Sunteți pe pagina 1din 56

Sem.

II, curs 1

Biserica din Moldova în prima jumătate a secolului al XVII-lea: Mitropoliţii


Anastasie Crimca şi Varlaam

Mitropolitul Anastasie Crimca. S-a născut în jurul anului 1560, în Suceava, fiu al
târgoveţului Ioan Crimca din Suceava şi al Cristinei (îngropată la Pătrăuţi, sub o piatră de
mormânt cu data de 1595). Este identificat de mulţi istorici cu acel “Ilie diiacu, fiul Crimcoaei
din Suceava”, pe care-l pomeneşte o danie din februarie 1587 a lui Petru Şchiopul, care răsplătea
cu siliştea Unguraşi de pe apa Sucevei, pe “acest ajutător credincios în lupta grea a bietului domn
slăbănog cu năvălitorii cazaci”. Ulterior va schimba această moşie cu cea de la Dragomireşti, loc
intrat în conştiinţa şi spiritualitatea ortodoxă românească. Nu ştim în ce mănăstire şi-a făcut
învăţătura în cele ale Bisericii şi ale cărturăriei. Unii istorici consideră că s-a călugărit la Putna,
unde va fi învăţat şi carte. În 1599 este numit preot la biserica domnească din Suceava, iar în
timpul stăpânirii lui Mihai Viteazul în Moldova, a fost ales episcop la Rădăuţi (iunie 1600). În
septembrie, acelaşi an, a pierdut scaunul, retrăgîndu-se la moşia sa Dragomireşti, lângă Suceava,
unde se afla o aşezare monahală mai veche. Acolo a ridicat, în 1602, o bisericuţă (devenită apoi
bolniţă), precum şi biserica monumentală a mănăstirii (între 1602-1605) care se va numi
Dragomirna, cu hramul “Pogorârea Duhului Sfânt”, una dintre cele mai de seamă creaţ ii
arhitectonice ale evului mediu românesc. În primăvara anului 1606 a fost ales episcop de Roman,
iar în primăvara lui 1608, mitropolit al Moldovei, cu reşedinţa la Suceava, păstorind până la
moarte (cu o întrerupere între anii 1617-1619). Legat de acest episod, menţionăm că încă din data
de 15 iunie 1608, Anastasie este menţionat în documente ca mitropolit al Moldovei. El i-a urmat
în scaun lui Teodosie Barbovschi, mitropolit ce-şi terminase rău pastoria sa (încercase să-l
otravească în împărtăşanie pe tânărul domn, Constantin Movilă, fiul lui Ieremia Movilă; a fost
însă descoperit şi supus multă vreme la chinuri pentru a-şi arăta tovarăşii; moare la 23 februarie
1608).
În calitate de mitropolit, Anastasie a luat măsuri pentru o mai bună desfăşurare a vieţii
mănăstireşti: a interzis monahilor să aibă averi, să împrumute bani cu dobândă; egumenii

1
mănăstirilor erau aleşi pe mandate de un an de zile cu posibilitatea realegerii; interzicerea primirii
de călugăriţe sau a altor femei în mănăstirile de călugări; a interzis primirea călugărilor ardeleni
în mănăstirile moldoveneşti, fie de teama introducerii unor practice calvine sau catolice, fie
datorită plângerilor venite de la conducătorii politici ai Transilvaniei, nemulţumiţi că tot mai
mulţi iobagi îşi părăseau moşiile şi intrau în monahism.
A cerut scutirea slujitorilor Bisericii de dări, astfel că în 1627, domnitorul Miron
Barnovschi a desfiinţat toate dările clericilor, cu excepţia celor către domnie.
A îndeplinit două misiuni diplomatice în Polonia (1612 şi 1616), din încredinţarea
domnilor ţării.
Pentru că s-a opus închinării mănăstirilor moldoveneşti la Locurile Sfinte (el însuşi a oprit
închinarea ctitoriei sale de la Dragomirna), domnitorul Radu Mihnea l-a îndepărtat din scaun în
1617. Va fi repus în funcţie în 1619.
A înfiinţat, cu cheituiala sa, un spital în Suceava (1619) “pentru cei săraci şi
neputincioşi”, primul astfel de aşezământ atestat documentar în mediul urban.
A purtat o grijă deosebită mănăstirii de la Dragomirna, ctitoria sa. Va crea aici o adevărată
şcoală de caligrafi şi miniaturişti. El însuşi era un caligraf cu gust şi răbdare, de la care au rămas
frumoase manuscripte, împodobite cu miniaturi. Se cunosc peste 25 de manuscrise din timpul
său, dintre acestea şapte găsindu-se în muzeul mănăstirii Dragomirna: trei Tetraevanghele, trei
Liturghiere şi o Psaltire. Alte două (Apostoli) se află în Biblioteca Academiei Române. Din
păcate, cele mai multe se găsesc în afara graniţelor ţării, la diferite muzee din Viena (Apostol),
Moscova (un Sbornic, un Pentisostar, un Triod, o Psaltire, un Pateric şi Proloage), Petersburg (o
Psaltire, un Tipic şi Cronica universală a lui Simion Magistrul), Lvov (un Tetraevanghel, Vieţile
Sfinţilor), etc. Execuţia caligrafică a acestor manuscrise este uniform, fapt ce dovedeşte caracterul
unitar al şcolii miniaturistice de la Dragomirna. În miniaturile care împodobesc manuscrisele
sale, mitropolitul Anastasie s-a inspirit din pictura bisericilor moldoveneşti şi a icoanelor care
circulau pe atunci în Moldova. Se vede însă şi imaginaţia, inspiraţia autorului astfel că aceste
lucrări sunt adevărate opera de artă ale genului. Unele manuscrise sunt legate în plăci de argint
aurit (ferecate). Consemnăm şi faptul că mitropolitul Anastasie este considerat de unii cercetători
primul autoportretist din picture românească. Chipul său apare în manuscrisele sale de peste 15
ori.

2
Anastasie Crimca este ultimul reprezentant al cărturăriei vechi slavone, al datinei de
clădire a mănăstirilor frumoase, al meşteşugului de împodobire migăloasă a manuscriptelor.
Moare la 19 ianuarie 1629, în Suceava (înmormântat la Dragomirna).

Mitropolitul Varlaam. A fost unul din cei mai mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe
Române, din întreaga sa istorie. S-a născut în judeţul Vrancea, în anul 1580, dintr-o familie de
ţărani răzeşi iubitori de Hristos. Din botez se chema Vasile. A primit o educaţie aleasă în
copilărie şi a intrat în obştea mănăstirii Neamţ. Apoi, auzind de vestitul egumen Dosoftei de la
Schitul lui Zosima şi de petrecerea sihaştrilor de pe valea pârâului Secu, tânărul Vasile Moţoc s-a
stabilit aici prin anii 1590-1592. Timp de peste cincisprezece ani a fost întru toate ascultător
dascălului său, egumenul Dosoftei, deprinzând de la el dragostea de Dumnezeu şi multă
cunoştinţă de carte.
În anul 1606, egumenul Dosoftei trece la cele veşnice, iar în anul 1608, ieromonahul
Varlaam este ales egumen al mănăstirii Secu. În toamna anului 1632, arhimandritul Varlaam este
ales, hirotonit şi aşezat mitropolit al Moldovei în locul înaintaşului său Atanasie, atunci răposat,
păstorind Biserica lui Hristos timp de 21 de ani.
Fapte şi cuvinte de învăţătură ale Mitropolitului Varlaam. Varlaam a fost înzestrat
“cu multă înţelepciune şi râvnă spre cele dumnezeieşti, căci neavând părinţi bogaţi şi învăţaţi, s-a
făcut părinte luminat al Moldovei, învăţând pe toţi frica de Dumnezeu şi dreapta credinţă
ortodoxă”. În Schitul lui Zosima, tânărul Varlaam întrecea pe ceilalţi părinţi cu blândeţea, cu
ascultarea şi cu sfinţenia vieţii lui, încât era iubit de toţi şi cinstit ca un adevărat călugăr şi părinte
duhovnicesc. Se mai spunea despre dânsul că mereu cerceta pe marii sihaştri ce se nevoiau atunci
pe valea Secului, anume: Moise, Prohor, Veniamin, Spiridon şi Chiriac, ca şi pe cei din munţii
Sihlei şi Agapiei, învăţând de la fiecare dragostea de Dumnezeu, rugăciunea lui Iisus,
bunacredinţă şi săvârşirea a toată fapta bună. Dogmele credinţei ortodoxe, învăţăturile Sfinţilor
Părinţi şi adâncul teologiei, ieromonahul Varlaam le-a deprins de la dascălul său, egumenul
Dosoftei, şi de la episcopul de Roman, Mitrofan, cu metania din Secu. De la dânşii a învăţat
limbile greacă şi slavonă şi a luat binecuvântare să traducă şi să scrie cărţi în limba românească.
Ca egumen al mănăstirii Secu, arhimandritul Varlaam a povăţuit cu multă înţelepciune
duhovnicească această obşte timp de 24 de ani, reuşind să crească mulţi fii sufleteşti şi să formeze
pe valea Secului o adevărată lavră monahală, vestită în toată Moldova, mănăstirea Secu devenind

3
o vatră isihastă de rugăciune, de gândire şi de trăire ortodoxă. Prin anii 1625-1630, mănăstirea
Secu se număra alături de marile mănăstiri: Neamţ, Slatina, Putna, Bistriţa, Agapia, Probota,
Moldoviţa şi Dragomirna. În obştea sa, egumenul Varlaam respecta întru totul aşezământul
ctitorului fondator, Nestor Ureche, care era foarte apropiat de tipicul Muntelui Athos. După
slujbele bisericeşti, monahii se îndeletniceau cu ascultarea în obşte şi cu lucrul mâinilor la chilii.
Citirea Sfinţilor Părinţi şi rugăciunea lui Iisus erau obligatorii pentru toţi fiii săi duhovniceşti.
Una din îndeletnicirile marelui stareţ era şi traducerea operelor Sfinţilor Părinţi din limbile greacă
şi slavonă în grai românesc, ca să fie pe înţelesul tuturor. Astfel, arhimandritul Varlaam traduce
din slavonă, împreună cu câţiva ucenici, „Scara” Sfântului Ioan Scărarul, precum şi alte scrieri,
ce se citeau zilnic la biserică, la trapeză şi la chilii. Prin aceasta, egumenul Varlaam făcea în
Moldova primii paşi de înlocuire a limbilor străine, greaca şi slavona, cu limba vorbită a
poporului. Leastviţa (Scara) Sfântului Ioan Scărarul este printre primele opere patristice filocalice
traduse în limba română şi dovedeşte preocuparea duhovnicească a monahilor noştri pentru
cunoaşterea şi imitarea Sfinţilor Părinţi.
Ducea o viaţă duhovnicească atât de aleasă, încât în puţini ani se făcuse cunoscut peste
tot, prin mănăstiri, prin sate şi târguri, la dregători, la episcopi şi chiar la însuşi domnul ţării,
Miron Barnovschi (1626-1629), care îl avea de duhovnic. Zilnic “alergau la el ţărani, sihaştri,
egumeni şi boieri pentru sfat şi spovedanie, căci era povăţuitor iscusit şi căutat de toţi”. De
asemenea, veneau la chilia lui săraci şi văduve de prin sate pentru milostenie, iar el “îi ospăta la
trapeză cu multă dragoste, îi mângâia părinteşte şi îi libera cu pace”. Aceeaşi grijă părintească
avea egumenul Varlaam şi de numeroşii sihaştri ce se nevoiau în Munţii Neamţului şi mai ales pe
valea Secului, la Sihla şi la Sihăstria. Vestea înţelepciunii sale atrăgea la Mănăstirea Secu
numeroşi ucenici. Unii dintre ei au ajuns mai târziu călugări iscusiţi, buni slujitori ai Bisericii lui
Hristos, duhovnici căutaţi de multă lume, traducători de cărţi, egumeni şi începători de obşte şi
chiar episcopi în eparhiile Moldovei. Dintre aceştia pot fi amintiţi: mitropolitul Ghedeon, mai
întâi episcop la Huşi, între anii 1645-1653, apoi mitropolit al Moldovei, între anii 1653-1659 şi
1664-1671, şi mitropolitul Sava, fost episcop la Huşi, Rădăuţi şi Roman, între anii 1653-1660,
apoi mitropolit, între anii 1660-1664. Pentru sfinţenia vieţii sale şi pentru înţelepciunea cu care
era înzestrat de Dumnezeu, arhimandritul Varlaam, egumenul Mănăstirii Secu, a fost ales de tot
poporul mitropolit şi păstor duhovnicesc al Moldovei, în toamna anului 1632. La 23 septembrie

4
acelaşi an a fost hirotonit arhiereu şi aşezat la cârma Bisericii în prezenţa a mii de credincioşi,
călugări, egumeni şi dregători de la Iaşi, în frunte cu domnitorul şi toţi arhiereii.
Cea dintâi grijă a marelui ierarh a fost să-şi hrănească poporul cu cărţi de slujbă şi de
învăţătură creştinească în limba românească. De aceea a întemeiat la Mănăstirea Sfinţii Trei
Ierarhi din Iaşi prima tipografie din Moldova. Aici a tipărit mitropolitul Varlaam, în româneşte,
trei cărţi din cele mai importante pentru acele timpuri, şi anume:
1. Explicarea Evangheliilor la Duminici, la praznice împărăteşti şi la sfinţii mari de pe tot
anul, tipărită în anul 1643 cu numele de Carte românească de învăţătură. Şi cunoscută în popor
drept Cazania lui Varlaam, cu 75 de predici, în 500 de file;
2. Şapte Taine ale Bisericii, tipărită la Iaşi în anul 1644, cu 339 file;
3. Răspunsul la Catehismul calvinesc, tipărită tot la Iaşi, în anul 1647. Prin aceste trei
cărţi, mitropolitul Varlaam s-a dovedit a fi, pentru toţi credincioşii români, un bun cunoscător şi
exeget al Sfintei Scripturi, un adevărat dascăl de morală şi profund catehet şi un mare ierarh
apărător al Ortodoxiei româneşti, renumit până în zilele noastre.
Cazania mitropolitului Varlaam este cea mai importantă carte veche de învăţătură
duhovnicească, alături de Biblia lui Şerban din anul 1688. Datorită limbii sale atât de curgătoare
şi învăţăturii ei dătătoare de viaţă, această carte a avut cea mai largă răspândire pe pământul ţării
noastre, mai ales în Transilvania, unde se mai păstrează astăzi peste 350 de exemplare în
manuscris. Setea de Hristos ca şi unitatea de credinţă, de limbă şi de simţire au făcut pe mulţi
credincioşi din Transilvania să o scrie cu mâna, pentru a circula mai uşor şi a fi citită din casă în
casă. Cazania de la Iaşi a fost multă vreme pentru români cea dintâi carte de religie, de citire, de
învăţătură şi de mângâiere duhovnicească, pe limba şi înţelesul tuturor.
Auzind marele ierarh că în Transilvania se răspândea calvinismul, care schimba dogmele
credinţei ortodoxe şi nu mărturisea cele şapte Taine şi înţelegând că unii români ardeleni sunt
atraşi la calvinism, a scris o carte de învăţătură ortodoxă intitulată Şapte Taine ale Bisericii. Prin
această carte, mitropolitul Varlaam explica pe înţelesul poporului cele şapte Taine întemeiate de
Hristos şi lăsate Bisericii Sale. Totodată, apăra sfinţenia şi rolul Bisericii şi îndemna pe toţi la
pocăinţă, bineştiind că îndepărtarea de la dreapta credinţă şi de la faptele bune duce la pierderea
mântuirii şi la dezbinarea neamului.
Ajungând mitropolitul Varlaam cu solie de pace în Ţara Românească şi aflând că la Alba
Iulia se tipărise în anul 1640 un catehism calvinesc „plin de otravă de moarte sufletească, s-a

5
aprins cu mare râvnă pentru apărarea credinţei ortodoxe”. Deci, întorcându-se în Moldova, a scris
o carte de apărare a Ortodoxiei intitulată Răspunsul la Catehismul calvinesc. Apoi a adunat la
Iaşi, în anul 1645, un sinod format din ierarhi români din ambele ţări, care au aprobat
„Răspunsul” său şi au condamnat Catehismul calvinesc. Astfel, mitropolitul Varlaam poate fi
socotit primul apologet al Bisericii Ortodoxe Române şi cel dintâi ierarh, care convoacă un sinod
local pe pământul ţării noastre. Cele trei cărţi ale sale au fost scrise îndeosebi pentru românii din
Transilvania, unde s-au şi răspândit cel mai mult, Varlaam dovedindu-se astfel cel dintâi ierarh
care a luptat pentru unitatea ţărilor române şi unul din principalii făuritori ai limbii scrise
româneşti.
La rugămintea mitropolitului Petru Movilă al Kievului, Varlaam a organizat la Iaşi, în
trapeza Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, în anul 1642, un sinod al Bisericilor Ortodoxe greacă, rusă
şi română, în vederea aprobării Mărturisirii Ortodoxe. Timp de 43 de zile, membrii celor trei
Biserici, sub conducerea sa, au discutat punct cu punct, au îndreptat şi au aprobat Mărturisirea de
Credinţă, scrisă de mitropolitul moldovean Petru Movilă. Astfel, prin grija vrednicului ierarh
moldovean, a avut loc, pentru prima dată, în istorie un sinod inter-ortodox pe pământul ţării
noastre.
La îndemnul mitropolitului Varlaam, domnitorul Vasile Lupu a zidit în Iaşi una din cele
mai frumoase biserici din ţară, biserica Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, sfinţită de mulţi clerici în
ziua de 6 mai 1639. În această obşte se nevoiau în jur de o sută de monahi din cei mai învăţaţi şi
aleşi trăitori şi lucrători ai rugăciunii, slujitori, duhovnici, cateheţi, psalţi, tipografi şi traducători
de cărţi. Aici, marele mitropolit a înfiinţat prima tipografie din Moldova, precum şi o vestită
şcoală duhovnicească, cu ajutorul mitropolitului Petru Movilă, unde se făceau cursuri în greacă,
slavonă şi latină. Această şcoală a funcţionat 20 de ani.
Plătindu-se din vistieria ţării toate datoriile Bisericii din Constantinopol, patriarhul
ecumenic dăruieşte Moldovei moaştele Cuvioasei Parascheva, aduse în ţară cu mult alai, însoţite
de mare mulţime de clerici, călugări şi zeci de mii de credincioşi cu făclii aprinse în mâini. În
întâmpinarea lor au ieşit la locul numit „Valea Vlădicăi” însuşi domnul şi mitropolitul Varlaam
cu toată suita ţării. În ziua de 13 iunie 1641 au intrat în Iaşi, fiind aşezate cu mare cinste în
biserica Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi.
Mitropolitul Varlaam l-a îndemnat pe Vasile Lupu să zidească şi alte mănăstiri şi biserici,
precum: Mănăstirea Agapia Nouă (1644), prin dania hatmanului Gavril, fratele domnului;

6
Mănăstirea Hlincea-Iaşi, Mănăstirea Golia-Iaşi, biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Iaşi,
biserica Sfântul Atanasie din Copou-Iaşi, biserica din satul Şerbeşti-Neamţ, biserica Stelea din
Târgovişte, biserica Sfânta Parascheva din Liov şi numeroase danii la celelalte mănăstiri. Sub
păstoria acestui mare ierarh, mănăstirile din Moldova au trăit o epocă de mare pace şi înflorire
duhovnicească. Peste tot a rânduit egumeni luminaţi şi duhovnici buni, făcând astfel să sporească
numărul monahilor în viaţa de obşte, ca şi al sihaştrilor din schituri şi păduri. Mănăstirile cu cea
mai înaltă viaţă duhovnicească, sub mitropolitul Varlaam, erau: Sfinţii Trei Ierarhi, Putna,
Slatina, Moldoviţa, Voroneţ, Dragomirna, Neamţ, Secu, Agapia, Probota, Tazlău şi mai ales
Bisericani, singura mănăstire din ţară cu regulă de viaţă achimită (neadormită), după modelul
Mănăstirii Studion din Constantinopol. În toate mănăstirile funcţionau adevărate şcoli
duhovniceşti de caligrafi, traducători, miniaturişti şi zugravi de icoane. Iar „munţii foşneau de
pustnici în vremea sa”. Auzindu-se până la Constantinopol de realizările şi înţelepciunea
mitropolitului Varlaam, precum şi de înflorirea Bisericii din Moldova sub păstoria sa, Sinodul
patriarhal l-a propus, în anul 1639, în rândul celor trei candidaţi la scaunul de patriarh ecumenic.
Este pentru prima şi ultima dată când un ierarh român candidează la scaunul de patriarh
ecumenic.
În anul 1644 Mitropolitul Varlaam este trimis de Vasile Lupu, în fruntea unei solii de
pace, la domnul muntean Matei Basarab, cu care era de mult în neînţelegere. Astfel, blândul
mitropolit Varlaam a reuşit să împace pentru totdeauna pe cei doi domni şi Bisericile Ortodoxe
surori, aducând în mijloc numele lui Iisus Hristos şi amintind că şi unii şi alţii sunt fraţi de o
credinţă, de o limbă şi de un neam. Ca semn al împăcării, mitropolitul Varlaam a îndemnat pe
Vasile Lupu să zidească biserica Stelea din Târgovişte, iar pe Matei Basarab, să zidească biserica
Mănăstirii Soveja în ţinutul Vrancei, numită multă vreme Mănăstirea „Dobromira”, adică „Bună
pace”.
Apăsat de bătrâneţe, în anul 1653 se retrage la metania sa de la Secu, iar în 1657, la 19
decembrie, trece la cele veşnice.

