Până la convertire

Din aluziile autobiografice din scrisorile sale și din cartea neotestamentară „Faptele Apostolilor” (considerată
în mod tradițional ca fiind scrisă de un ucenic al lui Pavel, Luca; cercetarea modernă consideră că autorul
Faptelor este anonim și prost informat despre viața lui Pavel) [11] se cunosc destule episoade din viața acestui
apostol. Deși trebuie luate cu precauție, scrierile apocrife și simpla tradiție transmit și ele elemente care pot
ajuta la înțelegerea personajului și la creionarea portretului său.
Până la începutul primei călătorii misionare (Faptele Apostolilor 13:9) Pavel este întotdeauna numit Saul. Unii
istorici au presupus o schimbare de nume determinată de anumite motive; însă cea mai mare parte dintre
cercetători – cu și mai multă credibilitate – consideră că cele două nume, semitic (Saul) și roman (Paul; în
cultura bizantină și cea slavă Pavel), îi sunt proprii din copilărie. Într-adevăr, printre evreii din diasporă era
comună practica folosirii a două nume, unul ebraic pentru relațiile familiale și statutul religios; celălalt roman
(sau, după caz, de altă etnie) – pentru viața publică. În cazul lui Pavel, s-ar fi chemat Saul, întrucât aparținea
tribului lui Beniamin (Veniamin) (cf. Filipeni cap. 3), trib din care se evidențiase primul rege al lui Israel,
Saul; și Pavel (lat. Paulus), ca marea gens romana a Paulilor, acesta era destul de indicat pentru un viitor
cetățean roman și, de ce nu, pentru părinții săi care se proclamau, astfel, clienți ai acelei celebre familii, cu
care se pare că aveau legături deja mult mai vechi.
Practic, nu se știe nimic despre copilăria și adolescența sa. Din cunoștințele pe care le manifestă în scrierile
sale lasă loc presupunerii că el a învățat greaca în forma caracteristică de atunci, denumită koine (comună).
Din frecvența cu care Pavel introduce în scrierile sale, sub forma metaforelor sau pentru alt motiv, referințe la
viața civilă, militară și sportivă se poate presupune că era un membru activ al vieții cosmopolite din Tars, pe
atunci mare centru comercial și sediul uneia dintre cele mai reputate școli de filosofie și de retorică. Au fost
identificate trei texte care permit să se întrevadă la el cultura clasică: Fap 17,28; 1Cor 15,33; Tit 1,12; cu toate
acestea aspectul este încă contrazis și dezbătut. Cu totul altceva se poate și trebuie spus în ceea ce privește
cultura lui religioasă (biblică și rabinică): a fost educat conform celei mai rigide învățături fariseice (cf. Fap
26,5; Gal 1,14). Formarea sa intelectuală a fost făcută asupra textului Bibliei și în școala rabinică. Ea a fost
desăvârșită la Ierusalim la Școala lui Gamaliel (Fap 22,3), reprezentant de seamă stimat atât de tradiția iudaică
cât și de cea creștină.
Convertirea
Pavel nu l-a cunoscut față în față pe Isus din Nazaret („după trup” cf. 2 Cor 5,16). Curând a intrat în contact cu
primii creștini și îndeosebi cu diaconul Ștefan (Fap 6,9; 7,58). Pavel a asistat, conform evanghelistului Luca,
participând în formă indirectă, la uciderea lui Ștefan. Cu temperamentul său clocotitor, a dobândit repede un
loc de frunte în persecuția anticreștină (Fap 8,1u; 26,4-12; 1Cor 15,9; Gal 1,13; 1Tim 1,13). De la Ierusalim
(și, în general, din Palestina), voia să extindă persecuția și în diasporă, unde trăiau înfloritoare comunități
iudaice. Numit și întărit cu scrisori de recomandare de către Marele Preot de la Ierusalim, el se îndrepta spre
Damasc, faimos oraș sirian. Cu foarte mare probabilitate aceasta se petrecea prin anul 36 e.n. Pe drum însă a
avut loc celebrul episod al convertirii sale instantanee ca urmare a vederii lui Isus, care-i reproșa blând:
„Saule, Saule, de ce mă prigonești?" (în unele traduceri: "Saule, Saule, de ce mă cauți" - vezi terminologie)”
(Fap 9,3-9), iar Paul/Pavel nu s-a mai îndoit niciodată, până la moarte, de realitatea acestei viziuni. De
