Sunteți pe pagina 1din 12

UNIVERSITATEA ,,CONSTANTIN BRANCUȘI” DIN

TARGU-JIU
FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE
SPECIALIZAREA: MANAGEMENTUL DEZVOLTARII
AFACERILOR

POLITICI ECONOMICE EUROPENE

COORDONATOR: PROF.UNIV. DR. SUDENT

CHIRITESCU DOREL DUMITRU CUSLEA IONUT EMIL


UE si Uniunea Economica Monetara

Uniunea Europeană
Semnat în februarie 1992, de către cele douăsprezece state membre şi
intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, Tratatul de la Maastricht
marchează consolidarea procesului de integrare europeană. Comunitatea
Europeană capătă denumirea oficială de Uniune Europeană. Noul tratat
stabileşte drept principal obiectiv economic trecerea la Uniunea
Monetară, prin adoptarea unei monede unice şi a unor parităţi fixe şi
irevocabile. Uniunea Monetară cuprinde ţările care au îndeplinit
criteriile de convergenţă stabilite. Două dintre criterii au în vedere
„caracterul suportabil al situaţiei finanţelor publice...”. În scopul
realizării acestui deziderat se prevede ca: - deficitul bugetar să reprezinte
cel mult 3 % din PIB; - datoria publică să nu depăşească 60 % din PIB.
Tratatul mai prevede „realizarea unui grad ridicat de stabilitate a
preţurilor; acest lucru va rezulta dintr-o rată a inflaţiei apropiată de aceea
a trei state membre... care prezintă cele mai bune rezultate în materie de
stabilitate a preţurilor”. Rata inflaţiei în ţările membre nu va trebui să
reprezinte mai mult de 1,5 % în raport cu rata medie a celor trei ţări, pe
acest plan. În fine, tratatul mai subliniază „caracterul durabil al
convergenţei atinse de un stat membru... care se reflectă în nivelul ratei
dobânzii pe termen lung”. Rata nominală a dobânzii pe termen lung nu
va trebui să depăşească cu mai mult de 2 % media ratelor dobânzii celor
trei ţări care au cele mai bune performanţe pe planul ratei inflaţiei.
Această condiţionare are la bază logica economică. Consiliul European,
la reuniunea de la Madrid din 1995, stabileşte programul pentru
introducerea monedei unice. Conform acestui program, în 1998 s-a
efectuat nominalizarea a unsprezece ţări care să participe la Uniunea
Economică şi Monetară. În acelaşi an, Banca Centrală Europeană îşi
intră în atribuţii, fiind puse la punct scenariile privind introducerea
Euro(la 31 decembrie 1998 s-a produs lansarea oficială a monedei
unice). Pe plan instituţional, trebuie menţionat că, în octombrie 1997, a
fost semnat Tratatul de la Amsterdam, care propune adâncirea şi
lărgirea, în continuare, a integrării interstatale, cu un accent sporit pe
problema locurilor de muncă, pe problemele sociale, în general. În
acelaşi an (decembrie 1997), Consiliul European, în reuniunea sa de la
Luxemburg, adoptă „Pactul de stabilitate şi de creştere”, menit să stea la
baza coordonării măsurilor destinate pregătirii ultimei faze a UEM şi, în
special, să asigure respectarea criteriului din Tratatul de la Maastricht
referitor la deficitul bugetar al statelor membre (maximum 3% din PIB).
   Drumul parcurs de la Tratatul de la Roma până la cele de la
Maastricht şi Amsterdam, de la Europa „celor 6” la Europa „celor 25”,
este marcat de realizări importante. Ele demonstrează oarecum
viabilitatea acestui model de integrare, viabilitate dovedită şi de succesul
său în confruntarea cu un alt model occidental, de sorginte britanică. În
1959, din iniţiativa Marii Britanii a luat fiinţă, prin acordul de la
Stockholm, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, care a inclus şapte
state: Austria, Danemarca, Norvegia, Suedia, Elveţia, Portugalia şi ţara
iniţiatoare, Marea Britanie. Deci şase state mici alături de o mare putere
economică, ceea ce avea să conducă la un echilibru precar. Din 5
punctul de vedere al nivelului de integrare, AELS s-a situat pe prima
treaptă – cea a zonei de comerţ liber: asociaţia şi-a propus doar
suprimarea taxelor vamale reciproce (la produsele industriale), nu însă şi
un tarif vamal extern comun. Spre deosebire de Comunitatea Europeană,
în cadrul AELS a fost lăsat liber jocul forţelor pieţei. Accentul a fost pus
pe utilizarea mijloacelor „funcţionale” şi nu a celor „instituţionale”. La
un moment dat, AELS a început să dea semne de slăbiciune. Pe de altă
parte, forţa de atracţie a Comunităţii Europene s-a dovedit din ce în ce
mai mare, cinci ţări membre părăsind AELS şi aderând la Comunitatea
Europeană: Marea Britanie şi Danemarca (1 ianuarie 1973), Portugalia
(1 ianuarie 1986), Austria şi Suedia (1 ianuarie 1995). La momentul
actual AELS nu mai cuprinde decât Elveţia, Norvegia, Islanda şi
Liechtenstein
Integrarea economică interstatală a debutat în perioada postbelică,
cuprinzând ţări din toate colţurile lumii, atât dezvoltate, cât şi în
dezvoltare; de la o zonă la alta a economiei mondiale există deosebiri în
ceea ce priveşte momentul declanşării procesului de integrare, ritmul
evoluţiei sale, formele concrete de manifestare şi, mai ales,
performanţele realizate. Fără îndoială, „modelul” integrării interstatale îl
constituie Uniunea Europeană
Uniunea economică și monetară reprezintă un pas important în
procesul de integrare a economiilor statelor membre ale UE. Lansată în
1992, uniunea presupune coordonarea politicilor economice și bugetare,
aplicarea unei politici monetare comune și utilizarea unei monede unice,
euro. Toate cele 28 de state membre ale UE fac parte din uniunea
economică, dar unele dintre ele și-au aprofundat și mai mult integrarea și
au adoptat moneda euro. Împreună, aceste țări alcătuiesc zona euro.
Moneda unică prezintă avantaje incontestabile: reduce costurile
tranzacțiilor financiare, facilitează călătoriile și consolidează rolul UE la
nivel internațional.