Bibliografie:
Păcurariu, Mircea, I.B.O.R., vol. II, ediţia a III-a, Iaşi, 2006, p. 5-13;
Idem, Dicţionarul teologilor români, ediţia a II-a, Bucureşti, 2002, p. 509-510;
Vicovan, Ion, I.B.O.R., vol. I, Iaşi, 2002, p. 195-209.

7
Sem. II, curs 2

Mitropoliţii cărturari: Petru Movilă al Kievului (şi Sinodul de la Iaşi) şi


Dosoftei al Moldovei

Mitropolitul Petru Movilă


Mitropolitul Petru Movilă s-a născut la Suceava la 26 decembrie 1596, ca fiu al lui
Simion Movilă, fost pârcălab de Hotin şi portar al Sucevei (în vremea naşterii lui Petru, era
hatman al oastei moldoveneşti) şi al Melaniei Marghita, fiică a boierilor Hîra. Petru Movilă era
nepot al mitropolitului Gheorghe Movilă şi al voievodului Ieremia Movilă. Familia Movileştilor a
ocupat tronul Moldovei sprijiniţi de polonezi. Contextul extern nu le-a fost însă favorabil; turcii
doreau să transforme ţara în paşalâc, iar curtea de la Viena nu privea cu ochi buni nici Moldova,
nici Ţara Românească.
Petru Movilă s-a născut, aşadar, într-o familie cu străvechi rădăcini, boieri de mai multe
generaţii din care, de-a lungul timpului, au răsărit feţe bisericeşti, înţelepţi sfetnici domneşti,
cărturari si funcţionari ai cancelariilor domneşti. Bunicul său poate fi văzut şi azi pe fresca
interioară a Mănăstirii Suceviţa.
Bunica sa, Marinca Hîra, s-a călugărit şi ea cu numele de Protasiia, iar unchiul său, aşa
cum am văzut, era mitropolit al Moldovei, după ce mai înainte trecuse prin stăreţia de la Suceviţa
si episcopia de Rădăuţi. Sora mamei sale se călugăreşte cu numele de Singlitichia şi marele
vornic Nestor Ureche, şi el ruda Movileştilor, s-a călugărit cu numele de Nicodim.
În 1600, la venirea lui Mihai Viteazul în Moldova, familia Movileştilor a plecat în
pribegie, în Polonia, rămânând în cetatea Cameniţa până în anul 1601, dată la care revine în
Moldova. Chiar dacă primii ani ai copilăriei sale au fost zbuciumaţi, Petru Movilă a manifestat de
mic o înclinaţie spre studiu. Prin 1602–1607, începe să înveţe carte în casa părintească cu un
dascăl trimis de Frăţia Ortodoxă din Lvov. În a doua jumătate a secolului XVII, Petru Movilă,
împreună cu mama sa şi trei fraţi, pleacă din nou în Polonia. Au găsit adăpost la Zemosc,
domeniul hatmanului Stanislav Zolkienski. Tânărul Petru continuă studiile consolidându-şi

8
credinţa ortodoxă. În Polonia a urmat si Academia Zamoisciană, recomandat profesorilor de aici
de binefăcătorul său (Stanislav Zolkienski).
După terminarea studiilor, Petru Movilă, a primit cetăţenia poloneză (1617), intrând sub
tutela nobilului Stanislav Zolkienski. După obiceiul timpului, a deprins arta militară şi bunele
maniere. În jurul anului 1620, participă la mai multe bătălii, având rangul de comandant subaltern
în armata poloneză. În 1622, regele Poloniei, Sigismund al III-lea, îl recomandă sultanului pentru
domnia Moldovei. Tânărul Petru, urmând un îndemn lăuntric, a ales să se retragă la moşia sa,
Rubiejovka, aproape de Kiev.
În 1627 se călugăreşte la Lavra Pecerska, la scurtă vreme fiind ales stareţ, cu rangul de
arhimandrit şi recomandat de regele Poloniei în această demnitate. Nu peste multă timp va primi
şi titlul de exarh al Patriarhiei Ecumenice. Viaţa sfântă a marelui mitropolit se vedea încă de la
începutul călugăriei.
Deşi era numai arhimandrit la Pecerska, Petru Movilă avea planuri mari pentru Ortodoxie.
Îşi câştigase deja un bun nume. Mănăstirea sa era cunoscută în tot regatul, bucurându-se şi de
statutul de stavropighie, iar Petru ajunsese şi exarh al Patriarhiei Ecumenice.
În acest context, în 1628 a împiedicat încercările arhiepiscopului Meletie Smotriţki de a
introduce în Biserica Ortodoxă un catehism catolic. Pune repede rânduială în obştea monahală de
la Pecerska şi pune la punct tiparniţa de care se va folosi pentru a scoate la lumină mai multe cărţi
liturgice şi ascetice.
În 1631, înfiinţează colegiul care va sta la baza viitoarei Academii movilene. A fost
preocupat şi de tipărirea unor cărţi pentru tineri.
Ca arhimandrit şi egumen, Petru Movilă a participat, în calitate de locţiitor al
mitropolitului de Kiev, la lucrările Dietei polone, care a ales ca rege al Poloniei pe Vladislav al
IV-lea (luptase alături de acesta la Hotin). Prin autoritatea şi personalitatea sa, a reuşit să adune în
preajmă mai mulţi nobili poloni din Dietă, iar Vladislav al IV-lea, recunoscător pentru sprijinul
oferit, a acordat unele drepturi şi libertăţi ortodocşilor. La 1 noiembrie 1632, cu câteva zile
înainte de încoronarea sa, dă „articole de împăcare” între ortodocşi şi uniţi şi catolici. Printre
altele era câştigată libertatea de cult a Ortodoxiei în regatul polon, recunoaşterea legală a
Mitropoliei Ortodoxe a Kievului (cu episcopii sufragane), dreptul Bisericii Ortodoxe de a avea
biserici, tipografii şi spitale, menţinerea frăţiilor ortodoxe (şi dreptul de a înfiinţa altele noi),

9
restituirea tuturor bisericilor ortodoxe din Kiev, luate cu forţa de uniţi, dreptul de a dobândi orice
demnităţi în stat.
Prin urmare, în 1633, Petru Movilă este ales Mitropolit al Kievului, Galiţiei şi al întregii
Rusii (Rusia Mică - Belarus). Alegerea a fost recunoscută atât de Patriarhul Ecumenic, Kiril
Lucaris, cât şi de regele Poloniei, Vladislav. A fost hirotonit arhiereu la 28 aprilie 1633, în
Catedrala din Lvov. La 5 iulie a fost instalat în Catedrala "Sfânta Sofia" din Kiev.
Misiunea sa era complexă. Trebuia să întărească Ortodoxia împotriva propagandei
catolice, care dusese la unirea de la Brest-Litovsk (1595 - 1596). A ales ca arme tipografiile şi
şcolile, prin care urmărea să lumineze poporul ucrainean (în vremea sa s-au pus bazele a zece
tipografii ortodoxe în Ucraina, trei în Kiev).
A înfiinţat organizaţii de preoţi şi mireni, spitale, a mărit numărul frăţiilor ortodoxe,
intensificându-le activitatea, a restaurat marea Lavră de la Pecerska şi Catedrala "Sfânta Sofia"
din Kiev. Dorinţa sa de a apăra Ortodoxia nu s-a limitat doar la spaţiul ucrainean. A trimis
tipografii şi în Ţara Românească şi Moldova, ştiind că de o bună parte din cărţile tipărite în slavă
urma să se folosească şi fraţii ortodocşi din sudul Dunării. A înfiinţat şcoli, pentru noi cea mai
importantă fiind cea de la Iaşi (înfiinţată de V. Lupu, dar cu sprijinul lui Petru Movilă) unde a
trimis profesori bine pregătiţi.
O activitate deosebită a desfăşurat în plan tipografic, reuşind să corecteze cărţile de cult,
să sistematizeze tipicul tainelor şi ierurgiilor printr-o nouă ediţie a Moliftelnicului. De altfel, în
timpul păstoririi sale au fost tipărite toate cărţile de slujbă necesare bunei desfăşurări a vieţii
cultice. Nu s-a oprit aici, ci a tipărit şi cărţi de zidire sufletească şi cărţi polemice. O mare
importanţă o are cartea „Lithos sau Piatră din praştia adevărului al Sfintei Biserici Ortodoxe
Ucrainene”, scrisă împotriva catolicilor. Lucrarea a fost tipărită la Kiev, în 1644, în limba
poloneză, pentru o circulaţie cât mai largă. Considerăm însă că cea mai importantă rămâne
„Mărturisirea de Credinţă”, lucrare ce a primit girul întregii Ortodoxii. Scopul „Mărturisirii” a
fost ca şi ortodocşii să aibă o învăţătură de credinţă şi morală creştină proprie, care să-i ferească
de catehismul altor confesiuni.
Prima versiune a lucrării se intitula „Expositio fidei Ecclesiae Russiae Minoris”. A fost
cercetată la un sinod local din Kiev, în 1640, şi, întrucât sinodalii n-au căzut de acord asupra a
două puncte (purgatoriul şi momentul prefacerii), s-a hotărât ca mărturisirea să fie discutată într-
un sinod mai mare pentru a primi girul întregii ortodoxii.

10
Acest sinod a avut loc la Iaşi, în 1642, fiindcă, se ştie, domnitorul Vasile Lupu era
cunoscut apărător al Ortodoxiei, iar mitropolitul Varlaam, un mare om de cultură. Patriarhul
ecumenic, Partenie I, şi-a dat acordul pentru ţinerea lucrărilor sinodului trimiţând doi
reprezentanţi: Porfirie, fost mitropolit al Niceei şi Meletie Sirigul, considerat cel mai învăţat
teolog grec din secolul al XVII-lea. Mitropolitul Petru Movilă a trimis trei delegaţi: Isaia
Kozlovski, Iosif Gorbaţki şi Ignatie Starusici, doi foşti rectori şi rectorul în funcţie ai Colegiului
movilean.
Din Moldova au participat mitropolitul Varlaam, cu cei trei episcopi sufragani: Evloghie
de Roman, Anastasie de Rădăuţi si Gheorghe al Huşilor. Din Ţara Românească, din cauza
războiului dintre Vasile Lupu şi Matei Basarab, nu a participat nimeni. Deşi numărul delegaţilor
prezenţi a fost restrâns, adunarea panortodoxă de la Iaşi, din 1642, poate fi considerată un sinod.
Lucrările s-au ţinut la trapeza Mănăstirii "Sfinţii Trei Ierarhi", între 15 septembrie – 27 octombrie
1642. La începutul acestor lucrări, Meletie Sirigul a stăruit ca sinodul să ia în discuţie şi hotărârea
de anatematizare în 18 puncte a „Mărturisirii” pusă sub numele lui Kiril, însă restul sinodalilor şi
domnitorul s-au opus, considerând că acea mărturisire nu este opera lui Kiril. S-a trecut la
cercetarea celor 261 de întrebări şi răspunsuri ale mărturisirii (probabil limba folosită la sinod a
fost latina), împărţite în trei, potrivit celor trei virtuţi teologice:
- credinţa – tâlcuindu-se Simbolul Credinţei
- nădejdea – lămurea Rugăciunea Domnească şi cele nouă Fericiri
- dragostea – datoria creştinului faţă de Domnul şi aproapele.
Sinodalii nu au fost de acord cu cele două puncte amintite (purgatoriul şi momentul prefacerii),
corectându-le şi trimiţând apoi mărturisirea spre aprobare.
Precizăm că Meletie Sirigul a tradus în timpul discuţiilor întreaga „Mărturisire” în greacă. La 20
decembrie, delegaţii greci tipăreau, la Iaşi, o scrisoare de mulţumire în greceşte adresată
domnitorului.
În 1643, Sinodul Patriarhal, prezidat de Partenie I, a aprobat ca traducerea greacă a
„Mărturisirii” lui Petru Movilă să devină mărturisirea ortodoxă a Bisericii Răsăritului, fiind
semnată şi de ceilalţi patriarhi răsăriteni. Lucrarea mitropolitului Petru Movilă devine, după
Simbolul de Credinţă şi Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin, a treia mărturisire de credinţă a
Bisericii Ortodoxe. Petru Movilă a publicat versiunea în limba latină încă din timpul vieţii, în

11
1643, la Amsterdam. O nouă ediţie în latină, în 1659, la Buzău, a fost tradusă şi tipărită pentru
prima dată în limba română (până în prezent există peste 19 ediţii româneşti).
În afară de „Mărturisirea Ortodoxă”, aprobată la Iaşi şi de tipografii pe care i-a trimis în
ţară, în tipografiile lui Matei Basarab sau Vasile Lupu, sprijinind activitatea cultural-tipografică,
legăturile lui Petru Movilă cu Ţările Române s-au concretizat prin venirea sa la Iaşi, în 1645, cu
ocazia nunţii fiicei domnitorului Vasile Lupu cu un principe lituanian. Petru Movilă a ţinut un
cuvânt duhovnicesc, două treimi în română şi o treime în poloneză.
Spre sfârşitul anului 1646, simţindu-şi sfârşitul aproape, îşi scrie testamentul. Toată
averea sa a lăsat-o pentru restaurarea bisericilor şi înfiinţării de şcoli.
A fost înmormântat simplu, în Catedrala din Kiev, la 9 martie 1647; canonizat la 6 decembrie
1996.

Mitropolitul Dosoftei al Moldovei


„Acest Dosoftei, mitropolit, nu era om prost de felul lui. Şi era de neam mazîl,
preaînvăţat, multe limbi ştia: elineşte, lătineşte, sloveneşte şi altă adâncă carte şi învăţătură,
deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel. În toată ţara noastră, pe ceastă vreme, nu este om
ca acela.”(„Letopiseţul” – Ion Neculce).
Mitropolitul Dosoftei, pe numele său de botez Dimitrie, s-a născut la 26 octombrie 1624,
în familia lui Leonte Leontari şi a Misirei; numele de familie era Barilă. Nicolae Iorga afirma că
acesta îşi avea originea într-o familie de negustori greci. Alţi cercetători, printre care şi Ştefan
Ciobanu, considerau că avea o origine galiţiană (poloneză). Se poate presupune că provenea
dintr-o familie de greci stabilită în Lvov, iar în timp, unii din descendenţii acesteia au ajuns în
Moldova. B.P. Haşdeu era de părere că după numele de botez al părinţilor, Dosoftei nu poate fi
moldovean de baştină, ci trebuie să-şi fi avut originile într-o familie de macedoromâni stabiliţi în
Moldova, ţară în care un urmaş al acestei familii va ajunge un adevărat luceafăr de credinţă şi de
ştiinţă. Şi G. Călinescu este adeptul ipotezei aromâneşti. N. Cartojan spune că deşi unii istorici l-
au considerat grec, iar alţii ucrainean, astăzi avem motive temeinice să credem că Dosoftei era un
român macedonean.
Un text semnat în 1958, de pr. prof. Teodor Bodogae şi exploatat de Patriarhul Iustin
Moisescu, rezolvă în mare parte problema originii mitropolitului Dosoftei.

12
Astfel, în 1687, în timp ce se afla în exil, mitropolitul Dosoftei trimite Mănăstirii Petrid din
Transilvania un exemplar din „Viaţa şi petrecerea svinţilor” cu următoarea dedicaţie: „Sfintelor
mănăstiri (…) din Petrid am dăruit această carte, ca sfinţii părinţi să mă pomenească pe mine şi
părinţii mei, Leonti şi Maria, numită Misira, în anul 7195. An 7195, iunie 8, pe când mă aflam
printre străini, în Polonia, din pricina vremurilor nepaşnice, smeritul Dosoftei, mitropolit al
Sucevei.”
Această ultimă informaţie, contextul istoric precum şi evoluţia vieţii lui Dosoftei conduc
la concluzia că el a fost moldovean, slujind întreaga viaţă, indiferent unde s-a aflat, pentru
propăşirea spirituală a neamului său. Aşadar, Ion Neculce avea dreptate. Dimitrie Barilă a fost
feciorul unor români mazili din părţile Sucevei. El a învăţat carte mai întâi în casa părintească şi
apoi în una din mănăstirile ţării. Nu este exclus ca tânărul Dimitrie să se fi aflat şi printre elevii
şcolii înfiinţate de Vasile Lupu la mănăstirea "Trei Ierarhi". S-a îndreptat apoi spre Lvov, unde a
studiat la şcoala „Frăţiei Ortodoxe”, şcoală ce s-a bucurat de sprijinul statornic al domnitorilor
moldoveni. Aici a învăţat limbile clasice, slavona bisericească, polona şi ucraineana, devenind
unul dintre poligloţii vremii.
După terminarea studiilor, a revenit în Moldova, călugărindu-se la mănăstirea Probota. A
stat în preajma marelui mitropolit Varlaam. Datorită învăţăturii şi vieţii sale curate, în 1658 a
ajuns episcop al Huşilor, iar în 1660 al Romanului. Păstoreşte până în iulie 1671, când ajunge
mitropolit al Moldovei. Din cauza războiului dintre poloni şi turci, păstoria lui a avut multe de
suferit. În 1674, a fost nevoit să se refugieze în Polonia, cu fostul domnitor Ştefan Petriceicu. În
locul său va veni mitropolitul Teodosie, fost episcop de Rădăuţi şi Roman. Dosoftei revine în
scaun la începutul anului 1675. În 1677, se stabileşte ca reşedinţa Mitropoliei Moldovei să
rămână definitiv la Iaşi. În cei 25 de ani de păstorire, mitropolitul Dosoftei a fost permanent
preocupat de problemele cărturăreşti, alcătuind sau traducând cărţi de slujbă, învăţătură ori cu
caracter istoric şi literar.
Activitatea cărturărească
În vremea în care vieţuia la Probota (1650), Dosoftei, a tradus pentru prima dată în
româneşte „Istoriile” lui Herodot. Tot acum traduce şi un „Pateric grecesc”, „Mântuirea
păcătoşilor” şi „Fragmente şi minuni din viaţa Sfântului Vasile cel Nou”.
Se interesează de tot felul de inscripţii din Moldova, cercetează hrisoavele mai vechi sau mai noi,
citeşte "Letopiseţul" lui Grigore Ureche, cronografe greceşti, cronici ruseşti şi lucrări ale unor

13
istorici poloni. La Roman a început revizuirea traducerii Vechiului Testament, făcută de N.
Milescu spătarul. Tot aici a lucrat o bună parte din „Psaltirea în versuri” şi „Viaţa şi petrecerea
sfinţilor”.
Psaltirea în versuri
Deoarece vechea tiparniţă a lui Varlaam nu mai funcţiona, mitropolitul Dosoftei a fost
nevoit să-şi tipărească primele lucrări în afara hotarelor ţării: Uniev – Polonia. Aici tipăreşte, în
1673, „Psaltirea în versuri”, prima lucrare poetică de mari proporţii în limba noastră, dar şi
Acatistul Născătoarei de Dumnezeu. În „Cuvântul către cetitori” al Psaltirii, Dosoftei preciza că a
lucrat cu osteneală şi în mulţi ani la această lucrare care cuprinde 8.634 de versuri.
Versificarea psalmilor nu era o noutate; a apărut în vestul Europei în secolul XVI, în limba
franceză şi ulterior în maghiară şi alte limbi.
Dosoftei este însă primul ortodox care a versificat Psaltirea în limba naţională, mulţi
dintre psalmi conţin elemente din poezia populară românească. Fără a se îndepărta de textul
biblic, a introdus diferite cuvinte româneşti, având în vedere situaţii concrete. Spre exemplu, între
psalmii 131 şi 132, Dosoftei a mai intercalat opt versuri în care arată binefacerile păcii şi ale
bunei înţelegeri între oameni. La sfârşitul Psaltirii existau alte optsprezece versuri alcătuite de
cronicarul Miron Costin, referitoare la originea romană şi unitatea poporului român. Se încheie cu
douăsprezece versuri care aparţin lui Dosoftei şi în care ni se arată zbuciumul celor ce aleargă
după bunuri pământeşti.
În ceea ce priveşte circulaţia Psaltirii lui Dosoftei, consemnăm faptul că în prezent, mai
sunt cunoscute circa douăzeci de exemplare. La vremea respectivă, însă, ea a circulat în toate cele
trei ţări româneşti, numeroşi psalmi fiind copiaţi şi folosiţi în textele unor colinde sau cântece de
stea.
Alte lucrări
Refăcând vechea tipografie a lui Varlaam, Dosoftei a tipărit, în 1679, „Dumnezeiasca
Liturghie”. Lucrarea avea două prefeţe în care se arăta că „era hărăzită pentru toată seminţia
românească ca dor limbii româneşti”, mulţumind şi domnitorului Gheorghe Duca pentru ajutorul
dat la tipărire.
În 1680, Dosoftei a tipărit „Psaltirea de-nţăles”, cu text paralel în slavonă şi română.

