ISTORIA PEDAGOGIEI

Unitatea de învățare 5.
GÎNDIREA PEDAGOGICĂ ȘI EDUCAȚIA ÎN PERIOADA RENASCENTISTĂ

E greu de precizat o dată de început pentru perioada renascentistă, aşa cum pentru începutul
Reformei acest moment îl constituie afişarea tezelor lui Luther pe uşa bisericii castelului din Wittenberg
(31 octombrie1517). Gangel şi Benson (1994, p. 114) consideră că în filosofie Renaşterea a început cu
Toma d’Aquino, în ştiinţă, cu Roger Bacon (cca 1214-1294), în literatură cu Dante, iar în artă cu Giotto
(cca 1267-1337), cel care a renunţat la simbolismul bizantin specific picturii florentine vreme de mai bine
de cinci secole, pentru a reda realitatea umană şi natura cât mai aproape de felul în care se prezintă în
realitate. Cei mai mulţi istorici consideră că Renaşterea “acoperă”, cu aproximaţie, intervalul dintre 1350
şi 1650 şi constituie o perioadă de tranziţie de la lumea medievală la lumea modernă, caracterizată prin
renaşterea culturii.
Cel mai adesea, Renaşterea este înfăţişată ca o perioadă de reînnoire culturală; centrul acestei
reînnoiri l-a constituit Italia. Gangel şi Benson (1994) identifică printre trăsăturile definitorii ale acestei
perioade:
 umanismul, cu efecte profunde asupra teologiei, educaţiei şi artelor;
 urbanismul: renaşterea culturală s-a produs în centrele urbane care adăposteau universităţi; oraşe
precum: Roma, Florenţa, Orleans, Napoli, Salermo, Paris au constituit centre ale Renaşterii
europene;
 a fost dominată de spiritul secular, în ciuda puterii încă mari a bisericii şi a unor personalităţi
precum d’Aquino sau Erasmus. “Punctul convergent al interesului uman a devenit mai degrabă
omul şi lumea lui, nu Dumnezeu şi cerul său” (Gangel, Benson, 1994, p. 116).Acest lucru a devenit
posibil tot datorită dezvoltării oraşelor care au schimbat fundamental mediul de viaţă şi au oferit
posibilitatea îmbogăţirii unor clase sociale, au oferit posibilităţi noi de distracţie şi de satisfacere a
gusturilor estetice şi intelectuale care, chiar dacă nu au condus la ateism, au favorizat uitarea lui
Dumnezeu, cel puţin în vremurile de prosperitate.
 individualismul, favorizat de destrămarea sistemului feudal şi diminuarea puterii bisericii, de
posibilitatea unei ascensiuni sociale, economice şi politice a unor oameni care nu aparţineau clasei
nobile. Leonardo da Vinci e convins că “Omul poate totul din propria lui putere”; Pico della
Mirandola crede că însuşi Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu această demnitate, aşezându-l în
centrul lumii.
Cairns (1992) pune în evidenţă aceleaşi trăsături atunci când defineşte Renaşterea “ca acea
epocă de reorientare culturală în care oamenii au înlocuit abordarea religioasă medievală corporativă a
vieţii cu o concepţie seculară şi individualistă. Atenţia era îndreptată asupra străzilor Romei şi Atenei şi
nu asupra străzilor Noului Ierusalim. Concepţia teocentrică medievală despre lume, în care Dumnezeu
era măsura tuturor lucrurilor, a făcut loc unei concepţii antropocentrice despre viaţă, în care omul
devenea măsura tuturor lucrurilor. Accentul era pus pe gloria omului şi nu pe gloria lui Dumnezeu.
Preocupările artistice şi ştiinţifice au avut, de asemenea, ca efect diminuarea diferenţelor de clasă
socială. La curţile princiare sau în capitale, artiştii alcătuiau o adevărată “republică a învăţaţilor” (Narly,
1935, p.180). Clasa de mijloc a societăţii care locuia la oraşe devenea mai importantă decât vechea
societate agrară, rurală, a epocii feudale. În acest context, trebuie amintit că, în mare, Renaşterea a fost
limitată la o mică parte a clasei înalte a societăţii şi că ideile şi modul lor de viaţă s-au scurs spre
păturile de jos. Comerţul a devenit mai important decât agricultura ca mod de câştigare a existenţei. A
devenit obişnuită abordarea umanistă, optimistă şi experimentală a lucrurilor acestei vieţi. Cu toate că
epoca mai păstra religia, aceasta era doar o simplă formalitate în zilele sfinte ale Bisericii; şi a existat
tendinţa de a da uitării ceea ce cerea Dumnezeu de la individ în viaţa de fiecare zi” (Cairns,1992, pp.
253-254).
Papii acestei perioade erau interesaţi de literatură şi arte şi, adesea, au fost adevăraţi patroni ai
artiştilor. Cairns vorbeşte de o capitulare a papalităţii în faţa spiritului secular şi umanist al epocii. Papa

105
MARIANA MOMANU

Nicolae al V-lea şi-a donat propria bibliotecă pentru a forma nucleul bibliotecii Vaticanului. Papa Iuliu al
II-lea l-a angajat pe Michelangelo să decoreze tavanul Capelei Sixtine, construită în timpul lui Sixtus al
IV-lea (1471-1484). Papa Leon al X-lea, membru al familiei Medici din Florenţa, a permis vânzarea de
indulgenţe pentru a aduna bani în vederea construirii catedralei Sfântu Petru din Roma.
Nu lipsesc nici criticile la adresa acestei perioade din istoria culturii europene; scriitorul francez
Leon Bloy (1836-1917), catolic fervent, condamnă diminuarea şi diluarea artei religioase. Este pusă la
îndoială moralitatea acestei perioade. C.Narly vorbeşte despre duplicitatea acestei epoci, care nu
concepea ignoranţa morală, dar permitea practica răului. Exemplul lui Machiavelli este cel mai elocvent:
el recomanda principelui să pară a poseda virtuţi, căci “este foarte necesar de a părea că le are”, dar nu
era necesar să le posede cu adevărat; dimpotrivă, “avându-le şi observându-le totdeauna, sunt
periculoase”; un prinţ trebuie să pară pios, fidel, uman, integru, religios etc. pentru că “Oricine vede
ceea ce tu pari, puţini simt ceea ce eşti” (Narly, 1935, p.186). De aici dispreţul lui Savonarola faţă de
societatea renascentistă şi cultura umanistă.
Există două forme importante ale umanismului renascentist: un umanism creştin, de esenţă etică
şi religioasă, şi un umanism estetic şi secular, ambele forme având implicaţii pedagogice.

