4 EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL

4.1. Noţiune

Scopul pentru care se încheie un act juridic este, prin definiţie,

tocmai producerea de efecte juridice. Care sunt aceste efecte, ce consecinţe
are încheierea unui act juridic? Asupra cui se vor putea face simţite aceste
efecte? Sunt ele facultative sau obligatorii? Pot fi ele modificate de către
părţi sau încheierea actului juridic conduce implacabil la producerea
efectelor prestabilite? Acestea sunt întrebările la care vom răspunde în
acest capitol.
Prin efectele actului juridic civil se înţeleg drepturile subiective şi
obligaţiile civile la care acesta dă naştere, pe care le modifică sau le stinge.
Efectele actului juridic civil sunt guvernate de trei principii, în
funcţie de care se stabileşte cum şi faţă de cine se produc aceste efecte:
principiul forţei obligatorii, principiul irevocabilităţii şi principiul
relativităţii.

4.2. Principiul forţei obligatorii

Principiul forţei obligatorii a actului juridic este consacrat de art.

969 alin. 1 din Codul civil, conform căruia “Convenţiile legal făcute au
putere de lege între părţile contractante. Ele se pot revoca prin
consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”.
Într-adevăr, actul juridic civil este obligatoriu şi nu facultativ.
Trebuie să ne conformăm dispoziţiilor actelor juridice pe care le-am
încheiat în aceeaşi măsură în care ne conformăm legilor. Principiul forţei
obligatorii reprezintă, în fond, reflectarea în plan juridic a obligativităţii
respectării cuvântului dat, pentru că încheierea unui act juridic nu este
decât promisiunea, îmbrăcată în formă juridică, a unei anumite conduite.
În ceea ce priveşte actele bilaterale (contractele), acest principiu se
exprimă şi prin sintagma “contractul este legea părţilor“. Ele (şi, în
principiu, numai ele) trebuie să execute întocmai obligaţiile pe care, în
deplină libertate, şi le-au asumat contractual. Libertatea contractuală
presupune, aşa cum deja ştim, posibilitatea părţilor de a încheia orice
contract, în funcţie de interesele lor, şi de a conferi contractului încheiat
orice conţinut doresc, în limitele prevăzute de lege. Dar odată încheiat, în
condiţii de consimţământ neviciat, de obiect şi cauză licite şi morale etc.,
contractul trebuie respectat cu aceeaşi stricteţe şi exigenţă cu care este
respectată însăşi legea.
Pe lângă considerentele de ordin moral, principiul forţei obligatorii
este impus de necesitatea asigurării stabilităţii raporturilor juridice generate
de actele juridice civile şi, prin aceasta, a siguranţei circuitului civil.
Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a actului juridic civil
sunt acele situaţii în care efectele actului nu se produc aşa cum au
intenţionat părţile la încheierea lui şi aşa cum s-au înţeles; aceste efecte
sunt fie mai restrânse, fie mai întinse decât cele prevăzute şi dorite de părţi.
• Constituie cazuri de restrângere a forţei obligatorii acele
ipoteze în care actul juridic civil încetează înainte de termen, din cauza
dispariţiei unui element al său.

Spre exemplu:
- încetarea contractului de mandat prin moartea sau
insolvabilitatea uneia dintre părţi;
- desfiinţarea contractului de locaţiune ca urmare a pieirii
lucrului.
În astfel de situaţii executarea contractului nu mai poate continua
din motive obiective, independente de voinţa părţilor.
• Constituie cazuri de extindere a forţei obligatorii acele ipoteze
în care actul juridic civil este prorogat (prelungit) prin lege sau cazul
suspendării efectelor actelor cu executare succesivă, ca urmare a unui caz
de forţă majoră.

Spre exemplu, printr-un contract de prestări-servicii, prestatorul s-a
angajat la zugrăvirea unei case, lucrare ce trebuie finalizată în
 decurs de o lună de la încheierea contractului. Dar, dacă un caz de
forţă majoră a împiedicat lucrul pentru o săptămână, contractul se
va prelungi (deşi părţile n-au dorit-o) cu încă o săptămână.

