Universitatea „Al. I.

Cuza”, Iaşi

Facultatea de istorie

Anul I, Semestrul al II-lea, Grupa H111

Instaurarea stapanirii habsburgice in

Transilvania
(Stat, societate şi mentalităţi în spaţiul românesc în secolele XIII-XVI)

Student: Apostol Petru Emil

1
Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi

Facultatea de istorie

Anul I, Semestrul al II-lea, Grupa H111

Asediul Vienei și decăderea Imperiului Otoman

Avansul Austriei spre poziția ce avea s-o dețină în zona răsăriteană a hărții europene
putea fi întrevăzut încă de la jumătatea secolului al XVII-lea, după marea victorie împotriva
turcilor conduși de Ahmed Koprolu, de la Skt. Gothard (1 august 1664), în urma căreia
încheia cu Imperiul Otoman tratatul de pace de la Vasvar(septembrie 1664). Leopold I(1658-
1705) și Mehmed al IV-lea (1648-1687), semnau, prin reprezentanții lor, de fapt, un armistițiu
de douăzeci de ani.
În asemenea condiții, marele vizir Ahmed Koprolu a avut posibilitatea de a cuceri
insula Creta(1669) , să impună Poloniei tratatul de la Buczacs(18 septembrie 1672) , prin care
Imperiul Otoman anexa Podolia cu cetatea Camenița. E momentul de expansiune teritorială
maximă pentru turci.
În 1682, nobilii unguri răsculându-se împotriva împăratului, ceruseră ajutor Porții,
promițând sultanului 30.000 de soldați. Răscoala din Ungaria , în frunte cu Imre Tokoly, care
pretindea și coroana Ungariei austriece, a prilejuit Campania turcilor împotriva Vienei din
1683, cu un an înainte de expirarea termenului stipulat la Vasvar, deși Austria nu provocase
prin nimic războiul, respectând condițiile din tratatul păcii. Urmărind să evite războiul,
Leopold I trimite o solie la Istanbul, dar aceasta nu va fi audiată.
Noul vizir, Kara-Mustafa, era preocupat să determine Austria să fie cauza războiului,
reușind să obțină sub comanda sa o uriașă armată. Tokoly insista ca armata otomană să nu
atace Viena, ci să pornească la cucerirea întregii Ungarii, dar sfatul său nu este ascultat. La 12
iulie 1683, marea ostea turcească ajungea sub zidurile Vienei, turcii înconjurând-o din trei
părți. Astfel a început marele asediu al Vienei, care a durat 63 de zile(iulie-septembrie).
Împăratul Leopold cere ajutor întregii Europe. Singurul care va interveni va fi regele Poloniei,
Ian Sobieski, cu care,de fapt, încheiase o alianță la 31 martie 1683, ratificată de împărat la 2
mai, potrivit căreia armatele celor doi se reuneau numai dacă Viena sau Cracovia vor fi
amenințate.

2
Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi

Facultatea de istorie

Anul I, Semestrul al II-lea, Grupa H111

La 24 aprilie, Duca Vodă, domnul Moldovei, însoțit de cei mai importanți boieri,
printre care și celebrul cronicar Miron Costin, alături de domnul muntean, Serban
Cantacuzino, se vor alătura sultanului . Trebuie precizat faptul că simpatiile românilor nu
puteau fi de alături de cauza otomană. Cu atât mai mult, cu cât, în cazul unei eventuale
izbânde turcești, statutul politico-juridic privilegiat al Principatelor ar fi fost amenințat sau
chiar desființat prin transformarea lor în pașalâcuri. Astfel, atât moldovenii, cât și muntenii, în
frunte cu domnii lor , în condiții de discreție care să nu-i compromită în fața turcilor, au trimis
informații austriecilor, au permis și facilitate trecerea trimișilor asediaților, au informat greșit
pe turci, când s-a putut, despre soarta celor din cetate.
După înfrângerea armatei otomane, la 12 septembrie 1683, se stabilește ca alianța
creștină să se îndrepte numai împotriva turcilor, în nici un caz împotriva vreunei puteri
creștine.

La 5 februarie 1685, Leopold I trimise pe călugărul iezuit Antide Dunod în

Transilvania, acesta având misiunea de a necogia cu principele Mihai Apafi, pe baza
propunerilor încredințate de împărat:

 Principele să renunțe la protectoratul otoman în favoarea celui imperial.

 Principele să admită oaste austriacă în Ardeal.
 Transilvania să între în Liga Sfântă.
 Principele să încheie alianța cu Serban Cantacuzino sub autoritatea împăratului, care,
ca rege al Ungariei, devenea suzeranul legitim al celor doi principi.