APLICAŢIE
Explicați și exemplificați trăsăturile definitorii ale concepției renascentiste cu privire la om, viață,
cunoaștere și relația cu Dumnezeu.

5.1. ERASMUS DIN ROTTERDAM (1466-1536)

Date biografice
Copil din flori, rămas orfan de mic, Desiderius (“doritul”) a petrecut mult în mănăstirile din Olanda.
Astudiat la Paris, Oxford, în Germania şi Elveţia. Și-a propus să repună creştinismul pe vechile temelii,
contribuind la aceasta prin editarea uneia din cele mai vechi ediţii greceşti a Noului Testament, în 1516.
În 1505 a obţinut titlul de doctor în arte, în Italia, la Bologna. Principalele scrieri sunt: Elogiul nebuniei,
Convorbiri pe teme curente, Despre planul de învățământ, Educația principelui creștin.

Concepția pedagogică
Erasmus era convins că oamenii pot deveni mai buni şi pot avea o viaţă mai bună doar în măsura
în care ştiu ce înseamnă o viaţă mai bună. Morala doctrinei creştine putea fi înţeleasă şi practicată
numai în măsura în care oamenii sunt mai educaţi. Ignoranţa este cel mai mare duşman şi sursa celor
mai multe rele. Erasmus a respins ideea predestinării şi a apărat ideea liberului arbitru.
Este considerat mai degrabă un reformator decât un revoluţionar. Satira a fost arma lui împotriva
relelor bisericii. A simpatizat o vreme cu Luther, dar mai târziu i s-a opus deoarece nu dorea sciziunea
cu biserica romano-catolică, pe care Luther s-a văzut obligat s-o producă. Lucrarea Manual al soldatului
creştin (1503) propune o viziune etică asupra creştinismului. El doreşte eliminarea abuzurilor dar nu
atacă doctrina, aşa cum avea să facă Luther. O altă deosebire fundamentală dintre el şi Luther ţine de
atitudinea faţă de liberul arbitru: Erasmus susţine libertatea voinţei umane, în timp ce Luther o consideră
total neputincioasă în ceea ce priveşte bunăstarea şi salvarea (Cairns, 1992, p.258).
Ca şi Platon, pune accent pe rolul statului în educaţie. Adversar al învăţământului scolastic şi al
dialecticii medievale, Erasmus pune bazele unei pedagogii şi etici umaniste, care are în centru ideea
naturii bune a omului. Educaţia trebuie să ducă la dezvoltarea întregii umanităţi de care un individ este
susceptibil. Școlile scolastice sunt adevărate închisori spirituale; şcolile umaniste trebuie să-l elibereze
pe copil din asemenea “locuri de tristeţe”, din “puşcăriile şi odăile de tortură, asurzite de strigăte şi
sufocate de duhoare şi murdărie” (Erasmus, 1959, p. 77).
Educaţia trebuie să înceapă cât mai devreme, când pot fi identificate toate disponibilităţile unui
copil. În Educaţia principelui creştin, Erasmus propune o serie de principii educative care privesc

106
 
ISTORIA PEDAGOGIEI

educaţia arhiducelui Carol, viitorul Carol Quintul. Contrar principiilor machiavelice de educare a viitorului
conducător, Erasmus consideră că acesta are nevoie de o educaţie fizică şi militară dar şi de o educaţie
intelectuală şi morală. Principele trebuie să apere interesele celorlalţi şi să fie capabil să renunţe la
propriile interese, la orgoliul personal, să fie un om al păcii şi al înţelegerii. Numit el însuşi “prinţul
umaniştilor”, Erasmus a dovedit din plin aceste calităţi princiare, fiind un foarte bun diplomat şi un
făcător de pace.
Erasmus a fost unul dintre primii susţinători ai instruirii sistematice a profesorilor. Sarcina lui este
de a-l ajuta pe elev, nu de a-şi etala cunoştinţele. Recomandă profesorilor un comportament stimulativ:
să utilizeze lauda şi recompensa şi să renunţe la pedepse, să recurgă la jocuri şi exerciţii antrenante şi
să renunţe la acel “sclavaj al inteligenţei” care e memorarea mecanică (1959). În Despre planul de
studii, cere profesorului o cunoaştere universală: nu cunoaşterea a zece sau doisprezece autori, ci
cunoaşterea întregului domeniu al ştiinţei (orbem doctrinae). Cultura nu este totuna cu erudiţia, ci
presupune umanizarea pornirilor instinctuale.
Conţinuturile educaţiei sunt cele specifice educaţiei umaniste. Programa este orientată spre
dezvoltarea îndeosebi a intelectului, ca centru al omului, şi se inspiră din trei surse: clasicii, scrierile
Părinţilor bisericii şi Biblia. Cunoaşterea nu este un scop în sine; rostul acesteia este de a dezvolta
copilului diverse competenţe, în special de comunicare orală şi scrisă. Erasmus propune o educaţie
literară, estetică, axată pe dezvoltarea capacităţii de exprimare. Claritatea şi eleganţa stilului sunt
exersate în limba latină, nu în limba naţională, vie, mai bogată şi mai necesară celor ce urmau a fi
instruiţi. Unii istorici ai pedagogiei consideră că aceasta este principala limită a educaţiei umaniste. Pe
de altă parte, Erasmus propune ca în învăţarea latinei să se pornească de la studiul direct al autorilor
antici, îndeosebi al lui Cicero şi Quintilian.
Erasmus este considerat cel mai mare umanist şi cel mai influent om al tuturor timpurilor. Robert
Ulich, într-o remarcabilă monografie consacrată concepţiei pedagogice a lui Erasmus, consideră că
puţini oameni au avut o influenţă atât de mare asupra învăţământului european, precum Erasmus. El a
încurajat o mai bună metodă de predare, o mai mare înţelegere şi o atitudine mai tolerantă faţă de elev
(Gangel, Benson, 1994, p.123).

