Sunteți pe pagina 1din 16

SFÂNTUL IERARH ANTIM IVIREANUL, ÎNDRUMĂTOR ŞI APĂRĂTOR AL

ORTODOXIEI ROMÂNEŞTI

Pr. Asist. Univ. Dr. Cosmin SANTI


Facultatea de Teologie Ortodoxă şi Ştiinţele Educaţiei
Universitatea „Valahia” din Târgovişte

Personalitatea marcantă a Sfântului Ierarh Antim Ivireanul, Mitropolitul Ţării Româneşti, îl


situează în fruntea valorilor culturale din epoca brâncovenească, evindenţiindu-se prin caracterul
progresist şi patriotic al vieţii şi activităţii sale. Datorită înzestrării sale cu deosebite daruri, prin
munca ostenitoare şi neobosită în ogorul Bisericii şi al Ortodoxiei româneşti şi nu numai, prin
iscusinţa de păstor şi gospodar şi mai ales prin patriotismul său, s-a ridicat deasupra multor
vlădici care au păstorit înainte şi după el în scaunul de Mitropolit al Ungrovlahiei 1, contribuind,
în chip providenţial, la făurirea strălucirii culturale pe care istoria o înregistrează în timpul
domniei Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714).
Pretutindeni pe unde a trecut, Mitropolitul Antim a întrebuinţat toate cunoştinţele
dobândite, toată priceperea şi puterea de muncă în folosul Bisericii şi al poporului român, care îl
primiseră cu atâta căldură în mijlocul lor. S-a dedicat în primul rând culturii, fiind un neobosit
făuritor şi susţinător al vechii noastre tradiţii; a scos la lumina tiparului o serie de cărţi vechi,
lucru care l-a situat în fruntea valorilor culturale din epoca de glorie a domniei lui Brâncoveanu,
fiind cel care a permanentizat întrebuinţarea tiparului în ţara noastră. Marele său merit a fost
acela de a traduce în româneşte toate cărţile de slujbă bisericească, adică a introdus pe deplin
limba română în cultul şi slujbele Bisericii. Pe lângă darul de mare organizator al vieţii
bisericeşti, vlădica Antim s-a dovedit a fi şi un mare orator, filantrop şi păstor bisericesc, dar şi
unul dintre marii apărători şi martiri ai cauzei şi neamului românesc. Mitropolitului Antim
Ivireanul s-a făcut ecoul şi glasul năzuinţelor poporului român, ca patriot şi ierarh, luptând pentru
slăbirea opresiunii otomane şi criticând de la înălţimea amvonului 2, fără să menajeze pe cineva,
nedreptăţile boierimii contemporane.

1
Pr. Nicolae Şerbănescu, Încă o carte tipărită de Mitropolitul Antim Ivireanul, în „Biserica Ortodoxă Română”,
XCIV (1976), nr. 3-4, p. 349.
2
Antim Ivireanul, Predici, ediţie critică, studiu introductiv şi glosar de G. Ştrempel, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1962, p. 5.
Antim Ivireanul este adus în Ţara Românească de la Constantinopol pe la 1688-1690, de
către vrednicul domn Constantin Brâncoveanu (pe atunci priceputul Andrei), pentru realizarea
planurilor sale culturale. Venit mirean în ţară, îl găsim ulterior semnat pe prima carte tipărită, ca
ieromonahul Antim3, de unde înţelegem că a îmbrăcat haina monahală în ţara noastră primind
numele providenţial de Antim, fiind totodată momentul naşterii sale la o nouă viaţă, în mijlocul
unui popor binecuvântat.
După ce s-a preocupat ani la rând de arta tiparului, la data de 16 martie 1705 a fost ales
episcop al Râmnicului, unde a continuat meşteşugul tiparului, prin aceasta el a pregătit terenul
pentru introducerea definitivă a limbii române în cultul bisericesc. Buna chiverniseală pe care a
dovedit-o ca stareţ al Mănăstirii Snagov îl învrednicesc pe ieromonahul Antim să fie hirotonit
ierarh, fiind numit „cel mai merituos dintre egumeni” 4. Alegerea lui avea drept scop apărarea şi
întărirea Ortodoxiei.
El a îndrumat viaţa spirituală şi duhovnicească a poporului român, prin menţinerea trează a
conştiinţei de neam, de limbă, de cultură şi de religie a tuturor românilor, tipărind pentru prima
dată în limba română cărţile de bază ale slujbelor bisericeşti: Antologhion, Molitvelnic, Octoih,
Liturghier, Ceaslov, Catavasier la Târgovişte şi Râmnic; a dovedit sârguinţă şi osteneală
deosebită, dar şi iubire de Biserică şi popor, susţinând până şi cheltuiala acestor apariţii
tipografice5. Acest lucru denotă faptul că Antim Ivireanul avea calităţile unui mare lider şi
conducător spiritual.
În data de 27 ianuarie 1708, odată cu trecerea la Domnul a Mitropolitului Teodosie, acesta
a lăsat în testamentul său, ca succesor la scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei să fie ales
Episcopul Antim al Râmnicului. De acum încolo începe activitatea marcantă a Mitropolitului
Antim, care va schimba pentru totdeauna istoria bisericească şi laică a poporului român prin
reforme şi „politici” administrative şi organizatorice, care vor sta la baza dezvoltării ulterioare a
vieţii bisericii şi statului român. Figura luminoasă a noului Mitropolit s-a răspândit în multe
direcţii ale vieţii şi operei sale, ca: tipograf, miniaturist, sculptor, ctitor de locaşuri sfinte,
predicator şi apărător al Ortodoxiei. Astfel, a îndeplinit toate lucrările specifice ramurilor vieţii
bisericeşti, învăţătorească, sfinţitoare şi jurisdicţională sau de conducere, fiind un bun
chivernisitor al averii Bisericii.

