Sunteți pe pagina 1din 2

ICOANA – FEREASTRĂ SPRE

CER

Icoana ne înfăţişează chipul Mântuitorului, al Maicii Domnului, al sfinţilor


bineplăcuţi lui Dumnezeu. Prin icoană, cele nevăzute se fac văzute, cele neapropiate ne par
apropiate, aşa cum cel Necuprins s-a făcut cuprins prin întrupare.
În Vechiul Testament era interzisă orice reprezentare a lui Dumnezeu, pentru că El nu
se descoperise decât prin cuvânt. Dar, Mântuitorul ni S-a arătat în trup, Sfinţii Apostoli L-au
văzut cu ochii lor, au fost martori la minunile făcute de El, au privit patimile Sale pe Golgota,
iar noi putem, astăzi, să contemplăm toate acestea în icoană, care ni se deschide ca o fereastră
minunată spre vederea celor dumnezeieşti.
Icoanele au fost prezente în cult, încă de la începutul creştinismului, Sfântul Apostol şi
Evanghelist Luca este cel care a zugrăvit primele icoane ale Maicii Domnului, după
Cincizecime.
Înainte de a ajunge prin carte, prin cuvintele Sfintelor Evanghelii, credinţa a ajuns la
omul de rând prin icoană. Atâta har a revărsat Domnul asupra pictorilor încât, în
reprezentările sfinte, cuvântul nu şi-a pierdut înţelesul şi puterea dumnezeiască, ci, mai mult
parcă, s-a întrupat în imagine păstrându-şi sensul şi semnificaţia neschimbate. Aici este şi
deosebirea esenţială dintre idolatrie şi cinstirea sfintelor icoane pentru că noi nu cinstim
lemnul, icoana în sine, ci Îl cinstim pe Dumnezeu şi sfinţii Săi reprezentaţi în icoană.
Cuvântul “icoană” este de origine greacă, însemnând imagine. Mai mult decât atât,
icoana este o imagine făcută nu pentru ochi şi minte, ci pentru suflet şi inimă, pentru că dacă
sensurile nu sunt înţelese de la prima vedere, icoana aduce mângâiere, ne întăreşte făcându-ne
să avem nădejde. Când sufletul “plânge” şi privim icoana Maicii Domnului, parcă simţim
iubirea, milostivirea şi sprijinul aceleia ce “a născut pricina veseliei”. Icoana ne ridică din
lumea concretă, din zbuciumul cotidian, ducându-ne cu gândul la cele mai presus de lume, la
contemplaţia care ne sfinţeşte vederea şi, prin ea, sufletul. Este suficient să contemplăm
icoanele din casele noastre sau din bisericile noastre, pentru a nu ne simţi singuri în faţa
greutaţilor pe care ni le oferă viata aceasta efemeră. Icoana sfinţeşte locul unde ea se află şi ne
sfinţeşte şi pe noi cei care ne rugăm şi ne atingem de ea cu suflet sincer şi curat. Icoana crează
în credincios sentimentul unei prezenţe divine, calde, iubitoare, tangibile. Astfel, omul este
modelat de ceea ce contemplă (icoana) în mod progresiv, ajungând să strălucească precum
chipurile reprezentate în icoane.
De-a lungul secolelor, icoana a devenit un obiect de cult fără de care nu am vedea
desăvârşit chipul Bisericii, pentru că rolul ei este unul esenţial. Când pătrundem în Sfânta
Biserică, primul lucru care ne impresionează este pictura, transpunându-ne într-o altă lume,
copleşindu-ne sufletul de bucurie ce-i dă slavă lui Dumnezeu. Această pictură, ca şi muzica
bisericească şi tot ceea ce aparţine ortodoxiei, respectă canoanele Sfinţilor Părinţi care s-au
stabilit în decursul timpului, şi s-au desăvârşit în icoana bizantină, care a dat întreaga măsură a
frumuseţii.
După Tradiţia Ortodoxă românească se aflau icoane în toate casele, şi de cele mai