14
Nemulţumit de atelierul tipografic, mitropolitul moldovean s-a adresat patriarhului,
primind de la acesta o tipografie întreagă pe care a instalat-o la Biserica "Sfântul Nicolae
Domnesc" din Iaşi. De sub teascurile acesteia au ieşit:
- „Molităvnic de-nţăles” (mai 1681 – în româneşte). Foarte important este „Poemul cronologic
despre domnii Moldovei” aflat în prefaţă.
- „Liturghia” (1683)
- „Paremiile de peste an” (1683)
Între 1682 – 1686, Dosoftei a tipărit în patru volume lucrarea „Viaţa şi petrecerea
svinţilor”, o lucrare de compilaţie alcătuită sau tradusă după mai multe izvoare greceşti şi
slavoneşti. După propria mărturie, vlădica Dosoftei a lucrat vreme de 25 de ani la această
compilaţie. A avut o circulaţie foarte întinsă, importanţa ei fiind pe de-o parte religios-morală
pentru preoţii şi credincioşii care luau cunoştinţă de conţinutul său, iar pe de alta, ea a constituit
sursa principală pentru Vieţile de sfinţi şi Sinaxarele de mai târziu. Nu în ultimul rând este
important de consemnat rolul în dezvoltarea vocabularului limbii române literare.
În 1686, activitatea tipografică a mitropolitului Dosoftei a fost întreruptă din pricini
politice. Regele Poloniei, Jan Sobieski, pornind război împotriva turcilor, a intrat în Moldova
pentru a-l atrage de partea sa pe Constantin Cantemir. Fiind nevoit să se retragă fără a-şi atinge
scopul, Sobieski l-a luat cu sine şi pe mitropolitul Dosoftei (împreună cu sfinte vase, moaştele
Sfântului Ioan cel Nou, o mulţime de pietre preţioase, odoare din aur şi argint). Se pare că sfintele
moaşte ale lui Ioan cel Nou au fost luate chiar de mitropolit pentru a le feri de profanare. Dosoftei
a mai luat însă odoarele Mitropoliei şi documentele moşiei ei.
Perioada exilului a fost la început mai blândă, bucurându-se iniţial de stima şi atenţia
regelui. Deşi Cantemir îl chemase insistent în ţară, mitropolitul aştepta o victorie definitivă a
creştinilor împotriva otomanilor.
În cele din urmă, nemulţumit de refuzurile repetate ale lui Dosoftei, Cantemir va cere
Patriarhiei Ecumenice caterisirea, lucru pe care îl obţine.
Vremurile grele au continuat pentru mitropolitul Dosoftei. Regele polon şi-a pierdut
interesul faţă de războiul creştinătăţii împotriva otomanilor şi în consecinţă grija sa pentru
refugiaţii români a scăzut. Acum, exilul devine pentru Dosoftei tot mai dureros. Lipsurile sunt
resimţite din ce în ce mai mult, nu de puţine ori fiind nevoit să se adreseze „cu umilinţă”
patriarhului Ioachim al Moscovei.

15
Chiar şi aşa, Dosoftei a continuat activitatea culturală. A realizat o nouă versiune a
„Poemului despre domnii Moldovei”, continuând lista până la Constantin Cantemir. Această
ediţie cuprindea şi o notiţă în care se face referire la originea română, explicându-se temeinic
continuitatea poporului daco-român.
Tot acum a început traducerea în limba română a lucrării „Expunerea credinţei ortodoxe”
(a tradus patru capitole din Cartea I) .
S-a amestecat şi în unele dispute teologice existente atunci în Biserica Ortodoxă Rusă. La
rugămintea patriarhului Moscovei, a tradus din greacă în slavo-rusă mai multe lucrări dogmatice
polemice a unor Sfinţi Părinţi.
Moare la 13 decembrie 1693. După moartea sa, o parte din odoarele şi documentele
Mitropoliei duse de el în Polonia s-a risipit. Prin anii 1810 – 1811, ierarhii moldoveni încercau să
răscumpere unele documente sau să obţină măcar copii după ele. Acelaşi lucru îl făcea şi
Academia Română în 1885 – 1886, prin Ion Vianu.
Moaştele Sfântului Ioan cel Nou au fost aduse la Suceava, în 1783, la cererea insistentă a
episcopului Dosoftei Herescu şi repetata intervenţie a guvernatorului de atunci al Bucovinei.

Bibliografie:
Păcurariu, Mircea, I.B.O.R., vol. II, ediţia a III-a, Iaşi, 2006, p. 28-41 şi 80-95;
Idem, Dicţionarul teologilor români, ediţia a II-a, Bucureşti, 2002, p. 317 şi 158;
Vicovan, Ion, I.B.O.R., vol. I, Iaşi, 2002, p. 210-218 şi 232-240.

16
Sem. II, curs 3

Epoca Matei Basarab.


Mitropoliţii Teofil şi Ştefan ai Ungrovlahiei

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, Ţara Românească şi Biserica Ortodoxă de aici


au cunoscut o perioadă de înflorire datorită domnitorului Matei Basarab, în special, dar şi a
mitropoliţilor Teofil şi Ştefan.
Prin implicarea în viaţa Bisericii, Matei Basarab a urmărit unitatea ortodoxă a Ţărilor
Române, în vremea sa apărând ideea de unitate naţională în cultura românească.
În timpul domniei sale, pe lângă activitatea tipografică, a cunoscut o ascensiune fără precedent şi
arta bisericească, cu toate ramurile ei,. Din acest motiv, perioada respectivă a fost supranumită
„Epoca Matei Basarab”, marele domnitor rămânând în istoria noastră şi prin numeroasele biserici
şi mănăstiri pe care le-a ctitorit sau refăcut.
Matei Basarab – ctitor
Aşa cum aminteam, pe lângă ridicarea de lăcaşuri de cult, Matei Basarab s-a îngrijit şi de
refacerea ctitoriilor înaintaşilor săi. Dintre ctitoriile sale consemnăm:
- Mănăstirea Arnota – 1638
- Mănăstirea Brebu – 1640-1650 (Prahova)
- Mănăstirea Curtea Domnească şi Biserica din Brâncoveni (Olt) – 1635
- Mănăstirea Brâncoveni (Olt) – 1640
- Mănăstirea Plumbuita (Bucureşti) – înainte de 1647
- Mănăstirea Sfinţii Apostoli – 1647-1648
- Biserica Episcopiei din Buzău – 1649
- Mănăstirea Căldăruşani – 1637-1638
- Biserica Sfântul Dumitru (Craiova) – 1651
- Mănăstirea Drăgăneşti (Teleorman) – 1647
- Mănăstirea Plătăreşti (Călăraşi) – 1640
- Mănăstirea Sadova (Dolj) – înainte de 1640
- Mănăstirea Slobozia (Ialomiţa) – 1634

17
- Mănăstirea Strehaia (Mehedinţi) – 1645
- Biserica Doamnei (Târgovişte) – 1653
Prin grija sa, s-au executat reparaţii la:
- Mănăstirea Curtea de Argeş – 1635
- Mănăstirea Govora (Vâlcea) – a instalat aici o tipografie
- Episcopia din Râmnicu Vâlcea
- Schitul Slătioara
- Mănăstirea Tismana etc.
Nu putem să nu amintim şi de ctitoriile sale din afara hotarelor ţării:
- două biserici la Vidin (Bulgaria)
- o biserică în Svistov (Bulgaria)
- Mănăstirea Soveja (Moldova)
- Biserica Porceşti (Transilvania)
A refăcut Biserica Mare a mănăstirii Xenofon şi Sfântul Mihail al Sinaidelor de la Marea
Lavră (1653).
A refăcut mănăstirea Dionisiou (1647).
A renovat trapeza mănăstirii Hilandar (ultimele de la Muntele Athos).
Pentru daniile sale, pentru felul în care a înţeles să sprijine ortodocşii de pretutindeni,
Matei Basarab a fost zugrăvit ca ctitor în mai multe mănăstiri din Muntele Athos, acolo unde a
susţinut financiar zece lucrări.

Mitropolitul Teofil
Cum aminteam, Matei Basarab (1632 - 1654) a avut una din cele mai strălucite domnii
din Ţara Românească. Întotdeauna domniile lungi şi înfloritoare au permis Bisericii să desfăşoare
o activitate foarte bogată pe toate planurile, dar mai ales în plan cultural.
În timpul domniei lui Matei Basarab, în scaunul mitropolitan al Ţării Româneşti au
păstorit doi dintre cei mai mari ierarhi ai ţării, Teofil (1636 - 1648) şi Ştefan (1648 - 1653).
Teofil a fost mai întâi egumen la mănăstirea Bistriţa din Oltenia, calitate în care a ascuns într-o
peşteră moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul şi alte odoare ale mănăstirii pentru a nu cădea în
mâinile ostaşilor principelui Gabriel Bathory al Transilvaniei, care intrase în Ţara Românească.
Tot acum îl va ascunde şi pe învăţatul mitropolit grec Matei al Mirelor, egumen al mănăstirii

18
Dealu la vremea aceea. Teofil va fi o perioadă şi episcop la Râmnic, când participă la mai multe
misiuni diplomatice.
În 1636, devine mitropolit al Ţării Româneşti, bucurându-se în tot timpul păstoririi sale de
încrederea deosebită a domnitorului Matei Basarab, care îl va trimite şi în misiuni diplomatice (în
1640 a ajuns la curtea principelui Gheorghe Rakoczy I al Transilvaniei, prilej cu care l-a vizitat şi
pe mitropolitul Ghenadie al Transilvaniei, dăruindu-i o tipografie).
Mitropolitul Teofil s-a remarcat în plan cultural prin tipografiile pe care le-a înfiinţat, dar
mai ales prin introducerea limbii române în Biserică. A avut de partea sa pe domnitorul Matei
Basarab, dar şi contextul cultural general în care a activat. Nu trebuie să uităm că a fost
contemporan cu învăţatul Udrişte Năsturel, fratele doamnei Elina, soţia domnitorului Matei
Basarab. Toţi au fost mari susţinători ai culturii. Interesant de precizat este că, la vremea
respectivă, în Ţara Românească existau trei curente culturale:
- slavon – sprijinit de familia domnitoare şi cărturarul Udrişte Năsturel
- grecesc – sprijinit de unii ierarhi, clerici şi dascăli greci veniţi în Ţara Românească
- românesc – sprijinit de clerul de mir, monahal şi marea masă a credincioşilor români.
Deşi primele două curente au avut importanţa şi justificarea lor istorică, în cele din urmă,
a fost necesară impunerea curentului cultural românesc, ca urmare a evoluţiei fireşti a poporului
român şi aspiraţiilor lui.
În timpul păstoririi mitropolitului Teofil, cunoaşte o mare înflorire activitate tipografică.
Aceasta este reluată după o pauză de câteva decenii, cu sprijinul mitropolitului Petru Movilă al
Kievului, care va trimite în Ţara Românească un atelier tipografic, urmând să fie instalat la
mănăstirea de la Câmpulung. Petru Movilă a trimis şi câţiva meşteri tipografi, în frunte cu
Timotei Verbiţki, fost conducător al tipografiei de la Lavra Pecerska.
La Câmpulung au văzut lumina tiparului patru cărţi:
- Evhologhion – 1635 – în slavonă
- Antologhion – 1643 – în slavonă
- Psaltirea – 1650 – în slavonă
- Învăţătură preste toate zilele – 1642 – în română
În 1637, se înfiinţează o nouă tipografie la Govora. Pe lângă unele cărţi slavoneşti, aici au
fost tipărite în română şi două cărţi de mare însemnătate pentru cult şi viaţa religios-morală a
păstoriţilor:

19
- Ceaslovul – 1640 – prima carte românească de cult tipărită
- Pravila de la Govora, numită şi „cea mică” – 1640 – era o colecţie de legiuiri canonice şi
civile făcută după traduceri slavone şi bizantine. Interesant este că a apărut în douăsprezece tiraje
diferite: unul pentru Ţara Românească şi altul pentru Transilvania (aici apărea numele
mitropolitului Ghenadie).
În 1642, tot la Govora, începe tipărirea cărţii Evanghelia învăţătoare cu peste 600 de
pagini. Cuprindea cazanii la duminicile anului, sărbători împărăteşti şi ale sfinţilor, tradusă de
ieromonahul Silvestru „din limba rusească pre limba românească”, cu cheltuiala domnitorului
Matei Basarab.
În 1644, această lucrare va fi retipărită la mănăstirea Dealu de lângă Târgovişte, unde se
pare că se mutase atelierul de la Govora. Tot la Dealu s-au mai tipărit Liturghier şi Urmarea lui
Hristos a lui Thomas de Kempis, tradusă din latină în slavonă de Udrişte Năsturel.
Tot în timpul păstoririi lui Teofil, Udrişte Năsturel a înfiinţat o şcoală slavonă pe lângă
Mitropolie, la Târgovişte, ce avea un program asemănător cu cel al şcolii movilene din Kiev.
În 1646, la Târgovişte, cu sprijinul lui Matei Basarab şi al lui Constantin Cantacuzino, s-
au pus bazele unui colegiu umanist după modelul celor occidentale, cunoscut în actele vremii sub
denumirea de „Schola greca e latina”. Se pare că a fost prima şcoală de nivel superior din Ţara
Românească şi a funcţionat până la sfârşitul domniei lui Matei Basarab. Mitropolitul Teofil a avut
relaţii strânse şi cu românii ortodocşi din Transilvania şi Moldova. Aminteam mai sus că le-a
dăruit românilor ardeleni, cu prilejul unei vizite la Alba Iulia, o tiparniţă completă şi a tipărit
Pravila de la Govora, într-un tiraj special. Tot mitropolitul Teofil l-a hirotonit pe Ilie Iorest ca
mitropolit al Ardealului. A avut relaţii bune şi cu mitropolitul Varlaam al Moldovei, în ciuda
relaţiilor tensionate dintre domnitorii Vasile Lupu şi Matei Basarab.
Este ştiut faptul că în urma unei vizite în Ţara Românească, mitropolitul Varlaam, venit
pentru împăcarea celor doi domnitori, a descoperit în biblioteca lui Udrişte Năsturel un exemplar
din Catehismul calvinesc, apărut la Prisaca, (jud. Alba), în 1642. În replică, Varlaam a tipărit
cunoscuta-i lucrare Răspuns la catehismul calvinesc.
Mitropolitul Ştefan
I-a urmat în scaunul mitropolitan lui Teofil. Era de neam român, din părţile Vâlcii, fiind
copist la mănăstirea Bistriţa, ulterior egumen la Tismana. Datorită calităţilor sale, a fost ales

20
mitropolit al Ungrovlahiei trecându-se peste episcopii sufragani. S-a remarcat ca bun continuator
al operei de introducere a limbii române în Biserică, lucrare începută de mitropolitul Teofil.
În timpul păstoririi sale, tipografia a funcţionat numai la Târgovişte, unde se aflau scaunul
domnesc şi cel mitropolitan. Dintre cărţile tipărite consemnăm:
- un Penticostar – 1649 (în limba slavonă)
- Pogribania preoţilor mireni (cu tipic românesc şi rugăciuni slavoneşti)
- Mistirio sau sacrament – 1651 – cuprindea slujba şi învăţătura primelor două Taine (botez şi
mirungere), tipicul şi învăţătura – în româneşte, slujba – în slavonă.
- Târnosania – 1652 – tipic – în limba română, slujba – în slavonă
Tot în 1652 a apărut şi una dintre cele mai importante lucrări tipărite – Îndreptarea Legii
sau Pravila cea mare sau Pravila de la Târgovişte.
În cele aproape opt sute de pagini, lucrarea cuprinde mai multe colecţii de legi, fiind
tradusă din greacă la îndemnul mitropolitului. Are două părţi mari şi un apendice, fiind operă de
codificare legislativă românească, o îmbinare de norme de drept canonic şi laic. Tot din timpul
mitropolitului Ştefan datează şi un Liturghier arhieresc slavo-greco-român, rămas însă în
manuscris.
După această dată, mitropolitul Ştefan n-a mai tipărit nimic din pricina problemelor
politice (războiul dintre Matei Basarab şi Vasile Lupu şi răscoala dorobanţilor) şi a legăturii lui
cu cei răzvrătiţi împotriva domnitorului. Din acest motiv, Matei Basarab a cerut patriarhului
ecumenic, Ioanichie II, caterisirea lui Ştefan care a fost îndepărtat din scaun şi „s-a hotărât să
petreacă întocmai cu oamenii de rând şi să i se zică Ştefan monahul.”
Tot mitropolitului Ştefan îi revine meritul de a fi înfiinţat, în martie 1668, condica sfântă a
Mitropoliei, în care vor fi consemnate, începând de la acea dată, toate evenimentele importante
din viaţa Mitropoliei. Ca şi înaintaşii săi, a fost preocupat şi de ctitorirea de lăcaşuri sfinte:
biserica din Râmeşti, biserica de lemn din Pietreni şi "Sfântul Dumitru" din Craiova.

Bibliografie:
Păcurariu, Mircea, I.B.O.R., vol. II, ediţia a III-a, Iaşi, 2006, p. 42-51;
Idem, Dicţionarul teologilor români, ediţia a II-a, Bucureşti, 2002, p. 492-493 şi 482;
Niculae Şerbănescu, Mitropoliţii Ungrovlahiei, în „B.O.R.”, an LXXVII, 1959, nr. 7-10;
Vicovan, Ion, I.B.O.R., vol. I, Iaşi, 2002, p. 241-246.