3
Ibidem, p. 9.
4
Nicolae Şerbănescu, Istoria Mănăstirii Snagov, Bucureşti, f.e., 1944, p. 68.
5
Antim Ivireanul, op.cit., p. 15.
Vrednică de aducere aminte şi de laudă este toată osteneala pe care Antim Ivireanul şi-a
dat-o, din clipa venirii sale pe pământul Ţării Româneşti şi până la moarte, pentru înflorirea
Bisericii Ortodoxe Române şi pentru buna sporire duhovnicească a turmei sale.
Potrivit atribuţiilor sale de vlădică, precum şi celor propuse pentru viitoarea existenţă în
fruntea treburilor bisericeşti, el avea îndatorirea de a fi mai înainte de toate un dascăl al
poporului, un povăţuitor părintesc al supuşilor săi, alături de care, la nevoie va trebui să
pătimească6. De la înscăunarea sa arhierească şi până în ultima zi a vieţii sale, n-a încetat să
îndrume pe oameni, însă nu dădea numai sfaturi şi poveţe, ci îndrumarea lui era constituită în
primul rând din faptele sale.
Mitropolitul Antim şi-a desăvârşit profilul de cârmuitor bisericesc în mai multe laturi
principale de activitate: mai întâi prin răspândirea cărţii de slujbă şi de cultură, prin care urmărea
luminarea preoţimii şi a poporului; apoi, sprijinirea Ortodoxiei şi a românilor, în special; prin
practicarea şi promovarea artelor; prin ctitoriile sale şi prin organizarea pe care le-a dat-o; în
sfârşit, prin cuvântul său, din care au ajuns până la noi acele minunate şi neîntrecute didahii.
Pentru a înţelege puterea Mitropolitului Antim de organizator şi reformator al vieţii
bisericeşti, trebuie cunoscut contextul vremii în care îşi desfăşura activitatea Biserica. Până la
începutul secolului al XVIII-lea, mare parte din slujbele din bisericile noastre se făceau în graiuri
străine, neînţelese uneori nici de slujitori. S-a încercat grecizarea cultului, în defavoarea
slavonismului. Majoritatea credincioşilor necunoscând aceste limbi, doreau ca slujbele să se
săvârşească în graiul lor, lucru dorit şi de slujitorii sfintelor altare, care aveau mari lipsuri în
pregătirea teologică, datorită neînţelegerii pe deplin a limbii slavone. De aceea, Antim Ivireanul
în înţelegere cu domnitorul Constantin Brâncoveanu, au gândit o strategie de tipărire de cărţi,
mai ales în limba română, pentru uzul mai multor categorii de oameni: pentru şcoli, cărţi de
filosofie, ştiinţă şi literatură; pentru feciorii Voievodului, cărţi de povăţuiri; pentru biserici, cărţi
de slujbă; pentru stăvilirea propagandei eterodoxe, cărţi de doctrină ortodoxă şi de combatere a
celor rătăciţi; pentru cler şi credincioşi, cărţi de învăţătură şi de zidire sufletească; pentru
apărarea cinstirii sfinţilor, panegirice; iar pentru voievozi, îndemnuri creştine-politice 7. Astfel a
înţeles Mitropolitul Antim să apere şi să consolideze, dar şi să promoveze Ortodoxia
românească, sprijinind curentul ortodox brâncovenesc prin tipărituri.
6
Ion Dianu, MItropolitul martit Antim Ivireannul, ctitor al retoricii culte româneşti, în „Glasul Bisericii”, XL
(1981), nr. 11-12, p. 1075.
7
Pr. Nicolae Şerbănescu, Antim Ivireanul Tipograf, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV (1956), nr. 8-9, p.
692.
Conducător şi îndrumător al preoţilor, Mitropolitul Antim, văzând starea preoţimii, adică
neştiinţa, lipsa de învăţătură, superficialitatea studiului, dar şi a slujirii, a fost determinat să
elaboreze şi să editeze ca primă necesitate „Învăţătură bisericească la ceale mai trebuincioase şi
mai de folos pentru învăţătura preoţilor, acum întru această chipu tipărită în Sfânta Mitropolie
în Târgovişte la anul de la Hristos 1710. Să se dea în dar preoţilor”8. Această scriere o putem
considera ca o scrisoare pastorală dată de Mitropolit slujitorilor sfintelor altare, pentru a
conştientiza, motiva şi redeştepta în aceştia dragostea de slujire, de păstorire, de implicare activă
în misiunea Bisericii şi în pastoraţia turmei credincioşilor, încredinţaţi lor spre conducere la
mântuire. Lucrarea cuprindea învăţături practice de folos cu referire la Sfintele Taine, îndeosebi
la administarea spovedaniei, precum şi lămuriri şi povăţuiri în legătură cu inovaţii şi greşeli care
se săvârşeau în vremea respectivă de slujitorii Bisericii. Acest ghid pastoral-misionar s-a
răspândit foarte mult, încât la anul 1741 s-a republicat. Partea a treia a acestei lucrări intitulată
„Alte învăţături trebuincioase” este un mic tratat de drept canonic, aşa cum preoţii nu avuseseră
la îndemână până atunci. Observăm faptul că Antim a acordat o mare importanţă la toate nivelele
ecleziastice, respectării jurisdicţiei bisericeşti şi acest lucru îl vedem în disputa cu Patriarhul
Hrisant Notaras, pe care îl pune la punct atunci când încearcă să intervină peste jurisdicţia
Bisericii din Ţara Românească. Antim Ivireanul, prin această dispută a redeşteptat în Biserică
ideea şi principiul canonic de autocefalie, de independenţă prin demnitate faţă de o altă Biserică
Ortodoxă, evidenţiind dreptul Bisericii Ortodoxe Române cel puţin la autonomie bisericească.
De aceea, în această lucrare canonică el a reglementat şi explicat foarte bine principiul
jurisdicţional, subliniind că orice preot ce va îndrăzni să săvârşească Sfintele Taine, să slujească
Sfânta Liturghie, să facă sfeştanii, să îngroape în altă parohie, fără încuviinţarea preotului acelei
parohii, va fi scos din darul preoţiei de către el, ca mitropolit, luând ca bază Pravilele Sfinţilor
Părinţi care prevăd acest lucru. A fost luată în discuţie şi problema canonică a despărţirii a doi
soţi sau divorţul, fiind reglementat ca preotul să nu îndrăznească a despărţi pe cei doi, ci aceia să
fie trimişi spre scaunul mitropolitan, ierarhul fiind singurul care poate hotărî în asemenea cazuri,
conform sfintelor canoane. O problemă deosebită o reprezenta şi cununarea celor veniţi din
Transilvania, şi pentru a se evita bigamia, se cerea dovada văduviei sau că n-au mai fost
căsătoriţi. Preoţii mai erau sfătuiţi în vederea săvârşirii Sfintelor Taine, a grijii pentru cercetarea
celor bolnavi, spovedirea şi împărtăşirea grabnică a acestora, pedeapsa lenevirii în astfel de