APLICAŢII
Analizați relația dintre cultură și erudiție în contextul concepției pedagogice a lui Erasmus.
Precizați scopul, principiile, conținuturile și metodele de realizare a educației în concepția lui Erasmus.

5.2. FRANÇOIS RABELAIS(1494 ?-1553)

Date biografice
A primit o educaţie religioasă; a fost călugăr cordelier, apoi benedictin, preot, iar spre sfârşitul
vieţii paroh, secretar al unui episcop, apoi student în medicină la Montpeiller, unde şi-a luat doctoratul,
medic şi profesor la Lyon, Grenoble, Narbonne, Metz. Era un bun cunoscător al limbilor vechi; în 1523,
Universitatea Sorbona, intrigată de interpretările lui Erasmus asupra unor texte greceşti ale Evangheliei,
a interzis studiul limbii eline. La o percheziţie a stareţului mănăstirii, i-au fost confiscate manuscrisele,
cărţile şi notele. A părăsit lăcaşul monahal şi a căpătat protecţia episcopului şi stareţului Geoffroy
d’Esissac, devenind secretarul acestuia. Se desparte de acesta pentru a vizita marile centre universitare
ale vremii.

Concepția pedagogică
Romanul Uimitoarea viaţă a lui Pantagruel, feciorul lui Gargantua (pe scurt Pantagruel) a fost
semnat cu pseudonimul Alcofrybas Nasier, anagrama numelui său. La 23 octombrie 1533, Sorbona
condamna cartea ca fiind “neruşinată”. A apărut deci mai întâi cartea a II-a a romanului, care avea să fie
cunoscută sub numele de Gargantua şi Pantagruel. Doi ani mai târziu a apărut cartea I, Viaţa extrem de
înfricoşătoare a marelui Gargantua, tatăl lui Pantagruel (Gargantua). Ediţia definitivă a celor două cărţi a

107
MARIANA MOMANU

apărut la 10 ani de la Pantagruel şi la 8 de la Gargantua. Următoarele cărţi au fost semnate cu numele

adevărat: A treia carte a faptelor şi-a spuselor eroice ale nobilului Pantagruel (1546), Cartea a IV-a, în
1552. După moartea lui Rabelais a apărut cartea a V-a, Insula Sunătoare (în 1562, 16 capitole şi în
1564, în întregime), a cărei autenticitate este contestată. Lucrarea este considerată o autobiografie
nemărturisită, în care, cu ajutorul satirei, cărturarul umanist luptă împotriva bisericii catolice, dar şi
împotriva sistemului social-politic.
Cele două sisteme de educaţie, cel scolastic şi cel umanist sunt personificate de două personaje:
Gargantua care este educat de preceptorul teolog Thubal Holoferne şi care atinge performanţa de a
învăţa abecedarul în 5 ani şi 3 luni, ştiindu-l însă atât de bine încât îl putea recita şi de la coadă la
capăt; Eudemon, educat de dascălul Ponocrates, care la 12 ani era un copil instruit, disciplinat, cu o
exprimare corectă şi elegantă. Contrastul dintre cei doi constituie cel mai bun motiv pentru
Grandgousier, tatăl lui Gargantua, de a renunţa la vechea educaţie şi de a-şi încredinţa fiul lui
Ponocrates, pentru a primi o educaţie umanistă.
Ideea de bază a lucrării este una în favoarea educaţiei umaniste, prezentată în contrast cu
educaţia scolastică. Programul educaţional schiţat de Gargantua în scrisorile adresate fiului său
cuprinde discipline clasice: greaca, latina, araba, abraica, dar şi ştiinţele naturii şi ştiinţele exacte, pentru
că dorinţa tatălui este ca Pantagruel să ajungă un “munte de carte”, adică un erudit. Erudiţia trebuia să
se însoţească în mod necesar cu moralitatea, deoarece “înţelepciunea nu intră în sufletul răuvoitor şi
ştiinţa fără conştiinţă nu este decât o ruină a sufletului”. Deosebit de importantă este şi educaţia corpului
prin exerciţii de gimnastică şi muncă fizică. Educaţia fizică are rolul de a întregi educaţia spiritului, de a
perfecta sufletul, “partea cea mai bună, prin care numele nostru rămâne binecuvântat printre oameni”.
Nu sunt ignorate educaţia estetică şi educaţia religioasă, aceasta din urmă beneficiind de o abordare
total diferită de cea pe care o practicau şcolile vremii. Rugăciunea intimă şi lectura directă a paginilor
Scripturii contrastează cu practica formală a rugăciunii. Educaţia umanistă renunţă la formalismul gol, în
beneficiul cunoaşterii intuitive a conţinuturilor bogate ale realităţii. Compayré consideră că ideile
pedagogice ale lui Rabelais constituie expresia unui “realism în instrucţie, împotriva formalismului
scolastic” (1889, p. 74). Realismul de care vorbeşte Compayré este expresia necesităţii întoarcerii la
realitate, la studiul concret al lumii, dar nu şi expresia posibilităţii de a pune în practică un proiect
educativ de tipul celui conturat de Rabelais. Debesse şi Mialaret consideră că entuziasmul enciclopedic
al vremii şi-a pus amprenta asupra programului pedagogic, conceput parcă anume pentru un gigant, un
program creat pentru o lume imaginară, alegorică, mitică şi utopică:“Dotat cu o putere de fabulare
excepţională, Rabelais se eliberează parcă de propriile lui fantasme, proiectând o serie de tendinţe prin
scris. A creat o lume imaginară, mai mult sau mai puţin alegorică, dintr-o dată mitică şi utopică, chiar
dacă altfel decât celelalte utopii ale timpului” (1971, p. 251).