21
Sem. II, curs 4

Mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti

Mitropolitul Teodosie s-a născut în august 1620. A intrat în monahism la o dată pe care nu o
cunoaştem. Şi-a ales ca mănăstire de metanie Cozia, de unde, datorită vieţii sale, va fi promovat ca
egumen al mănăstirii Argeş, fiind menţionat pentru prima dată în această demnitate în 1662. Va
rămâne aici până la alegerea sa în scaunul mitropolitan al Ungrovlahiei.
După trecerea la cele veşnice a mitropolitului Ţării Româneşti, între candidaţii propuşi s-a
numărat şi egumenul Teodosie de la Mănăstirea Argeşului.
Întrunind cele mai multe voturi, a fost ales mitropolit şi hirotonit la 28 mai 1668. Cu toate că
păstorirea lui a fost una din cele mai lungi din istoria Bisericii noastre, mitropolitul Teodosie, fiind
partizanul Cantacuzinilor, n-a avut linişte din cauza luptelor şi tulburărilor politice în care era şi el
implicat.
La doar şase luni de la alegerea sa, Teodosie, sprijinit de unii boieri, a cerut domnitorului să
alunge pe greci din ţară. Urmarea acestei mişcări a fost mazilirea domnitorului în 1669 şi înlocuirea
lui cu Antonie Vodă din Popeşti.
Sub acest voievod, Teodosie a luat parte activă la rejudecarea procesului ucigaşilor
postelnicului Constantin Cantacuzino, omorât din porunca lui Grigorie Ghica.
În 1672 însă, Antonie Vodă este şi el mazilit şi ajunge domn tocmai Grigorie Ghica, cel care fusese
autorul moral al uciderii postelnicului.
Pentru mitropolit încep zile grele. Noul domnitor a pornit prigoana împotriva Cantacuzinilor şi a
susţinătorilor lor, printre aceştia fiind şi Teodosie. Considerat omul Cantacuzinilor, Teodosie a fost
scos din scaun şi trimis în surghiun, mai întâi la mănăstirea Tismana şi apoi la Cozia.
Trimis din nou la Tismana, rămâne aici 7 ani „cu dor mare pentru vlădicie”, apelând la toţi cei care l-
ar fi putut ajuta să ocupe scaunul mitropolitan. Însă, atâta vreme cât în fruntea Ţării Româneşti s-au
aflat domnii Grigorie Ghica şi Gheorghe Duca (până în 1678) încercările mitropolitului au fost
zadarnice.

22
Către sfârşitul anului 1678, la conducerea Ţării Româneşti vine Şerban Cantacuzino (1678 -
1688), protectorul mitropolitului. Printre primele măsuri luate de noul domn, a fost şi aceea de a
recompensa pe toţi cei care suferiseră în timpul celor 6-7 ani în care Ţara Românească a fost condusă
de familia Bălenilor.
În acest context, el îl readuce pe vlădica Teodosie pe scaunul mitropolitan, primind
încuviinţarea patriarhului Dionisie. Pentru ca totul să fie legal, se hotărăşte convocarea unui mare
sobor la Bucureşti, în 1679; în urma rejudecării cazului lui Teodosie, fostul mitropolit este găsit
nevinovat şi reaşezat în scaun. Din acest moment, Teodosie va păstori Biserica din Ţara Românească
vreme de 29 de ani, până în 1708. În toată această perioadă, în ţară s-au înfiinţat mai multe tipografii
(sprijinite mai de domnitorul Constantin Brâncoveanu). Din aceste tiparniţe vor ieşi foarte multe cărţi
de slujbă şi de cultură bisericească, la care mitropolitul Teodosie şi-a adus contribuţia sa.
Dincolo de realizările culturale, sub păstorirea sa s-a petrecut în Transilvania un episod
dureros din trecutul Bisericii: mitropolitul Atanasie Anghel al Ardealului, hirotonit chiar de Teodosie
la Bucureşti, a încălcat jurământul de credinţă faţă de Biserica strămoşească acceptând unirea cu
Biserica Romei. Acest fapt l-a umplut „de multă mâhnire sufletească”.
În timpul păstoririi sale, Teodosie a săvârşit 15 hirotonii de arhierei. Se mută la Domnul la 27
ianuarie 1708, fiind înmormântat lângă catedrala din Bucureşti, lângă Sfântul Altar, spre partea
proscomidiei.
În ceea ce priveşte originea sa, mulţi cercetători au afirmat că se trăgea din neamul
Cantacuzinilor. Este însă o confuzie ivită din cauza sprijinului său acordat acestei familii. Cei mai
mulţi istorici consideră că provine dintr-o familie românească, trăitoare în părţile Vâlcii.
În multe din documentele vremii, el este întâlnit cu apelativul „Veştemeanu”. De regulă
aceste apelative aveau legătură cu mănăstirea unde a fost egumen sau eparhia păstorită de o anumită
persoană. Din acest motiv întâlnim şi documente în care este numit cozian, argeşean, bucureştean.
Totuşi, cel mai întâlnit apelativ rămâne cel de „Veştemeanu" consemnat pentru prima dată în lucrările
lui Timotei Cipariu, din anul 1858. Acesta descoperă apelativul menţionat mai sus citind Condica
Sfântă a Mitropoliei din Bucureşti (iniţiată în 1668 de mitropolitul Ştefan al Ungrovlahiei).
Una dintre ipotezele formulate ulterior de cercetători a fost aceea că Teodosie, potrivit acestui
apelativ, ar fi fost originar din localitatea Veştrem de lângă Sibiu. De aici concluzia că Teodosie era
transilvănean, idee preluată de mai toţi istoricii din prima jumătate a secolului al XX-lea. Nicolae
Şerbănescu, cercetând acest aspect, ajunge însă la concluzia că Teodosie nu a fost ardelean la origine,

23
ci vâlcean. Pentru a-şi demonstra ipoteza, a folosit un argument interesant, şi anume că în părţile
Râmnicului, trăiau unsprezece sau douăsprezece rude apropiate ale mitropolitului, rude care aveau
proprietăţi în părţile Vâlcii şi Argeşului, câteva dintre acestea intrând chiar în monahism. Pe baza
acestui argument, părintele Şerbănescu a formulat ideea că ar fi fost imposibil ca Teodosie să fi venit
cu un număr atât de mare de rude din Ardeal, să se fi aşezat prin părţile Vâlcii, câţiva dintre aceşti
apropiaţi ai săi intrând ulterior în monahism, în mănăstirile din zonă. Le-ar fi fost mai la îndemână să
aleagă Prislopul din Ţara Haţegului.
Deşi această problemă nu a fost încă lămurită, considerăm că este foarte probabil ca Teodosie
să fi fost la origine vâlcean (refacerea bisericii "Sfântul Gheorghe" din Râmnic şi rezidirea schitului
Cetăţuia din aceeaşi zonă vin să argumenteze o dată în plus originea sa vâlceană).
Aşa cum aminteam mai sus, Teodosie a fost îndepărtat din scaun în 1672, în locul său fiind
numit Varlaam. Acesta era din părţile Piteştiului, intrând din tinereţe în monahism, la mănăstirea
Cozia. În 1665 s-a retras de la conducerea mănăstirii şi s-a dus în Rusia, unde se pare că a rămas mai
mulţi ani.
La întoarcere a fost numit egumen la mănăstirii Glavacioc din Argeş, ajungând ulterior şi
episcop al Râmnicului.
În 1672, l-a înlocuit pe mitropolitul Teodosie. Deşi a păstorit doar 7 ani, Varlaam a rămas în
istoria noastră prin mai multe realizări:
- a intervenit în favoarea preoţilor de mir, supuşi la tot felul de biruri
- primind numeroase danii, a cumpărat pentru Mitropolie mai multe proprietăţi
- a ctitorit o serie de lăcaşuri sfinte (Schitul Trivalea, Mănăstirea Turnu şi Schitul Fedeleşoiu)
- a avut preocupări culturale, înfiinţând o tipografie la Bucureşti (tipăreşte o singură carte - Cheia
înţelesului,1678)
În 1679, revenind la putere Cantacuzinii, Varlaam a fost înlăturat din scaun şi în locul său a
fost adus Teodosie.
Aflăm despre el că a mers în Transilvania (Făgăraş, Alba Iulia, Sibiu, Braşov), iar în 1682 a
ajuns la Iaşi, de unde se pare că s-a reîntors în Ţara Românească. A făcut un pelerinaj în Ţara Sfântă
şi Muntele Sinai. Moare la Cozia, în 18 noiembrie 1702.
După revenirea în scaun, Teodosie se va preocupa în mod deosebit de activitatea culturală. A
avut prilejul de a păstori sub cei doi domni iubitori şi sprijinitori ai artei şi culturii, Şerban
Cantacuzino (1678 - 1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688 - 1714).

24
De asemenea, în timpul păstoririi sale şi-au desfăşurat activitatea episcopii Mitrofan şi
Damaschin de la Buzău, Antim Ivireanul de la Râmnic şi fraţii Radu şi Şerban Greceanu, stolnicul
Constantin Cantacuzino şi alţi ctitori de cultură bisericească şi românească.
Dintre tipăriturile din vremea lui Teodosie amintim Biblia de la Bucureşti cunoscută şi sub
denumirea de Biblia lui Şerban Cantacuzino (1688). Tipărirea acestei lucrări monumentale a început
la 5 noiembrie 1687 şi s-a sfârşit în septembrie 1688.
Cum în octombrie moare Şerban Cantacuzino, locul său fiind luat de Constantin
Brâncoveanu, noul domn a hotărât ca exemplarelor nedistribuite să li se pună o nouă foaie de titlu în
care să se menţioneze că tipărirea s-a terminat în timpul domniei sale (noiembrie 1688).
Biblia este o lucrare de mari proporţii: 944 de pagini cu text imprimat pe două coloane şi cu
litere mărunte. Are două prefeţe: una a lui Şerban Cantacuzino (scrisă însă probabil de fraţii
Greceanu) şi cealaltă semnată de patriarhul Dositei al Ierusalimului (s-a apelat la patriarh pentru a i se
da o mai mare autoritate).
În acelaşi context, trebuie amintit faptul că prin tipărirea Bibliei de la Bucureşti, dar şi a
Bibliei greceşti de la Veneţia (1687) Şerban Cantacuzino a urmărit creşterea prestigiului său ca domn
creştin şi apărător al popoarelor ortodoxe.
Din prefaţa Bibliei aflăm că printre consultanţi s-a aflat şi episcopul Gherman de Nyssa, fost
director al Academiei Greceşti din Constantinopol şi conducător al Academiei din Bucureşti. Este de
presupus că fraţii Greceanu s-au ajutat şi de ediţiile parţiale anterioare româneşti, mai cu seamă de
traducerea spătarului Nicolae Milescu.
Mai consemnăm faptul că fraţii Greceanu primesc în traducerea lor şi Tratatul Filosofilor
atribuit lui Iosif Flaviu (Despre raţiunea dominantă), plasându-l după cartea III Macabei şi încheind
practic Vechiul Testament.
Apariţia Bibliei de la Bucureşti se datorează umanistului Nicolae Milescu, fraţilor Greceanu,
dar şi mitropolitului Teodosie împreună cu clericii lui, care au acceptat-o şi chiar au sprijinit apariţia
ei. Nicolae Iorga a numit Biblia de la Bucureşti „un monument literar fără pereche”.
În încheiere, mai consemnăm faptul că pe lângă tipografia de la Bucureşti, atelierele
tipografice de la Buzău (1691), Snagov (1696) şi Râmnic (1705) au scos la lumină mai multe cărţi de
slujbă sau de zidire sufletească. Dintre cele mai importante le amintim pe următoarele: Noul
Testament - Bucureşti, 1703; Psaltirea – Bucureşti, 1694; Evanghelia greco - română – Bucureşti,
1693.

25
Bibliografie:
Păcurariu, Mircea, I.B.O.R., vol. II, ediţia a III-a, Iaşi, 2006, p. 107-120;
Idem, Dicţionarul teologilor români, ediţia a II-a, Bucureşti, 2002, p. 491-492;
Niculae Şerbănescu, Mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti, în „S.T.”, an IV, 1952, nr. 5-6, p.
330-351;
Vicovan, Ion, I.B.O.R., vol. I, Iaşi, 2002, p. 247-253.

26
Sem. II, curs 5

Epoca Brâcovenească.
Mitropolitul Antim Ivireanul

Despre Constantin Brâncoveanu se pot spune multe, iar logofătul Radu Greceanu
caracterizează cel mai bine faptele şi activitatea domnitorului martir: „şi-a împodobit viaţa cu
bunele fapte şi numele au câştigat urmând pilda lui C-tin cel Mare şi a lui Justinian”. De altfel,
posteritatea va comfirma şi aprecia la justa valoare meritele lui C-tin Brâncoveanu, numind
perioada domniei sale „epoca brâncovenească”.
Din punct de vedere religios, această epocă se caracterizează printr-un ridicat nivel de
spiritualitate. În anii domniei sale s-au ridicat un număr însemnat de biserici (de către el,
episcopi, boieri, mari dregători, preoţi, călugări şi chiar enoriaşi). Viaţa monahală atinge acum
culmi foarte înalte, activitatea tipografică cunoaşte şi ea o dezvoltare nemaiîntâlnită in istoria
Bisericii noastre. În fine, acum, pentru prima dată în istorie sunt martirizaţi într-un interval scurt
de timp mitropolitul şi domnul ţării, acestuia din urmă adăugându-i-se şi cei patru fii ai săi şi
sfetnicul Ianache.
C-tin Brâncoveanu a continuat tradiţia marilor voievozi luptând pentru apărarea
autonomiei ţării, intensificând politica de apărare a românilor din Transilvania, ameninţaţi acum
chiar în fiinţa lor etnică.
În ceea ce priveşte activitatea sa de ctitor, în cei peste 25 de ani de domnie C-tin Brâncoveanu a
ridicat din temelii multe biserici şi cămine, a refăcut pe cele vechi şi tuturor le-a făcut însemnate
danii. De aceea mitropolitul Teodosie îl asemăna cu marele împărat Constantin.
Asemenea multor domnitori români, C-tin Brâncoveanu a făcut nenumărate daruri la
Sfântul Munte. A purtat de grijă ierarhilor ortodocşi asupriţi de turci, a adus la curtea sa pe marii
învăţaţi ai vremii, a ridicat „case patriarhiceşti” patriarhilor de la Ierusalim sau Alexandria care
vizitau adesea, după ajutoare, Ţara Românească.
Precizăm faptul că voievodul C-tin Brâncoveanu a tipărit 31 de cărţi greceşti şi chiar a
proiectat înfiinţarea unei tipografii pe lângă Patriarhia din Constantinopol (în cadrul Academia
din cartierul Fanar).

27
În vremea sa a crescut numărul aşezărilor mănăstireşti, mai ales în regiunile de munte,
prin păduri şi locuri retrase. Mulţi preoţi de mir şi chiar boieri se călugăresc, iar unii călugări şi
vlădici îmbracă marea schimă monahală. Dintre tipografiile care au funcţionat acum consemnăm
pe cele de la Bucureşti, Snagov, Târgovişte şi Buzău. Consemnăm de asemenea şi grija
permanentă a domnitorului faţă de Academia de la Sf. Sava. Tot acum funcţionează cele mai
cunoscute bolniţe mănăstireşti: Hurezi, Sadova, Colţea.
A sprijinit pe românii ortodocşi din Transilvania, anual trimiţând mitropoliţilor de acolo
6000 de aspri. La Făgăraş a început zidirea unei biserici. Pe moşia sa de la Sâmbăta de Sus,
Brâncoveanu a ctitorit înainte de 1701 o mănăstire. Împreună cu mitropolitul Teodosie a trimis la
Alba-Iulia o tiparniţă şi meşteri tipografi. După dureroasa dezbinare a Bisericii din Transilvania,
C-tin Brâncoveanu a avut grijă să mărească numărul cărţilor trimise peste munţi, unde nevoia de
carte era şi mai mare din cauza propagandei iezuite, a lipsei de ierarhi ortodocşi şi de păstori
sufleteşti .
În timpul domniei lui Brâncoveanu arhitectura, sculptura în piatră sau lemn, argintăria,
broderia, dar mai ales pictura au cunoscut o înflorire deosebită.
În concluzie, putem afirma că domnitorul Brâncoveanu a fost un mare ctitor de cultură ortodoxă
şi românească, un apărător al ortodoxiei de pretutindeni şi o personalitate a istoriei neamului
românesc.

Mitropolitul Antim Ivireanul. Este considerat o figură enigmatică, aproape legendară.


Era originar din Iviria (Georgia de azi), primind la botez numele de Andrei. Unii istorici au emis
ipoteza că ar fi fost român, alţii că ar fi venit la noi încă din copilărie. Este interesantă şi părerea
cum că ar fi fost unul din călugării români ce au slujit la mănăstirea Ivir de la Muntele Athos.
Secretarul lui C-tin Brâncoveanu îl consideră un descendent din familie înstărită şi ajuns printr-o
conjunctură nefavorabilă rob la turci.
În ceea ce priveşte naşterea sa, s-a petrecut jurul anilor 1650-1660. Va fi căzut rob la
turci, iar ulterior va fi răscumpărat de Patriarhia ecumenică. Avea talente nebănuite care i-au
înlesnit eliberarea şi ulterior ascensiunea rapidă, sub protecţia lui Brâncoveanu. Nu se ştie când s-
a călugărit. Este cert că în Ţara Românească a venit între anii 1688-1690, fiind de la început unul
dintre bărbaţii de seamă aflaţi la curtea lui Brâncoveanu: feţe bisericeşti (patriarhi de
Constantinopol, Antiohia, Alexandria şi Ierusalim), dascăli, învăţaţi, cronicari, poeţi, ambasadori,

28
medici, astrologi, agenţi secreţi şi artişti. Despre curtea lui Brâncoveanu, Nicolae Iorga afirmă că
era „centrul ortodoxismului”. Nu putem preciza dacă Antim Ivireanul cunoştea, încă de la
începutul venirii sale în Ţara Românească, meşteşugul tiparului. Era însă, deja, vestit ca sculptor
şi zugrav bisericesc, caligraf şi miniaturist. Aceste însuşiri deosebite, alături de cea de poliglot, l-
au ajutat să ajungă în cel mai scurt timp în cea mai înaltă demnitate bisericească a Ţării
Româneşti. Astfel, la 10 iunie 1691 ajunge conducătorul tipografiei din Bucureşti. În 1696 ajunge
egumen la mănăstirea Snagov, iar între 1705-1708, este întâlnit în scaunul episcopal de la
Râmnic. După moartea lui Teodosie (1708) va fi ales mitropolit al Ţării Româneşti. În această
demnitate nu a avut parte de linişte, intrând la un moment dat în conflict cu domnitorul C-tin
Brâncoveanu. Conflictul avea cauze politice, şi anume divergenţele de opinie dintre cei doi cu
privire la relaţia Ţării Româneşti cu Înalta Poartă. Acestor divergenţe politice li s-au adăugat însă
şi unele intrigi ale unor „feţe bisericeşti şi mireneşti”. Consemnăm aici faptul că Antim Ivireanul
a avut şi un conflict cu Patriarhul Hrisant Nottaras al Ierusalimului, al cărui amestec în treburile
Bisericii Ortodoxe a Ungrovlahiei este stopat de marele mitropolit.
Datorită elocinţei sale, a geniului său, Antim Ivireanul a ştiut să împace pe domnitor, mai
mult, i-a dovedit acestuia că dreptatea se afla de partea ierarhului. Cât priveşte relaţia sa cu
Hrisant Nottaras, aceasta este zugravită cel mai bine de Nicolae Iorga: „Niciodată unui patriarh
nu i s-a vorbit de către un mitropolit român în această formă. Este una din cele mai splendide
piese ale rezistenţei pe care Biserica noastră a opus-o încercărilor”.
În 1714, acuzat de înţelegere cu puterile creştine, C-tin Brâncoveanu sfârşeşte ca martir la
Constantinopol. Urmează la conducerea Ţării Româneşti Ştefan Cantacuzino (1714-1716), a
cărui domnie va fi prielnică lui Antim Ivireanul. În 1716 va cădea însă şi nepotul celebrului
stolnic, şi odată cu acesta şi mitropolitul Antim. Sfârşitul acestuia din urmă a fost grăbit de o
alarmă falsă. Se zvonise că austriecii au intrat în ţară. Domnitorul nou ales (Nicolae
Mavrocordat) fuge spre cetăţile de la Dunăre spre a căuta ajutor la turci. Antim Ivireanul, nu
numai că nu-l urmează, ci i-a atitudine împotriva aceatuia. Cum austriecii n-au venit, domnitorul
revenit în Bucureşti pedepseşte crunt pe cei răsvrătiţi. Primul a fost Antim, mitropolitul fiind
caterisit de Patriarhia ecumenică şi condamnat la surghiun în mănăstirea Sfânta Ecaterina din
Muntele Sinai. În drum spre locul de exil este ucis de soldaţii care îl însoţeau, iar trupul este
aruncat într-un râu.

