Arta egipteană antică

S-a spus foarte des despre arta egipteană că este o artă hieratică, care prezintă reprezentarea
personajelor în atitudini convenționale, solemne, rigide, conform regulilor fixate de canoanele
religioase. În realitate este mai degrabă o artă funerară, a artă ale cărei monumente erau destinate
cultului morților sub diferite forme. Ar fi inexact să considerăm operele de artă egiptene ca o expresie
a vieții religioase intense.

Arta egipteană nu este o adeziunea la divinitate și nici o credință fierbinte în transfigurarea vieții după
poruncile lui Maat ce reprezentau adevărul și dreptatea. Această artă exprimă năzuința ca fericirea
din lumea aceasta, a celor nobili, bogați și puternici, să continue și pe lumea cealaltă.

Putem admira valoarea estetică a multor opere de artă egiptene, dar nu putem ignora faptul că ele au
fost create cu prețul unor mari suferințe omenești. Herodot relatează, admirând piramidele,
suferințele și munca istovitoare ale egiptenilor ca să le înalțe: “Au fost necesari două zeci de ani ca să
se zidească piramida însăși…” Despre faraonul care a construit-o scrie: “După ce Keops a domnit,
poporul a îndurat tot felul de suferințe … el sili pe egipteni să lucreze pentru el. Unora le-a dat sarcina
să tragă până la Nil pietre extrase din malul libian (malul libian = malul Nilului). Ei lucrează fără odihnă
în număr de o sută de mii, schimbați la fiecare trei luni. Poporul copleșit a construit drumul pe care
erau aduse pietrele în zece ani, și el era o lucrare, cu puțin mai mică decât piramida însăși, după cât mi
se pare.”

Sigur este însă că arta egipteană există de peste trei zeci și trei de secole, adică, după cum afirma E.
Drioton și P. du Bourguet [necesită  citare] în studiul lor Arta faraonilor, mai mult decât oricare alta din lume.
Lucrul remarcabil este că de la ea ne-a rămas cel mai mare număr de mărturii ale apogeului ei, chiar
mai mult decât de la arta grecească, romană sau asiro-babiloniană.

Dar egiptenii nu aveau noțiunea de artă în sensul pe care îl cunoaștem noi astăzi. Artiștii lor, sculptori
sau pictori, se confundau cu artizanii. De abia în Grecia din secolelor VI-V î.H. sculptorul și pictorul
capătă un statut aparte în rândul artizanilor. Cea mai mare parte a operelor de artă egiptene sunt
anonime tocmai fiindcă artistul nu era socotit demn de o cinste deosebită. Pe de altă parte, arta
egipteană era o artă angajată, având scopuri precise. Ea nu urmărea realizarea frumosului ci să
reprezinte o alegorie a binelui, a virtuții. În ceea ce privește conceptul de “frumos” în egipteană se știe
că acest termen are și sensul de “bun” (moral și utilitar) și sensul de “frumos” (estetic). Aceste
tendințe sunt vizibile încă din imperiul vechi, unde cele două sensuri coexistă. În greacă termenul
“frumos” – kalos capătă sensul de “bun” doar în epoca creștină.

Opera de artă egipteană nu trebuie admirată pentru frumusețea ei, ci înțeleasă, interpretată prin
degajarea sensului magic și mitic pentru care a fost creată. Mesajul ei trebuie citit și pus în relație cu
împrejurările, locurile, personajele, zeitățile, episoadele mitice sau acțiunile magice la care se referă.
O operă de artă egipteană trebuie așadar nu admirată pentru frumusețea ei, ci citită, înțeleasă în
sensul în care scrie Spinoza: “Non ridere, nec flere; neque mirari sed intelligere” (“Să nu râzi, să nu
plângi, nici să admiri, ci să înțelegi”). [necesită  citare]

Este de remarcat imobilismul artei egiptene, faptul că nici variații de gust, nici influențe exterioare nu
au putut să modifice vreodată această artă. Acest imobilism nu trebuie pus pe seama imobilismului
credințelor și religiilor egiptene, ci pe stabilitatea și constanța modului de producție tributal, care s-a
menținut până în vremea dominației bizantine și arabe. Neschimbate au rămas și interdicțiile ritualice,
vrăji, descântece, mituri, ceremonii sacre și practici magice pe care le putem numi “religiile egiptene”.
Odată cu declinul statului egiptean și cu biruința creștinismului se dezvoltă o altă artă, diferită de cea
“arhaică” egipteană.