În cadrul uniunii economice și monetare, Banca Centrală Europeană
stabilește o politică monetară unică, iar aceasta este completată de
politici economice coordonate și de politici bugetare armonizate. În
acest context, nu există o instituție unică responsabilă de politica
economică. În schimb, această responsabilitate este împărțită între
statele membre și diferitele instituții ale UE.
De la politicile economice comune la marea Piaţă Unică Europeană
Uniunea Europeană ar fi de neconceput fără existenţa politicilor
economice comune. Cum au apărut ele? Integrarea economică
interstatală a făcut posibil saltul de la intervenţionismul statal la cel
suprastatal; totodată, ea a deschis calea cooperării între factorii de
decizie aflaţi la cele două niveluri, între instituţiile respective. Această
nouă posibilitate a apărut datorită cedării liber consimţite, de către
statele membre ale Comunităţii Europene, a unor prerogative ale
suveranităţii lor naţionale în favoarea instituţiilor comunitare (dreptul de
a fixa taxe vamale, de a „bate” monedă naţională etc.). Evoluţiile
ulterioare au demonstrat că această renunţare a fost larg compensată prin
avantajele ce decurg din noua suveranitate – aceea a Uniunii Europene
ca entitate. Politicile economice comune sunt rodul cooperării între cele
două niveluri de decizie. În ordine cronologică, prima lansată a fost
Politica Agricolă Comună (1962), pe vremea Europei „celor şase” –
Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg – considerate
„state fondatoare”. Prin această politică se urmărea ieşirea din situaţia de
criză de subproducţie existentă pe piaţa produselor agricole, imediat
după sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Succesul PAC a fost
deplin; oferta a crescut considerabil; siguranţa alimentară şi calitatea
produselor au fost asigurate. Ulterior, PAC avea să intre într-o fază de
criză de supra-producţie, când accentul a fost pus pe reducerea ofertei în
raport cu cererea. Politica agricolă comună a fost marea beneficiară a
existenţei şi funcţionării celorlalte politici economice comunitare.
Politica comercială comună a însemnat eliminarea progresivă a
taxelor vamale şi a restricţiilor netarifare, în cadrul schimburilor
intracomunitare, ceea ce a facilitat şi comerţul reciproc cu produse
agricole. Piaţa comună s-a realizat, în primul rând, în sectorul agricol.
Tariful vamal comun extern, intrat în vigoare la 1 iulie 1968, a asigurat,
după caz, o protecţie şi a producţiei agricole comunitare, deşi el a scăzut
continuu, datorită negocierilor din cadrul GATT/OMC. Politica
bugetară a Uniunii a satisfăcut preferenţial cerinţele PAC; de câte ori
au fost luate în discuţie proiectele de buget comunitare, s-au manifestat
puternice disensiuni între reprezentanţii ţărilor membre, în primul rând
din acest motiv. 6 Politica monetară comună, după parcurgerea a două
etape preliminare, cea a aşa-numitului şarpe monetar (1972-1978) şi
cea a sistemului monetar european (1979-1998) intră într-o etapă
calitativ superioară, etapa Uniunii Economice şi Monetare, prin lansarea
oficială a monedei unice euro, la 31 decembrie 1998, prin crearea Băncii
Centrale Europene, devenită operaţională la 1 ianuarie 1999 şi prin
încheierea procesului de retragere din circulaţie a monedelor naţionale
ale statelor care aderaseră la euro, la 1 martie 2002, moment în care euro
devine efectiv monedă unică. Euro a mărit efectul de antrenare generat
de procesul de integrare economică interstatală, prin alinierea în jos a
ratelor inflaţiei şi ale dobânzii, tendinţă care a stimulat investiţiile şi, în
consecinţă, creşterea economică la nivelul UE. Euro a facilitat
considerabil stabilirea unor preţuri unice, ceea ce a consolidat marea
piaţă internă europeană. Semnificaţia formării Marii Pieţe Unice
Europene Actul Unic European (1 iulie 1987) a dinamizat procesul de
integrare vest-europeană. El a prevăzut ca, până la data de 31 decembrie
1992, să fie realizată definitiv marea piaţă unică, un spaţiu economic
fără frontiere. Marea piaţă unică este chemată să asigure cele patru
libertăţi de circulaţie: a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a
capitalurilor. Aceste liberalizări nu s-au produs simultan, ci în ritmuri
diferite. Deosebiri de ritm s-au înregistrat nu numai între diferitele
fluxuri, ci şi în interiorul lor ,între segmentele care le compun. Libera
circulaţie a mărfurilor a devenit posibilă graţie politicii comerciale
comune. Un rol important au jucat şi diverse reglementări, cum sunt cele
privind fiscalitatea sau recunoaşterea reciprocă a calităţii produselor.
Libera circulaţie a capitalurilor îşi propune sa înlăture restricţiile care
există în legătură cu circulaţia capitalurilor între ţările membre, să
contribuie la desăvârşirea Pieţei unice europene înlesnind celelalte
libertăţi şi să favorizeze progresul economic prin alocarea optimă a
capitalului. Ea permite crearea unui spaţiu financiar de dimensiuni
internaţionale şi contribuie la realizarea obiectivelor politicii economice
şi monetare a Uniunii Europene. Libera circulaţie a capitalurilor
deschide calea unei concurenţe directe între fiscalitatea statelor membre.
Libera circulaţie a persoanelor a debutat prin libertatea trecerii
frontierelor (un rol important revenind acordului de la Schengen) şi
apoi prin abolirea discriminării de naţionalitate, în privinţa angajării,
salarizării, condiţiilor de muncă. Tratatul de la Amsterdam a avut un rol
considerabil pe planul respectării drepturilor omului, a persoanei.
Liberalizarea serviciilor a evidenţiat un ritm mai rapid în cazul
serviciilor bancare, urmate de cele din domeniul valorilor mobiliare şi
din cel al asigurărilor.