APLICAŢIE
Analizați valoarea și limitele educației enciclopedice propuse de Rabelais.

5.3. MICHEL DE MONTAIGNE(1533-1592)

Date biografice
S-a născut într-o familie bogată de negustori, cu numele Michel Eyquem; devenind proprietari ai
domeniului Montaigne, şi-au alăturat acest nume. Montaigne a trăit primii ani la ţară pentru a cunoaște
viaţa simplă a ţăranilor, pentru a creşte sănătos (primii doi copii ai familiei muriseră la puţin timp de la
naşterea lor) şi pentru a învăţa să preţuiască poporul. A fost educat de un preceptor german, care
neştiind limba franceză, era obligat să vorbească latineşte. La 6 ani este înscris la un renumit colegiu
din Bordeaux, unde studiază timp de 7 ani. A frecventat apoi universităţile din Bordeaux şi Toulouse. Un
timp a luat parte la viaţa publică, devenind primar al oraşului Bordeaux, dar a preferat să se retragă în
biblioteca din turnul castelului său din Montaigne, unde a scris celebrele Eseuri.

108
 
ISTORIA PEDAGOGIEI

Concepția pedagogică
Montaigne este un optimist moderat; el nu crede în puterea educaţiei de a transforma natura
umană, ci în capacitatea acesteia de a ajuta şi a întări această natură: “Înclinaţiile naturale sunt ajutate
şi întărite prin educaţie; dar ele nu pot fi schimbate şi învinse”. Limitele educaţiei sunt limitele înclinaţiilor
naturale. De aceea, educaţia trebuie să urmeze natura copilului. Montaigne doreşte dedogmatizarea
cunoaşterii şi a educaţiei şi formarea gândirii copilului. Cel mai adesea, “lucrăm numai pentru a umple
memoria şi lăsăm intelectul şi conştiinţa goale”; ajungem astfel să producem pedanţi şi să perpetuăm o
tradiţie dăunătoare.
Manifestă simpatie pentru educaţia spartană, care nu pierdea timp cu lucrurile puerile. Montaigne
constată că în şcolile vremii sale copiii sunt ţinuţi ani de zile pentru a memora câteva lucruri, adesea
lipsite de orice valoare; după 15-16 ani de educaţie astfel înţeleasă, nu ajung decât nişte ”vorbăreţi”.
În Eseuri, există câteva pagini consacrate în mod special educaţiei: capitolul XXV, Despre
înfumurarea dăscălicească şi capitolul XXVI, Despre creşterea copiilor, la care vom face referire în mod
special în prezentarea concepției pedagogice.
Idealul educativ este acela de a forma un bun gentilom. Totuşi nobilul lui Montaigne nu e
cărturarul de profesie. Educaţia corpului şi a sufletului sunt la fel de importante: “nu educăm un suflet,
nu educăm un corp, ci un om”. Adevărata ţintă a educaţiei este formarea virtuţii: copilul trebuie astfel
educat încât să devină un om sincer, să iubească adevărul şi dreptatea, să-şi cunoască limitele şi să fie
capabil să le recunoască, să fie un servitor loial al prinţului său. Vocaţia, înclinaţiile naturale ale copilului
sunt foarte importante: “Nu este nimeni care, dacă se ascultă, să nu descopere în sine o formă
dominantă, care luptă contra educaţiei şi contra furtunii pasiunilor potrivnice”. Viaţa trebuie construită
potrivit acestei forme naturale, căci altfel, chiar dacă dorim să facem bine ajungem să facem numai rău.
Virtutea nu trebuie să îndepărteze de la bucuriile vieţii. “Eu nu fac nimic fără bucurie”, spunea
Montaigne în diverse împrejurări. A fi virtuos şi nu a fi savant cu orice preţ, lucru care, de altminteri, nici
nu e cu putinţă, este adevăratul scop al educaţiei.
Învăţarea reproductivă nu este de nici un folos; important este să ne dezvoltăm astfel judecata
încât să devenim capabili să avem propria noastră convingere. În educaţia copilului trebuie să “nu
aşezăm nimic în capul său prin simplă autoritate şi pe credit”. Să nu ne mulţumim nicicând cu o ştiinţă
lipită artificial de noi, “chiar dacă am putea fi savanţi cu ştiinţa altuia, cel puţin înţelepţi nu putem fi decât
prin propria noastră înţelepciune”. Temeinicia şi nu cantitatea cunoştinţelor noastre are valoare. Dacă
nu e orientat către dobândirea virtuţii, “studiul ştiinţelor slăbeşte curajul, mai degrabă decât îl întăreşte”.
Montaigne nu dispreţuieşte cultivarea spiritului, nici erudiţia, dar crede că lucrul cel mai important este
ca tot ceea ce învăţăm să fie prelucrat de noi, să fie asumat de propria noastră minte. Știinţa nu este
valoroasă prin ea însăşi, ca depozit de cunoştinţe, ci numai în măsura în care, prelucrată de propria
minte,duce la o acţiune bună. Dacă Rabelais era adeptul unei culturi enciclopedice, al aproprierii întregii
cunoaşteri, Montaigne pune accent mai ales pe formarea minţii în scopul practicării virtuţii: “Orice altă
ştiinţă este periculoasă pentru acela care nu are ştiinţa bunătăţii”; “câştigul studiului nostru este de a fi
deveni mai buni şi mai înţelepţi”.
Montaigne susține necesitatea ierarhizării conţinuturilor cu care elevul trebuie familiarizat. Cea
mai utilă dintre ştiinţe este filosofia, atât pentru copil, cât şi pentru omul matur, deoarece conduce la
formarea judecăţii şi a caracterului. Simplificarea problemelor filosofice şi eliberarea lor de balastul
nuanţărilor dialectice poate fi mai utilă pentru copil decât o povestire de Boccacio; “un copil este mai
capabil pentru asemenea chestiuni filosofice, decât să înveţe a citi şi a scrie”. Prima învăţătură pe care
o dăm unui copil trebuie să fie aceea a înţelepciunii şi a virtuţii, a armoniei, astfel încât să ducă la
disciplinarea vieţii copilului; această ştiinţă este chiar filosofia, o ştiinţă care nu întunecă, ci descreţeşte
frunţile, aduce armonie în suflet şi poate contribui chiar la sănătatea corpului. Nu e vorba la Montaigne
de filosofie ca sistem, ci de spiritul filosofic, de filosofare ca atitudine spirituală. Cu ajutorul spiritului
filosofic, trebuie abordate apoi celelalte discipline: istoria, poezia, logica, fizica, geometria, retorica,
studiul limbilor etc. Fără a dispreţui studiul limbilor străine, Montaigne consideră că dobândirea
cunoaşterii de către copil trebuie să se realizeze în limba maternă. Pentru învăţarea limbilor recomandă