4.3. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil

4.3.1. Conţinut

Principiul irevocabilitaţii actului juridic civil este prevăzut expres,

de art. 969 alin 2 din Codul civil, dar numai în ceea ce priveşte actele
bilaterale. Pentru actele unilaterale, principiul este consacrat implicit.
Potrivit principiului irevocabilităţii, actului bilateral nu i se poate
pune capăt prin voinţa uneia singure dintrei părţi, iar actului unilateral nu
i se poate pune capăt prin simpla manifestare de voinţă a autorului
actului.
Putem spune că principiul irevocabilitaţii actului juridic este un
corolar al principiului forţei obligatorii a actului juridic civil. Într-adevar,
din moment ce încheierea unui act juridic naşte obligaţia de respectare a
acestuia în aceeaşi măsură în care trebuie respectate înseşi legile, fireşte că
cel care îl încheie nu se poate pur şi simplu răzgândi, optând pentru a nu-l
mai respecta. Dacă actul încheiat este bilateral, desfiinţarea va presupune
acordul celeilate părţi, iar dacă este unilateral desfiinţarea este, ca regulă,
imposibilă.

Stăruim puţin asupra cazului contractelor, în care, cum am văzut,

desfiinţarea este posibilă, dacă ambele părţi sunt de acord. Aceasta
răspunde aşa-numitului “principiu al simetriei”: un contract legat prin
înţelegere, prin consimţământul mutual al părţilor va putea fi dezlegat, în
mod simetric, prin consimţământul mutual în sens contrar al părţilor.

Spre exemplu, dacă debitorul şi creditorul unei rente decid de
comun acord să pună capăt contractul de rentă, acordul lor de
voinţă conduce la încetarea efectelor contractuale în acelaşi fel şi cu
aceleaşi condiţii (consimţământ neviciat, obiect, cauză etc.) cu care
acordul lor iniţial de voinţe condusese la naşterea acestor efecte.
De la principiul irevocabilităţii există unele excepţii, între care vom
distinge după cum sunt:
 - excepţii de la irevocabilitatea actelor bilaterale (sau
multilaterale) sau
- excepţii de la irevocabilitatea actelor unilaterale.

4.3.2. Excepţiile de la irevocabilitatea contractelor

Excepţiile de la irevocabilitatea contractelor apar în situaţiile în

care contractul îşi încetează efectele prin voia uneia singure dintre părţi.
Ele sunt expres reglementate de lege şi au motivaţii diferite, în funcţie de
categoria de interese pe care legiuitorul a urmărit să o protejeze prin
prevederea respectivei derogări de la regulă. Astfel:
- orice donaţie realizată între soţi, în timpul căsătoriei, este
revocabilă. Într-adevăr, dacă s-ar permite soţilor să-şi facă, unul
altuia, donaţii irevocabile, s-ar putea eluda (ocoli) normele
Codului familiei privind comunitatea de bunuri.
Dacă se ajunge la partaj (când este de presupus că părţile nu se mai
află în relaţii atât de bune ca atunci când au încheiat donaţiile). donatorul
îşi poate solicita înapoi bunurile dăruite soţului/soţiei pe parcursul
căsătoriei;
- contractul de locaţiune fără termen poate înceta prin
manifestarea de voinţă a oricăreia dintre părţi.
De observat că, dimpotrivă, dacă s-a prevăzut un termen în
contractul de locaţiune, acesta va trebui respectat şi numai acordul părţilor
va face cu putinţă încetarea anticipată a contractului;
- depozitul se restituie de îndată ce s-a pretins restituirea.
Într-adevăr, chiar dacă s-ar fi prevăzut un termen pentru depozit, şi
cu atât mai mult dacă nu s-a prevăzut, depozitarul (cel la care bunul este
lăsat în depozit) trebuie să-i restituie bunul deponentului, în orice moment
l-ar cere acesta;
- stingerea mandatului, în anumite împrejurări.
Potrivit Codului civil, “mandatul se stinge:
1. prin revocarea mandatarului;
2. prin renunţarea mandatarului la mandat”.
Observăm că mandatul se poate stinge, aşadar, prin manifestarea de
voinţă a oricăreia dintre părţi. Mandantul nu poate fi silit să fie reprezentat
în continuare de către manadatar, dacă nu mai doreşte, după cum
mandatarul nu poate fi silit să-l reprezinte pe mandant în continuare.
Această prevedere de excepţie se explică prin faptul că mandatul este un
contract încheiat intutu personae (cu luarea în considerare a calităţilor
celeilalte părţi) şi presupune un anume grad de încredere reciprocă a
părţilor. Dacă această încredere încetează, nici contractul nu mai poate fi
menţinut.
Încetarea manadatului la iniţiativa oricăreia dintre părţi este
admisibilă indiferent dacă mandatul s-a încheiat cu titlu gratuit sau cu titlu
oneros. Dacă însă încetarea contractului a fost decisă în mod unilateral de
către una dintre părţi în condiţii păgubitoare pentru cealaltă parte, se vor
putea stabili despăgubiri.