CE ÎNSEAMNĂ UNIUNEA ECONOMICĂ ȘI MONETARĂ?


Uniunea economică și monetară reprezintă pentru UE un pas înainte pe
drumul integrării economice, proces care a început în 1957.
Prin integrare economică, atât economia UE, cât și economiile statelor
membre luate separat dobândesc dimensiuni sporite, eficiență pe plan
intern și robustețe. Apar astfel mai multe oportunități de a asigura
stabilitatea economică, de a accelera creșterea economică și de a crea un
număr mai mare de locuri de muncă, toate acestea aducând beneficii
directe cetățenilor UE.
Uniunea economică și monetară nu este un scop în sine, ci doar un
instrument menit să ajute la atingerea obiectivelor Uniunii Europene și
să îmbunătățească viața cetățenilor din țările UE. Prin urmare, elaborarea
unor politici economice sănătoase devine o chestiune de interes comun
pentru toate țările UE. Pentru a asigura buna funcționare a economiei
UE în ansamblul său, este important ca toate țările să își coordoneze
politicile economice și bugetare, cu obiectivul comun de stabilitate și
creștere economică.
Pe lângă faptul că stabilizează economiile, uniunea economică și
monetară și moneda euro favorizează buna funcționare a pieței unice, în
beneficiul cetățenilor și al întreprinderilor.
În termeni concreți, uniunea economică și monetară înseamnă:

 coordonarea politicilor economice între statele membre;

 coordonarea politicilor bugetare, în special prin stabilirea limitelor


pe care deficitul și datoria publică a țărilor membre nu trebuie să le
depășească;

 o politică monetară independentă coordonată de Banca Centrală


Europeană;

 norme unice și supravegherea instituțiilor financiare din zona euro;

 o monedă unică și zona euro.


