golului ce pustieşte sufletul, surescitarea şi neliniştea ce-l bântuie şi-l face să tresară
în spasmuri, sunt aspecte ale unei stări sufleteşti ce-l duce cu gândul la îndepărtatele
epoci preistorice.
Viziunea locuinţelor lacustre şi impresia obsedantă a unei ameninţări
permanente, fie cauzată de fiare, fie de prăbuşirea piloţilor putreziţi de atâta apă, pune
faţă în faţă sentimentul şi imaginea simbolică.

Organizarea acutelor impresii ale poetului în amănunte sunt de o mare forţă


sugestivă, reluarea strofei iniţiale în final, cu înlocuirea doar a unui singur vers, prin
altul, punctează paroxismul poetului: Tot tresărind, tot aşteptând sugerează faptul că
la Bacovia, alături de intenţie, există şi o posibilitate de realizare conştientă, opusă
ideii unei totale spontaneităţi a creaţiei.
Creator al unui peisaj unic, Bacovia conturează prin tablourile sale adeseori
sumbre, de o extremă şi iremediabilă tristeţe, cu discreta lor muzică în surdină, o
atmosferă de vis, cu fiori ce-l determină să piardă simţul realităţii şi să-şi simtă
nefericirea suportabilă, Bacovia îşi plânge dramatica şi impresionanta nelinişte a
sufletului său. De la romanticul Eminescu, nu s-a simţit mai zguduitor decât în poezia
simbolistului Bacovia, neantul vieţii umane, strivite de implacabila apăsare a
fatalităţii.

Amurg violet

Amurg de toamna violet …


Doi plopi, în fund, apar în siluete
– Apostoli în odajdii violete –
Orasul e tot violet.

Amurg de toamna violet …


Pe drum e-o lume lenesa, cocheta;
Multimea toata pare violeta,
Orasul tot e violet.

Amurg de toamna violet …


Din turn, pe câmp, vad voievozi cu plete;
Strabunii trec în pâlcuri violete,
Orasul tot e violet.

Poezia Amurg Violet face parte din volumul Plumb, aparut in 1916 si se
conformeaza temei generale a volumului, sentimentul de dezagregare psihologica
sub influenta unor elemente cum ar fi singuratatea, melancolia si nevroza. Amurg se
află în componenţa titlurilor a cinci poezii bacoviene şi sugerează un spaţiu tulbure,
de sfârşit de lume care acaparează treptat universul. Asociat cuvântului violet, culoare
care exprimă doliul regal, amurgul primeşte conotaţii lugubre, mortuare.
Dublul epitet din construcţia Amurg de toamnă violet simbolizează trecerea
autumnală de la moarte la viaţă, involuţia, iar prin tripla lui apariţie la începutul
fiecărei strofe a poeziei creează o simetrie monotonă, o atmosferă grea de însingurare,
de tristeţe apăsătoare.

Fiecare strofă se încheie cu versul oraşul tot e violet care împreună cu primul
vers construiesc un univers închis, specific creaţiei bacoviene.
Prima strofã a sentimentul de acutã singurãtate îşi face loc prin prezenţa
substantivelor plopi şi apostoli. Plopii prelungesc temporal monocromia, imagine
realizatã prin intermediul unui oximorom: apostolii sunt cei care propovãduiesc
fericirea, pe când violetul anunţã moartea. Poetul ar putea sã fi fãcut o referire la mitul
biblic, unde Iisus apare în haine violet în timpul patimilor, al drumului spre moarte.
Strofa a doua a lugubrul morţii se extinde asupra unei lumi (mulţimea toatã pare
violetã”) în care plictisul şi decãderea se îmbinã cu cochetãria infatuatã (pe drum e-o
lume leneşã, cochetã).

Din versurile strofei a treia rãzbate o tristeţea la nivel spaţial şi temporal (din
turn, pe câmp, vãd voievozi cu plete) cauzatã de regresiunea lumii din turn spre câmp,
de la mulţimea din strofa a doua la nişte pâlcuri violete, simboluri ale izolãrii.
Poezia a fost construitã prin repetiţie (a versurilor şi a cuvântului violet) ceea ce îi
dã o muzicalitate aparte, o cadenţare de marş funerar. Economia de cuvinte, repetiţia
semnelor de punctuaţie creeazã atmosfera simbolistã a poeziei. Amurg violet este
proba afirmaţiei lui Gh. Grigurcu : la nici un poet n-a repurtat vreodatã vreo
culoare biruinţa pe care o înscrie violetul bacovian.

Decor

Copacii albi, copacii negri


Stau goi în parcul solitar
Decor de doliu funerar …
Copacii albi, copacii negri.

În parc regretele plâng iar …

Cu pene albe, pene negre


o pasăre cu glas amar
Străbate parcul secular …
Cu pene albe, pene negre …

În parc fantomele apar …

Si frunze albe, frunze negre;