Spre exemplu, X, în calitate de mandant, a emis o procură prin care
îl numeşte pe Y reprezentant (mandatar) al său la încheierea unui
contract de vânzare. În mijlocul unor negocieri esenţiale pentru
încheierea contractului de vânzare, Y renunţă să îl mai reprezinte pe
X, punând astfel în pericol vânzarea. Y va răspunde pentru
prejudicierea intereselor mandantului, dar nu va putea fi constrâns
să continue negocierea.

4.3.3. Excepţiile de la irevocabilitatea actelor unilaterale

Excepţiile de la irevocabilitatea actelor unilaterale sunt cazurile în

care actul juridic unilateral este desfiinţat prin manifestarea de voinţă, în
sens contrar, a celui care l-a încheiat:
- testamentul este esenţialmente revocabil, potrivit art. 922 din
Codul civil.
Aceasta însemnă că testatorul îşi poate modifica testamentul de câte
ori doreşte; va fi valabil ultimul testament încheiat.

Trebuie totuşi să păstrăm în minte rezerva că, atunci când vorbim

despre principiul irevocabilităţii actelor juridice avem în vedere acte cu o
minimă eficienţă juridică, acte care au intrat deja în viaţa juridică, care au
produs sau au devenit apte să producă efecte juridice. Or, testamentul nu
are o asemenea valoare. Până la moartea testatorului el nu poate produce
nici un efect. Abia după moartea testatorului testamentul intră, propriu-zis,
în viaţa juridică şi atunci el, prin forţa împrejurărilor, nu mai este
revocabil!
- renunţarea la moştenire este revocabilă.
Avem în vedere un moştenitor care a renunţat la succesiune şi care,
ulterior, se răzgândeşte, şi doreşte să o accepte. Aceasta este posibil, dacă
sunt îndeplinite două condiţii: moştenirea să nu fi fost acceptată, între timp,
de către alt moştenitor şi de la data deschiderii succesiunii să nu fi trecut 6
luni.
Trebuie notat că, dimpotrivă, acceptarea moştenirii nu este
revocabilă. O persoană care a acceptat moştenirea nu va putea, ulterior (de
exemplu, pentru că descoperă că moştenirea cuprinde multe datorii) să se
răzgândească şi să nu o mai accepte;
- oferta de a contracta poate fi revocată, până în momentul
ajungerii ei la destinatar.
După ce a ajuns la destinatar, revocarea ofertei poate duce la
obligarea ofertantului de a acoperi prejudiciile produse astfel
destinatarului.

4.4. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil

4.4.1. Conţinut

Consacrarea legală a principiului relativităţii efectelor actului

juridic civil este cuprinsă în art. 973 din Codul civil. Conform acestui
principiu actul juridic civil produce efecte numai faţă de autorii sau
autorul lui, neputând să avantajeze terţii sau să dăuneze terţilor.
Într-adevăr, potrivit principiului obligativităţii efectelor actului
juridic civil, suntem datori să respectăm actele pe care le încheiem. Dar
numai pe cele pe care le încheiem noi înşine (sau care sunt încheiate în
numele nostru), nu şi pe care le încheie alţii. Conform principiului
relativităţii, actul juridic are efecte relative (de la “relaţie”) adică nu-i poate
afecta decât pe cei care îl încheie.
Înţelegerea acestui principiu presupune clarificarea a trei noţiuni
esenţiale: părţi, avânzi-cauză şi terţi; în raport cu un anumit act juridic,
toate subiectele de drept civil pot fi incluse în una dintre aceste trei
categorii.
• Prin parte se înţelege persoana ce încheie (personal sau prin
reprezentare) actul juridic civil.
În patrimoniul acestei persoane sau faţă de această persoană se
produc efectele actului juridic civil, în virtutea principiului relativităţii.
Se numeşte “parte“ şi autorul actului unilateral, precum şi fiecare
din părţile actului bi sau multilateral;
• Terţii sunt persoanele care nu au încheiat nici personal, nici prin
reprezentare, actul juridic.
Prin aplicarea principiului relativităţii, asupra lor nu se pot produce
nici un fel de efecte, nici favorabile nici defavorabile, ale încheierii actului
juridic;
• Avânzii-cauză sunt acele persoane care nu sunt nici părţi, nici
terţi şi care suportă efecte ale actului juridic civil din cauza
legăturii existente între ei şi părţi.