109
MARIANA MOMANU

conversaţia şi învăţarea dramatizată. El însuşi a practicat teatru la colegiul din Guyenne, unde erau
puse în scenă tragedii în limba latină. Exerciţiul, ca experienţă proprie şi nu ca simplu exerciţiu de
memorie, este altă metodă de învăţare recomandată de Montaigne.
Montaigne este, deci adeptul metodelor active, care ţin seama de înclinaţiile naturale ale elevilor.
O educaţie eficientă este o educaţie individualizată. Educaţia trebuie să urmărească aptitudinile şi, în
funcţie de acestea, copilul trebuie să se orienteze către o profesie: “trebuie să aşezăm pe copii nu după
facultăţile tatălui lor, ci după facultăţile sufletului lor”. Astfel, chiar fiul unui duce poate să ajungă cofetar
într-un orăşel oarecare dacă nu are înclinaţii conforme rangului social al părinţilor săi. Datoria
preceptorului este de a observa elevul şi a decide “până la ce punct trebuie să coboare pentru a se
acomoda cu puterile lui” (1984). Montaigne crede că învăţarea ştiinţei nu este potrivită pentru o femeie,
deoarece aceasta n-ar putea să-i dea o bună utilizare, iar ştiinţa este ca o sabie periculoasă care-şi
poate lovi stăpânul.
Montaigne condamnă utilizarea metodelor punitive în educaţie: “condamn orice violenţă în
educaţia unui suflet tânăr, care este crescut pentru onoare şi libertate. Este un nu ştiu ce slugarnic în
rigoare şi constrângere; şi ceea ce nu se poate face cu ajutorul raţiunii, al prudenţei şi abilităţii, să nu se
facă niciodată prin forţă”. Pedeapsa nu duce la disciplinarea elevului şi, mai mult, face ca acesta să se
deprindă cu ea: “Dacă vreţi să se teamă de ruşinare şi de pedeapsă, nu-l deprindeţi cu ele” (1984).
Recomandă călătoriile, care prilejuiesc cunoaşterea oamenilor şi a vieţii mult mai mult decât o pot face
cărţile.
Montaigne nu este adeptul educaţiei publice. Deşi a frecventat cel mai bun colegiu din Franţa,
amintirile lui despre viaţa de şcoală nu sunt dintre cele mai fericite: copiii sunt ţinuţi în asemenea şcoli
14-15 ore pe zi ca într-un iad, risipindu-şi înclinaţiile şi abrutizându-se; “Aş prefera, spune Montaigne, ca
fiul meu să înveţe în taverne cum să vorbească, decât în şcolile de vorbărie”. Nici educaţia în familii, cu
un preceptor nu este mai potrivită: prezenţa părinţilor diminuează autoritatea şi independenţa
profesorului. Educaţia în familie îl conştientizează pe elev de bogăţia, de starea socială a familiei sale,
ducând la lipsă de modestie. Montaigne consideră mai eficientă educaţia cu un preceptor, departe de
casă, în diverse localităţi, care să valorifice şi virtuţile educative ale călătoriilor. Alegerea profesorului
este lucrul cel mai important pentru educaţia unui copil, pentru că de el depinde evoluţia sau
degradarea trupească şi sufletească a copilului. Mai importantă decât erudiţia profesorului este
înţelepciunea lui: “Aş vrea să se aibă grijă de a i se alege un conducător care să aibă mai degrabă
capul bine făcut decât prea plin” (1984).

APLICAŢII
Analizați relația dintre cunoaștere și virtute în contextul concepției pedagogice a lui Montaigne.
Precizați valoarea și limitele concepției lui Montaigne despre educație, făcând referire la scopuri,
conținuturi și metodele de educație.

5.4. JUAN LUIS VIVES (1492-1540)

Date biografice
S-a născut la Valencia, într-o familie foarte instruită; şi-a făcut studiile la Universitatea din
Valencia, apoi la Paris, unde a avut de întâmpinat acelaşi spirit scolastic. De aici pleacă la Louvain,
unde ţine prelegeri la Universitate; oraşul era un centru important al mişcării umaniste susţinute de
Erasmus. A stabilit relaţii cu umanişti francezi, precum Budé, s-a bucurat de preţuirea lui Erasmus, l-a
cunoscut pe Thomas Morus, care l-a ajutat să devină profesor de latină la Oxford, unde a primit şi titlul
de doctor în drept. Principalele scrieri sunt: Despre predarea obiectelor de învăţământ (1531), care,
până la apariţia Didacticii Magna, timp de un secol întreg, a constituit cartea de didactică a întregului
Occident (Bârsănescu, 1970, p.72), Tratat despre suflet şi viaţă, Despre educaţia femeii creştine,
Dialoguri.