29
În 1916 s-a propus canonizarea lui, iar în 1966 s-a obţinut de către Biserica Ortodoxă
Română ridicarea caterisirii din partea Patriarhiei ecumenice. În 1992 a fost trecut în rândurile
sfinţilor, fiind prăznuit la 27 septembrie. Cea mai bună caracterizare a lui o face N. Iorga: „Antim
Ivireanul a fost un luptător pentru creştinătate şi a murit ca un ucenic al creştinătăţii”.
Opera. Antim Ivireanul a tipărit la Bucureşti, Snagov, Râmnic şi Târgovişte 64 de cărţi,
dintre care 38 de cărţi lucrate de mâna sa, multe din ele ornate cu flori stilizate, viniete şi gravuri
în lemn. Dintre tipăriturile sale, 30 sunt în greceşte, 24 în română, 1 în slavonă, 5 în slavo-
română, 2 greco-arabe, 1 greco-română şi una greco-slavo-română.
Din cele 64 de cărţi tipărite, 4 îl au ca autor, la 10 a adăugat prefeţe sau scrisori
dedicatorii, la 5 a compus versuri la stemă, iar 6 au fost traduse de el din greceşte. În ceea ce
priveşte caracterul lor, ele pot fi împărţite în cărţi de cult, de zidire sufletescă şi apologetice.
Menţionăm că în tipografiile conduse de el au apărut şi cărţi laice (de înţelepciune, de
popularizare a istoriei). Opera sa fundamentală o constituie Didahiile. Este vorba despre 28 de
predici la duminici şi sărbători mai însemnate şi de 7 predici ocazionale.
Ctitor şi filantrop. A ctitorit mănăstirea cu hramul Tuturor Sfinţilor din Bucureşti, azi
Mănăstirea Antim. În testamentul său el face câteva referiri atât la mănăstire dar mai ales la
activitatea filantropică ce urma să se desfăşoare pe lângă sfântul aşezământ. Astfel, pentru
mănăstirea sa el cerea în primul rând „slobozenie” (să nu fie supusă, stăpânită sau închiriată
nimănui). Din banii lasaţi de el, rânduieşte să se împartă o anumită sumă celor săraci şi lipsiţi,
fiind vizaţi în primul rând copii săraci dornici să înveţe carte. Pentru îngroparea oamenilor săraci,
mănăstirea dădea anual 300 de taleri, iar în fiecare zi de sâmbătă şi duminică trebuia să fie
cercetaţi cei din temniţe; cerea de asemenea să se poarte de grijă fetelor sărace cărora le rânduia
şi o mică zestre. Nu erau uitaţi nici ţiganii „de vreme ce sunt şi ei botezaţi în numele Sfintei
Troiţe ca şi noi”.
În concluzie, Antim Ivireanul, prin cele 64 de tipărituri, lucrate de el însuşi, coordonate
sau patronate, în limbi diferite şi de o mare diversitate, prin numeroşii ucenici pe care i-a format,
este considerat - alături de Coresi - cel mai mare tipograf din cultura medievală românească. A
avut un rol însemnat în introducerea completă şi definitivă a limbii române în slujbă, în acelasi
timp, deşi străin de neam, a creat o limbă liturgică românească limpede, care a fost înţeleasă şi
folosită până azi; nu în ultimul rând trebuie precizat faptul că Didahiile îl aşează, fără nici o
îndoială, în rândul celor mai de seamă predicatori creştini din toate timpurile.

30
Bibliografie:
Păcurariu, Mircea, I.B.O.R., vol. II, ediţia a III-a, Iaşi, 2006, p. 121-137;
Idem, Dicţionarul teologilor români, ediţia a II-a, Bucureşti, 2002, p. 238-240;
Popescu, Sergiu, Activitatea editorial-tipografică la Râmnic în timpul păstoririi lui Antim
Ivireanul, în „Mitropolia Olteniei”, anul LXI, 2009, nr. 1-4, p. 92-107;
Vicovan, Ion, I.B.O.R., vol. I, Iaşi, 2002, p. 254-261.

31
Sem. II, curs 6

Dezbinarea Bisericii din Transilvania (1698-1701).


Biserica Greco-Catolică - o identitate ascunsă

Transilvania este unul din teritoriile bătrânului continent care a fost râvnit datorită
bogăţiilor şi frumuseţii lui de mai toţi «vizitatorii» care i-au călcat pragul. Aceştia au fost primiţi
cu pâine şi sare în spiritul ospitalităţii româneşti dar au mulţumit cu şuieratul săgeţilor, zgomotul
platoşelor şi bubuitul tunurilor. Ardealul a fost este şi va rămâne pentru totdeauna «pământul
făgăduinţei» dat românilor de Însuşi Dumnezeu. Ajungi la concluzia asta când analizezi sumar
ultimele 20 de veacuri ce s-au succedat peste o zonă mărginită falnic la sud şi la est de munţii
Carpaţi, poate cei mai statornici aliaţi pe care i-a avut vreodată neamul românesc.
La început au venit aici romanii, iar când aceştia au plecat n-au rămas dacii ci au rămas
românii urmaşii trupeşti ai lui Decebal şi ai lui Traian, dar şi urmaşii sufleteşti ai lui Hristos, căci
neamul ăsta abia născut a văzut lumina soarelui pentru prima dată, după ce a ieşit din apa
botezului.
Pare un paradox, căci prima dată copilul se naşte şi apoi este botezat creştineşte, dar la
români a fost invers; botezul creştin a premers naşterea fizică a poporului român. Aici stă temeiul
existenţei noastre continue pe acest pământ în ciuda tuturor năvălitorilor care ne-au clătinat dar
nu ne-au culcat niciodată. Aici stă temeiul dârzeniei, al încăpăţânării şi al hotărârii nestrămutate
de a muri mai bine în acest pământ decât să trăim pe alte meleaguri.
Ce a urmat retragerii aureliene din 271-274 nu este nimic altceva decât confirmarea celor
spuse mai înainte; migratori de toate felurile, de la goţi la slavi, de la avari la huni şi exemplele
pot continua, până la tătari, turci, unguri, austrieci, sârbi, germani etc., toţi s-au lovit de zidul
impenetrabil al românului şi anume credinţa creştin-ortodoxă. Vreme de 17 veacuri au încercat în
fel şi chip năvălitorii să pună stăpânire peste un neam stăpânit deja de Dumnezeul Cel Adevărat.
Nu au reuşit! Şi au încercat atunci să dezbine pe tată de fiu, pe mamă de fiică, pe fraţi între ei
schimbându-le credinţa. Încercările au fost multe şi grele dar ceea ce s-a întâmplat între1698 şi

32
1701 le-a depăşit pe toate celelalte la un loc. În această perioadă împotriva românilor s-au aliat
Statul austriac şi Biserica Romei. Cine sunt aceste două instituţii şi de ce au reprezentat ele un
duşman atât de puternic pentru românii transilvăneni? Răspunsul este simplu!
Dacă până spre sfărşitul secolului al XVII-lea, mai exact anul 1683, turcii erau aceia care
dictau în Europa Răsăriteană şi vroiau să-şi impună stăpânirea şi în Europa Centrală, momentul
1683 constituie un punct de răscruce în istoria întregului continent european. Învinşi sub zidurile
Vienei, turcii cedează rând pe rând teritoriile stăpânite până atunci în inima Europei (Ungaria,
Transilvania, etc.) şi vor fi nevoiţi, în urma mai multor tratate, să-şi mărginească dominaţia în
Europa Centrală şi Răsăriteană în favoarea a două imperii. Este vorba de Imperiul Habsburgic şi
de Imperiul Ruso-Ţarist care îşi vor împărţi hegemonia în această jumatate a Europei vreme de
peste 200 de ani ( în cazul habsburgilor ) sau 300 de ani ( în cazul Imperiului Rus). Iată deci cine
este şi ce reprezenta Imperiul Austriac la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al
XVIII-lea.
Cine este Biserica Romei? Răspunsul este fără îndoială cunoscut de oricine este interesat
de istoria creştinismului. Pe scurt, putem spune că Papa şi Biserica lui reprezentau în acel
moment un alt mare imperiu care stăpânea nu numai state mai mici (ca în cazul altor puteri
europene), ci stăpânea chiar imperii şi este suficient să amintim Imperiul Habsburgic. Iată deci ce
forţe teribile se adunau asemenea unor nori negri aducători de furtună asupra Transilvaniei în
special asupra românilor ortodocşi majoritari în această străveche provincie românească.
De data aceasta, românii vor fi atacaţi nu numai fizic ci vor fi supuşi şi unei agresiuni
spirituale, sufleteşti rezultat al colaborării dintre austrieci şi Biserica Romano–Catolică. Dacă
rănile numeroaselor agresiuni la care a fost supus poporul românesc de-a lungul timpului s-au
vindecat mai devreme sau mai târziu, rănile făcute de cele două imperii mai sus amintite persistă
şi astăzi. Lucrarea de faţă nu îşi propune discutarea consecinţelor agresiunilor Imperiului Ţarist
ci doar consecinţele agresiunii Imperiului Habsburgic şi ale Bisericii Romano-Catolice. Este
dureros că şi astăzi mai există urme ale agresiunii din 1698-1701. Dezbinarea, ura, vrajba,
neînţelegerile şi agresiunile spirituale şi chiar fizice dintre românii transilvăneni sunt acele urme
lăsate de evenimentele de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea.
Nu vrem să fim netoleranţi, răi sau răzbunători dar adevărul nu trebuie ocolit pentru a face
pe plac acelora care nu doresc să-l recunoască. Biserica Unită din Transilvania nu este altceva

33
decât consecinţa agresiunii catolice şi habsburgice asupra românilor şi Bisericii strămoşeşti din
Ardeal.
Pentru argumentarea acestor afirmaţii este necesară o trecere în revistă atât a
evenimentelor petrecute între 1698 şi 1701 dar şi a acelora din 1989 şi până în prezent. Se cuvine
făcută însă precizarea că nu se va urmări o prezentare în amănunt a evenimnelor, ci se va urmări
stabilirea unor conexiuni între activităţile politice şi religioase desfăşurate de austrieci şi catolici
sau mai recent între adepţii dezbinării neamului românesc şi între Biserica Greco-Catolică.
Aşa cum am mai spus, la sfârşitul secolului al XVII-lea, mai exact la 9 mai 1688, datorită
presiunii exercitate de generalul austriac Caraffa, Dieta Transilvania a fost nevoită să accepte
«protectoratul» împaratului Austriei. Ce înseamnă acest lucru? Nimic altceva decât
recunoaşterea de către organul legislativ al ţării a trecerii Transilvaniei sub stăpânirea
habsburgilor. Unsprezece ani mai târziu, la Carloviţ, în 26 ianuarie 1699, Înalta Poartă recunoştea
trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului Habsburgic.
Atacul asupra românilor continuă şi pe plan spiritual. În 1697 are loc un pretins sinod de
«unire» aşa cum susţin istoricii iezuiţi urmati mai târziu şi de cei greco-catolici români. Bătrânul
vlădică Teofil ar fi convocat în februarie 1697, un sinod la Alba-Iulia, în care s-ar fi hotărât
unirea cu Biserica Romei, prin acceptarea celor 4 puncte florentine. În acest scop, s-ar fi dat la 21
martie 1697 o rezoluţie, o hotărâre, iar la 10 iunie, vlădica Teofil împreună cu 11 protopopi şi un
preot, ar fi trimis o scrisoare cardinalului Kollonics, arhiepiscopul de Esztergom şi primatul
Ungariei, scrisoare în care se confirmau hotărârile menţionate mai sus. La o cercetare amănunţită
a documentelor, falsitatea acestor acte a fost demonstrată (un sinod ţinut în februarie nu îşi face
cunoscute hotărârile în martie şi iunie). Dacă ar fi fost convocat un astfel de sinod în 1697 cel
din 1698 nu-şi mai avea rostul. Iezuiţii începuseră şi ei atacul violent la adresa poporului
românesc transilvănean. Armele principale erau confuzia, minciuna şi falsitatea pe care le
semănau cu pricepere în sufletul creştinilor ortodocşi din principat. Era rândul împăratului să
acţioneze. La 14 aprilie 1698 se dă o rezoluţie potrivit căreia li se oferea românilor posibilitatea
de a se uni cu oricare dintre cele 4 religii recepte, subliniindu-se însă că aceia care se uneau cu
Biserica Romei, recunoscând pe Papă drept cap al Bisericii, «se vor bucura de privilegiile
preoţilor catolici». Pentru preoţii români, rezoluţia era într-adevăr ispititoare. Recunoscând
primatul papal, primeau în schimb scutirea de iobăgie şi de nesfârşitele contribuţii faţă de stat şi
faţă de «stăpânitorii de pământ». Este rândul iezuiţilor, ca reprezentanţi ai Bisericii Catolice, să

34
acţioneze. La 2 iunie 1698, Kollonics adresa un manifest către preoţii români ardeleni, prin care
preciza că se vor bucura de drepturile şi privilegiile clerului catolic numai aceia care vor mărturisi
şi vor crede tot ce învaţă Biserica Romano-Catolică şi mai ales cele 4 puncte deosebitoare dintre
Biserica Ortodoxă şi Catolică numite «florentine».
Urmarea acestei acţiuni concertate este sinodul din 7 octombrie 1698 ţinut la Alba-Iulia,
sinod la care au participat 38 de protopopi. Hotărârile acestui sinod pot fi rezumate în felul
următor: Biserica ortodoxă din Transilvania accepta să recunoască pe Papă drept «cap» al ei,
unindu-se cu Biserica Romano-Catolică în schimbul dobândirii privilegiilor avute de clerul
romano-catolic, dar cu condiţia păstrării ierarhului, ceremoniilor, sărbătorilor, posturilor şi
calendarului.
Ipotezele, potrivit cărora acest sinod nu ar fi avut loc sau ar fi fost rezultatul unui fals
plănuit de iezuiţi, sunt doar în parte veridice. Este adevărat că evenimentele nu au fost întocmai
exact prezentate de istoricii iezuiţi sau greco-catolici care au modificat, schimbat sau manipulat
texte ori întelegeri, dar un lucru este cert şi trebuie acceptat astăzi. Au existat un moment, un loc
şi oameni cu funcţii de conducere care au îngăduit unirea cu Biserica Romei. Aspectul care
trebuie lămurit este acela privitor la condiţiile şi circumstanţele acestei uniri. Nu putem să nu ne
întrebăm dacă vlădica Atanasie Anghel putea să se opună acestui rău. Sigur că ar fi putut, dar
tinereţea, ameninţările, presiunile, perspectivele care i se prezentau dacă accepta unirea sau dacă
o refuza, l-au determinat să facă această alegere. La fel se prezintă situaţia şi în cazul
protopopilor şi preoţilor. Obosiţi de zilele de muncă făcute, sărăciţi de taxele şi impozitele plătite
tuturor stăpânitorilor, «umiliţi» în propria ţară, clerul românesc vede unirea ca singura soluţie
salvatoare. O soluţie dureroasă însă nu pentru acel prezent ci pentru posteritate. Poate că s-a
crezut că atunci, când se va ivi momentul potrivit, se va putea renunţa cu uşurinţă la această unire
şi situaţia va reveni la normal. Dovada o constituie sinodul din 1711 prin care Atanasie Anghel a
încercat să revină asupra hotărârilor din 1698-1701. Cursul evenimentelor politice nu a permis
însă realizarea acestei încercări. Între lunile octombrie şi decembrie 1698, Dieta Transilvaniei şi-a
desfăşurat sesiunea ordinară primind din partea lui Baranyi, în numele preoţimii româneşti
ardelene, un memoriu prin care cerea scutirea ei de impozite, pe baza rezoluţiei imperiale din 14
aprilie 1698. Fiind alcătuită în majoritate din calvini şi luterani, Dieta, la 23 noiembrie, a respins
memoriul şi a hotărât trimiterea unui document Împăratului de la Viena prin care să ceară
acestuia să nu acorde libertăţi naţiunii române, chiar dacă şi-ar schimba religia. S-a hotărât

35
declanşarea unei anchete care să stabilească câţi români au îmbrăţişat noua religie. Rezultatul, o
infimă parte a clerului s-a declarat unit, marea majoritate rămânând otrodoxă.
Ca urmare, împăratul, arhiepiscopul şi iezuiţii au trecut la treabă. La 16 februarie 1699,
Împăratul Leopold I a dat prima diplomă leopoldină prin care preoţii români uniţi erau scutiţi de
dări primind şi privilegiile preoţilor catolici. Deşi Guvernul transilvănean a înaintat la 14 iulie
1699 un protest în care se arăta că prin unire «popii români nu au devenit catolici veritabili sau
uniţi adevăraţi, nici prieteni sau aderenţi ai catolicismului, ci nişte oameni eliberaţi de impozite şi
de iobăgie, dispuşi să lupte împotriva domnilor de pământ», împăratul nu a ţinut seama de acest
lucru şi la 26 august 1699 a dat un decret prin care se reconfirmau dispoziţiile din 14 aprilie 1698,
obligând Guvernul să-l respecte. Dieta nu a putut face altceva decât să publice decretul din 14
aprilie 1698 şi să facă o nouă anchetă în toamna lui 1699. Rezultatele au fost asemănătoare cu
cele din ianuarie.
Iezuiţii îşi continuiă lupta. Baranyi a pus la cale un nou sinod între 4-5 septembrie 1700 la
care au participat 54 de protopopi români, fiecare cu câte doi preoţi şi trei mireni. Pare ciudat că
la acest sinod a participat spre exemplu protopopul Vasile din Braşov, colegii lui din Sibiu,
Bălgrad, protopopii făgărăşeni de la Vistea, Avrig, Berivoiu Râuşor şi Calbor, etc. pentru că
aceste ţinuturi formau prima linie în lupta împotriva uniaţiei. Nu putem să nu ne întrebăm: oare
acest sinod a existat cu adevărat sau este o plăsmuire a iezuiţilor? Cum este posibil ca cei mai
fervenţi luptători împotriva unirii să se fi schimbat peste noapte în adepţi ai unirii cu Biserica
Romei? Răspunsul este simplu: prin minciună, dezinformare şi ameniţări, realizezi orice mai ales
atunci când ai în spate Biserica Romei şi Imperiul Habsburgic. Nu putem să nu ne întrebăm
iarăşi: dacă au existat sinoade de unire în 1697 şi 1698 ce rost mai avea încă un aseamenea
sinod în 1700?
Ce a făcut vlădica Atanasie în acest timp? Şi-a manifestat dorinţa de a merge la Viena.
Astfel, în ianuarie 1701, pleacă spre capitala imperiului unde ajunge la 5 februarie 1701, la trei
ani după ce mersese la Târgovişte spre a fi ales şi sfinţit ca arhiereu ortodox.
Ajuns la Viena, i s-au adus mai multe învinuiri pentru a-l convinge să primească fără
echivoc unirea, altfel urmând a fi condamnat. Acceptând condiţiile, fu primit de Împăratul
Leopold I şi de cardinalul Kollonics. Primi titlul de consilier împărătesc, un lanţ de aur cu chipul
împăratului şi promisiunea de aducere la îndeplinire a privilegiilor pentru clerul unit.