CE FACE UE ÎN ACEST DOMENIU?
Navigând pe mări furtunoase – prevenirea crizelor viitoare
După izbucnirea crizei economice și financiare în 2007, Uniunea
Europeană a luat măsuri fără precedent pentru îmbunătățirea cadrului de
guvernanță economică al uniunii economice și monetare. Acestea au
inclus consolidarea Pactului de stabilitate și de creștere (care contribuie
la consolidarea disciplinei bugetare și asigură finanțe publice fiabile și
sustenabile).
Însă aceste măsuri de urgență trebuie să fie consolidate și completate
pe termen lung, pentru a evita ca o nouă criză să afecteze uniunea
economică și monetară. Prin urmare, în iulie 2015 a fost convenită o
foaie de parcurs în două etape pentru aprofundarea uniunii economice și
monetare. Aceasta va fi finalizată cel mai târziu în 2025.
În etapa 1, denumită „Aprofundarea prin practică” (1 iulie 2015-30
iunie 2017), instrumentele existente și tratatele în vigoare au fost folosite
pentru a stimula competitivitatea și convergența structurală. Ea va
conduce la elaborarea de politici bugetare responsabile la nivel național
și la nivelul zonei euro, va finaliza uniunea financiară și va consolida
responsabilitatea democratică.
În etapa 2, denumită „Finalizarea uniunii economice și monetare”
(până în 2025), vor fi lansate acțiuni mai ambițioase pentru a spori
caracterul obligatoriu al procesului de convergență. Acest lucru va fi
realizat prin stabilirea de comun acord a unui set de criterii de
convergență de natură juridică și prin înființarea unei trezorerii a zonei
euro.
În cadrul uniunii economice și monetare, nu există o instituție unică
responsabilă de politica economică. În schimb, această responsabilitate
este împărțită între statele membre și instituțiile UE. Principalii actori în
cadrul uniunii economice și monetare sunt:

 Consiliul European, care stabilește principalele orientări de politică


la propunerea Comisiei;

 Consiliul UE, care coordonează elaborarea politicilor economice la


nivelul UE și decide dacă un stat membru poate adopta moneda
euro;

 „Eurogrupul”, care coordonează politicile de interes comun pentru


statele membre din zona euro;

 statele membre, care își alcătuiesc bugetul național în limitele


convenite ale deficitului și datoriilor și își stabilesc propriile
politici structurale privind forța de muncă, sistemul de pensii și
piețele de capital;

 Comisia Europeană, care monitorizează performanțele și


respectarea normelor;

 Banca Centrală Europeană, care stabilește politica monetară având


ca obiectiv principal stabilitatea prețurilor și acționează ca
autoritate centrală de supraveghere a instituțiilor financiare în zona
euro;

 Parlamentul European, care elaborează legislația împreună cu


Consiliul și exercită un control democratic asupra guvernanței
economice, în special în cadrul noului dialog economic.
Antrenamentul zilnic – gestionarea economiilor noastre
Operațiunile și instrumentele de gestionare a uniunii economice și
monetare sunt menite să sprijine creșterea economică durabilă și un
nivel ridicat al ocupării forței de muncă prin intermediul politicii
economice și monetare. Aceasta implică patru activități principale:

 aplicarea unei politici monetare eficiente în zona euro, pentru a


asigura stabilitatea prețurilor;

 coordonarea politicilor economice și bugetare în țările UE;

 asigurarea bunei funcționări a pieței unice;

 supravegherea și monitorizarea instituțiilor financiare.


Politica monetară presupune influențarea ratelor dobânzii și a ratelor de
schimb în beneficiul economiei unei țări. Acest lucru este realizat de o
bancă centrală care controlează masa monetară în cadrul economiei. Cu
toate acestea, dacă fiecare țară din UE și-ar aplica propria politică
monetară, piața unică ar fi mult mai puțin eficace; schimburile
comerciale ar putea fi perturbate, iar beneficiile ar fi diminuate.
Din acest motiv, în cadrul uniunii economice și monetare, politica
monetară este strâns coordonată, iar în zona euro aceasta este
centralizată și independentă.
Guvernele naționale controlează alte domenii de politică economică.
Printre acestea se numără politica bugetară care vizează bugetele
guvernelor, politicile fiscale care stabilesc cum se constituie veniturile
unui stat, politicile structurale care determină sistemele de pensii și
reglementările privind piața muncii și cea de capital.
BIBLIOGRAFIE

- https://op.europa.eu
- http://economie.ase.ro
-Economie Europeana, Liviu C. Andrei
-Politici Economice Europene Ileana Tache