8
D. Teodor, Despre Antim Ivireanul, în „Studii Teologice”, VII (1955), nr. 3-4, p. 247.
cazuri fiind caterisirea. Problema mutării unui preot de la o parohie la alta fără ştirea
mitropolitului, precum cercetarea de către protopop a celor veniţi din alte eparhii să slujească
aici, au fost probleme cu care Biserica se confrunta în vremea respectivă. Mitropolitul în finalul
lucrării, îndeamnă la ajutor şi sprijin reciproc între preoţi, mai ales între parohiile vecine, prin
înlocuire la nevoie, mai ales la caz de îmbolnăvire, dar şi interzicerea ca cineva să construiască
biserică în vreun loc fără ştirea ierarhului9, conform pravilelor bisericeşti. Neîndeplinirea acestor
prescripţii liturgico-pastoral-canonice atrăgea după sine caterisirea preoţilor.
O altă lucrare alcătuită pentru nevoile pastoral-canonice ale Bisericii a apărut în anul 1714:
„Capete de poruncă la toată ceata bisericească ca să se păzească fieştecarele din preoţi şi din
diconi, deplin şi cu cinste datoria hotarului său”10. Această lucrare de drept canonic, apare
datorită faptului că parte a preoţimii nu şi-au însuşit cuprinsul Învăţăturii bisericeşti din 1710,
mitropolitul ameninţând cu pedepsa caterisirii a preoţilor care nu vor păstra şi nu vor face
întocmai cele învăţate în acest îndrumător pastoral-misionar-canonic. Acest lucru ne arată că
ierarhul cunoaştea foarte bine sfintele canoane, cât şi învăţătura ortodoxă. În această scriere se
prevedeau următoarele:
- obligaţia majoră a clerului să slujească biserica cu toate rânduielile şi slujbele ce revin;
- pomenirea domnului ţării se să facă în fiecare an printr-un sărindar pentru sănătatea
acestuia, precum şi slujirea a două liturghii pentru domn;
- fiecare candidat la preoţie avea obligaţia să efectueze un stagiu pregătitor pe lângă
arhiereul locului, între 6 luni şi 1 an, iar fără acest stagiu nimeni nu putea să fie preot;
- îndrumări pentru preoţi şi diaconi: să nu se amestece în treburile lumeşti; să nu se facă
chezaşi; să nu depună mărturie, nici jurăminte, să nu facă favoruri, să nu umble cu linguşiri şi să
se ferească de acele situaţii care le-ar putea compromite misiunea de slujitori ai altarelor;
- intervenţia de mituire sau simonia, prin boieri sau altcineva vor fi aspru pedepsite;
- preoţi care umblă prin crâşme sau se îmbată vor fi caterisiţi, pedeapsă definitivă, inclusiv
cei care ar vinde vin la casa lor;
- alegerea şi hirotonia preotului în parohia sa se va face prin jurământ a cinci oameni, că nu
au slujitor în localitatea lor;