36
În schimbul acestor «daruri», Atanasie fu hirotonit a doua oară ca episcop unit şi, cel mai
ruşinos, primi ca mitropolit al său pe cardinalul-primat al Ungariei, iar ca patriarh pe Papa.
Mitropolitul de la Bucureşti şi Vodă Brâncoveanu deveniră «şişmatici» şi «eretici». Iar pentru ca
ruşinea să fie completă, Atanasie «primi în dar» şi un teolog iezuit care să vegheze «părinteşte»
asupra întregii sale activităţi. Situaţia şi condiţiile în care au avut loc toate evenimentele
prezentate ridică un mare semn de întrebare. Ce a urmat însă este dezastruos pentru poporul
românesc din Transilvania. Nu numai că românii au rămas în aceeaşi stare mizeră dar au fost
rupţi şi de legătura cu Biserica şi fraţii de peste munti. Confuzia domnea în rândurile
credincioşilor. Marea majoritate a românilor nici nu vroia să audă de părăsirea legii strămoşeşti.
Au existat însă şi români care au renunţat la această lege sfântă.
«Divide et impera» era politica pe care o aplica atât Imperiul Habsburgic cât şi Biserica
Romei. Rezultatele nu au întârziat să apară. Românii erau în genunchi. Umilirea prin minciună,
batjocură dar mai ales prin alterarea credinţei atinsese cote nemaiîntâlnite. Mai jos de atât nu se
mai putea coborî. Revolta era iminentă. Românii vor lupta atât pe plan religios: Pater Ianoş,
Gavriil din Ţagul Mare, Oprea Miclăuş, Ioan Oancea, Ioaneş din Galeş, Moise Măcinic, Cosma
din Deal, Ioan Piuariu sunt doar câteva nume de vrednici luptători împotriva uniaţiei, pentru ca
apogeul acestei lupte să îl constituie răscoala lui Sofronie de la Cioara, cât şi pe plan politic.
Amintim aici memoriile lui Inochentie Micu şi ale Şcolii Ardelene, revoluţia de la 1848, totul
culminând cu Marea Unire de la 1918 .
Iată deci, pe scurt, ce au însemnat pentru Transilvania şi pentru români în general
acţiunile concertate ale Imperiului Habsburgic şi Bisericii Romano-Catolice: ruperea unităţii de
credinţă şi prin aceasta slăbirea unităţii de neam şi de gândire. Trebuie menţionat însă, că, deşi s-a
urmărit ruperea acestei unităţi de gândire, a unităţii naţionale, nu s-a reuşit decât slăbirea acesteia,
căci, în momente de grea cumpănă, ortodocşi sau uniţi, românii s-au unit şi au luptat împreună
pentru realizarea idealurilor naţionale; care ar fi fost rezultatele acestei lupte, dacă românii
transilvăneni ar fi avut o singură «lege», pe cea strămoşească, nu vom putea şti niciodată. Putem
doar să ne imaginăm. Pentru a înţelege mai bine cele afirmate mai sus se cuvine făcut următorul
rezumat. Pentru realizarea dezbinării românilor ortodocşi transilvăneni au fost folosite toate
mijloacele, de la persuasiune şi ademenire, până la înşelăciune şi ameninţare. Se concepea
deocamdată o unire asemănătoare cu a rutenilor convertiţi în 1596, 1652, şi 1690-1691: uniţii îşi

37
păstrau ritul ortodox dar primeau cele 4 puncte stabilite de la sinodul de la Ferrara – Florenţa
(1438 –1439).
Mai întâi trebuia câştigată preoţimea prin avantaje materiale: egalitatea cu preoţimea
catolică, privilegiile şi veniturile acesteia. Făgăduinţele erau ademenitoare, deoarece preotul
aproape iobag, era ridicat la o stare privilegiată, toleratul era recunoscut între «naţiunile»
constituţionale. Începutul unirii s-ar fi făcut la un pretins sinod de la Alba-Iulia din 1697.
Acţiunea este înfăptuită de Atanasie Anghel într-un sinod întrunit la Alba –Iulia, în prezenţa a 38
de protopopi. Aceştia acceptau unirea dar cu condiţia să-şi păstreze obiceiurile şi ritul ortodox.
Protopopii acceptă unirea nu dintr-o nevoie spirituală, ci pentu a se bucura de privilegiile
clerului catolic. Diploma Leopoldină din 16 februarie 1699 legalizează unirea, ridicând preoţimea
unită la o situaţie egală cu preoţimea catolică. Reacţiunea împotriva unirii nu a întârziat să apară.
Clasele dominante nu doreau să acorde românilor drepturi mai mari decât cele avute până
atunci, deoarece pierdeau astfel importante surse de venituri din dubla exploatare: socială şi
naţională a poporului român. Se ridică, de asemenea, împotriva unirii: lumea ortodoxă,
mitropolitul şi domnul Ţării Româneşti, patriarhul Ierusalimului şi al Constantinopolului.
Cea mai mare împotrivire a venit însă chiar din partea românilor din Transilvania mai ales
a celor din regiunile sudice: braşovenii, făgărăşenii, sibienii, hunedorenii şi din alte părţi. Unirea
o făcuseră doar episcopul şi protopopii. O parte din preoţi şi popor nu erau de acord. Faţă de
această situaţie urmează alte presiuni din partea iezuiţilor: hirotonirea lui Atanasie la Viena, o
nouă diplomă cu data 13 martie 1701 prin care se asigura încă odată biserica, preoţimea şi
ţărănimea unită de privilegiile Bisericii şi ale credincioşilor catolici, dar şi îngrădirea acţiunilor
episcopului prin prezenţa unui «teolog» catolic la curtea sa. Noua diplomă care scotea poporul
român din situaţia de tolerat nu s-a aplicat niciodată în aceste puncte, ci doar în cele cu privire la
teologul iezuit care îşi îndeplinea misiunea în mijlocul «neînvăţaţilor».
Vom continua această prezentare cu evenimentele care au loc după 1989. Vom face, deci,
un pod peste timp pentru a înfăţişa lupta Bisericii Romano-Catolice împreună cu cea Greco-
Catolică împotriva Bisericii Ortodoxe Româneşti şi chiar a statului român .
Se reia astfel sub o altă formă situaţia din 1698–1701. Anul 1989, prin Decretul –Lege nr.
9 al Consiliului Frontului Salvării Naţionale care a abrogat Decretul nr.358/1948 a marcat
reactivarea fostei Biserici Greco-Catolice, unită cu Roma. Recunoaşterea ei prin Decretul
nr.126/1990 a adus cu sine o seamă de mutaţii. Pentru o mai bună înţelegere a evenimentelor să

38
detaliem. In 1948, la 1 octombrie, un număr de 36 de protopopi şi preoţi uniţi, delegaţi de 430 de
colegi de-ai lor, în frunte cu protopopul Traian Belaşcu, s-au întrunit la Cluj şi au hotărât
revenirea la Biserica Ortodoxă şi, de asemenea, desfacerea de sub tutela Romei. Două zile mai
târziu, la 3 octombrie, membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în frunte cu
patriarhul Justinian au primit o delegaţie a clerului greco-catolic, care i-a comunicat hotărârile
luate la Cluj.
La 21 octombrie 1948, a avut loc o mare Adunare Naţională Bisericească la Catedrala
Reîntregirii din Alba-Iulia, adunare la care au fost prezenţi toţi membrii Sfântului Sinod. S-a
consfinţit acum reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania. Sute de preoţi greco-
catolici au trecut la legea strămoşească luând cu ei şi păstoriţii lor. În felul acesta, actul ruşinos
din 1698–1701 a fost înlăturat. Toate aceste acţiuni religioase au fost consfinţite şi politic prin
Decretul nr. 358/1948 care prevedea desfiinţarea cultului greco-catolic prin revenirea adepţilor
lui la Biserica Ortodoxă strămoşească.
După revoluţia din 1989 însă, prin Decretul-Lege nr.9/1989 al Consiliului Frontului
Salvării Naţionale a fost abrogat Decretul nr. 358/1948. Prin Decretul papal nr. 1540/1990,
Vaticanul a numit episcopi pe seama fostelor eparhii greco-catolice dinainte de 1948,
reconstituind Biserica Unită cu Roma, sub denumirea de «Biserica Catolică Orientală de rit
bizantin». Aceasta şi-a afirmat de îndată pretenţia restituirii «in integrum» a locaşurilor de cult
cu bunurile aferente. În acest scop, a lansat o seamă de atacuri prin presă, radio, televiziune,
procedând şi la ocuparea prin forţă a unor biserici foste greco-catolice. Biserica Ortodoxă
Română a chemat în repetate rânduri la înţelegere, dialog, pace. S-a arătat că pretenţia
de «restitutio in integrum» este nerealistă, nedreaptă şi creatoare de tensiuni. S-a ajuns astfel la
întrunirea de la Palatul Parlamentului a ierarhilor celor două biserici, întrunire care a condus la
promulgarea Decretului nr.126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Greco-Catolică,
Unită cu Roma. Acest act normativ prevede rezolvarea tuturor diferendurilor dintre cele două
culte prin dialog, prin comisii mixte create în acest scop.
Ignorând hotărârile de mai sus, Biserica Catolică Orientală de rit bizantin a continuat să
atace în mass-media atât Biserica Ortodoxă Română cât şi ierarhii ortodocşi. Parohiile ortodoxe
au fost hărţuite prin procese civile sau prin proiecte legislative privind retrocedarea fostelor
biserici greco-catolice. Aceste acţiuni ale Bisericii Catolice Orientale de rit bizantin denotă
nostalgia anilor 1929–1948, ani în care Concordatul dintre Statul Vatican şi România asigura

39
acesteia un statut privilegiat, încălcând legea cultelor, Constituţia şi principiul egalităţii cultelor
religioase. Deşi continuă să activeze fără nici un statut de organizare şi funcţionare, obligatoriu în
conformitate cu prevederile Constituţiei şi a Legii cultelor, Biserica Catolică Orientală de rit
bizantin se plânge la toate forurile naţionale şi internaţionale că este persecutată, sperând de fapt
în reactualizarea Concordatului.
Pentru a întelege mai bine ce reprezintă Biserica Catolică Orientală de rit bizantin vom
prezenta rezultatele recensământului din 1992:
 Biserica Catolică Orientală număra în 1992, în ianuarie, 228.317 de credincioşi
adică 1% din populaţia ţării;
 are 5 eparhii şi 7 episcopi, 389 de preoţi şi 5 instituţii de învăţămănt
preuniversitar ( seminarii teologice), 4 facultăţi de Teologie;
 de asemenea, are 212 locaşuri de cult, din care 2 catedrale şi 25 de biserici
cedate prin înţelegere de Biserica Ortodoxă Română; 56 de biserici obţinute prin ocupare forţată,
42 de biserici construite, alte 63 de spaţii amenajate în diferite clădiri, 19 biserici în care, prin
înţelegere se slujeşte alternativ.
Iată deci, ce patrimoniu are Biserica Catolică Orientală de rit bizantin pentru 1%
credincioşi din populaţia acestei ţări. Ne punem întrebarea : pentru 87% câţi are Biserica
Ortodoxă Română câţi ierarhi, câte şcoli, biserici, etc. ar trebui să existe? Este oare Biserica
Catolică de rit bizantin persecutată aşa cum susţin adepţii ei? Datele de mai sus arată că,
dimpotrivă, este mult mai favorizată decât Biserica Ortodoxă Română.
În cele ce urmează vom face o trecere în revistă a rezultatelor dialogului teologic dintre
ortodocşi şi catolici, dialog început în 1980 şi continuat şi astăzi, cu accent asupra celei de-a VII-
a sesiuni plenare întrunită la Balamand, Liban între 17-24 iunie 1993.
În 1980, după pregătiri prealabile, Biserica Otrodoxă şi Biserica Romano-Catolică au
hotărât să înceapă un dialog teologic bilateral pentru refacerea unităţii rupte în anul 1054. Au fost
anulate anatemele reciproce, cele două Biserici recunoscându-se ca Biserici-surori.
Conferinţele pan-ortodoxe de la Rhodos şi Conciliul II Vatican, au deschis drumri pline
de speranţe. S-a creat o Comisie mixtă internaţională de dialog teologic între Ortodoxie şi
Catolicism, alcătuită din 28 de ortodocşi (câte doi din fiecare Biserică) şi tot atâţia catolici. Până
la Conferinţa de la Balamand au avut loc mai multe întruniri bilaterale al căror rezultat a fost
rezolvarea unor divergenţe şi ajungerea la vederi comune sau apropiate (ex. tainele de iniţiere:

40
botez, mirungere, euharistie). În acest sens merită amintite ca exemple întâlnirile de la Bari
(Italia) din 1986 şi 1987 sau cea de la Freising (Germania) din iunie 1990.
La 17 iunie, a început la Balamand cea de-a VII-a sesiune plenară a comisiei mixte
internaţionale pentru dialog teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică. Timp
de mai multe zile, s-a discutat problema implicării în dialog a Bisericilor Catolice Orientale (foste
greco-catolice). S-a pus întrebarea dacă aceste Biserici fac bine dialogului, dacă fac rău, adică
dacă îl ajută sau îl pun în pericol. De asemenea, s-a pus problema locului pe care îl ocupă aceste
Biserici în catolicism: sunt catolice ori sunt Biserici aparte? S-a stabilit de la început că în dialog
sunt implicate două Biserici: Ortodoxă şi Catolică, uniţii fiind înglobaţi în catolicism. Această
părere a fost susţinută de Biserica Romano-Catolică şi acceptată şi de Bisericile Unite.
Prima concluzie la care s-a ajuns şi a fost fixată în scris la Balamand a fost
următoarea: «uniatismul nu mai poate constitui model şi metodă de unire între cele două Biserici
şi trebuie căutate împreună alte metode de realizare a unităţii Bisericilor». S-a declarat că Roma a
abandonat vechea pretenţie că unitatea se va putea reface numai prin «întoarcerea tuturor la
catolicism», metodă ilustrată în trecut prin uniatism dar socotită acum greşită.
Aşadar, la Balamand s-a pornit cu onestitate şi optimism. In baza comuniunii cu Biserica
Romano-Catolică, Bisericilor Catolice-Orientale li s-a recunoscut dreptul de existenţă, acest
drept intrând în cadrul legislaţei mondiale privitoare la drepturile omului. Fiind rezultatul unei
metode greşite de refacere a unităţii, Bisericile Catolice-Orientale nu mai pot exista aparte, ci
doar în sânul Bisericii Romano Catolice.
S-a stabilit, de asemenea, ca în relaţiile Ortodoxe –Unite să se pornească de la realităţile
de astăzi şi nu de la situaţii imaginare sau imaginate. Spre exemplu, numărul credincioşilor uniţi
din Transilvania de azi nu mai este acelaşi cu cel din 1948. Nu există 2.000.000 de uniţi ci
228.337 aşa cum arată recensământul din 1992 .
De asemenea, s-a convenit ca toate litigiile să se rezolve între Biserici, prin Comisii mixte
paritare şi nu prin apelul la autorităţile civile, mai ales în problema restituirii bisericilor şi caselor
parohiale. Intervenţiile la Guvern şi Parlament trebuie sistate. Principiul «restitutio in integrum» a
fost părăsit. Ca o concluzie, putem afirma deci că Biserica fostă Greco-Catolică de la 1700 nu
mai există. Uniţii au primit şi ţin nu numai cele 4 puncte negociate atunci, ci şi toate dogmele
catolice proclamate după 1700, de pildă cele ale Conciliului I Vatican din anul 1870 şi altele mai

41
noi. De altfel, Roma însăşi îi consideră în întregime catolici, numeşte episcopi, Papa îi cheamă
pentru a le cere rapoarte şi a le da dispoziţii, etc.
Noi, ortodocşii, dorim continuarea dialogului pentru restabilirea unităţii creştine. Lumea
trebuie să cunoască adevărata faţă a lucrurilor. Numai aşa se va putea ajunge la înţelegere. Este
de la sine înţeles că a numi pe cineva catolic nu înseamnă a-l învinovăţi sau a-l ofensa. De ce să
se simtă cineva ofensat când e numit catolic? Şi dacă cineva e catolic, de ce să-i fie ruşine s-o
spună sau de ce s-o ascundă cum fac unii, sau de ce să se prezinte drept altceva, de pildă
ortodoxo-catolici (greco-catolici), când doar ritul e bizantin iar doctrina e pur catolică ? Acestea
sunt hotărârile luate la Balamand. Sunt ele astăzi puse în practică de Biserica Catolică Orientală
de rit bizantin din Transilvania? Să vedem.
Biserica Catolică Orientală de rit bizantin din Transilvania, prin reprezentanţii ei de frunte
apare în ziare, la televiziune şi la radio strigând sus şi tare că ei sunt greco-catolici, nici vorbă să
amintească de numele de catolici-orientali. Ce face Papa şi Biserica Romei în această privinţă? Îi
sprijină tacit şi nu întreprinde nici o măsură pentru ca supuşii lor din Transilvania să recunoască
hotărârile de la Balamand. Dar catolicii orientali din Transilvania nu se opresc doar aici . Afirmă
sus şi tare că sunt persecutaţi şi discriminaţi. Că nu le sunt date bisericile pentru ca milioanele lor
de credinciosi!!! (nu 228.337) să poată să aibă lăcaşuri de cult unde să se roage. Au uitat repede
că la Balamand s-a stabilit ca în relaţiile dintre ortodocşi şi uniţi să se plece de la realităţile de
astăzi nu să se imagineze situaţii fictive, imaginare sau de domeniul trecutului.
Dar Biserica Catolică Orientală nu se opreşte aici cu atacurile la Biserica Ortodoxă
Romanească. Deşi s-a convenit ca orice litigiu între ortodocşi şi uniţi să se rezolve prin comisii
mixte paritare nu prin apelul la autorităţile civile, mai ales în problema restituirii bisericilor şi
caselor parohiale, tribunalele sunt luate cu asalt de juriştii angajaţi de Biserica Catolică Orientală
care nu precupeţesc nici un efort pentru « cucerirea » unei noi biserici ortodoxe. Ba s-a încercat şi
obţinerea sprijinului Parlamentului prin fel de fel de proiecte de lege menite să « restituie »
bisericile în care astăzi se roagă mii de ortodocşi. Nu s-au mulţumit însă numai cu atât. Au apelat
şi la alte metode. Un exemplu concludent în acest sens îl constituie evenimentele petrecute la
biserica «Schimbarea la Faţă» din Cluj în martie 1998, când uniţii au ocupat forţat lăcaşul de cult
ortodox în care se adunau credincioşii celor 4 parohii ortodoxe din centrul Clujului. Chiar dacă a
fost biserică unită până în 1948, acest lucru nu dădea dreptul catolicilor orientali să profaneze
biserica, să intre prin forţă fără să aştepte termenele legale prevăzute de procesul dorit de ei, după

42
ce Mitropolia de Blaj a refuzat în termeni fără echivoc propunerea de dialog făcută de Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane la începutul anului 1998 .
Principiul «restitutio in integrum», deşi condamnat la Balamand, este prioritar şi astăzi în
sânul Bisericii Catolice Orientale. În ciuda acestui act ruşinos, barbar, tot Biserica Catolică
Orientală de rit bizantin se consideră nedreptăţită. Comunicatul Monseniorului George Guţiu,
arhiepiscop de Cluj-Gherla publicat în ziarul Matinal Express din 14-15 martie 1998, în care îi
face vinovaţi de cele petrecute la biserica «Schimbarea la Faţă» din Cluj pe elevii seminarişti,
este o dovadă a lipsei de scrupule ce-i caracterizează pe uniţi. Exemplele de felul acesta sunt
nenumărate din păcate iar cei ce pozează în persecutaţi sunt tot uniţii. Zeci de mii de credincioşi
ortodocşi au rămas, în anii ’90, fără lăcaş de cult în timp ce câteva sute de uniţi deţineau trei
biserici în centrul Clujului. (Ortodocşii, 80% din populaţia oraşului nu deţineau decât o singură
biserică şi anume catedrala care nu are statut de biserică parohială).
În încheierea acestui studiu se cuvine să amintim cuvintele preotului polonez Waclaw
Hryniewicz, profesor la Universitatea Catolică din Lublin şi membru al comisiei mixte de dialog
teologic, care i-a îndemnat pe uniţi (greco-catolici) să reexamineze ei înşişi uniatismul şi să se
deschidă spre un dialog sincer cu Ortodoxia: «Noi trebuie să luăm în considerare, printr-o
atitudine critică, nu atât persoanele, cât mai ales metodele şi să recunoaştem că uniatismul nu v-a
fi niciodată un model pentru reunificarea Bisericilor. Greco-catolicii au dreptul de a exista dar ei
trebuie să ia în considerare poziţia celor două părţi, pentru că, dacă discuţiile asupra acestei
probleme se vor împotmoli din nou, vor trebui decenii pentru a le mai putea relua ceea ce ar duce
la o situaţie foarte gravă».
Într-adevăr, situaţia este dramatică. Lumea vorbeşte de desfiinţarea graniţelor de
comuniune, înţelegere, ecumenicitate, etc. iar în Transilvania doi fraţi buni se luptă între ei. Nu
trebuie uitate astăzi, la început de nou mileniu, cuvintele marelui teolog Dumitru Stăniloae: «Dar
atunci cum rămâne cu ecumenicitatea crestinismului? Există două feluri de ecumenicităţi. Există
o ecumenicitate egală cu uniformitatea. În sensul acesta, ecumenic e tezaurul credinţei şi harul,
privite în sine; ecumenic în sensul acesta e creştinismul considerat ca un sistem de idei şi puteri
duhovniceşti de sine stătător distinct de modelele pe care le produce în fiecare ins sau naţiune. Şi
există o ecumenicitate înţeleasă ca o simfonie, ca un câmp de flori stropit cu aceeaşi ploaie,
încălzit de acelaşi soare, îngrijit de acelaşi grădinar. Aceasta este ecumenicitatea creştinismului
considerat ca viaţă, ca relaţie vie dintre om şi Dumnezeu».