110
 
ISTORIA PEDAGOGIEI

Concepția pedagogică
Originalitatea lui Vives ține de perspectiva psihologică asupra educaţiei. Vives acordă o
importanţă specială aptitudinilor, considerând că rolul educaţiei constă doar în a întări sau înfrâna
însuşiri deja existente. Vives pune în evidenţă bazele fiziologice ale faptelor psihice şi încearcă primele
experimente psihologice; este considerat unul dintre predecesorii psihologiei experimentale şi ai
psihologiei copilului. A scris chiar un tratat de psihologie, convins că “cercetarea asupra sufletului
omului aduce cele mai mari ajutoare tuturor disciplinelor, pentru că noi judecăm cu totul potrivit
înţelegerii şi felului de a fi al sufletului, nu potrivit lucrurilor”. În primele luni de şcoală profesorul trebuie
să se preocupe de identificarea aptitudinilor, utilizând metoda observaţiei; jocurile diverse au, de
asemenea un rol foarte important, deoarece în joc elevii se manifestă liber şi îşi pot asuma diverse
roluri. Vives recomandă o instruire gradată; în acest context, reia o imagine a lui Quintilian, potrivit
căreia spiritul copilului este asemenea unui vas îngust la gură, în care nu poate intra decât apa turnată
încet. Recomandă o învăţare progresivă şi agreabilă prin formă dar şi prin conţinuturile implicate (vorbe
de duh, istorioare care să descreţească frunţile copiilor). Ca metodă de stimulare a elevilor recomandă
emulaţia, “căci emulaţia incită spiritele tinere şi nu le lasă a se înţepeni în inactivitate”; profesorul trebuie
să dovedească mult tact şi să evite posibilele efecte negative ale emulaţiei. Pedepsele au rolul lor în
educaţie. Când copilul este lipsit de respect şi nu poate fi condus cu blândeţe, ameninţările, bătaia,
mânuite cu tact, pentru ca elevul să nu se deprindă cu ele, pot fi de ajutor. Între 7 şi 15-16 ani este
recomandată învăţarea limbilor, iar până la 25 de ani, va studia logica, fizica şi geografia, metafizica,
dialectica, retorica şi matematica. Dintre toate competenţele, cea comunicativă este cea mai importantă,
deci educarea vorbirii are prioritate deoarece vorbirea este sursa raţiunii şi calea comunicării. Prima
limbă pe care trebuie s-o înveţe copilul este cea maternă; numai după aceea va trece la limbile străine.
Întâlnim la Vives ideea unei limbi universale, care să stea la baza armoniei universale: dacă omenirea
ar vorbi o singură limbă, atunci ar exista mai multă înţelegere între naţiuni, iar religia creştină ar putea
deveni o religie universală. O asemenea limbă universală ar putea fi latina, o limbă perfectă prin precizia
ei, prin bogăţia vocabularului şi frumuseţea sunetului, prin forţa şi demnitatea expresiei, limbă care era
în acelaşi timp foarte răspândită.
Scopul ultim al educaţiei este Dumnezeu; religia este cea care-l conduce pe om pe calea
adevărată: “Numai religia ne duce la originea din care am pornit şi spre care tindem; şi nici nu există o
altă perfecţiune omenească”. Pietatea şi iubirea lui Dumnezeu nu înseamnă contemplare pasivă, ci
acţiune conformă dorinţei lui Dumnezeu, acţiune bună. În consecinţă, cea mai importantă dintre
componentele educaţiei este educaţia morală. Scopul culturii este dobândirea înţelepciunii şi a
moralităţii.
Vives subliniază importanţa mediului în educaţie; în acest context arată importanţa familiei şi este
împotriva internatului, care poate constitui un mediu vicios. “Nimeni să nu fie surprins de grija pe care o
pun pentru alegerea locului unde trebuie să se nască şi să se dezvolte înţelepciunea, când cu atâta
grijă vedem de locul albinelor ce dau miere, care sunt cu mult mai puţin importante decât înţelepciunea”.
Alegerea profesorului este una dintre cele mai importante probleme ale educaţiei; crede că
această profesie este prea importantă pentru a fi lăsată pe seama unor oameni nepregătiţi; de aceea,
este de preferat să existe profesori mai puţini dar bine pregătiţi.
Conştient că un rol esenţial în educaţia unui copil îl joacă mama, Vives acordă o atenţie aparte
educaţiei fetelor. A scris un tratat, Despre educația femeii creștine, în care vorbeşte despre natura şi
menirea femeii. Femeia, spune Vives, este ”mai instinctivă şi mai impulsivă decât bărbatul”, “ea este
ţinută în locul ei în mare parte numai de frică, care, dacă lipseşte, atunci desigur se slăbeşte frâul
naturii”. Femeia trebuie să vorbească puţin, deoarece e înclinată spre superficialitate. Educaţia fetelor
trebuie să înceapă foarte devreme, între 4-7 ani, şi trebuie să fie potrivită cu aptitudinile fiecăreia.
Femeia trebuie deprinsă cu hărnicia şi, concomitent cu învăţarea literelor, trebuie să înveţe şi treburile
gospodăreşti. Este influenţat de ideile lui Ieronim referitoare la educaţia fetelor.

111
MARIANA MOMANU

APLICAŢII
Analizați concepția lui Vives cu privire la educația fetelor.
Precizați valoarea și limitele concepției pedagogice a lui Vives. Faceți referire la finalități, conținuturi,
metode, rolul mediului și relația educativă.