9
Gabriel Ştrempel, Antim Ivireanul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997, pp. 209-212.
10
D. Teodor, art.cit., p. 247.
În final, preotul este povăţuit să fie bun sfetnic în toate şi îndrumător neobosit în parohia
sa11.
Una dintre problemele care l-a preocupat îndeaproape pe vlădica Antim a fost sarcina
duhovniciei. În lucrarea „Învăţătură pe scurt pentru Taina Pocăinţei”, referindu-se la primirea
duhovniciei, Mitropolitul Antim precizează: „Iaste dară şi acel preot carele va vrea să primească
această grea sarcină şi cu anevoie a spovedaniei, să fie bătrân de vârstă, măcar cât de puţin să fie
de 40 de ani”12. Vârsta nu era o condiţie sine qua non, dar fiindcă pregătirea preoţilor era una
precară în epocă, s-a simţit nevoia îngrădirii accesului la duhovnicie până când slujitorul era
pregătit să fie de folos penitentului. Pentru ca episcopul să dea îngăduinţa dohovniciei, acesta
trebuia să se convingă de înaltele calităţi morale cu care trebuia să fie împodobit cel care solicita
să poată spovedi. Preotul, pe lângă vârsta maturităţii, trebuia „să fie cucernic, cu viaţă bună,
iscusit în cuvinte şi în fapte, să nu fie beţiv, să nu meragă la cârciumă, să nu fie mânios, hulitoriu,
şi în scurt cât va fi cu putinţă să se ferească să nu dea scandal şi rea pricină la popor. Preotul să
fie împodobit cu carte şi cu fapte bune, să priceapă sfintele cărţi şi canoanele Bisericii noastre, cu
care poate să îndrepteze pe oamenii ce se spovedesc la dânsul şi lucrul acesta să-l facă cu frica
lui Dumnezeu şi nu pentru vreo rea câştigare” 13. Se pare că preotul care dorea duhovnicia trecea
printr-o cercetare atentă a pregătirii sale în teologie şi mai ales a sfintelor canoane necesare,
pentru a şti cum să acorde epitimia spre îndreptarea credinciosului; însă, şi pregătirea sufletească
era hotărâtoare, virtuţile şi viaţa curată a preotului fiind de o mare importanţă, conform
dezideratului creştin: să vorbească faptele tale, mai mult decât vorbele tale. Şi în privinţa
epitimiilor, Mitropolitul Antim a interzis categoric darea acestora formal, fără a duce la
dezlegarea unor probleme practice de utilitate obştească sau personală, sau dacă nu urmăreau
ridicarea morală a credinciosului. În această privinţă Ierarhul a îndrumat pe preoţi astfel:
„Canonul să îl facă penitentul cu mijlocul ce au rânduit Sfinţii Părinţi, adică cu post, cu
rugăciune şi cu milostenie şi cu alte fapte plăcute lui Dumnezeu”14.
Mitropolitul Antim a fost intransigent cu respectarea principiului jurisdicţiei. În anul 1702,
Patriarhul Dositei al Ierusalimului, a săvârşit la Bucureşti sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir, care
conform canoanelor se putea săvârşi doar de către patriarhul ecumenic, de care ţinea
11
Gabriel Ştrempel, op.cit., pp. 215 şi 217.
12
Pr. Stelian Izvoranu, Mitropolitul Antim Ivireanul, sfătuitor şi îndrumător pentru preoţi şi duhovnici, în „Biserica
Ortodoxă Română”, LXXXIV (1966), nr. 9-10, p. 973.
13
Ibidem, pp. 973-974.
14
Ibidem, p. 976.
jurisdicţional Ţara Românească. Atunci Antim nu a fost de acord cu această concesie, dar nu a
avut de ales, pentru că Patriarhul Dositei avea relaţii strânse cu ţarul Rusiei şi nu a dorit să îl
supere nici pe domnul ţării. Însă, în anul 1709 vedem că Mitropolitul Antim se plângea lui Marcu
Porfiropol, dascăl la Academia Domnească, de patriarhul Alexandriei, care fără încuviinţare
canonică a hirotonit un preot în Ţara Românească15, încălcând astfel jurisdicţia patriarhiei
ecumenice, dar şi a mitropoliei muntene.
Întreaga istorie a Bisericii Ţării Româneşti arată atitudinea fermă a înaltului chiriarh
ivirean pe care a dovedit-o ori de câte ori era vorba de drepturile Bisericii Ungrovlahiei şi ale
sale ca arhipăstor al ei, faţă de orice încercare de limitare care ar fi venit, fie din interior, fie din
exteriorul Ţării Româneşti. Faţă de toţi patriarhii din vremea respectivă cu care a intrat în
contact, şi-a apărat cu demnitate întotdeauna drepturile sale canonice.
Activitatea de îndrumător a tuturor românilor, cler şi credincioşi, o vedem ilustrată de
marele ierarh în prefaţa Eortologhionului tipărit la Snagov: „Deci, eu, fiindcă nu am şi altă putere
spre ajutorul aproapelui decât ocupaţiunea tipografiei, n-am lipsit şi nu voi lipsi vreodată ca să
folosesc, după putinţa mea, pe fraţii în Hristos ai mei, tipărind deosebite cărţi de suflet
folositoare şi mântuitoare”16.
O altă prerogativă a Mitropolitului Antim, în ceea ce priveşte îndrumarea duhovnicească a
păstoriţilor săi, o constituie efortul depus în traducerea Scripturii în limba română, călăuzit fiind
de faptul că poporul trebuie să se roage şi să citească Scriptura în limba sa. Astfel, Antim
Ivireanul se angajează într-un efort stăruitor pentru triumful deplin al limbii române în Biserică 17.
De aceea, o realizare a Mitropolitului Antim este şi aceea de a fi contribuit atât la difuzarea
textelor biblice pe calea tiparului, cât şi la definitivarea redării româneşti a acestor texte. În acest
sens a tipărit Evanghelia în mai multe ediţii: 1693, 1697, iar în anul 1703 a tipărit şi Noul
Testament.
Aprig sprijinitor al creştinătăţii şi prin aceasta şi admirator al celui care în acea vreme
întruchipa năzuinţele creştinătăţii răsăritene, ţarul rus Petru I, Antim este pe cale ca în pragul
anului 1712 să-şi piardă scaunul din pricina politicii osclilatorii a lui Constantin Brâncoveanu,
care pendula între turici şi ruşi, deşi oamenii lui erau necontenit în fiinţă la curtea împăratului
15
Gabriel Ştrempel, op.cit., p. 269.
16
Pr. Nicolae Şerbănescu, Antim Ivireanul Tipograf, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV (1956), nr. 8-9, p.
700.
17
