DON QUIJOTE

Don Quijote este un hidalgo sărac din La Mancha, om cu mintea rătăcită din pricina lecturilor
insistente profilate pe un singur tip de cărţi: romanele cavalereşti; între care Amadis de Gaula
ocupă un loc de cinste. Astfel influenţat de lecturi, Don Quijote porneşte la drum ca un
adevărat cavaler, încălecând pe Rosinanta, o mârţoagă, alegându-şi nişte arme din carton şi
consacrându-şi faptele alesei inimii sale, Dulcineea din Toboso, de fapt o simplă ţărancă nu
prea frumoasa. În drumul său se opreşte mai întâi la un han unde îl ia pe hangiu drept
castellan. Întâlnind un ţăran ce-şi bătea servitorul legat de un copac, il oblige pe acesta să-l
dezlege şi să-i plătească simbria. Întâlneşte apoi nişte negustori cărora le cere să proclame pe
Dulcineea drept cea mai frumoasă doamnă din lume. Este însă grav bătut şi astfel trebuie să se
întoarcă acasă, îmbolnăvidu-se. Prietenii lui ştiu că responsabile pentru demenţa lui sunt
cărţile de aventuri, pe care hotărăsc să le ardă, cruţând doar doua: Dina de Montemayor si
Amadis de Gaula.

După însănătoşire, eroul hotărăşte să plece din nou, de această dată luându-şi un însoţitor, pe
Sancho Panza, pe care îl convinge să-i fie scutier. Ia nişte mori de vânt drept uriaşi, cu care
vrea să se bată, iar în trăsura pe care o însoţesc nişte călugări benedictini îşi închipuie că se
afla o prinţesă răpită. Pornind la atac împotriva convoiului, este din nou lovit.

Unor păstori care îl adăpostesc le ţine nişte discursuri despre vârsta de aur a omenirii, când
“mişcările iubitoare ale sufletului se arătau cu naivitate, fără ca cineva să caute a le pune într-
o lumină mai bună, prin ocolul meşteşugit al cuvintelor. Nu există înşelăciune, minciună şi
răutate, care să se amestece cu inima deschisă şi cu buna credinţă”.De la păstori află Don
Quijote de povestea lui Grisostomo, care îşi dăduse viaţa pentru a obţine iubirea frumoasei
păstoriţe Marcela. După ce pleacă de la păstori, cei doi sunt atacaţi de păzitorii unor iepe, din
pricina Rosinantei, care fusese atrasă de nechezatul acestora. O turmă de oi capătă în ochii
celor doi aspectul unei armate de duşmani, şi o atacă. Ciobanii îi bat din nou. Eliberează un
convoi de condamnaţi în lanţuri, convins că a reparat o nedreptate. Puşcăriaşii, în schimb, îi
atacă cu pietre, iar unul îi fură măgarul lui Sancho. Întâlnind pe bărbierul unui sat, îi iau
lighenaşul, pe care îl cred coiful unui vrednic cavaler, coif pe care Don Quijote hotărăşte să-l
poarte ca pe un trofeu de cinste.

În Sierra Morena află pe nefericitul Cardenio, nebun din pricina unei iubiri neîmpărtăşite. Pe
malul unei ape o descoperă pe Dorothea, iubita lui Fernando. Dorothea îi povesteşte lui Don
Quijote de Lucinda, iubita răpită a lui Cardenio. Ajunşi la un han, Don Quijote şi Sancho
Panza iau butoaiele cu vin drept uriaşi şi le spintecă, spre marea supărare a hangiului. La han
apar călători mascaţi. Sunt Don Fernando si Lucinda, pe care Don Quijote o redă lui
Cardenio, iar Fernando o regăseşte pe Dorothea. După alte întâmplări, Don Quijote este dus
acasă, în La Mancha. Ajunge într-o duminică după-amiază, mai mult mort decât viu.

După o lună, el încă nu este vindecat de nebunie şi încearcă să-l convingă pe Sancho să
pornească din nou spre El Dorado. Palatul Dulcineei nu se vede nicăieri şi cand, spre a-l
consola, Sancho îi arată lui Don Quijote o ţărancă oarecare, acesta consideră că ceva necurat
s-a întâmplat şi că sub chipul had al aceleia se află gingaşa doamnă a sufletului său. După un
duel cu bacalaureatul Sanson Carrosco, un compatriot, învingătorul Quijote atacă un transport
de lei care obosiţi, nu reacţionează. Don Quijote “cavalerul tristei figuri”se va autointitula de
acum “cavalerul leilor”.
Quijote îi făgăduise de multă vreme lui Sancho guvernământul unei insule, ca răsplată pentru
osteneala şi loialitatea lui. Ajunşi la castelul unui duce, acesta îl determină pe Quijote să-şi
ţină promisiunea. El îl numeşte pe Sancho drept guvernator al insulei Barratoria. Sancho se
dovedeşte însă incapabil şi renunţă la înalta însărcinare ce-i fusese oferită.

După o mulţime de alte peripeţii, Quijote se întoarce în casa sa şi cade într-un somn greu.
Când se trezeşte este vindecat de nebunie, înţelege tot ceea ce făcuse înainte şi simte că i se
apropie sfârşitul. Sancho Panza îl plânge, pentru că-i plăcuse jocul nebunesc al stăpânului său,
deşi de multe ori el fusese cel care încercase să-i arate absurditatea şi inutilitatea tuturor
actelor sale, în care, de altfel, se va complace el însuşi. Don Quijote moare cu mintea
vindecată complet, ca prin minune.

Într-un studiu închinat Cavalerului de la Mancha, se remarcă faptul că romanul Don Quijote al
lui Cervantes urmăreşte cu exactitate scenariul iniţiatic de sursă medievală, mulţumită căruia
Don Quijote trece prin diverse experienţe căutând să ajungă la “starea reprezentată de vârsta
de aur” a omenirii. Este Don Quijote victima unei false percepţii a realităţii, sau nu? El nu
vede sau nu vrea să vadă realitatea?
Romanele cavalereşti şi pastorale, filozofia neoplatoniciană sunt când atacate, când -
paradoxal - folosite ca termeni de comparaţie şi elemente de construcţie fundamentale. Astfel,
prin romanul Don Quijote apare unul din primele romane moderne. Personajul Don Quijote
vorbeşte şi gândeşte într-o permanentă intertextualitate.