unuia dintre ei.

...Nici nu-i trecuse prin minte, la început, că băiatul acela slăbuţ şi stîngaci, pe care-l întîlnise cu cîteva
săptămîni înainte în biroul tatălui ei, era unul dintre cireşari. Îl găsise cam stingherit, plimbîndu-şi ochii
peste cărţile care se înşiruiau cu miile în rafturile bibliotecii, în timp ce tatăl ei discuta aprins cu un bărbat
înalt şi blond, un fost coleg de liceu. Cînd, în sfirşit, se făcuseră prezentările, tînărul roşise pînă în vîrful
urechilor, ceea ce adusese un zîmbet superior pe faţa ei.
Mai mult din politeţe, şi fără îndoială sub influenţa cărţilor din rafturi, tînărul o întrebase, timid, dacă-i
plac călătoriile. Ea afirmase cu o mişcare a capului şi-i aruncase, repezit şi indiferent, aceeaşi întrebare. El
răspunse la fel: clătinîndu-şi capul, pentru a se retrage apoi în muţenia în care îl găsise. Rămăseseră singuri
în bibliotecă. Părinţii lor ieşiseră în grădină. Îl întrebase brusc:
― Ţi-e frică de mine?
Întrebarea, prin cruzimea ei, îl scosese pe tînărul musafir din carapacea în care prefera să stea. O
privise în ochi, încruntase din sprîncene a dojana, dar dintr-o dată lovise fără ocol:
― Îţi place să faci pe emancipata?! Să ştii că nu-ţi stă bine. Caută-ţi alte roluri care nu se bizuie pe ifose
şi pe dorinţi, ci pe inteligenţă, pe sinceritate...
― Nici ţie nu-ţi stă bine ca psiholog. Vrei să-ţi spun cine eşti?... Eşti un timid, înţepat de spaime. Eu, să
fi fost în locul tău, de multă vreme aş fi ştiut cu cine stau de vorbă...
― Aaaaa, sigur... Dacă în locul tău ar fi fost o fată mai... În sfârşit...
Negăsind cuvîntul potrivit, sau prefăcîndu-se că-l caută, se mulţumise să ţuguiască buzele.
― Eu sînt Laura...
― Eu aş fi Ionel...
― Mie-mi place să călătoresc, să fiu singură şi regină, îmi plac munţii, castelele, pădurile, îmi place să
beau apă din izvoare şi să fiu mai deşteaptă decît toţi!... Şi să scriu... Îmi place să scriu, să scriu, să scriu
despre orice... despre păduri, despre castele...
― Teribilă mai eşti! se mirase Ionel, propunîndu-şi s-o scoată pe Laura din reverie. Dar peşterile de ce
nu-ţi plac?
― Nu-mi plac peşterile? Cine ţi-a spus? Ba îmi plac!
― Dacă erai simpatică aş fi putut să-ţi povestesc o întîmplare adevărată petrecută într-o peşteră
fantastică...
― Aaaaa! Despre cireşari! Am auzit-o! Nu mai ţin minte de cîte ori am auzit-o şi de la cine am auzit-o.
Ştiu totul! Victor, Ursu, Maria, Lucia, Tic, Ionel, Dan... De ce ai roşit?
― Nu!... N-am roşit... Adică... Ei bine! Nu ştii nimic! În primul rînd nu ştii cine sînt eu. Eu sînt Ionel! De
ce ai roşit?
― Tu?! Ionel?... Eşti cireşar?... De ce nu mi-ai spus de la început?... Să nu te lauzi, că...
Ionel îi răspunsese cu un zîmbet. Apoi îşi dusese mîna dreaptă undeva la ceafă şi o chemase lîngă el.
― Dacă vrei să te convingi, pune mîna aici. Aici m-a pocnit Petrăchescu cu tocul pistolului. Aoleu! Cît
m-a mai durut! Dacă nu era Maria...
― Ştii ceva?... Haidem în grădină, într-un colţ cu iarbă şi povesteşte-mi totul. Dar dacă uiţi ceva, îţi las
şi eu un semn...
Şi fugiseră amîndoi în grădină, şi acolo, la umbra gutuiului, Ionel îi povestise de-a fir-a-păr
extraordinara expediţie a cireşarilor din Peştera Neagră. Îi făcuse portretul fiecăruia, îi vorbise despre
curajul şi forţa neasemuită a lui Ursu, despre energia şi clarviziunea lui Victor. Mai ales despre Victor, faţă
de care încă se simţea vinovat, îi vorbise în culorile cele mai frumoase.
Uimirea şi admiraţia pătrunseseră pe nesimţite în sufletul ei. Seara, se despărţiseră amîndoi ca nişte
prieteni vechi şi foarte buni. Îşi făgăduiseră să-şi scrie, să se viziteze, să-şi cunoască prietenii. Şi se simţise
dintr-o dată atît de apropiată de cireşari, încît făcuse o groază de încercări pe lîngă tatăl ei, să-şi petreacă o
parte din vacanţă la bunica ei, în orăşelul cireşarilor. La început, tatăl ei nici nu voise să audă: va veni cu el,
ca şi în alte vacanţe. Dar pînă la urmă, rugăminţile şi rugăciunile ei învinseseră...
Încremenită în cadrul ferestrei, Laura îşi aduna amintirile. Venise în orăşel cu gîndul să-şi caute
prietenii pe care îi visa de atîta vreme, dar bunica o ferea din calea oricui, o obliga să stea mereu în casă sau
să se plimbe numai cu dînsa... Şi Laura se simţea şi era singură, prea singură, revoltător de singură.
Un zgomot de paşi apăsaţi pe caldarîm o trezi din gînduri. Pe strada pustie zări o siluetă înaltă. Parcă
venea spre dînsa. Cînd ajunse în dreptul felinarului, silueta căpătă o identitate care o bucură pe Laura. Era
Ursu. Şi parcă o cuprinse un vîrtej. Zeci de gînduri şi simţăminte o încolţeau şi mai ales unul: să vorbească
imediat cu Ursu, să-şi ceară iertare pentru întîlnirea cu Maria, care-i aprinsese o amintire foarte dureroasă,
să-i spună fără ocol că vrea să se împrietenească şi să se alăture cireşarilor, să le propună o mare, o
extraordinară aventură...
Într-o clipă de înflăcărare, Laura sări geamul chiar cînd Ursu ajunse în dreptul casei.
Vlăjganul rămase nemişcat ca un stîlp în faţa arătării albe. Nu putea să înţeleagă ce se întîmplă. Chiar
făcu un pas înapoi. Şi auzi o voce şoptită:
― Eşti Ursu, nu? Eu sînt Laura...