Pr. Prof. Vasile Mihoc, Antim Ivireanul şi contribuţia sa la desăvârşirea formei româneşti a textelor biblice , în
„Biserica Ortodoxă Română”, CVIII (1990), nr. 1-2, p. 116.
Petru cel Mare. Însă, după strălucita apărare a lui Antim, Brâncoveanu este convins că nu poate
renunţa la sfaturile înţeleptului Mitropolit 18. Tot în sprijinul Ortodoxiei lucrează şi prin tipărirea
de cărţi bisericeşti în limbile mai multor popoare răsăritene: greacă, arabă şi slavă.
În predicile sale, Mitropolitul Antim nu s-a temut să arate greaua politică a Ţării
Româneşti faţă de turci. S-a ridicat cu energie şi curaj împotriva profanării celor sfinte,
caracterizarea fără echivoc a petrecerii boierimii în timpul postului, necinstirea sărbătorilor şi a
Duminicilor de către negustori, loveşte în moravurile vremii şi în moda destructivă a proceselor
care au sărăcit pe oameni, condamnă vanitatea şi găteala boieroaicelor şi nu trece cu vederea
clasa dominantă a vremii care nedreptăţea poporul şi condamnă conservatorismul primejdios ce
se opune progresului.19 Predicile, cuvântările ocazionale împletite de darul oratoric al
Mitropolitului fac din expunerile sale o icoană vie a societăţii româneşti din vremea respectivă.
Didahiile sale sunt un real izvor de informaţie. Din punct de vedere al aspectelor morale
ale păstoriţilor săi, Mitropolitul Antim găseşte o serie de practici condamnabile, de atitudini
necreştineşti şi deprinderi făţarnice, pe care nu vrea în niciun chip să le tolereze, câteva amintite
mai sus. Din punct de vedere social, în vremea arhipăstoriei Ivireanului, Ţara Românească se
afla sub apăsătorul jug al tiraniei şi exploatării turceşti. Ţara era sărăcită de atâtea biruri şi
corvezi, boierimea era lipsită de unitate şi învrăjbită, iar ţăranii duceau tot greul robiei. Antim, ca
un adevărat apărător şi îndrumător al oamenilor care spera în izbăvirea din această grea situaţie,
prin predicile sale căuta să întreţină nădejdea, să mângâie şi să îndemne la unitate. Pe turci îi
numeşte lupii şi vrăjmaşii cei văzuţi şi nevăzuţi20.
Această latură a patriotismului Mitropolitului Antim se contopeşte cu lupta pe care a dus-o,
pe toate căile, pentru înlăturarea stăpânirii turceşti. El era potrivnic stăpânirii turceşti, ca unii ce-i
cotropiseră ţara şi-l luaseră rob, şi împotriva tuturor acelora care, din interese de clasă, acceptau
jugul exploatării otomane din primele decenii ale veacului al XVIII-lea. Atitudinea lui
antiotomană trebuie explicată prin trecutul său dramatic, dar şi prin vădita lui apropiere de popor,
în care vedea pe adevăraţii opozanţi ai stăpânirii turceşti. Antim Ivireanul îşi dă seama că de
această robie nu putem scăpa cu forţele proprii, decât printr-o alianţă cu Rusia lui Petru cel Mare
se putea junge la rezultatele dorite de întregul popor. Posibilitatea acestei alianţe s-a ivit în anul
1711, prin declanşarea războiului ruso-turc, dar domnul ţării oscila între cele două tabere.
18
D. Teodor, art.cit., p. 237.
19
Ibidem, p. 250.
20
Pr. Conf. Al. I. Ciurea, Antim Ivireanul predicator şi orator, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV (1956), nr.
8-9, p. 801.
Curentul rusofil, în frutea căruia se afla mitropolitul Antim şi Cantacuzinii, era foarte puternic şi
insista pe lângă domn să treacă de partea ruşilor. Lucrurile s-au complicat pentru că Brâncoveanu
nu dorea acest fapt, vărul său Toma Cantacuzino la îndemnul lui Antim s-a alăturat armatei ruse
cu oasta sa, iar acum domnul muntean este bănuit de turci de trădare. În urma acestor
evenimente, Brâncoveanu doreşte înlăturarea lui Antim Ivireanul din scaunul mitropolitan.
Mitropolitul îi înmânează voievodului o scrisoare în 12 puncte prin care demască intrigile şi
nedreptăţile care i se fac21. Ulterior, Constantin Brâncoveanu a renunţat la intenţia de a-l înlocui
pe Antim, dar vechea armonie dintre ei se pare că n-a mai fost restabilită niciodată.
Mitroplitul Antim, pe lângă lupta politică contra turcilor, a avut de purtat o luptă deloc
uşoară şi pe tărâm spiritual. În secolul a XVII-lea a început în Muntenia şi Moldova o mişcare de
apărare a Ortodoxiei, mai întâi împotriva calvinismului, care prinsese rădăcini în Transilvania şi
împotriva catolicismului. Mişcarea aceasta de apărare a Ortodoxiei se făcea prin tipărituri
greceşti în Ţările Române. Patrimoniul Ortodoxiei atât de mult râvnit de propaganda Apusului,
trebuia păstrat cu orice preţ. Ajuns în Ţara Românească în acest context, Antim, în calitate de
tipograf, apoi de Episcop al Râmnicului şi apoi de Mitropolit al Ungrovlahiei, a spijinit această
mişcare de apărare a Ortodoxiei, contribuind în primul rând cu tipăriri de cărţi apologetice, de
combatere a propagandei catolice şi calvine. Prima carte scoasă de Antim la Râmnic a fost
„Tomul bucuriei”, în care combătea primatul papal. Mitropolitul Antim s-a îngrijit îndeaproape
de românii ortodocşi din Trasnilvania, mai ales de preoţii braşoveni. Le-a scris în mai multe
rânduri scrisori pastorale, de îmbărbătare şi de menţinere a credinţei ortodoxe, ferindu-i de
greşeala unirii cu Roma. Tot Mitropolitul a hirotonit diaconi şi preoţi pentru braşoveni. Astfel, la
cererea acestora cum aflăm dintr-o scrisoare din data de 15 februarie 1713, Mitropolitul Antim
le-a hirotonit un grămătic diacon şi un diacon în preot, aşa cum îşi doriseră aceia, iar preotului i-a
dat blagoslovenie de duhovnicie22, adică l-a hirotesit duhovnic. Aşadar, cu sprijinul şi cu atenţia
acordată braşovenilor de către Mitropolitul Antim, aceştia şi-au păstrat nealterată credinţa
ortodoxă.
În anul 1710, Mitropolitul Antim intră în conflict cu Patriarhul Hrisant Notaras, în
problema mănăstirilor închinate Ierusalimului, apărând drepturile Ortodoxiei româneşti.