4.4.2. Avânzii-cauză

Există următoarele trei categorii de avânzi-cauză: succesorii

universali şi succesorii cu titlu universal; succesorii cu titlu particular;
creditorii chirografari.

a) Succesorii universali şi succesorii cu titlu universal fac parte,

împreună, din prima categorie de avânzi-cauză.
Succesorul universal este persoana fizică sau juridică ce dobândeşte
un patrimoniu, o universalitate patrimonială (întreaga avere a celui pe care
îl moşteneşte) la decesul altei persoane fizice respectiv reorganizarea altei
persoane juridice. El ia, în viaţa juridică, locul celui pe care îl moşteneşte.
Sunt succesori universali: moştenitorul unic (stabilit de lege sau testament)
şi persoana juridică dobânditoare a unui patrimoniu prin efectul comasării
(prin fuziune sau absorbţie).
Succesorul cu titlu universal este persoana fizică sau juridică ce
dobândeşte o fracţiune dintr-un patrimoniu la decesul altei persoane fizice,
respectiv reorganizarea altei persoane juridice.

Spre exemplu, dacă există trei fraţi moştenitori unici ai averii tatălui
lor, fiecare va avea dreptul, în principiu, la o treime din averea
succesorală.
Sunt succesori cu titlu universal: moştenitorul (stabilit prin lege sau
testament), atunci când există mai mulţi moştenitori, precum şi persoana
juridică dobânditoare a unei părţi din patrimoniul altei persoane juridice
divizate (total sau parţial).
Succesorii universali şi cei cu titlu universal preiau, în principiu,
toate drepturile şi obligaţiile autorului lor, respectiv o parte a lor.
Deosebirea dintre succesorii universali şi succesorii cu titlu universal este
numai una cantitativă: primii dobândesc o universalitate (întregul
partimoniu al unei persoane fizice sau juridice) în timp ce cei din a doua
categorie moştenesc doar o fracţiune dintr-o universalitate.
Regimul lor juridic este însă identic - succesorii universali şi cei cu
titlu universal ocupă exact locul ocupat de cel pe care îl moştenesc,
continuă drepturile şi obligaţiile acestuia. Ca urmare, ei vor fi afectaţi de
actele juridice încheiate de către acesta.

Spre exemplu, prin actele încheiate pe parcursul vieţii unei
persoane, aceasta îşi poate mări sau diminua patrimoniul, ceea ce se
va repercuta asupra cuantumului averii succesorale. Moştenitorii
vor avea mai mult sau mai puţin de moştenit.
În concluzie, deşi nu au luat parte la actele încheiate de autorul lor
(de către cel pe care îl moştenesc), aceste acte îi vor avantaja sau
dezavantaja pe succesor.
Cu toate acestea, principiul relativităţii este respectat, deoarece
succesorii sunt continuatorii autorului lor, în patrimoniul lor transmiţându-
se direct drepturile şi obligaţiile acestuia.

b) Cea de a doua categorie de avânzi-cauză o formează succesorii

cu titlu particular. Aceştia sunt persoane ce dobândesc un anumit drept
individual. Uneori, alături de efectele actului juridic încheiat, efecte pe care
le suportă în virtutea calităţii de parte, subiectul respectiv de drept poate fi
în situaţia de a suporta efecte ale unor acte juridice încheiate de foştii
titulari ai dreptului respectiv.

Spre exemplu, cumpărătorul unui bun imobil închiriat va trebui să
respecte contractul de închiriere încheiat de vânzător cu chiriaşul.
Deşi cumpărătorul nu a participat la încheierea contractului de
închiriere, el va suporta efectele acestuia, în sensul că nu îl va putea
evacua pe chiriaş mai înainte de expirarea contractului de
închiriere.
Aşadar, succesorii cu titlu particular, în actul juridic prin care
dobândesc acel drept au calitatea de parte, dar în raport cu alte acte ale
autorului lor (ale celui care le-a transmis dreptul, de exemplu ale
vânzătorului), anterioare, încheiate cu alte persoane, ei au calitatea de
avânzi-cauză.

