EXPERIMENTUL LUI MICHELSON

Experimentul Michelson–Morley, unul din cele mai importante și celebre experimente din istoria fizicii, a
fost efectuat în 1887 de Albert Michelson și Edward Morley la ceea ce este astăzi Case Western Reserve
University. Este în general considerată ca fiind prima dovadă solidă împotriva teoriei eterului. Experiența
aceasta a fost numită și "punctul de plecare al aspectelor teoretice ale celei de-a doua revoluții
științifice."[1] Pentru munca sa, Albert Michelson a primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1907.

Teoria eterului și măsurătorile

Teoriile din fizică de la sfârșitul secolului al XIX-lea postulau că, așa cum undele de apă au nevoie de un
mediu prin care să se deplaseze (apa), iar undele sonore au nevoie de un mediu prin care să se deplaseze
(aer sau apă), așa și undele luminoase aveau nevoie de un mediu, numit "eter luminifer," sau "eter
universal." Deoarece lumina poate călători prin vid, s-a presupus că vidul trebuie să conțină mediul prin
care se deplasează lumina. Întrucât viteza luminii este atât de mare, construirea unui experiment care să
detecteze prezența și proprietățile acestui eter necesitau ingeniozitate deosebită.În fiecare an, Pământul
parcurge o distanță uriașă în orbita sa în jurul Soarelui, la o viteză de aproximativ 30 km/s sau peste
108.000 km pe oră. Soarele însuși se deplasează în jurul centrului galaxiei la o viteză și mai mare, și sunt
și alte mișcări, la nivele superioare ale structurii universului. Deoarece Pământul este în mișcare, era de
așteptat ca curgerea eterului în jurul Pământului să producă un "vânt eteric" detectabil. Deși ar fi posibil,
teoretic, ca mișcarea Pământului să fie egală cu cea a eterului la un anumit moment de timp, nu se putea
ca Pământul să rămână în repaus permanent în raport cu eterul, datorită variației atât a vitezei, cât și a
direcției mișcării.

În orice punct dat de pe suprafața Pământului, magnitudinea și direcția vântului ar varia de-a lungul zilei
sau de-a lungul anului. Analizând viteza de întoarcere a luminii în direcții diferite la momente de timp
diferite, se credea că se poate măsura mișcarea Pământului relativ la eter.

Diferența așteptată la viteza luminii măsurată era foarte mică, dată fiind că viteza Pământului în orbita sa
în jurul Soarelui era cam o sutime de procent din viteza luminii. Un număr de fizicieni au încercat să facă
aceste măsurători la jumătatea secolului al XIX-lea, dar precizia necesară era prea mare pentru condițiile
existente. De exemplu, aparatul Fizeau–Foucault putea măsura viteza luminii cu o eroare de 5%, nici
măcar aproape de ce era necesar pentru a măsura vântul eteric.

CEL MAI CELEBRU EXPERIMENT RATATDupă toate aceste pregătiri, experiența a devenit una din cele mai
celebre experiențe ratate de până acum. În loc să furnizeze informații privind proprietățile eterului,
articolul din 1887 al lui Michelson și Morley din American Journal of Science a dat deplasarea ca fiind
doar a patruzecea parte din deplasarea așteptată, dar “deoarece deplasarea este proporțională cu
pătratul vitezei”, ei au tras concluzia că viteza măsurată este aproximativ o șesime din viteza așteptată
pentru mișcarea Pământului pe orbită și “sigur mai puțin de o pătrime.” Deși a fost măsurată această
“viteză”, a fost considerată mult prea mică pentru a aduce dovezi ale existenței eterului, iar ulterior s-a
spus că este în marja de eroare experimentală care ar putea permite ca viteza să fie chiar și zero.

Deși Michelson și Morley au continuat cu alte experiențe după prima publicare din 1887, ambii au
continuat și activitatea în domeniu. Alte versiuni ale experienței au fost efectuate cu calcule din ce în ce
mai sofisticate. Kennedy și Illingworth au modificat oglinzile pentru a include un "pas" de jumătate de
undă, eliminând posibilitatea vreunei unde staționare în cadrul aparatului. Illingworth ar fi detectat
variații de ordinul a 1/300 dintr-o franjă, Kennedy până la 1/1500. Miller a construit mai târziu un
dispozitiv nemagnetic pentru a evita magnetostricțiunea, iar Michelson unul din invar neexpandabil
pentru a elimina orice efect termic. Alți oameni de știință din întrega lume au mărit precizia, au eliminat
efecte secundare posibile, sau ambele.

Morley nu era convins de propriile rezultate și a continuat experimente adiționale cu Dayton Miller.
Miller a lucrat pe experimente din ce în ce mai mari, culminând cu unul cu o lungime a brațului efectivă
de 32 m la o instalație de la Observatorul de pe Muntele Wilson. Pentru a evita posibilitatea ca vântul
eteric să fie blocat de ziduri, a folosit un atelier cu ziduri subțiri, în principal din pânză. A măsurat
consistent un mic efect pozitiv care varia cu fiecare rotație a dispozitivului, cu ziua siderală și anual.
Măsurătorile sale au dat o viteză de revoluție a Pământului de doar ~10 km/s în loc de valoarea așteptată
de ~30 km/s. El a rămas convins că aceasta s-a datorat antrenării parțiale în curent, și nu a încercat să
găsească o explicație mai detaliată.

Deși mai târziu Kennedy a efectuat și el un experiment pe Muntele Wilson, găsind 1/10 din deplasarea
măsurată de Miller, fără vreun efect de-a lungul anului, descoperirile lui Miller au fost considerate
importante la acel moment, și au fost discutate de Michelson, Lorentz și alții la o întâlnire din 1928.[2]
Nu s-a ajuns la un acord general asupra continuării experimentelor pentru a verifica rezultatele lui Miller.
Lorentz a recunoscut că rezultatele, oricare ar fi cauza lor, nu se potriveau nici cu versiunea lui, nici cu
cea a lui Einstein a relativității restrânse. Einstein nu a fost prezent la întâlnire și credea că rezultatele se
datorează erorilor experimentale [3]. Până astăzi, nimeni nu reușise să replice rezultatele lui Miller, și
experimentele moderne au precizii care le contrazic.Recent, au devenit comune repetări ale
experimentului Michelson–Morley. Laserii și maserii amplifică lumina reflectând-o în mod repetat într-o
cavitate calibrată cu grijă, determinând astfel atomi de mare energie din cavitate să emită lumină mai
multă. Rezultatul este o lungime a căii de ordinul kilometrilor. Mai mult, lumina emisă într-o cavitate
poate fi folosită pentru a începe aceeași cascadă într-un alt set la unghiuri drepte, creând astfel un
interferometru de mare precizie.

Primul astfel de experiment a fost condus de Charles H. Townes, unul din co-creatorii primului maser.
Experimentul din 1958 a dat o limită superioară vitezei, luând în calcul orice eroare experimentală, de
doar 30 m/s. În 1974 o repetare cu laseri mai preciși în experimentul Trimmer triunghiular a redus
această limită maximă la 0,025 m/s, și a inclus teste ale antrenării curenților plasând unul din picioare în
sticlă. În 1979 experimentul Brillet-Hall a dat o limită superioară de 30 m/s pentru orice direcție, dar a
redus aceasta la 0,000001 m/s pentru cazul bidimensional (adică eter parțial antrenat sau fix). O
repetare de un an cunoscută sub numele de Hils și Hall, publicată în 1990, a redus limita de anizotropie
la 2x10−13.