Copacii albi, copacii negri;
Si pene albe, pene negre,
Decor de doliu funerar …

În parc ninsoarea cade rar …


Universul poeziei sale se construieşte pe un sistem de cercuri concentrice în
continuă cădere spre un punct mort – cavoul din poezia Plumb – completat în alte
poezii de cerul bacovian de o tristeţe profundă, apăsătoare (Amurg Violet).
Mijloace artistice – individualizarea impresiei şi asociaţiile decorative à
predomină sentimentul obsesedant de sfârşit de lume, disperarea şi dezordinea lumii
organice şi dorinţa de evadare din spaţiul închis al oraşului provincial. Influenţat de
simbolismul francez (Rollinat, Laforgue, Baudelaire, Verlaine), Bacovia nu cultivă
simbolul, creează o atmosferă simbolistă cu o remarcabila economie de cuvinte; un
cadru simbolist, prin folosirea corespondenţelor, fapt relevat de titlul poeziei, Decor ,
cuvânt împrumutat din pictură. Decor face parte din volumul Plumb, apărut în 1916;
Motivul simbolist al parcului, într-o cheie diferită de accepţia obişnuită a acestui
motiv din cadrul curentului simbolist, unde reprezintă de regulă ideea de natură
ridicată la nivel de artă, ori ideea de artă creată prin intermediul înfrumuseţării naturii.
Întreaga existenţă umană trebuie să consiste din înfrumeseţarea naturii, din recrearea
ei după principii estetice a punctul central al micului orasel de provincie, acel spatiu al
degenerarii umane, al monotoniei, un spatiu depresiv ce incarcereaza sufletul omului.
Motivului parcului se înrudeşte cu alt motiv simbolist, al grădinii, ambele fiind
ilustrate de către Dimitrie Anghel. Poezia se împarte în trei strofe relativ
asemănătoare, ce schiţează jocul de alb şi negru al decorului mortuar.
Prima strofă pune accentul pe latura vegetală purtătoare de semne mortuare
Copacii albi, copacii negri/ stau goi în parcul solitar:/ Decor de doliu funerar…/
Copacii albi, copacii negri…
Strofa secundă  cu pene albe, pene negre/ O pasăre cu glas amar/ strabate parcul
solitar…/ cu pene albe, pene negre... Cromatica este restrânsă pe câteva motive tipic
simboliste: tristeţea, nevroza, moartea, culorile dominante în universului bacovian
fiind albul şi negrul, din a căror opoziţie rezultă decorul îndoliat al scenei universale
pe care joacă destinul fragil şi părelnic şi coloratele feţe ale lucrurilor (cele doua
culori formand prin combinare o nuanta de gri, culoare ce exprima plictisul, ternul).
Ultima strofă şi frunze albe, frunze negre;/ copacii albi, copacii negri:/ Şi pene
albe, pene negre, / Decor de doliu funerar… – apare construcţia pleonastică, doliu,
funerar a  iremediabilă tristeţe, să facă sa se întrepătrundă cele două lumi, între aceste
strofe, după fiecare dintre acestea găsim câte un singur vers, ce fixează locuri de
manifestare a mortii: în existenţa umană în parc regretele plâng iar…, în lumea de
dincolo în parc fantomele apar… ( cuvantul fantoma fiind asociat cu moartea, deci cu
negrul) şi în spaţiul cosmic în parc ninsoarea cade iar… (cuvantul ninsoare reprezinta
o asociatie cu albul).
Cele trei strofe, împreună cu versurile intermediare, fac ca ideea civilizaţiei care
ucide să se răfrângă asupra întregii existenţe cuprinse în raza de sensibilitate umană.
Pentru a comunica ideea, poetul foloseşte repetiţia, prin intermediul căreia se
sugerează reducerea varietăţii vitalului prin descompunere în elemente simple. În
Plumb, George Bacovia semnifica prin elementele vizuale sugerate de text moartea,
sub aspectul ei de rit ce face parte din civilizaţie à elementele vizuale ( sicriele de
plumb, coroanele de plumb, cavoul însuşi) fac parte din ritualul de înmormântare.
Aceluiaşi ritual a folosirea culorilor negru şi alb (culori de doliu in toate culturile
omenirii) , la care trimite poezia Decor : copacii albi, copacii negri, o pasăre cu pene
albe, pene negre/ şi frunze albe, frunze negre.
Cele două poezii reprezintă o constantă a gândirii poetice bacoviene: actul de
civilizaţie formează o modalitate de a marca viaţa prin moarte sau o extensie a morţii
asupra vieţii:
– ritul funerar echivalent cu civilizaţia;
– ritul mortuar deosebeste fundamental umanitatea de lumea animalelor, omul avand
capacitatea de a-si aminti si de a suferi din cauza pierderii produse;
– cele două poezii extind asupra întregii lumi si a omului caracteristicile lor: universul
pare a fi un imens cavou asemenea parcului.
– apare corespondenţa  culori – sentimente  (apăsarea, frica asociata cu negrul,
culoare funerara, reprezentand frica omului in fata mortii).

În poezia Decor apare forma timpului prezent acut; ajuns în prezent trăindu-se
omul constată că e cuprins în capcana dispariţiei este un prezent tarziu ce se exprima
prin adverbele iar si se localizeaza in parc. Oglinda gândului amar când timpul îşi
pierde funcţia iniţială şi din măsură a timpului apare ca simptom al devenirii
temporalităţii, iar lipsa verbului nu semnifică nici un timp.

Lipsa verbului si  a timpului conferă starea unui eu dezafectat de timp in umilinta
de a-l stapani. Intre cele două dimensiuni ale temporalităţii, trecutul şi viitorul palpită
coşmarul lui iar, formă a prezentului acut, o repetite continua a cotidianului, expresia
a unei stari nevrotice, timpul uman intorcandu-se la aceleaşi clipe, repetandu-se
aceeasi cadere; iar reprezinta tristeţea universală: Frunze albe, frunze negre,/ Copacii
albi, copacii negri/ Şi pene albe, pene negre,/ décor de doliu funerar.
Ideea de tristete este ilustrata de lipsa verbelor din strofa a treia reprezentand o
tristeţe trecută, prezentă şi viitoare. Revenirea la timpul prezent din ultimul vers al
poeziei à incremenire, timpul intepenit à un vesnic infern, un prezent repetitiv egal
unui infern etern. Se revine la încremenirea într-un prezent acut, versul izolat fiind
conclusiv şi subliniind tristeţea eului;
Poezia Decor, exprima magistral lirica unui poet plin de vigoare artistica,
exponent al unui curent european, simbolismul, prin care sincronizeaza poezia
romana la marile valori universale.