c) A treia categorie de avânzi-cauză este formată din creditorii

chirografari. Ei sunt creditorii care nu dispun decât de o chitanţă scrisă de
mână. De altfel, denumirea de “chirografari” provine din punct de vedere
etimologic din alăturarea cuvintelor greceşti: cheir, cheiros (= mână) şi
grapein (= a scrie).
Creditorii chirografari nu dispun de o garanţie reală (ipotecă, gaj)
pentru creanţa lor. Ei nu şi-au constituit nici un drept de ipotecă sau de gaj
asupra vreunui bun al debitorului lor, ceea ce înseamnă că, la scadenţă,
dacă debitorul nu plăteşte, nu vor avea prioritate faţă de alţi creditori în
recuperarea sumei.
Totuşi, nici creditorii chirografari nu sunt în imposibilitatea de a-şi
acoperi creanţa, chiar dacă debitorul nu plăteşte de bună-voie la scadenţă.
Ei vor putea cere executarea silită a bunurilor debitorului, pentru ca, din
preţul obţinut prin vânzarea la licitaţie publică a acestora, să-şi vadă
acoperită creanţa.
Care bunuri vor putea fi executate silit? În principiu, oricare. Art.
1718 din Codul civil dispune: „Oricine este obligat personal este ţinut de a
îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente
şi viitoare.”
Aceasta înseamnă că întreg patrimoniul debitorului poate fi pus la
dispoziţia creditorilor chirografari, în caz de neplată a datoriei, pentru a le
acoperi creanţa. De aceea, spunem că patrimoniul debitorului este gajul
general al creditorilor chirografari.
 În pofida acestui drept, situaţia creditorilor chirografari este mai
puţin avantajoasă decât a celor ipotecari sau gajişti. Aceasta pentru că ei nu
au certitudinea că, la scadenţă, vor putea executa silit un anumit bun,
deoarece nu pot executa decât bunurile care se află în patrimoniul
debitorului. Dacă debitorul a înstrăinat un anumit bun, el nu va mai putea fi
executat silit. Aşadar, creditorii chirografari au de suportat efectele actelor
juridice încheiate de debitorul lor, ceea ce îi include în categoria avânzilor-
cauză.
Într-adevăr, ca avânzi-cauză, creditorul chirografar suportă
influenţa actelor patrimoniale încheiate de debitor cu alte persoane, acte
care pot mări sau micşora activul patrimonial; dar creditorul chirografar nu
poate interveni în actele debitorului său. El poate doar intenta acţiunea
pauliană, pe care am întâlnit-o când am analizat clasificarea actelor
încheiate cu titlu gratuit în liberalităţi şi acte dezinteresate. Am văzut
atunci că acţiunea pauliană poate fi intentată pentru anularea liberalităţilor
încheiate de debitor în frauda creditorilor săi chirografari.

4.4.3. Excepţii aparente de la principiul relativităţii

efectelor actelor juridice civile
De la principiul relativităţii există însă o serie de excepţii. Sunt
astfel de excepţii acele cazuri în care actul juridic civil produce efecte şi
faţă de alte persoane decât părţile, ca o consecinţă a voinţei părţilor ce au
încheiat actul.
Unele situaţii nu constituie însă propriu-zis excepţii de la principiul
relativităţii efectelor actului juridic. Pentru că numai la prima vedere par că
se abat de la principiul relativităţii, în realitate efectele actului
subordonându-se acestui principiu, aceste excepţii se numesc aparente.
Constituie excepţii aparente de la principiul relativităţii efectelor
actelor juridice civile:

• Situaţia avânzilor-cauză. După cum am văzut, succesorii

universali şi cei cu titlu universal sunt, practic, “continuatori” ai autorilor
lor; pentru succesorii cu titlu particular, dobândirea calităţii de având-cauză
se face cu voia lor; pentru creditorii chirografari dreptul de a ataca actul
fraudulos izvorăşte din lege, şi nu din actul încheiat între debitor şi terţ.
 Aşadar, avânzii-cauză reprezintă o categorie intermediară de
persoane, asupra cărora efectele actului juridic se produc nu prin derogare
de la principiul relativităţii, ci tocmai în virtutea acestui principiu.

• Promisiunea faptei altuia este convenţia prin care o parte

(denumită promitent) se obligă faţă de cealaltă parte să determine un terţ să
aibă o anumită conduită.

Spre exemplu, X se obligă faţă de Y să-l convingă pe Z, un bun
prieten al lui X, să-i vândă automobilul lui Y, la un preţ mai mic.
Avem de-a face cu o înţelegere între X şi Y, dar care priveşte
conduita unui terţ, a lui Z, care nu a participat nici personal, nici
prin reprezentare la contractul încheiat între X şi Y. Suntem oare în
prezenţa unei excepţii de la principiul relativităţii? Să decurgă din
contractul încheiat între X şi Y obligaţii pentru Z?
Nu, în realitate, ceea ce se promite este fapta promitentului (a lui
X): aceea de a depune stăruinţe pentru a determina terţul (pe Z) să adere la
un anumit act.
Dacă Z nu va fi de acord să-i vândă autoturismul lui Y la un preţ
mai mic, el nu va putea fi silit să o facă. Nu se poate angaja răspunderea
unui terţ, în temeiul unui contract la care nu a participat. În schimb, va
răspunde X, pentru că nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală, aceea de a-l
convinge pe Z să acţioneze într-un anume fel. De observat că obligaţia lui
X este o obligaţie de rezultat; ea se consideră neîndeplinită dacă rezultatul
urmărit de părţi (adică convingerea lui Z de a vinde la un anumit preţ) nu a
fost îndeplinit, indiferent dacă X a depus sau nu stăruinţe în acest sens.