43
Oricât de mult va dori cineva să nege, greco-catolicii au fost şi sunt fraţii românilor
ortodocşi din Transilvania. Din păcate odată cu trecerea timpului şi a atâtor necazuri şi greutăţi
uniţii nu s-au apropiat de fraţii lor, ci s-au depărtat ajungând ca astăzi să se urască atât de mult
încât ecumenicitatea înţeleasă ca o simfonie, ca un câmp de flori udat de aceeaşi ploaie, aşa cum
o vedea părintele Stăniloae, să nu mai reprezinte nimic pentru ei. «Aţi devenit instrumentul
predilect al ateismului şi cu toate că faceţi apel obsedant la românismul Şcolii Ardelene, nu vă
jenaţi să contribuiţi masiv la denigrarea Ortodoxiei Naţionale. La trei sute de ani după unirea cu
Roma sunteţi o unealtă, un mijloc de a atinge prin argumentaţie religioasă scopuri meschine de
putere. În urmă cu trei sute de ani era interesul Imperiului Habsburgic de a contrapune nobilimii
maghiare protestante masa greco-catolicilor români. La 1948 va fi fost interesul advers, al
comuniştilor, cel care va duce la desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice. Acum, după ce aţi revenit
la lumina istoriei, care vă este interesul?».
Post scriptum: această întrebare nu este adresată maselor de credincioşi simpli ai Bisericii
Catolice Orientale de rit bizantin, care îşi urmează păstorii, ci este adresată conducătorilor lor
care din umbră se încăpăţânează să lupte împotriva Bisericii şi a Statului Naţional Român, ca
instituţii Unitare şi Indivizibile.

Bibliografie:
Abrudan, Dumitru, Preocupări privind problema uniatismului, în „Telegraful român”, nr.
29-32/1-15, septembrie 2000;
Iorga, Nicolae, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Bucureşti,
1932, p. 20-35;
Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, ediţia a 3-a, Iaşi
2006, p. 253-278;
Plămădeală, Antonie, Uniatismul, metoda de unire din trecut şi căutarea actuală a
deplinei comuniuni, Documentul de la Balamand, text şi comentariu-, Sibiu 1993;
Popescu, Sergiu, Biserica Greco-Catolică. O identitate ascunsă, în „Almanah Bisericesc
2002”, Editura Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, Slobozia, 2002, p. 183-195;
Stăniloae, Dumitru, Ortodoxie si Românism, Sibiu 1939;

44
Sem. II, curs 7

Lupta clerului şi a credincioşilor transilvăneni pentru apărarea Ortodoxiei


în secolul al XVIII-lea

Încă din timpul în care Atanasie Anghel se afla la Viena, Pater Ianoş, epitropul
Mitropoliei, i-a adresat lui Atanasie o lungă scrisoare mustrându-l pentru încălcarea jurământului
făcut la Bucureşti. Cel mai vehement protest l-au înaintat însă credincioşii din Şcheii Braşovului,
care-i scriu lui Atanasie că „noi papistaşi morţi, iar vii nu vom fii… gata suntem sângele să ni se
verse, decât legea părinţilor să perdem”.
În cursul aceluiaşi an (1701) au protestat şi românii din Ţara Făgăraşului, din Hunedoara
şi din alte părţi, încât Atanasie a fost nevoit să îngăduie credincioşilor braşoveni, făgărăşeni şi
hunedoreni să rămână în vechea credinţă, cu condiţia de a nu lucra împotriva Unirii şi de a-i plăti
obişnuita dare. La începutul lunii septembrie 1701, nobilul Gavriil din Ţagul Mare (jud. Bistriţa
Năsăud) a prezentat un memoriu Guvernului Transilvaniei în numele credincioşilor din Alba
Iulia, revoltați că uniţii le luaseră cele două biserici din oraş. Din cauza continuării protestelor,
Gavriil împreună cu alţi credincioşi au fost arestaţi şi închişi la Sibiu, fiind eliberați abia în 1706.
Mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei a adus la cunoştinţa Patriarhiei ecumenice,
dezbinarea făcută de Atanasie în Transilvania, iar patriarhului Calinic al II-lea și Sinodul său l-au
anatematizat pe Atanasie, la 5 august 1701. Mitropolitul Teodosie, sperând în întoarcerea lui
Atanasie, nu i-a transmis imediat sentinţa patriarhului ecumenic, ci abia în anul următor,
mustrându-l și el pentru părăsirea legii strămoșești și încălcarea jurământului.
În 1702, patriarhul Dositei al Ierusalimului şi mitropolitul Teodosie au adresat o scrisoare
românilor ortodocşi din Braşov, Sibiu şi din alte părţi, prin care îi înştiinţau că l-au anatematizat
pe Atanasie, îndemnându-i să rupă orice legătură cu el; se încerca astfel readucerea la dreapta
credinţă a celor amăgiţi de iezuiţi şi de Atanasie. Credincioşii din aceste părţi au intrat sub
oblăduirea duhovnicească a mitropoliţilor Ungrovlahiei, iar în perioada în care Oltenia a intrat în
imperiul Austriac (1718-1739), episcopii de Râmnic au fost cei care s-au îngrijit de viaţa lor
duhovnicească.

45
Consecinţele dezbinării naţionale
1. Politice:
- prin împărţirea în două tabere a românilor din Transilvania s-a slăbit puterea de rezistenţă la
presiunea politică (divide et impera);
- uniaţia a creat două categorii de români: unii relativ privilegiaţi (mai ales clericii greco-catolici),
alţii tot mai oropsiţi şi apăsaţi, persecutaţi pentru perseverarea lor în „schismă”;
- românilor ortodocşi li s-au interzis legăturile cu fraţii lor din Ţara Românească;
- prin uniaţie se urmărea catolicizarea românilor şi ruperea lor de la sânul Bisericii şi al ţării.
2. Religioase:
- a fost o crudă deziluzie şi mare pagubă sufletească pentru poporul român;
- a stricat unitatea sufletească, a împărţit şi a învrăjbit neamul românesc din Transilvania;
- românii ortodocşi au rămas fără ierarh şi au fost nevoiţi să se adreseze ierarhilor sârbi din Banat;
- distrugerea multor biserici şi mănăstiri de generalul Bucow şi încetarea activităţii tipografiei
mitropolitane de la Alba Iulia;
- influenţa papei în ţara noastră şi după 1918 prin Biserica Greco-Catolică şi prin Concordat în
detrimentul Bisericii Ortodoxe Române, fapt ce a condus la tensiuni.
Reacţiile potrivnice la Unirea cu Roma au fost foarte prompte, complexe şi ferme
desfăşurându-se în două etape:
- prima etapă a avut loc în preajma semnării actului de unire (au protestat printre alții epitropul
mitropoliei Pater Ianoş şi nobilul Gavril din Ţagul Mare.
- cea de-a doua etapă, de mai mare amploare, a început în 1744 odată cu venirea în Transilvania a
călugărului Visarion Sarai.
Acest călugăr simplu, consumat de asceză, cu chip de sfânt, vizitator al locurilor Sfinte de
la Ierusalim şi Athos, întărit cu autoritatea patriarhului sârb Arsenie de la Carloviţ (avea la el un
paşaport în limba sârbă şi o scrisoare de recomandare), s-a născut în 1714 la Maidan în Bosnia,
fiind călugărit în 1732. S-a stabilit în 1737 la Mănăstirea Pakra din Slovenia, unde este hirotonit
în 1739. Între 1740-1742, a călătorit la Muntele Athos, la Veneţia şi la locurile Sfinte.
Cunoscându-i calităţile, patriarhul Arsenie a IV-lea i-a propus să meargă în Transilvania. A sosit
în Banat, cu aprobarea Bisericii Sârbe, la începutul lunii ianuarie 1744. În drumul său a trecut pe
la Carloviţ unde vizitează pe patriarhul sârb, apoi a trecut pe la Timişoara şi Lipova unde a ridicat

46
o cruce pe colina din apropierea oraşului. De acolo a vorbit celor veniţi la obişnuitele târguri.
Predica lui era simplă, mustrând pe cei care denigraseră Biserica Ortodoxă, dar şi pe cei care
acceptaseră să-şi părăsească credinţa strămoşească.
Pretutindeni, Visarion era întâmpinat de mulţimi mari de oameni, fiind trase clopotele la
sosirea lui. Plecat de la Lipova, Visarion a trecut prin Dobra, Deva, Orăştie, Sălişte, ajungând
până la Sibiu; peste tot călugărul s-a bucurat de o primire princiară. Mulţimi imense alergau din
toate părţile să-l vadă şi mai ales să-i asculte cuvintele.
Fiind valah din sânul românilor din Bosnia, Visarion vorbea în limba română. Ca urmare
a tulburărilor produse de predica sa, autorităţile au ordonat, la 27 mai 1744, arestarea fără zgomot
a lui Visarion şi trimiterea lui peste graniţă. Astfel, în apropiere de Sibiu a fost arestat împreună
cu însoţitorii săi din Banat şi interogat pentru a se afla de ce a venit şi cine l-a trimis în
Transilvania. Pentru că avea asupra lui paşaportul dat de patriarhul sârb Arsenie, era suspectat de
a fi purtătorul unor interese sârbeşti în Transilvania. Visarion a mărturisit însă că nu vrea decât să
aducă la dreaptă credinţă „oile cele rătăcite”. Autorităţile nu au putut să-i găsească nici o ostilitate
faţă de Unire, deşi în predicile sale zugrăvise Uniația în culorile cele mai sumbre. A fost ţinut mai
multe săptămâni la Sibiu, iar apoi trimis în secret la Viena, unde i s-a pierdut orice urmă. Reuşise
însă să trezească conştiinţa religioasă printre ţăranii din sudul Transilvaniei.
Se pare că Visarion a ajuns şi în Italia pentru a-l dezvinovăţi pe episcopul unit Inochentie
Micu (Klein) că el l-ar fi chemat în sudul Transilvaniei. Deşi din răspunsurile lui Visarion la
interogatoriu nu rezulta nici un amestec al bisericii sârbe, Consiliul de război din Sibiu a adresat o
scrisoare patriarhului Arsenie, în care îi cerea să justifice trimiterea lui Visarion în Transilvania.
Patriarhul a fost întrebat cu ce scop i-a dat paşaport şi scrisoare de recomandare şi dacă vor mai
veni şi alţii cu aceeaşi misiune. Era rugat cu fermitate să răspundă, altminteri risca să cadă în
dizgraţia reginei. Ierarhul sârb a răspuns abia două luni mai târziu (la 26 august), timp în care a
fost informat de cele petrecute cu Visarion. A recunoscut că i-a dat paşaport şi scrisoare de
recomandare, dar nu i-a dat rol de misionar. Visarion a predicat ca să apere credinţa ortodoxă, nu
ca să convertească pe alţii. De asemenea, cerea să-i fie trimis călugărul la Carloviţ pentru a-l
judeca el, dar mai cerea să fie pedepsiţi şi uniţii (greco-catolicii), care îi ascultaseră predica,
încălcând astfel dispoziţiile Consiliului de război.
Impresia lăsată de predicile lui Visarion asupra populaţiei rurale a fost una de şoc. Ţăranii
susţineau că abia acum aflaseră despre Unirea cu Biserica Romei. Frica lor a devenit de

47
necontrolat atunci când li s-a spus că toţi cei botezaţi, căsătoriţi sau îngropaţi de un preot unit
sunt aruncaţi în focurile iadului. Au resimţit o uşurare imensă atunci când Visarion le-a promis că
vor fi iertaţi dacă se vor întoarce în sânul Bisericii Ortodoxe.
Lupta împotriva uniaţiei, începută de Visarion, a fost continuată de mai mulţi clerici şi
credincioşi transilvăneni:
Nicolae Oprea. Numit şi Miclăuş, era cioban din Săliştea Sibiului. Deşi avea puţină
învăţătură, a avut curajul să înfrunte teroarea stăpânirii habsburgice călătorind de trei ori la Viena
pentru a înfăţişa curţii imperiale plângerile românilor transilvăneni persecutaţi pentru credinţă şi
obligaţi să primească uniaţia. După mişcarea provocată de Visarion Sarai, credincioşii de prin
satele transilvănene au început să alunge preoţii uniţi. Drept urmare autorităţile au început
arestările în rândul ţăranilor revoltaţi. Nemulţumiţi de această situaţie, ţăranii din Sălişte au trimis
la Viena pe Oprea Miclăuș, pentru a cere în numele credincioşilor din mai multe localităţi
libertate de credinţă în Transilvania. Cu Oprea Miclaus a plecat şi Ioan Oancea din Făgăraş care
ducea o plângere în numele credincioşilor de acolo.
Întors acasă, Nicolae Oprea şi-a înştiinţat sătenii că cererile lor au fost rezolvate. În
preajma Crăciunului din 1748, aproximativ 100 de ţărani au mers înaintea guvernatorului
Transilvaniei, la Sibiu, cerând să se publice hotărârea împărătesei în legătură cu libertatea de
credinţă. Nu s-a făcut nimic, ba mai mult, după o săptămână a fost arestat Ioan Oancea şi un
ţăran, Nicolae Oprea fiind nevoit să fugă. De asemenea, ca represalii au fost arestaţi opt preoţi şi
au fost aşezate două companii militare de soldaţi austrieci, care aveau misiunea de a obliga pe
credincioşi să treacă la uniaţie, în caz contrar aceştia fiind condamnaţi.
Ca urmare, în 1749, o nouă delegaţie formată din cinci ciobani conduşi de Nicolae Oprea
ajungea la Viena înaintând curţi imperiale două petiţii. De teama autorităţilor, Nicolae Oprea nu
s-a mai întors în satul său, rămânând în Banat. Pentru că plângerile lor nu au fost rezolvate, la
începutul lui 1752 mai mulţi preoţi şi credincioşi au întocmit un alt memoriu, cerând un episcop
ortodox şi libertate de credinţă. Oprea Miclăuş şi preotul Ioan Oancea din Banat au fost
însărcinaţi să ducă memoriul la Viena. Au fost primiţi de împărăteasa Maria Tereza şi de
cancelarul Austriei. Au fost interogaţi la 14 aprilie 1752, fiind apoi aruncaţi în închisoarea
Kufstein. Nu se mai cunosc foarte multe date despre cei doi. În 1756, autorităţile de la Viena
sesizau pe cele din Transilvania că unul dintre cei doi evadase (nu se preciza care). Cert este că

48
niciunul nu a mai ajuns acasă. Probabil, cei doi au murit în închisoare, dându-şi viaţa pentru
credinţa strămoşească.
Preotul Moise Măcinic. Era din Sibiel, sat aşezat în mărginimea Sibiului. Din
răspunsurile date de el comisiei de anchetă în 1752, aflăm că a fost rugat de credincioşii din
Sibiel să plece la Bucureşti pentru a fi hirotonit. A primit taina preoţiei de la mitropolitul Neofit
Cretanul. La scurt timp, a fost arestat deoarece credincioşii se opuneau uniaţiei. A fost întemniţat
17 luni, fiind eliberat cu condiţia să renunţe la preoţie. A trăit o vreme ca simplu ţăran. Când
vicarul Petru Aron l-a chemat înaintea sa cerându-i să facă un nou jurământ, a fugit în Banat,
unde “a trăit şi s-a hrănit cu lucrul mâinilor sale”. În 1750, semnează un memoriu adresat
mitropolitului sârb de la Carloviț. În 1750 pleacă cu Nicolae Oprea şi cu alţi ţărani la Viena. Nu
mai avem alte informaţii despre el, cel mai probabil murind și el în închisoare.
Preotul Ioan din Galeş era originar tot din apropierea Sibiului, fiind hirotonit preot la
Bucureşti sau Râmnic. Într-un raport al uniţilor (greco-catolici) era menţionat în rândul celor care
se opuneau unirii cu Roma. Semnează, în 1750, memoriul înaintat mitropolitului sârb de la
Carloviț. În 1752, Ioan din Galeş şi alţi preoţi şi credincioşi merg în Banat pentru a duce preotului
Moise Măcinic şi ciobanului Nicolae Oprea un memoriu al românilor din sudul Transilvaniei spre
a fi prezentat împărătesei Maria Tereza. În 1756, episcopul Petru Pavel Aron de la Blaj cerea
luarea de măsuri împotriva preotului Ioan din Galeş. A fost arestat şi dus în lanţuri la Sibiu. Maria
Tereza a ordonat să fie dus pe ascuns în închisoarea cetăţii Deva, urmând să rămână acolo tot
restul vieţii. În anul următor a fost mutat la Graz, în Austria. Aici a fost vizitat, în 1776 de nişte
negustori braşoveni. Pentru că a refuzat să renunţe la ortodoxie a fost dus la Kufstein. În 1780, un
călugăr sârb din aceeași închisoare scria ţarinei Ecaterina a II-a a Rusiei că în fortăreaţa Kufstein
pătimea de 24 de ani şi preotul român Ioan din Galeş pentru vina de a fi ortodox. A murit, ca și
alți conaționali de-ai săi, în temuta închisoare austriacă.
Ieromonahul Sofronie de la Cioara. Lupta începută de călugărul Visarion şi continuată
de mulţi preoţi şi credincioşi a determinat Curtea de la Viena să dea, la 13 iunie 1759, un edict de
toleranţă religioasă. Potrivit acestuia, ortodocșii erau obligaţi să restituie bisericile luate în ultimi
ani şi să nu mai ocupe cu forţa biserici unite. De asemenea, proprietăţile bisericeşti dăruite de un
principe sau de un particular pentru întrebuinţarea preoţilor uniţi trebuiau să fie restituite. Preoţii
uniţi trebuiau să fie lăsaţi să-și desfăşoare activitatea, fără îndemnuri ale ortodocșilor de părăsire
a uniaţiei. Mai mult decât atât, “mincinoşii” care vor veni din afară să critice uniaţia, urmau să fie