21
Antim Ivireanul, op.cit., pp. 21-23.
22
Diac. Asist. I. Rămureanu, Luptător pentru Ortodoxie, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIV (1956), nr. 8-9,
pp. 838-839.
Conflictul cu Patriarhia Ierusalimului a pornit de la pretenţiile eruditului Hrisant Notaras ca
mănăstirile şi bisericile din Ţara Românească, care ajutau financiar această patriarhie istorică,
care erau „închinate”, să depindă exclusiv de Ierusalim, considerându-l pe Hrisant Notaras deplin
stăpânitor, atât în treburi administrative cât şi în cele religioase. Pretenţiile sale mergeau atât de
departe încât a dat indicaţii călugărilor greci din ţară, care administrau aceste mănăstiri şi care
slujeau în ele, să excludă de la pomenirile rituale atât numele patriarhului ecumenic, cât şi pe cel
al mitropolitului Antim Ivireanul. Conflictul a izbucnit în anul 1710 şi poate fi legat de
divergenţele care au existat între patriarh şi mitropolit cu privire la stăpânirea turcească şi
atitudinea viitoare a lui Antim. În timp ce Hrisant Notaras slujea emisar turcilor pentru o
împăcare cu Rusia, Antim Ivireanul ducea o politică susţinută în rândul boierimii pentru o
apropiere de Petru cel Mare, în vederea eliberării de sub jugul otoman. Antim Ivireanul s-a plâns
Patriarhului Ecumenic Atanasie al V-lea, despre amestecul abuziv al lui Hrisant Notaras în
treburile Bisericii Ţării Româneşti, cerându-i şi explicaţii. S-a păstrat a doua scrisoare a lui
Antim, prin care răspunde la dezlegarea pe care i-o dă patriarhia ecumenică, de a proceda după
legile bisericeşti. Legăturile dintre Antim şi Hrisant s-au răcit şi abia după 2 ani s-a reluat
corespondenţa, însă Mitropolitul Antim a rămas statornic în atitudine şi gata cu explicaţii
suplimentare. Putem observa că Mitrpolitul Antim, în acest dialog cu Pariarhul Ierusalimului,
face referiri la o seamă de canoane şi legi, inclusiv codul lui Justinian, ceea ce ne descoperă o
nouă latură a preocupărilor şi cunoştinţelor sale de drept bisericesc. Antim ia atitudine pentru
dreptul pozitiv împotriva celui consuetudinar, cel dintâi fiind reprezentat de canoane şi de dreptul
lui Justinian23. Dreptul ctitoricesc îşi are temelia în stipulaţiile Codului şi Novelelor din Corpus
Juris Civilis, care nu pot fi amendate de legiuri sau practici mai noi. Este imperios necesar să
amintim finalul scrisorii trimise de Antim patriarhului ierusalimitean: „Dar, dacă, nici Sanctitatea
Voastră nu veţi încuviinţa, să se pună capăt acestei pângăriri (stavropighii), să renunţaţi şi la
pomenirea numelui vostru, ca să avem un singur patriarh, pe cel ecumenic, nu doi. Iar dacă nu
vreţi să faceţi aceasta, ca fiind în afara legii şi a canoanelor, pentru că nu este lucru îngăduit, nici
noi nu putem să-i dăruim drepturile noastre, chiar dacă din cer, un înger dumnezeiesc ne-ar
îngădui aceasta, fiindcă socotim canoanele şi legile dumnezeieşti mai tari decât porunca
îngerului. Dacă, aşadar, Prea Fericirea Sa vrea să aibă parte, în pace, de milostenie îndătinată,
care i s-a dat până acum şi i se va da şi pe viitor, precum şi de pomenirea sa, după cum i-am
23
Prof. Alexandru Elian, Antim Ivireanul - apărător al prerogativelor scaunului mitropolitan al Ungrovlahiei, în
„Studii Teologice”, XVIII (1966), nr. 9-10, p. 525.
rânduit, pomenindu-se împreună cu al său şi numele nostru, după canoane, ar putea trăi bine, în
linişte; iar de nu, va pierde şi una şi alta. Iar Preabunul Dumnezeu să-l facă să-şi dea
încuviinţarea, cu dreaptă socotinţă şi cuget cucernic, la milele şi pomenirile pe care i le-am dat,
iar pe noi, să trăim în pace, netulburaţi, prin rugăciunile Sanctităţii Voastre, care, ca preasfinte şi
de Dumnezeu ascultate, să ne fie de ajutor”24.
Demnitatea mitropolitului Antim Ivireanul şi patrotismul său, legat de o problemă atât de
delicată pentru el, cum a fost aceea a mănăstirilor ce ajutau patriarhia lui Hrisant Notaras, reiese
şi mai mult în relief dacă ne gândim că mitropolitul Ghedeon, contemporanul său din Moldova,
accepta cu smerenie controlul călugărilor greci asupra averilor mănăstirilor Barnovschi, Galata,
Sf. Sava, şi nu formaliza pentru încălcarea drepturilor bisericii Moldovei 25. Demnitatea
mitropolitului Antim Ivireanul însemna de fapt demnitatea Bisericii26 din Ţara Românească.
Mitropolitul Antim susţinea ideea ecumenismului interortodox, conform căreia legătura
canonică cu păstrarea nealterată a învăţăturii de credinţă, ajutorare materială şi spirituală, dar nu
aservire jurisdicţională27, nu asuprire şi încălcare a drepturilor unei Biserici greu încercate de
problemele interne şi externe ale epocii.
El se simţea dator nu numai faţă de Biserica pe care o păstorea, ci şi faţă de statul român.
Totodată se simţea dator şi faţă de întreaga Ortodoxie. Mitropolitul Antim se situa ferm de partea
solidarităţii popoarelor ortodoxe în faţa atâtor primejdii care le ameninţau (imperiul otoman,
tendinţele expansioniste romano-catolice, calvine din Polonia şi Ucraina).
O altă calitate expresivă a Ierahului Ivirean este aceea de bun gospodar şi administrator,
care se vede din dorinţa şi puterea de a ctitorii, pentru că Mănăstirea Tuturor Sfinţilor din
Bucureşti a fost construită din ostenelile sale, din tiparul cărţilor şi din milosteniile creştinilor 28.
Mitropolitul Antim s-a preocupat îndeaproape de tot pentru ridicarea acestei frumoase mănăstiri,
căutând donaţii, meşteri pricepuţi, planurile de execuţie şi desenul fiind întocmite de el însuşi.
Poate părea o impietate să vorbeşti despre Antim Ivireanul preocupându-se de mărimea
patrimoniului mitropolitan, prin cumpărături, schimb sau danii, de situaţia sălaşurilor de ţigani,
de vite şi oi, de preţuri şi tranzacţii, pe acest Antim, prinţ al oratoriei, teolog desăvârşit, cărturar,
24
Ibidem, p. 530.
25
Antim Ivireanul, op.cit., pp. 18-19.
26
A se vedea Dan Horia Mazilu, Introducere în opera lui Antim Ivireanul, Editura Minerva, Bucureşti, 1999, p. 36.
27
† Eftimie Bârlădeanu, Mitropolitul Antim Ivireanul, patriot şi ierarh al Ţării Româneşti, în „Biserica Ortodoxă
Română”, XCIV (1976), nr. 1-2, p. 169.
28
A se vedea pe larg Prof. Dr. Ion Nanu, Un monument istoric de artă religioasă: ctitoria Mitropolitului Antim
Ivireanul, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXIX (1961), nr. 3-4, pp. 223-318.
artist, om politic. Şi totuşi, Antim a trebuit să rezolve şi astfel de probleme, ca întâistătător al
Ţării Româneşti. La data întronizării sale ca Mitropolit, în anul 1708, a găsit o situaţie economică
bună a eparhiei, fiind bogată şi mereu înzestrată cu bunuri de oameni evlavioşi.
În primul rând, ca un bun chivernisitor, a făcut un inventar complet pentru toate câte a
găsit: odoare şi odăjdii de preţ, vase şi cădelniţe, precum şi unele din documentele care atestă
proprietăţile obţinute în primii ani de păstorire. Apoi, treptat s-a preocupat de mărirea averii
Mitropoliei. Majoritatea documentelor administrative ale Mitropoliei sunt concentrate între anii
1708-1710, apoi acestea lipsesc odată cu criza apărută între domn şi mitropolit şi reapar după
anul 1714. Găsim în actele vremii o serie de danii făcute Mitropoliei cu sediul la Târgovişte; de
exemplu, în anul 1708, „Bălaşa, văduva clucerului Badea Bucşan, întrăreşte dania asupra moşiei
Săcuieni din jud. Dâmboviţa, făcută mai înainte de tatăl său marele ban Neagoe Săcuianu.
Aceasta mai adaugă şi alte danii importante, precum: moara din sat, via din Dealul Răzvadului,
cu tocitori şi cu buţi, 40 de stupi, zeci de animale mari (boi, vaci, cai), multe chile de bucate
(grâu, orz, mei), inventar gospodăresc (clădiri, tingiri, tipsii, saci, tocitori, călcători), şi 15 suflete
de ţigani”29.
Tot în anul 1708, Antim „cumpără de la diaconul Stan Bragheş din judeţul Dâmboviţa, 40
de stânjeni (cca. 8000 m) din moşia satului, din care Mitropolia Târgoviştei mai cumpărase în
veacul trecut diferite părţi. Diaconul cedează şi casa cu acareturile, obţinând pentru toate 23 de
taleri. La 8 decembrie 1708 Antim investeşte 350 de taleri în cumpărarea unor vii la Izvorani, în
Dealu Piteştilor, alături cu viile Mănăstirii Hurez, pe care le vinde Neacşul cupeţul, din Piteşti”30.
Şi Şerban Ştirbei face un act de danie Mitropoliei, dăruindu-i satul Sălătruc din Argeş, cu
munţi, vii şi ţigani, pentru pomenirea lui şi a soţiei sale Stanca, fiica clucerului Ivaşcu Băleanul.
În anul 1709 Antim Ivireanul avea nevoie de bani pentru diferite lucrări la Mitropolie. El s-
a hotărât şi a vândut 500 de stânjeni din moşia Berileşti, jud. Ilfov, unui căpitan cu numele
Preda31. Acesta, pentru a nu se înstrăina averea Mitropoliei, o donează Schitului Gherghiţa
(Prahova), ctitoria sa, care l-a închinat Sfintei Mitropolii 32. Tot din anul 1709 datează şi actul
vânzării locului Mitropoliei pe care a fost înălţată mănăstirea şi spitalul Colţea din Bucureşti. O