• Simulaţia. Uneori părţile unui act juridic civil nu doresc să îşi

facă publice intenţiile, nu doresc ca terţii să cunoască fie adevărata natură a
actului încheiat, fie adevărata identitate a celor care îl încheie. Ele
simulează atunci încheierea unui act juridic, care este făcut public, şi
încheie în ascuns un alt act, care rămâne necunoscut terţilor.
De multe ori simulaţia ascunde o intenţie de fraudă.

Spre exemplu, pentru a nu plăti impozitele datorate corespunzător
preţului imobilului vândut, vânzătorul şi cumpărătorul se înţeleg să
încheie două acte: un prim contract de vânzare-cumpărare public,
 în care este trecut un preţ mai mic, care va fi luat în calcul la
stabilirea impozitului şi un al doilea contract, ascuns, în care este
trecut preţul real.
Simulaţia se utilizează şi pentru fraudarea creditorilor.

Spre exemplu, pentru a nu face posibilă introducerea acţiunii
pauliene, care tinde să anuleze liberalităţile încheiate de debitor,
acesta din urmă poate masca donaţiile sub chipul unei vânzări.
Dar simulaţia nu este, în sine, interzisă de lege. Nu întotdeauna
părţile sunt animate de intenţia de fraudă.

Un caz de simulaţie poate fi şi acela care intervine atunci când
donatorul, spre exemplu, nu intenţionează să îşi facă cunoscută
identitatea, dorind să rămână anonim.
Aşadar, simulaţia este clădită pe două operaţii juridice: una sinceră,
dar secretă; alta publică, dar mincinoasă. Ca urmare, simulaţia poate avea
una din următoarele trei forme:

a) actul fictiv (când actul public este încheiat doar de formă, el

fiind contrazis de actul secret, numit şi “contraînscris“).

Spre exemplu, X, dorind să evite executarea silită a unui imobil al
său, i-l vinde lui Y printr-un contract făcut public faţă de terţi, dar
încheie în ascuns cu Y un al doilea act, care îl contrazice pe primul,
şi în care se arată că dreptul de proprietate nu se transferă de la X la
Y, imobilul rămânând al acestuia din urmă;

b) actul deghizat (când în actul public se vorbeşte de un anumit act

juridic, iar prin actul secret se arată adevăratul act dorit de
părţi).
 Spre exemplu, în dreptul nostru, o persoană nu îşi poate lăsa întrega
avere moştenire unuia dintre copii, dezmoştenindu-i pe ceilalţi,
deoarece fiii sunt “moştenitori rezervatari” (au o anumită fracţiune
din avere rezervată, pe care o vor moşteni obligatoriu). Ca să
favorizeze totuşi unul dintre copii şi să-i dezmoştenească pe ceilalţi,
X încheie cu unul dintre fiii săi un contract de donaţie a terenului,
casei şi celorlalte bunuri importante. În felul acesta, la deschiderea
succesiunii lui X (la moartea lui X), aceste bunuri nu se vor mai
 afla în masa succesorală, spre a fi împărţite între moştenitori. Într-o
asemenea situaţie însă, legea permite moştenitorilor rezervatari să
ceară “raportul donaţiilor”, adică readucerea la patrimoniul iniţial al
lui X a bunurilor donate pe parcursul vieţii acestuia, spre a putea fi
împărţite între moştenitori.
Raportul donaţiilor poate fi evitat, dacă X încheie o simulaţie: un
act public, care este contract de vânzare–cumpărare şi un act secret cu fiul
privilegiat, care este donaţie. Contractul de vânzare-cumpărare nu poate fi
anulat de către moştenitori, astfel încât scopul urmărit de X (dezmoştenirea
celorlalţi fii) a reuşit, afară doar dacă aceştia vor putea dovedi existenţa
actului secret;

c) interpunerea de persoane, în situaţia în care adevăratele părţi

rezultă doar din actul secret.