49
denunţaţi autorităţilor. În acest decret nu se vorbea nimic de reînființarea ierarhiei ortodoxe şi se
făcea o singură menţiune favorabilă ortodoxiei: episcopul unit nu mai avea voie să persecute
preoţi care nu primeau unirea. Pentru că decretul nu şi-a atins scopul, s-a propus anularea lui din
dorinţa de a putea fi făcute şi pe mai departe presiuni asupra ortodocșilor. Regina a publicat o
proclamaţie prin care 150 de localităţi trebuiau să restituie bisericile cultului unit, acestea fiind
tocmai acelea în care Ortodoxia se regrupase şi se reorganizase. În acest context apare
ieromonahul Sofronie de la Cioara, originar din părţile Hunedoarei, dintr-o familie preoţească, el
fiind preot de mir în satul Cioara. A trecut în Ţara Românească şi a fost călugărit la Cozia. Întors
în Ardeal, ridică un schit pe care însă autoritățile îl demolează. În 1759 merge la Corloviț, fiind
încurajat de mitropolitul sârb de acolo să înceapă lupta împotriva uniaţiei. În octombrie 1759,
Sofronie cere locuitorilor din Brad să ia cheile bisericii de la preoţii uniţi. Cutreieră apoi mare
parte din comitatul Hunedoarei. Înainte de Crăciun este prins şi întemniţat la Bobâlna, fiind însă
eliberat de 600 de oameni din Zarand. Se instalează în munţii Apuseni ţinând ample adunări,
îndemnând preoţii şi credincioşii să păstreze credinţa ortodoxă. Organizează un fel de stat major
trimiţând emisari peste tot pentru a ridica poporul.
Paralel cu misiunea sa se desfăşura o alta sub conducerea protopopului Ioan Piuariu din
Sadu care fiind prins din ordinul episcopului unit Petru Pavel a fost tuns în piaţa din Sibiu
devenind “Popa Tunsu”; a fost închis şi eliberat după mai mulţi ani.
Aceste mişcări, mai ales cea condusă de Sofronie, au alertat autorităţile, care au trimis un
ofițer maghiar să-l aresteze pe călugărul răsculat. Planul lor a fost dejucat de 7.000 de români
care au atacat soldaţii ce-l escortau pe Sofronie. În august 1760, Sofronie a convocat un sinod
format din preoţi şi credincioşi redactând mai multe memorii către împărăteasă şi guvernul
transilvănean. Cerea episcop ortodox, restituirea bisericilor şi a proprietăţilor, eliberarea celor
închişi pentru credinţa ortodoxă şi libertate religioasă. Mişcarea iniţiată de el a cuprins întreaga
Transilvanie. În acest context, împărăteasa Maria Tereza a acceptat, în octombrie 1760,
înființarea unei comisii care să cerceteze plângerile românilor, promiţând că va elibera pe cei
arestaţi pentru credinţă.
Sofronie a continuat să organizeze şi să întărească Biserica Ortodoxă, convocând
“sinoade” şi întocmind memorii ce urmau să fie înaintate guvernului. Cel mai important “sinod” a
fost cel ținut la Alba-Iulia, punctul culminant al mişcării conduse de Sofronie. În urma activităţii
sale, zeci de sate au părăsit uniaţia. În aceste condiţii, în 1761, împărateasa Maria Tereza l-a

50
trimis în Transilvania pe generalul Adolf von Bucow în calitate de comandant al forţelor militare.
Tot atunci a venit şi episcopul sârb Dionisie Novacovici, primul ierarh ortodox de după
desființarea Mitropoliei Transilvaniei (1701).
Ameninţat de cavalerie şi infanterie, Sofronie a fost silit să ajungă la o înţelegere cu
Bucow, cu aceasta misiunea lui fiind încheiată. A trecut munţii în Ţara Românească, ajungând
egumen al schitului Robaia din Argeş. Nu cunoaştem unde a murit.
Generalul Bucow a întocmit o statistică a clerului şi credincioşilor romani uniţi și
ortodocși; cu toată lipsa de obiectivitate, din acest recensământ religios rezulta că în Transilvania
erau 2.250 de preoţi uniţi pentru 22.223 de familii şi 1.365 de preoţi ortodocși pentru 128.635 de
familii.
De asemenea erau 512 biserici unite şi 1.362 ortodoxe, cu acest prilej fiind alte 500 de
biserici uniţilor. Tot din iniţiativă sa, au fost arse aproape toate cele 200 de mănăstiri și schituri
din Transilvania, distrugându-se viaţa monahală. A înființat regimente de graniţă, oferind
ortodocșilor care treceau la uniaţie posibilitatea de a se înrola în aceste regimente cu unele
avantaje (scutiri de impozite și dijmă). Mii de credincioşi din sudul Transilvaniei au fost nevoiţi
să-şi părăsească locurile natale. Pe bună dreptate, Bucow poate fi numit întemeietor al Biserici
unite din Transilvania.
Încercări de apărare a Ortodoxiei s-au făcut şi prin deplasarea unor clerici transilvăneni la
curtea ţarinei Ecaterina a II-a a Rusiei; amintim aici pe Nicolae Pop din Balomir, fost vicar al
episcopului unit Petru Pavel Aron și pe ieromonarhul Nicodim care ceruse iniţial audienţă la
Viena; temându-se să nu fie arestat, a fugit din capitala imperiului habsburgic și a căutat sprijin la
Sankt Petersburg.
Edictul de toleranţă. La 29 octombrie 1781, împăratul Iosif al II-lea a dat edictul de
toleranţă prin care se interzicea asuprirea cetăţenilor din imperiu pe motiv de credinţă. Se
îngăduia oricărei confesiuni, dacă avea 100 de familii, să-şi zidească o biserică, să întreţină preot
şi învăţător. Necatolicii nu mai erau obligaţi să ia parte la slujbele catolicilor, să le plătească
acestora taxe, fiind admisă și trecerea de la o credinţă la alta. În căsătorii, dacă tatăl era orthodox,
erau consideraţi ortodocși doar băieţii, iar dacă tatăl era unit, toți copiii erau uniţi.
În 1762, dându-şi seama că acest edict duce la desființarea uniaţiei, revine printr-un
rescript care reglementa trecerea la ortodoxie. Astfel cei care doreau să părăsească credinţa
catolică sau unită trebuiau să fie catehizaţi șase săptămâni plătind și o taxă. Nu erau luate în

51
seamă cererile comunităţilor, ci doar cele individuale. În ciuda acestor dispoziţii, în Ţara
Hategului s-a pornit o puternică mişcare de revenire la ortodoxie, tocmai acolo unde parohiile
fuseseră trecute cu forţa la uniaţie, în 1761. Disperat, episcopul unit a cerut sprijinul guvernului
pentru întoarcerea populaţiei la uniaţie. La 20 august 1782, împăratul Iosif al II-lea a dat o
“Patentă de unire” prin care dispunea că fiecare Biserică să rămână cu credincioşii pe care îi avea
şi să nu se mai facă prozelitism. De fapt, a fost vizată doar Biserica Ortodoxă deoarece ea nu
putea să-i primească pe cei care voiau să revină.
Începând cu primi ani ai secolului XIX-lea, s-au făcut încercări de reîntregire a Bisericii
româneşti din Transilvania; toate au fost sortite eșecului din cauza refuzului autorităţilor
habzburgice de a îngădui ca românii să se roage cu toții sub acoperișul unei singure Biserici: cea
ortodoxă strămoșească. Unirea celor două Biserici s-a putut face abia în 1948.
După Revoluţia din 1989, o mică parte din credincioşii uniţi de altă dată au înţeles să
reactualizeze Biserica Greco-Catolică, căutându-și şi în prezent o identitate.

52
Sem. II, curs 11

Monahismul în Ţara Românească şi Moldova în secolul al XVIII-lea.


Stareţul Paisie şi ucenicii săi

Este binecunoscut că, până în primii ani ai secolului al XVIII-lea (începutul domniilor
fanariote), mănăstirile româneşti au fost adevărate focare de cultură şi artă, în care se caligrafiau
manuscrise, se scriau cronici, se lucrau veşminte şi vase liturgice, se pregăteau tineri pentru
slujba de dieci la curtea domnească, de copişti şi de preoţi, dar, în acelaşi timp, erau şi lăcaşuri de
înaltă trăire duhovnicească. Cu timpul însă, această viaţă cultural-artistică şi duhovnicească a
început să decadă, cu precădere în mănăstirile pe care domnitorii români le închinaseră Locurilor
Sfinte. În secolul al XVIII-lea, Ţările Române (Moldova şi Ţara Românească) au intrat sub
cârmuire fanariotă. Această perioadă poate fi considerată una de regres în multe sectoare ale vieţii
(politice, sociale, economice, culturale şi bisericeşti); se constată totuşi o revigorare a vieţii
duhovniceşti în anumite mănăstiri româneşti. Această schimbare s-a petrecut, mai ales, sub
influenţa vieţii ascetice în unele mănăstiri ruseşti, influenţate la rândul lor de rânduielile
mitropolitului Dimitrie al Rostovului. Printre ucenicii acestuia s-a aflat şi episcopul Pahomie al
Romanului, ctitorul schitului Procov, de lângă mănăstirea Neamţ.
Un alt mare ascet şi călugăr cu viaţă îmbunătăţită a fost stareţul Vasile de la Poiana
Mărului. Acesta a trăit la mănăstirea Dălhăuţi – Vrancea (pe care a condus-o timp de cca 20 de
ani) şi la mănăstirea Poiana Mărului – în apropiere de Râmnicu Sărat. La aceasta din urmă a
ridicat o biserică şi chilii pentru el şi pentru o parte din părinţii de la Dălhăuţi. Pe lângă viaţa sa
duhovnicească – ascetică, stareţul Vasile s-a remarcat şi prin buna cunoaştere a scrierilor
patristice şi post-patristice din care a făcut anumite traduceri. A trecut la cele veşnice la 25 aprilie
1767, după ce ridicase pe o treaptă înaltă viaţa sihăstrească de la Poiana Mărului şi alte schituri
învecinate. În anul 2003, a fost canonizat de Sinodul B. O. R.

53
Stareţul Paisie s-a născut în oraşul Poltava din Ucraina (fapt pentru care se considera
malorusian). A primit la botez numele de Petru, fiind al unsprezecelea din cei doisprezece copii
ai preotului Ioan, slujitor al catedralei Adormirea din Poltava, şi al soţiei sale, Irina. Bunicul şi
străbunicul fuseseră tot preoţi în Poltava; multe din rudeniile sale au intrat în călugărie. La vârsta
de patru ani, a rămas orfan de tată, fiind crescut de mama sa şi de fratele său mai mare, Ioan,
preot la aceeaşi catedrală. A învăţat la şcoala parohială din localitate, iar după moartea fratelui s-a
înscris la Academia duhovnicească înfiinţată de Petru Movilă, la Kiev. A urmat aici numai
primele patru clase, retrăgându-se apoi (în anul 1740) la mănăstirea Liubeţki. După doar trei luni
pleacă la mănăstirea Medvedovski, unde, în anul 1741, este tuns rasofor, primind numele de
Platon. Din cauza faptului că această mănăstire se afla în părţile Ucrainei ocupate de regatul
polon catolic, viaţa călugărilor de aici era foarte grea. Persecutaţi de catolici, o parte din călugării
mănăstirii Medvedovski, printre care şi Platon, s-a refugiat la Lavra Pecerska din Kiev. Din
dorinţa unei vieţi mai înduhovnicite, în 1742, monahul Platon a trecut în Ţările Române,
aşezându-se la schiturile Dălhăuţi, Poiana Mărului, Trăisteni şi Cârnul. A avut astfel posibilitatea
să îl cunoască pe stareţul Vasile, dar şi pe alţi părinţi cu viaţă îmbunătăţită. După patru ani
petrecuţi aici, Platon pleacă la muntele Athos, unde, din cauza presiunilor otomane, mănăstirile se
găseau într-o stare de decădere şi ruină. Călugărul Platon s-a aşezat într-o chilie a mănăstirii
Pantocrator. Aici îl găseşte, în 1750, stareţul Vasile, care îl îmbracă în mantie şi îi dă numele de
Paisie. Ajungând pe o înaltă treaptă a stării morale, Paisie a început să fie preţuit de fraţii săi de
călugărie, iar în jurul său s-au strâns, treptat, mai mulţi ucenici. În anul 1756, simţindu-se nevoia
unui duhovnic, Paisie a fost hirotonit preot (ieromonah) şi duhovnic. Cum numărul fraţilor sporea
în permanenţă, Paisie s-a mutat împreună cu aceştia la un schit cu hramul Sfântul Ilie, ce ţinea tot
de mănăstirea Pantocrator. Au zidit aici o biserică, chilii şi alte clădiri necesare vieţii monahale.
Totuşi, în anul 1763, lipsa de spaţiu l-a determinat să plece împreună cu cei 64 de fraţi în Ţările
Române. După o scurtă trecere pe la schitul Vărzăreşti, Paisie a primit de la mitropolitul Gavriil
Callimachi mănăstirea Dragomirna, cu toate moşiile ei. Aproape pustie la venirea lui Paisie,
vechea ctitorie a lui Anastasie Crimca se umple treptat de noi vieţuitori români, ruşi şi ucraineni.
Stareţul Paisie a întocmit un îndreptar în 28 de puncte, cu felurite rânduieli privitoare la viaţa
călugărească de aici. Cerinţele de căpetenie erau viaţa de obşte, ascultarea, smerenia, sărăcia,
munca, slujbele după tipic, respectarea pravilei călugăreşti, mărturisirea gândurilor înaintea
duhovnicului, etc. Tot aici, Paisie s-a nevoit cu traducerea din lb. greacă în slavonă şi română a

54
scrierilor unor mari duhovnici ca Antonie cel Mare, Teodor Studitul, Isaia Pustnicul şi alţii. Pe
lângă aceste traduceri a întocmit şi o lucrare despre Rugăciunea minţii. De remarcat este faptul că
slujba şi cuvântările se ţineau atât în română, cât şi în slavonă. Din cauza ocupării Bucovinei de
către Imperiul Habsburgic, în anul 1775, îşi încheie activitatea începută la Dragomirna. Paisie şi
200 din cei 350 de fraţi ai mănăstirii s-au aşezat la Secu, unde au fost chemaţi de egumenul
Eftimie şi ceilalţi fraţi. S-a continuat aici aceeaşi rânduială de la Dragomirna. După patru ani
(1779), lui Paisie i s-a încredinţat egumenia mănăstirii Neamţ, cea mai veche vatră a
monahismului din Moldova. Vine aici cu o parte din fraţii de la Secu, zideşte noi chilii, întăreşte
rânduielile de la Athos, are grijă de cei nevoiaşi, ridică o casă de oaspeţi şi un spital, etc. La
Neamţ, numărul monahilor a ajuns la 700: moldoveni, munteni, transilvăneni, ruşi, ucraineni,
greci, bulgari, sârbi şi chiar necreştini trecuţi la Ortodoxie. Şi-a continuat opera de traducere a
scrierilor Sfinţilor Părinţi în română şi slavonă (din cca 300 manuscrise din timpul său, 40 îi
aparţin chiar lui Paisie). Se poate spune deci, că a format o mare şcoală de traducere din limba
greacă. Paisie a trimis călugări tineri la Academia "Sfântul Sava" din Bucureşti pentru a învăţa
limba greacă, iar Filocalia slavo-rusă a fost tradusă tot de Paisie şi ucenicii săi. În 1791, devine
arhimandrit al mănăstirii. Simţindu-şi sfârşitul aproape, a început să scrie autobiografia, care a
rămas însă neterminată, fiindcă în noiembrie 1794 trece la cele veşnice, şi este îngropat în
biserica mare a mănăstirii Neamţ. Rânduielile date de stareţul Paisie au avut o influenţă
binefăcătoare asupra multor mănăstiri şi schituri, nu numai din Ţara Românească, ci şi din Rusia.
Ucenicii săi s-au răspândit în toată lumea ortodoxă, ducând cu ei acelaşi duh de viaţă
călugărească. Peste 100 de mănăstiri ruseşti şi ucrainene s-au împărtăşit de duhul paisian.
Bineînţeles, influenţa cea mai puternică s-a resimţit în Moldova, mulţi dintre ucenicii săi
ajungând egumeni în mai multe mănăstiri moldoveneşti. Dintre cei mai de seamă îi consemnăm
pe: Visarion, Sofronie, Gherontie, Dorotei, Onoriu, Iachint, Platon şi alţii. În 1988, Sinodul
Bisericii Ortodoxe Ruse l-a trecut pe stareţul Paisie în rândul sfinţilor. Acelaşi lucru îl va face şi
Biserica Ortodoxă Română, patru ani mai târziu – 1992.
Stareţul Gheorghe de la Cernica şi Căldăruşani
Cel mai de seamă ucenic al lui Paisie care i-a făcut cunoscute învăţăturile sale în Ţara
Românească a fost stareţul Gheorghe. Era un transilvănean tânăr, trecut în Ţara Românească,
intrat în slujba unui arhiereu grec, fapt ce l-a ajutat să ajungă la Muntele Athos. Aici îl cunoaşte
pe Paisie, urmându-l la Dragomirna, Secu şi Neamţ. În 1781, mitropolitul Grigorie II al Ţării

55
Româneşti i-a încredinţat conducerea şi refacerea vieţii monahale de la mănăstirea Cernica.
Rămasă pustie peste 30 de ani, Cernica a fost revigorată de stareţul Gheorghe cu ajutoare primite
de la domnitor şi creştini. S-a început refacerea bisericii şi a chiliilor, dar şi ridicarea unei noi
vieţi duhovniceşti cu slujbe zilnice, ascultare, muncă, etc. În 1794, stareţului Gheorghe i s-a
încredinţat şi conducerea mănăstirii Căldăruşani, unde aduce o parte din călugării de la Cernica.
A îndrumat viaţa monahală din ambele mănăstiri până la moartea sa (decembrie 1806).
Consemnăm că, în 1785, şi-a întocmit şi o diată care reprezenta o frumoasă icoană a vieţii
duhovniceşti trăită de călugării români, la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Este vorba de învăţături
de care trebuie să ţină seamă monahii. Mulţi dintre cei veniţi la mănăstirea cârmuită de Paisie şi
Gheorghe erau originari din Transilvania şi-i depăşeau numeric pe moldoveni şi munteni. În felul
acesta, mişcarea de înnoire monahală a contribuit şi la întărirea conştiinţei unităţii de neam în
mănăstirile române cu viaţă de obşte. Dintre cei mai de seamă colaboratori şi ucenici ai stareţului
Gheorghe consemnăm pe ieromonahul Macarie (unul dintre marii cărturari ai secolului al XVIII-
lea) şi pe Sfântul Calinic de la Cernica.
Notăm că între ucenicii stareţului Gheorghe s-a numărat şi un fost rabin botezat şi
călugărit cunoscut sub numele de Neofit, autor a două catehisme şi a mai multor lucrări
moralizatoare, printre care şi „Înfruntarea iudeilor”. Trebuie remarcat şi faptul că ucenicii
stareţului Gheorghe au fost conduşi în munca lor de spiritul românesc, nu de cel grecesc (specific
secolului fanariot), şi nici de cel slavonesc, promovat de ucenicii ucraineni şi ruşi ai lui Paisie. În
2005, stareţul Gheorghe este canonizat de Sinodul B. O. R., fiind pomenit la 3 decembrie, ziua
trecerii la cele veşnice.

Bibliografie:
Păcurariu, Mircea, I.B.O.R., vol. II, ediţia a III-a, Iaşi, 2006, p. 490-497; Idem, Dicţionarul
teologilor români, ediţia a II-a, Bucureşti, 2002, p. 347-348; Niculae M. Popescu, 160 de ani de la
moartea lui Paisie Velicicovschi, în „Mitropolia Olteniei”, anul VII, 1955, nr. 1-2, p. 41-47;
Vicovan, Ion, I.B.O.R., vol. II, Iaşi, 2002, p. 102-115.

56

S-ar putea să vă placă și