remarcat și faptul că Faptele Apostolilor prezintă de trei ori acest eveniment (și nu fără unele detalii), ceea ce
prezintă unele dificultăți de justă interpretare. Cu toate acestea, inegalabil rămâne faptul că atunci, într-o clipă,
Pavel s-a transformat, brusc și misterios, din persecutor în misionar, apostol al lui Christos. Așadar, după acest
tainic eveniment, Saul are primele sale contacte cu lumea creștină nu ca persecutor, ci ca ucenic al lui
Christos. Și-a recăpătat vederea – pierdută pe cale, în momentul viziunii – odată cu Botezul pe care l-a primit
de la Anania din Damasc (cf. Fap 9,9-19). Abia restabilit, a încercat, de îndată, o activitate misionară (sau cel
puțin apologetică), dar fără succes (Fap 9,19-22). După această primă tentativă, s-a retras în pustiul Arabiei, la
sud de Damasc, unde a petrecut vreo trei ani (cf. Gal 1,17u), într-o reculegere ascetico-religioasă. Face o a
doua încercare apostolică tot la Damasc, însă, de data aceasta, se termină cu o fugă precipitată (conform 2Cor
11,32u și Fap 9,23-25, Saul, încercând să scape de gărzile regelui Areta al IV-lea, a fost pus într-un coș și
ajutat să evadeze pe o fereastră din zidul orașului). Scăpat teafăr din această încercare, Saul s-a îndreptat spre
Ierusalim, unde a rămas 15 zile în compania lui Barnaba, care a și garantat pentru el, eliminând, astfel,
neîncrederea lui Petru, Iacob („fratele Domnului”) și a altor creștini (cf. Gal 1,18u; Fap 9,26-29).
A urmat o altă perioadă de tăcere și de solitudine petrecută, cel puțin în mare parte, la Tars (Fap 9,30; Gal
1,21). Prin 45 (cu probabilitate), Barnaba îl caută și-l cheamă într-o misiune în Antiohia Siriei. Cei doi, ajutați
și de alții, au săvârșit o lucrare întrucâtva revoluționară: nu s-au ocupat atât de evrei, cât de păgâni, prozeliți
sau nu, pe care-i convertesc la creștinism și aceasta fără nici o trecere prin iudaism. O secetă care a lovit
Iudeea, urmată de foamete, i-a făcut pe acești misionari colectorii unei oferte din partea antiohienilor, colectă
pe care, apoi, personal, au dus-o la Ierusalim (Fap 11,25-30). La scurt timp după acest episod (46, dacă se
merge pe probabilitatea deja expusă), au început marile călătorii misionare ale lui Pavel.
Sfârșitul
În 63 e.n., din cauza faptului că din Iudeea nu se prezenta nimeni care să-l acuze de ceva, a fost lăsat în
libertate. Ce s-a mai petrecut după această dată poate numai fi bănuit, nu mai sunt informații cu privire la el.
Pentru exegeți rămâne încă o taină nedescifrată de ce anume cartea Faptele Apostolilor termină atât de brusc
istoria celor doi mari protagoniști: Petru (capp. 1–15) și Pavel (capp. 9–29). Convingerea cea mai plauzibilă
este că această „neîncheiere” a cărții lasă să se înțeleagă că istoria abia începută trebuie „scrisă” de fiecare
generație de creștini „până la venirea Domnului”.
Tradiția creștină cea mai veche vorbește de o călătorie misionară a apostolului în Spania, pe care o
proiectase mai demult (cf. Rom 15,24.28). Epistolele pastorale 1 și 2 Timotei și Scrisoarea către Tit – oricât
de complicat ar părea – presupun o călătorie în Orient. Pavel a fost în Creta (cf. Tit 1,5), în Macedonia (1Tim
1,3), în Alexandria Troadei (cf. 2Tim 4,13), la Efes (1Tim 1,3), la Milet (2Tim 4,20) și își propunea să ajungă
în Epir (cf. Tit 3,12). Toate aceste evenimente s-au verificat între 63-66 e.c.. Cu mare probabilitate, în toamna
lui 66 e.n., Pavel a fost arestat la Nicopole, în Epir, și apoi dus la Roma. În prima lui audiere nu s-a decis
nimic. Detenția era, însă, foarte grea (2Tim 1,12; 2,9) și s-a terminat cu martiriul prin decapitare, probabil în
67 e.c., cum notează Eusebiu din Cezareea.
Cât privește locul martiriului său își dispută și azi onoarea două părți: Tre Fontane și Bazilica Ostiense, unde i
se venerează mormântul.