Spre exemplu, societatea comercială X îşi scoate la vânzare unele
bunuri imobile. Ea nu doreşte să i le vândă lui Y, care este o
societate concurentă. Y încheie contractul prin interpunere de
persoane, astfel încât în contractul public, de care are cunoştinţă X,
apare în calitate de cumpărător Z. Între Y şi Z s-a încheiat însă un
act secret în care se arată că dreptul de proprietate se transferă lui
Y, care reuşeşte astfel să cumpere bunuri pe care altminteri X nu i
le-ar fi vândut.
Potrivit art. 1175 din Codul civil, referitor la simulaţie, ”actul
secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile
contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici
un efect în contra altor persoane”. Aşadar, între părţi produce efecte actul
adevărat, secret, real, dar, faţă de terţul de bună credinţă, produce efecte
actul public. Dacă însă terţul ia cunoştinţă despre actul secret, el va avea
dreptul de a opta între invocarea actului public şi a celui secret.
Cu alte cuvinte, terţul (fie el creditor, moştenitor etc.) poate să
intenteze o acţiune în instanţă întemeiată pe un act juridic la care nu a luat
parte: actul încheiat în secret de către părţile participante la simulaţie, cel
mai adesea în scopul fraudării sale.
Dar este simulaţia o excepţie de la principiul relativităţii efectelor
actului juridic?
 Nu, deoarece dreptul terţului de opţiune între actul public şi actul
secret izvorăşte din lege şi nu din convenţia părţilor participante la
simulaţie. Ca urmare, această situaţie se include în rândul excepţiilor
aparente de la principiul relativităţii.

• Reprezentarea. Reprezentarea constituie un procedeu juridic

prin care o persoană (reprezentant) încheie un act juridic în numele şi pe
seama altei persoane (reprezentat), efectele actului respectiv producându-
se direct în persoana reprezentatului.
După izvorul ei, reprezentarea poate fi:
a) convenţională. În acest caz, ea izvorăşte din voinţa părţilor,
care au încheiat un contract de mandat. În temeiul acestuia,
una dintre părţi, denumită mandatar, se obligă să încheie
unul sau mai multe acte juridice pe seama unei alte
persoane, denumită mandant, care îi dă această
împuternicire (procură) şi pe care o reprezintă. Ştim deja că
mandatul este un contract unilateral atunci când se încheie
cu titlu gratuit (iar gratuitatea este de esenţa sa) şi bilateral
atunci când se încheie cu titlu oneros.
b) legală. În acest caz, ea izvorăşte din lege.

Spre exemplu, persoana lipsită de capacitate de exerciţiu încheie
acte juridice prin reprezentantul său legal.
Observăm că reprezentatul nu participă personal la încheierea
actului juridic respectiv. Totuşi, efectele acestuia se produc în persoana sa,
în sensul că va fi obligat să execute obligaţiile contractuale care decurg din
acest act, şi va beneficia de drepturile care decurg din acesta. Pe de altă
parte, reprezentantul, deşi a încheiat propriu-zis actul juridic, nu va suporta
consecinţele acestuia. Cu toate acestea, reprezentarea nu constituie o
derogare nici de la principiul relativităţii efectelor actului juridic, nici de la
cel al obligativităţii acestora.
Reprezentarea este doar o excepţie aparentă de la principiul
relativităţii deoarece, dacă reprezentarea este convenţională, reprezentatul
este considerat parte a actului juridic civil. Prin încheierea contractului de
mandat, el şi-a dat consimţământul la a deveni titularul drepturilor şi
obligaţiilor care vor rezulta din actul juridic încheiat de mandatar în
numele său.

Spre exemplu, X emite o procură pentru Y, prin care prevede că Y
îl va reprezenta la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a
casei sale. Vânzarea casei este perfectată de Y, el este cel care
negociază încheierea contractului şi tot el este cel care semnează
actul doveditor al acestuia. Dar suma obţinută ca preţ nu îi aparţine
lui Y, ci lui X; tot astfel, nu Y, ci X va avea obligaţia de a elibera
casa şi de a o pune la dispoziţia cumpărătorului, ca şi obligaţia de a-
i garanta utila şi liniştita folosinţă a acesteia.
X suportă aceste efecte nu ca excepţie de la principiul relativităţii,
ci în virtutea propriei lui voinţe contractuale; consimţământul exprimat la
încheierea contractului de mandat este cel care îl leagă de aceste efecte.
Dacă reprezentarea este legală, reprezentatul (spre exemplu,
minorul mai mic de 14 ani) devine în temeiul legii titular al drepturilor şi
obligaţiilor care decurg din actul juridic încheiat în numele şi pe socoteala
sa de către reprezentant.