Pentru cei doi principi era clar că politica lui Leopold I viza supunerea
Transilvaniei și Țării Românești. Astfel, Serban Cantacuzino și Mihai Apafi au semnat
la 1 iulie 1685, tratatul de la Făgărași, opus atât turcilor cât și austriecilor. Ambele
părți se angajau să aibă bună vecinătate și să se apere reciproc de orice dușman. De
asemenea, cei doi urmau să-și comunice unul celuilalt orice lucru rău ar afla ei ,fie de
la creștini, fie de la turci. Relațiile dintre cei doi se vor răci în 1686. Pătruntderea

3
Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi

Facultatea de istorie

Anul I, Semestrul al II-lea, Grupa H111

generalului Scherffenberg în Transilvania , l-a determinat pe Mihai Apafi să semneze,

la 28 iunie 1686, tratatul de închinare față de austrieci, prin care principele
Transilvaniei se angaja cu o contribuție de 50.000 de taleri și încărtuirea trupelor
imperiale la Cluj și Deva. Astfel, împăratul capătă dreptul de a ocupa numai militar
Transilvania, care trece sub protecție imperială. Leopold I îl recunoaște ca principe pe
Mihai Apafi și pe fiul sau ca moștenitor. De asemenea, împăratul se angaja, dacă va
încheia pace cu turcii, ca în tratat să fie cuprinse și Transilvania, Țara Românească și
Moldova și să obțină de la turci scutirea Transilvaniei de tribut.

În urma înfrângerilor din Ungaria, din anul 1687, spahii și ienicerii s-au revoltat
împotriva vizirului Soliman Pașa. Sultanul Mehmed al IV-lea este înlăturat și înlocuit cu
Soliman al II-lea.Noul sultan propune imperialilor începerea tratativelor de pace. Împăratul
habsburgic cerea recunoașterea stăpânirii sale asupra Ungariei, Slavoniei, Croației, Bosniei,
Serbiei, Bulgariei și Transilvaniei; Moldova și Țara Românească să fie declarate libere;
exercițiul liber al religiei catolice în întreg Imperiul Otoman și extrădarea lui Tokoly.
Intervenția regelui Franței, Ludovic al XIV-lea, care promitea sprijin militar împotriva
imperialilor, determină reluarea operațiunilor de război în Balcani.
Prezența austriacă în Transilvania și situația dificilă a Imperiului Otoman îl
constrânge pe Mihai Apafi să supună țara sub controlul austriecilor, prin tratatul de la Blaj,
din 27 octombrie 1687. Potrivit tratatului, 12 orașe transilvănene trebuiau să asigure hrana
trupelor imperiale, iar țara trebuia să plătească o contribuție de 700.000 de florini renani.La 9
decembrie 1687, fiul cel mai mare al lui Leopold, Iosif I , era încoronat ca rege al Ungariei.
Cu această ocazie, împăratul jurase dietei întrunite la Bratislava să restaureze integral
„Regatul apostolic al Ungariei”, să aduca toate „dependințele Coroanei Sf. Ștefan”, printre
care Moldova și Țara Românească.
Dezvăluind și alte planuri , prietenul împăratului, Marco d’Aviano spunea în ianuarie
1688 că împăratul cucerind Belgradul, va ocupa repede Serbia, Bulgaria, Moldova, Muntenia,

4
Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi

Facultatea de istorie

Anul I, Semestrul al II-lea, Grupa H111

respingând pe turci până la Adrianopole, pentru a încorona pe regele Ungariei ca rege al

„României’’.

5
Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi

Facultatea de istorie

Anul I, Semestrul al II-lea, Grupa H111

Diploma Leopoldină-1691

La 4 decembrie 1691 a fost acordată Transilvaniei Diploma leopoldină, care a

reglementat viața constituțională a țării. Diploma exprima intenția unei integrări depline în
monarhie, cu observarea situației internaționale care obliga la păstrarea unei aparențe de
autonomie. Menținând separarea de Ungaria, diploma a constituit baza juridică a
administrației austriece care subordonează instituțiile transilvănene. Diploma garantează ideea
continuității principatului în persoana lui Apafi al II-lea, recunoscând națiunile politice,
religiile, privilegiile Stărilor, constituția, legile Principatului, cu excepția dreptului de
rezistență. Se garanteză supremația celor trei națiuni , a Stărilor privilegate , care vor ocupa
funcțiile în stat.
Monarhul numește un comandant german ca reprezentant al său care trata cu autoritățile
interne.

Pacea de la Karlowitz

Pacea de la Ryswick (20 septembrie 1697), i-a lipsit pe turci de sprijinul francez,
reașezându-i pe otomani la masa tratativelor. La 10 ianuarie 1698 , a fost convocat Divanul
otoman într-o ședință extraordinară, reunind principalele personalități implicate în actul
conducerii politico-militare. La 12 martie 1698, Wilhelm al III-lea de Orania, mediator, îl
înștiințează pe Leopold I că sultanul acceptă să negocieze și insistă pentru începerea cât mai
grabnică a tratativelor.
Principiul de bază al negocierilor de la Karlowtz era cel sintetizat în formula ‘’ uti
possidetis-ito possidete’’. Formula determină, pe de o parte, puterile creștine să ocupe cât mai
mult, să cucerească cât mai mult, să posede cât mai multe teritorii în momentul încheierii
păcii, iar pe de altă parte, Imperiul Otoman să limiteze, pe cât posibil, pierderile teritoriale
până la debutul tratativelor finale.
La începerea tratativelor, Împăratul Leopold a propus următoarele condiții de pace:

6
Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi

Facultatea de istorie

Anul I, Semestrul al II-lea, Grupa H111

 Regatul Ungariei, Slavonia, Croația, Serbia, Bosnia, Bulgaria, Transilvania să fie

cedate Imperiului Habsburgic.
 Moldova și Țara Românească să fie declarate libere.
 Exercițiu liber al religiei catolice în întreg Imeriul Otoman.
 Extrădarea lui Tokoly.