29
Gabriel Ştrempel, op.cit., p. 256.
30
Ibidem, p. 257.
31
Ibidem, p. 260.
32
A se vedea pe larg textul Hrisovului semnat de Antim Ivireanul, T. G. Bulat, Hrisovul Mitropolitului Antim
Ivireanulpentru Schitul din Gherghiţa (Prahova), în „Biserica Ortodoxă Română”, XCII (1974), nr. 11-12, pp.
1401-1402.
altă donaţie importantă este şi cea din anul 1710 făcută de Radivoe, căpitan de seimeni, originar
din Bolna Sarai din Ţara Românească şi de soţia sa, Dana. Aceştia dăruiesc Mitropoliei moşia
Cervenia din judeţul Ialomiţa şi case în Bucureşti, în jos de Curtea Domnească şi alte bunuri33.
În numeroase cazuri de litigii, pentru a hotărnici şi pentru întocmirea de acte privind
averile Mitropoliei, Antim a cerut domnitorului Constantin Brâncoveanu să numească comisii de
câte 12 boieri pentru a hotărî ceea ce nu se potriveşte deloc cu acuzaţiile de nechiverniseală ce i
s-au adus mai târziu de duşmanii săi34, el mărturisind în vederea stabilirii adevărului că a adăugat
la cele găsite, punând pentru toate câte a făcut şi agoniseala sudorii sale.
Acesta este tipul de acte administrative cu care s-a confruntat mitropolitul Antim în toţii
anii, asemenea predecesorilor şi uramaşilor săi.
Latura aceasta de bun administrator şi gospodar o putem vedea şi prin calităţile de arhivist
ale Mitropolitului Antim, lucru dovedit prin fondul Mănăstirii Tuturor Sfinţilor, unde instituie
catastihul bisericii, în care sunt scrise toate bunurile cu care este înzestrată, inclusiv cărţile din
bibliotecă, apoi instituie registrul de venituri şi chieltuieli (catastih stătător), în care s-au trecut
venitul şi cheltuiala spre a fi verificat de doi epitropi de două ori pe an. Acesta se ţinea în 2
exemplare cu două partizii, bani de zeciuială şi banii ce vor prisosi din venitul casei, iar epitropii
erau datori să semneze ambele registre. Numele donatorilor earu înscrise în pomenlnicul bisericii
sau pomelnic de rând, alcătuite ca instrumente de cult şi de evidenţă în acelaşi timp. Ca activitate
social-filantropică, strâns legată de cea financiar-contabilă, exista o foiţă în care se înscriau toţi
săracii care trebuiau să fie miluiţi duminica35. Astfel, personalitatea Mitropolitului Antim se
completează armonios cu această latură financiar-contabilă, cu diversele probleme gestionate de
ordin administrativ bisericesc.
După toată osteneala şi munca depusă în sprijnul şi intersul Ţării Româneşti şi a întregii
Ortodoxii, Mitropolitul Antim Ivireanul, în al noulea an al arhipăstoririi sale, este aruncat din
scaunul vlădicesc, sfârşeşte tragic, în luna septembrie 1716, în chip mucenicesc, fiind omorât în
drum spre surghiunul său din Muntele Sinai 36 şi aruncat în râul Tungia, afluent al Mariţei care
trece prin Adrianopol şi se varsă în golful Enos din Tracia.
33
Ibidem, p. 263.
34
Mihai Gabriel Popescu, Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul, cârmuitor bisericesc şi propovăduitor al
Evangheliei, în „Studii Teologice”, XXI (1969), nr. 1-2, p. 41.
35
Aurelian Sacerdoţeanu, Antim Ivireanul, arhivist, bibliotecar şi topograf, în „Glasul Bisericii”, XXII (1963), nr. 9-
10, pp. 868, 870.
36
Anton Maria del Chiaro, Revoluţiile Valahiei, studiu introductiv şi note de Arhim. Mihail Stanciu şi Acad. Gabriel
Ştrempel, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2012, p. 153.
Patriarhul ecumenic Ieremia al III-lea s-a precipitat să trimită gramata de caterisire, un
document penibil în care un înalt ierarh al Ortodoxiei, obedient în faţa puterii otomane şi a
domnului fanariot, transformă în culpe grave nişte demersuri al căror scop viza scuturarea unei
opresiuni păgâne şi conservarea fiinţei unui neam creştin 37. Aşadar, motivele caterisirii au fost
pur politice, şi nicidecum de încălcare a sfintelor canoane sau a legilor bisericeşti. Aşa s-au
încheiat zilele celei mai strălucite minţi care a ocupat vreodată scaunul de Mitropolit al Ţării
Româneşti. Antim a fost scos din rândul călugărilor şi în locul numelui său de monah, i s-a redat
numele de botez, Andrei.
Aşadar, luat din Georgia, rob la Constantinopol, Antim Ivireanul s-a salvat prin
manifestarea inteligenţei şi priceperii sale deosebite, dovedite mai târziu în misunea sa. În
această bogată activitate, Antim Ivireanul nu a fost numai tipograf, pur şi simplu. Eforturile sale
erau subordonate unui înalt ţel spiritual, de promovare a învăţăturii şi vieţii ortodoxe şi mai ales
de propăşire cultural-spirituală a poporului în care s-a integrat şi căruia i-a slujit în mod
exemplar.
Cărţile pe care le-a tipărit, manuscrisele pe care le-a copiat, împodobindu-le cu
neîntrecutele miniaturi, didahiile, pe care, cu înflăcărare apostolică, le-a rostit în Mitropolia din
Bucureşti, precum şi ctitoria pe care a lăsat-o în ceatea de scaun să-i poarte numele peste veacuri,
sunt mărturii grătitoare ale râvnei şi devotamentului marelui Ivirean, întru slava Bisericii noastre.
Deşi străin de neam, s-a altoit şi s-a sudat atât de strâns de la tulpina poporului român şi la
Biserica sa strămoşească, încât nimic şi nimeni nu-l va mai putea înstrăina vreodată de istoria şi
cultura naţională, unde va fi preţuit mereu ca un mare român38.
El s-a simţit întotdeauna dator acestei ţări care l-a primit şi l-a cinstit şi a ţinut nu numai să
se achite conştiincios de datoria sa de recunoştinţă, ci şi să îndatoreze sieşi ţara. A făcut aceasta
cu prisosinţă şi cu distincţie, cu acea discreţie, mărinimie şi bună cuviinţă, care consacră
calităţile sufleteşti cu titlul de mari virtuţi.
Antim Ivireanul avea într-adevăr însuşirile şi simţul marilor ierarhi creştini. El a primit şi a
îndeplinit misunea sa de arhipăstor cu tot sufletul său, ca pe o misiune către sufletele ce trebuie
mântuite, privind sufletul omenesc la justa sa valoare spirituală, şi gândind anume la mântuirea
lui ca la datoria sa de sine înţeleasă, mai presus de toate datoriile, de piedicile şi de greutăţile ce