5.5. IDEI PEDAGOGICE ÎN SCRIERILE UTOPICE

5.5.1. Thomas Morus (1478-1535)
Date biografice
S-a născut într-o familie de magistraţi englezi. A studiat la Oxford; a ocupat funcţii importante la
curtea regelui Henric al VIII-lea, din ordinul căruia avea să fie executat prin decapitare; capul său a fost
atârnat de un cârlig la intrarea pe podul Londrei. A devenit celebru datorită lucrării Cartea de aur, pe cât
de folositoare, pe atât de distractivă, despre cea mai bună formă de organizare a statului şi despre noua
insulă, Utopia (ou-negaţie; topos-loc: loc inexistent). Iniţial, Utopia a fost intitulată Nusqama (de la
latinescul nusquam-nicăieri).

Concepția pedagogică
Intenţia lui Morus nu era în primul rând de a întemeia o cetate ideală, cât de a condamna
nedreptăţile sociale ale timpului său. Reforma socială presupune întemeierea unei noi societăţi politice.
Utopia a fost scrisă în momentul în care începuseră, dar erau departe de a se încheia, marile
descoperiri geografice din secolele XV-XVI. Personajul central al Utopiei este unul dintre tovarăşii de
drum ai lui Amerigo Vespucci. Proprietatea privată este pentru Morus sursa tuturor relelor; de aceea,
este total abolită.
Utopia este structurată pe două părţi (cărţi):
Cartea I: Povestirea vestitului Rafael Hythlodeus despre cea mai bună formă de guvernământ,
scrisă de luminatul Tomas Morus, viconte şi cetăţean al strălucitului oraş al Angliei, Londra. Conţinutul
principal al primei “cărţi” îl constituie discuţiile asupra rânduielilor politice şi sociale dominante în ţările
europene pe timpul lui Morus. Călătorul Hythlodeus critică aspru monarhia absolută (sistemul politic al
Angliei acelei vremi).
Cartea a II-a: Din povestirea lui Rafael Hythlodeus despre cea mai bună formă de stat, scrisă de
Tomas Morus.
Baza societăţii utopice o constituie familia, grupată în jurul unui pater familias, care duce la
îndeplinire prevederile justiţiei. Doar crimele grave sunt judecate de ansamblul corpului social. Morus
consideră că oamenii sunt în mod natural înzestraţi cu simţul binelui şi trebuie educaţi în spiritul virtuţii,
al toleranţei. Educaţia este deci foarte importantă în constituirea noii societăţi, în principal educaţia
morală şi educaţia profesională. Nu trebuie ignorate nici studiile clasice, pentru că utopienii sunt oameni
cultivaţi; educaţia intelectului se realizează însă numai după îndeplinirea “normei” de muncă. Morus
distinge şi câteva stadii ale educaţiei: până la 5 ani, educaţia se face în familie; între 5 și 14 ani este
etapa educaţiei sociale, destinată însuşirii normelor de bună convieţuire. Educaţia este generală şi
obligatorie pentru toţi copiii. Componenta profesională a educaţiei este analizată îndeosebi în capitolul
Despre arte şi meserii: copiii primesc cunoştinţele teoretice de la bătrânii învăţaţi şi-şi formează
deprinderi prin acţiuni specifice diverselor meserii (zidărie, fierărie, dulgherie, activităţi agricole etc.).
Fetele primesc aceeaşi educaţie ca şi băieţii. Copiii cu înclinaţii intelectuale deosebite primesc o
educaţie specială: în urma selectării lor prin vot secret, sunt scutiţi de munci fizice şi orientaţi către
aprofundarea cunoaşterii în diverse domenii. Trecerea dintr-o categorie în cealaltă (din categoria
“muncitorilor” în cea a “învăţaţilor”) este posibilă pe baza aptitudinilor şi rezultatelor dovedite de fiecare.
În Utopia şi adulţii participă la o educaţie specifică, după orele de muncă, al cărei scop este îmbogăţirea
minţii şi a sufletului fiecărui utopian. Educaţia utopienilor îmbină deci activitatea fizică şi activitatea
spirituală, în scopul dezvoltării armonioase.

112
 
ISTORIA PEDAGOGIEI

APLICAŢII
Identificați trei principii ale educației propuse de Morus care și-au dovedit valoarea și valabilitatea.
Analizați elementele specifice educației propuse de Morus, pe componentele: morală, profesională,
fizică și intelectuală.