Cererile polone vizau:

 Reconstituirea regatului polon în granițele vechi.

 Cedarea Crimeei, Moldovei și Țării Românești de către Poartă.
 Creștinii de sub stăpânirea otomană să fie scutiți de tribut.

Delegații turci veniseră cu două proiecte:

 Un armistițiu scurt, în care toată Ungaria să rămână sub stăpânirea imperialilor,

iar Transilvania să fie stăpânită în comun. Camenița, după dărâmarea zidurilor, să
fie restituită Poloniei, iar Belgradul să fie retrocedat Imperiului Otoman.
 O pace durabilă, în care Belgradul și o parte din Ungaria să fie restituite Porții.

Trebuie adăugat faptul că domnitorul Țării Românești din această perioadă, Constantin
Brâncoveanu, ceru voie la Constantinopol să-și trimită propriul agent la fața locului.
Odată cu agentul, Brâncoveanu trimise, la 17 octombrie 1698, o scrisoare contelui
Kinsky în care îl ruga să facă tot posibilul ca în tratatul de pace să nu se facă mențiune
specială în legătură cu Țara Românească, pentru a evita mari pericole.Datorită
intervenției contelui Kinsky a rămas Țara Românească neamintită în tratatul de pace de
la Karlowitz, ceea ce reprezintă un neîndoielnic succes al diplomației românești de la
sfârșitul secolului al XVII-lea. După îndelungate tratative, la 16/26 ianuarie 1699,
pleniponitențiarii beligeranților și mediatorii au încheiat pace, punându-se astfel capât
unei perioade de șaptesprezece ani de continuu război.
Imperiul Habsburgic încheia cu Poarta , de fapt, un armistițiu de douăzeci de
ani.Prin tratatul de pace, stăpânirea imperialilor era recunoscută, printre altele, în
Transilvania, în granițele din timpul lui Mihai Apafi. Imperiul lui Petru I încheia un

7
Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi

Facultatea de istorie

Anul I, Semestrul al II-lea, Grupa H111

armistițiu de numai doi ani, cu condiția ca fiecare parte să-și stăpânească teritoriile
ocupate la acea dată.Astfel, se recunoaște Rusiei drepturile asupra Azovului. Tătatilor li
se acordă îndependență politică, ținând de sultan numai din punct de vedere religios.
Polonii semnau , la rândul lor, un armistițiu de douăzeci de ani și retrocedau Moldovei,
ținuturile Neamțului, Sucevei, Sorocăi.
Însumând și cedările teritoriale în profitul Veneției, se poate concluziona că prin
tratatul de la Karlowitz, Imperiul Otoman era silit să facă primele mari concesii
teritoriale, începând un drum invers celui parcurs de Soliman Magnificul (1520-1566).

Ca urmare a negocierilor de la Karlowitz, țările române , cu excepția Transilvaniei, și-

au salvat statutul politico-juridic internațional, pastrându-și individualitatea politică statală și
larga autonomie internă.
Prin unire, românii au intrat într-o comunitate spirituală occidentală, fără a părăsi
tradiția ortodoxă, exprimată în păstrarea ritului grec. Într-un imperiu aflat în plină restaurare,
românii transilvăneni vin cu motivații proprii în întâmpinarea politicii Vienei, interesată în
revigorarea culturală și organizarea Imperiului.
Unirea a fost și rezultatul unor factori interni, a elitei ecleziastice, care voia să se
emancipeze de sub apăsarea națiunilor politice și a calvinismului ce tindea la asimilarea
elementului românesc.

8
Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi

Facultatea de istorie

Anul I, Semestrul al II-lea, Grupa H111

Bibliografie

Bădărău, Gabriel, Între pajuri și Semilună. Raporturi politice româno-habsburgice (1683-

1853), Editura Cluj University Press, 1996

Constantin, C. Giurescu, Istoria românilor, vol III, Editura All, 2003

I Ionașcu, P. Bărbulescu, Gh. Gheorghe, Tratatele internaționale ale României (1354-1920),

Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975

M. Bărbulescum D. Deletant, K. Hitchens, Ș. Papacostea, P. Teodor, Istoria României,

Editura Corint, București, 2007

9
Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi

Facultatea de istorie

Anul I, Semestrul al II-lea, Grupa H111

10