Dan Horia Mazilu, op.cit., p. 68.


37

Pr. Constantin Staicu, De la Antim Ivireanul la Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, în „Studii Teologice”,
38

XLIV (1992), nr. 3-4, p. 59.


puteau fi. În cuvinte calde, sincere şi simple, el întorcea pe oameni la sufletul lor, ca la bunul lor
cel nepreţuit, care este dar dumnezeiesc şi are frumuseţe de chip dumnezeiesc39.
Figură proeminentă a ierahiei bisericeşti din Ţara Românească, ca mitropolit a dovedit cea
mai mare vrednicie, căci şi-a îndeplinit fără ezitare şi fără teamă datoria de înalt ierarh, s-a
străduit să ridice starea atât de coborâtă a clerului din vremea sa, putând spune fără să greşim, că
a fost un adevărat părinte sufletesc al românilor, bun chivernistor şi de ce nu, un foarte bun şi
eficient „manager” al averii şi bunurilor bisericeşti.
Mitropolitul Antim, ivireanul cu suflet de român, a servit şi a apărat Ortodoxia şi pentru
noi şi pentru alţii, buni şi răi, chiar şi pentru cei ce l-au hulit şi l-au duşmănit, prin cărţile tipărite,
prin dragostea şi grija lui pentru toţi creştinii ortodocşi, prin lupta lui pentru păstrarea credinţei
ortodoxe împotriva stăruitoarei propagande iezuite, care se făcea în urma armatelor austriece
biruitoare asupra turcilor. Este vrednic de admirat acest cruciat al Ortodoxiei, pe care paşii
cunoscuţi şi necunscuţi ai vieţii lui îl poartă din ţara lui prin Orient până la noi. El păstrează o
afectuoasă şi neştearsă amintire şi dragoste primei sale patrii, iubeşte şi serveşte pe cea de-a
doua, poartă în sufletul său de pelerin valorile şi darurile Ortodoxiei, îşi împarte inima cu
ortodocşii de pretutindeni, doreşte luminarea, ridicarea şi eliberarea tuturor, le trimite gândul,
munca şi dragostea sa, şi moare muceniceşte pentru Ţara Românească şi pentru credinţa creştină,
unificate în legea dreaptă a Răsăritului40.
În toate împrejurările, Antim a ştiut să-şi păstreze neştirbită autoritatea vlădiciei,
independenţa scaunului său şi a locaşurilor supuse canoniceşte jurisdicţiei sale. A luptat şi a luat
atitudine fermă faţă de orice subjugare bisericească. În apărarea Ortodoxiei, Antim a urmat linia
marilor ierarhi apărători ai Ortodoxiei, sprijinind personal Biserica Ortodoxă din Transilvania
care se afla în pericolul uniaţiei.
Frumos scria I.P.S. Bartolomeu Anania cu referire la Mitropolitul Antim Ivireanul: „Ce
vom admira mai întâi în vasta personalitate a Ivireanului? Talentul tipografului? Fineţea
gravorului? Capacitatea poliglotului? Geniul oratorului? Luciditatea gospodarului? Smerenia
călugărului? Demnitatea ierarhului? Miracolul straniului împământenit?... E aproape de
neimaginat că atâtea daruri pot fi înmănuncheate într-un singur om!”41.
39
Prof. Teodor M. Popescu, Antim Ivireanul Apostol şi Mucenic al dreptei credinţe, în „Biserica Ortodoxă
Română”, LXXIV (1956), nr. 8-9, p. 856.
40
Ibidem, p. 862.
41
Valeriu Anania, Cultura şi sfinţenia Ivireanului, în „Sfântul Antim Ivireanul, ocrotitor spiritual”, Editura
Conphys, Râmnicu-Vâlcea, 1999, p. 67.
Punând în comparaţie darurile cele mari, cu care Dumnezeu a înzestrat pe acest mare
bărbat al Bisericii Ortodoxe Române şi serviciile cele mari făcute de el neamului şi Bisericii
noastre, nu putem decât să-i vedem chipul mucenicesc aureolat cu nimbul sfinţeniei în Împărăţia
lui Dumnezeu Care l-a primit şi l-a încununat cum i se cuvenea lui, care şi-a pus viaţa pentru
binele semenilor săi.
Ca un luptător pentru păstarea canonicităţii, în sensul autonomiei şi autocefaliei bisericeşti,
ca luptător pentru apărarea Ortodoxiei împotriva prozelitismului altor confesiuni, ca luptător
pentru independenţa şi suveranitatea ţării împotriva amestecului în treburile interne a turcilor,
Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, Mitropolitul Ungrovlahiei, canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române la data de 21 iunie 1992, rămâne personalitatea unică şi luminoasă a ierarhiei
Bisericii noastre de veşnică cinstire şi amintire.