5.5.2. Tomasso Campanella (1568-1639)

Date biografice
S-a născut în Calabria, într-o familie de oameni săraci. Înzestrat cu o memorie de excepţie (la 5
ani reproducea cu exactitate predicile ascultate la biserică), cu o inteligenţă sclipitoare, cu un talent
poetic şi oratoricesc deosebit, părinţii ar fi dorit pentru Giovanni Domenico o carieră juridică. Cum starea
materială a familiei nu permitea continuarea studiilor într-o asemenea direcţie, acesta s-a înscris în
ordinul dominicanilor pentru a-şi continua studiile; aici a primit numele Tomasso şi a studiat operele lui
Platon, Aristotel, Toma d’Aquino, Albert cel Mare ş.a. În 1591 este arestat şi adus la Roma în faţa
tribunalului inchizitorial, acuzat de erezie şi condamnat la abjurarea convingerilor sale. Eliberat de
închisoarea inchiziţiei duce o viaţă de peregrinări. Scrie o nouă lucrare al cărei manuscris dispare şi
este arestat, ajungând, pentru a doua oară, în faţa tribunalului inchizitorial din Roma; este din nou
condamnat la abjurarea convingerilor. În 1599 avea să fie condamnat pe viaţă din cauza participării la
un complot împotriva puterii monarhice spaniole. În aceşti ani a scris Despre monarhia spaniolă, pentru
a-şi mai ameliora situaţia, dar şi Civitas Solis. Anii de închisoare şi procesele de erezie l-au îndemnat
către o atitudine mai prudentă în scrierile sale.
Concepția pedagogică
Societatea pe care o prezintă Campanella este localizată pe o insulă din Oceanul Indian. Cetatea
Soarelui se prezintă sub forma unui dialog între un marinar genovez şi membrul unui ordin călugăresc
(Ospitalierul). Toate bunurile aparţin statului; Campanella e convins că sursa tuturor viciilor şi
nedreptăţilor sociale o constituie proprietatea privată. Conducătorul cetăţii este Metafizicianul, cel mai
înţelept dintre solarieni, care este ajutat de Pop, Sin şi Mor (Puterea, Înţelepciunea şi Iubirea).
Societatea lui Campanella este un adevărat sanctuar al ştiinţei şi al raţiunii; conducătorii erau aleşi după
criterii de înţelepciune şi după cunoştinţele lor ştiinţifice.
Ziua de muncă este de patru ore, iar femeile au drepturi egale cu bărbaţii. Familia monogamă
este una dintre formele proprietăţii, ale egoismului, deoarece părinţii iubesc mai mult copiii lor decât pe
ai celorlalţi, ceea ce constituie prilej de invidie, discordie şi chiar dezbinare. Desfiinţarea proprietăţii
înseamnă şi desfiinţarea familiei, ceea ce nu înseamnă că relaţiile între sexe sunt libere; ele sunt dirijate
de societate, care are datoria de a asigura procrearea de copiii frumoşi și sănătoși.
Campanella acordă o importanţă deosebită mediului social şi educaţiei. Proprietatea privată
generează egoism şi individualism; desfiinţarea proprietăţii private duce şi la schimbarea fizionomiei
morale a oamenilor.
În Cetatea Soarelui învăţământul este general, obligatoriu şi gratuit. Educatorii sunt aleşi de către
toţi cetăţenii cu drept de vot. Începând de la 2 ani, copiii sunt daţi în grija acestor educatori. Până la trei
ani învaţă alfabetul şi limba. “Toţi sunt instruiţi deopotrivă în toate artele: după trecerea primului an şi
înaintea celui de-al treilea, copiii învaţă limba şi alfabetul preumblându-se prin faţa pereţilor împărţiţi în
patru grupe, conduse de patru bătrâni dintre cei mai pricepuţi şi mai învăţaţi”.
Între 3 şi 7 ani, primesc cunoştinţe elementare de matematică şi practică educaţia fizică şi
gimnastica. Tot acum dobândesc primele elemente de experienţă în atelierele meşteşugăreşti, pentru a-
şi descoperi vocaţia, care trebuie dezvoltată în etapele următoare.”Tot în grupe sunt conduşi la
atelierele meşteşugăreşti: de cizmărie, de bucătărie, de fierărie, de lemnărie, de pictură etc.”(1958).
După 7 ani îşi însuşesc cunoştinţe din ştiinţele naturii, învaţă matematicile superioare şi medicina,
limbile străine, teologia şi astrologia. Toţi copiii muncesc la câmp sau în ateliere şi învaţă cât mai multe
meserii cu putinţă. Munca nu este pentru solarieni o obligaţie împovărătoare, ci prilej de bucurie, izvor

113
MARIANA MOMANU

de viaţă şi fericire. “Potrivit cu înclinaţiile fiecăruia, la vârsta de 7 ani, după ce şi-au însuşit cunoştinţele
elementare matematice expuse pe pereţi, li se predau lecţii de ştiinţe naturale. Lecţiile sunt predate de
patru lectori, care în patru ore isprăvesc instrucţia tuturor disciplinelor, deoarece unii fac exerciţii de
gimnastică sau îşi îndeplinesc obligaţiile şi funcţiile publice, alţii învaţă. După aceea sunt trecuţi la
studiul altor discipline, mai grele, al matematicilor superioare, medicinei şi al altor ştiinţe, continuu având
loc între ei dispute şi dezbateri studioase; devin apoi magistraţi ai acelor ştiinţe în care se evidenţiază
sau ai artelor mecanice, după cum urmează fiecare pe îndrumătorul şi iniţiatorul său; sunt duşi de
asemenea şi la câmp ca să studieze şi să înveţe agricultura şi creşterea vitelor; ei consideră nobil şi
fruntaş pe acela care a învăţat mai multe meserii şi a dovedit că le exercită cu mai multă pricepere. De
aceea ne dispreţuiesc pe noi, care numim ignobili pe meseriaşi şi socotim nobili pe acei care nu cunosc
nici o profesiune, trăind în trândăvie, înconjuraţi de o sumă de servitori, care se ocupă de odihna şi
distracţia lor” (1958)
Ziua de şcoală este de 4 ore, iar strategia de predare este bazată pe intuiţie. Paralel şi
independent de Comenius, Campanella are meritul de a fi arătat valoarea metodei intuitive în învăţare.
El nu a dat intuiţiei fundamentul teoretic pe care avea să i-l ofere Comenius, dar descrierea pe care o
face Campanella educaţiei este un argument în favoarea învăţământului intuitiv. Întreaga cetate este un
muzeu-şcoală; zidurile cetăţii redau desene, figuri de plante, animale, arbori, unelte de muncă, forme
geometrice, teoreme, hărţi ale diverselor regiuni ale lumii etc. care le sunt prezentate elevilor în funcţie
de treapta pe care se situează în procesul educaţiei.
Campanella este considerat primul pedagog care a enunţat necesitatea înfiinţării muzeelor cu
scopuri didactice. În muzeele din Cetatea Soarelui copiii pot vedea minerale, pietre preţioase, diverse
metale etc. care îi ajută să înţeleagă şi să-şi însuşească mai uşor cunoştinţe despre natură. Activităţile
de învăţare se desfăşoară într-o manieră atractivă şi antrenantă, iar pedepsele sunt excluse.
Campanella este totalmente împotriva “stimulării” elevilor prin practica bătăii şi împotriva învăţării
mecanice, atât de obişnuite în practica şcolară a vremii.

APLICAŢII
Identificați idei valoroase și actuale în opera lui Campanella.
Analizați limitele concepției pedagogice a lui Campanella.

114