multe ori în fiecare cameră. Linia acestei tradiţii au urmat-o cu fidelitate creştină, oamenii de
la sate. În casa ţăranului, icoanele erau fixate pe pereţii dinspre răsărit. Nu departe de acest
loc, se găsea un colţ unde era ţinută aprinsă o candelă, o lumânare, unde se păstra Biblia,
cărţile de rugăciune, tamâie, agheazmă şi alte lucruri legate de viaţa spirituală. În fiecare
dimineaţă şi seară, sau la alte momente, potrivit rânduielii personale a fiecaruia, credinciosul
vine în faţa ,,altarului’’ dinspre răsarit şi se roagă, aprinde o candelă, face metanii.
Trebuie menţionat faptul că a zugravi o icoană este liturghie, slujire. De aceea,
iconarul, ţăran sau monah, a fost un liturghisitor, un slujitor al întregii comunitaţi bisericeţti.
Mai mult, ţăranii au facut teologie şi au slujit, prin icoane dovedind o bună cunoaştere a
învăţăturilor şi canoanelor ortodoxe ca şi ierarhii, preoţii şi călugării. Prin icoanele zugrăvite,
ţăranii iconari ( pictori pe sticlă din Ardeal) s-au înscris în lucrarea de slujire permanentă a
Bisericii, dovedindu-se continuatori ai misiunii Bisericii în fiecare casă ortodoxă românească,
peretele dinspre răsarit devenind altar de unde s-a împărtăşit de prezenţa spirituală şi de
cuvântul lui Dumnezeu zugrăvit, tot credinciosul.
Sfântul Teodor Studitul, un apărător al Sfintelor Icoane, compară icoana Mântuitorului
cu Evanghelia - care este o icoana verbală: "Hristos nu a poruncit nicaieri să scriem nici
măcar cel mai neînsemnat cuvânt. Şi totuşi, chipul Său a fost conturat de Apostolii Săi şi
păstrat pâna astăzi. Or, ceea ce este reprezentat pe de o parte cu cerneală şi pe hârtie este
reprezentat în icoană prin diverse culori sau printr-un alt material."
Spre deosebire de pictura religioasă apuseană, care pune accentul pe reprezentarea cât
mai realistă a scenelor sfinte cu scopul de a arăta cât mai palpabil şi mai omenesc pe sfinţi,
spre a-i aduce pe ei mai aproape de oameni, pictura bizantină - urmând canoanele - nu
încearcă o reprezentare realistă, ci una convenţională, epurată de toate amănuntele care ar
duce cu gândul la ceva lumesc, sau aparţinând realităţii materiale, cu scopul de a ridica pe om
la cele dumnezeieşti. De aceea, în pictura bizantină, chiar dacă există peisaje, cetăţi, acestea
nu sunt întocmai cu realitatea, ci stilizate, iar fondul aurit prezent, semnifică slava, lumina în
care se veselesc sfinţii şi spre care suntem şi noi chemaţi.
În acest fel, canoanele nu ştirbesc cu nimic din frumuseţea şi înţelesul pe care ni le
transmit icoanele, pentru că icoana nu este spre desfătarea ochiului, ci spre contemplarea lui
Dumnezeu.
Nu trebuie să uităm faptul ca icoana "este mai mult decat o învăţatură sau un suport
pentru rugăciune: ea este obiect de venerare" - spune Michel Quenot, convertit la Ortodoxie
prin contemplarea icoanelor şi convins că "o icoană pe care nu o mai venerăm seamănă cu un
diamant lipsit de lumină: el nu mai trăieşte, fiind cu toate acestea totdeauna gata să
strălucească din toate părţile la cea mai mică rază de soare...privirilor (...) Ea se descoperă în
liniştea unei întâlniri faţă-n faţă. Trebuie s-o ascultăm ca să ne arate în ea cuvântul".

Prof. Dudaşu George