• Acţiunile directe. Uneori, când există două contracte succesive,

legea permite unei persoane care este parte în primul contract să introducă
acţiune împotriva unei alte persoane, care este parte în cel de al doilea
contract.

Spre exemplu, Codul civil prevede că “mandantul poate să
intenteze direct acţiunea contra persoanei ce mandatarul şi-a
substituit”. Aşadar, ipoteza este aceea în care mandatarul, la rândul
său, emite o procură prin care împuterniceşte o altă persoană să
încheie actul juridic pentru care primise el însuşi, iniţial, procură de
la mandant pentru a-l încheia. Mandantul, dacă este prejudiciat, va
putea acţiona, direct, împotriva mandatarului său, deşi nu este parte
decât la primul contract de mandat, dintre cele două care s-au
încheiat succesiv.
Şi de această dată ne aflăm în prezenţa unei excepţii aparente de la
principiul relativităţii, întrucât dreptul la acţiune izvorăşte din lege.
 4.4.4. Stipulaţia pentru altul

Stipulaţia pentru altul constituie o excepţie reală de la principiul

relativităţii efectelor actului juridic civil.
Stipulaţia pentru altul este numită şi contractul în favoarea unei a
treia persoane şi reprezintă acel contract prin care o parte, denumită
promitent se obligă faţă de cealaltă parte, denumită stipulant să execute o
prestaţie în favoarea unui terţ denumit terţ beneficiar, care nu a participat
la încheierea actului juridic.

Spre exemplu, contractul de asigurare se încheie între asigurat şi
societatea de asigurări. Dar într-un asemenea contract se poate
prevedea că indemnizaţia de asigurare se va plăti, în cazul
producerii cazului asigurat, nu asiguratului, ci unui terţ. Concret, X
încheie cu societatea de asigurări Y un contract de asigurare în
temeiul căruia societatea Y se obligă să plătească o anumită sumă
de bani (indemnizaţia de asigurare) lui Z, dacă va surveni decesul
lui X. Z, terţ în raport cu contractul de asigurare intervenit între X şi
Y, poate să nici nu aibă cunoştinţă despre existenţa contractului.
Totuşi, la data decesului lui X, Z este beneficiarul sumei cuvenite,
el o poate pretinde şi chiar are posibiltatea de a introduce acţiune în
instanţă pentru a constrânge societatea de asigurări Y să plătească.
Temeiul acţiunii îl va constitui un contract la care Z nu a participat
nici personal, nici prin reprezentare.
De observat însă că excepţia de la principiul relativităţii efectelor
actului juridic este limitată la posibilitatea prevederii de drepturi în
favoarea terţului beneficiar. În nici o ipoteză nu s-ar putea prevedea, prin
contractul încheiat între două părţi, obligaţii în sarcina celui de al treilea.

Categorii de subiecte de drept, în raport cu un anumit act juridic:

• Părţi – asupra lor se produc pe deplin efectele actului juridic
• Terţi – asupra lor nu se produc efecte ale actului juridic, cu excepţia
stipulaţiei pentru altul
Succesori universali
• Avânzi-cauză – asupra lor se produc efectele Succesori cu titlu universal
actului juridic întocmai ca asupra părţilor: Succesori cu titlu particular
Creditori chirografari
Întrebări şi teste

X i-a închiriat lui Y o cameră în apartamentul său fără să

precizeze termenul. Precizaţi:
a) Dacă şi după cât timp părţile au dreptul să decidă încetarea
contractului;
b) Dacă şi după cât timp Y (chiriaşul) poate înceta unilateral
contractul. Arătaţi dacă mai are obligaţia de plată a chiriei;
c) Dacă şi după cât timp X (locatorul) poate înceta unilateral
contractul. Arătaţi dacă are dreptul de a cere evacuarea
chiriaşului.
Arătaţi care ar fi fost răspunsurile dacă contractul de închiriere s-ar
fi încheiat pe un termen de un an.

Singurul moştenitor al lui X este, în raport cu actele juridice

încheiate de X:
a) parte, pentru că preia drepturile şi obligaţiile asumate de X;
b) terţ, pentru că nu a participat la încheierea actelor juridice în
discuţie;
c) având-cauză, prin excepţie de la principiul relativităţii;
d) având-cauză, pentru că este continuatorul lui X în raporturile cu
terţii, iar aceasta nu constituie o excepţie de la principiul
relativităţii.

Explicaţi deosebirea dintre succesorii universali şi succesorii cu

titlu universal.

Explicaţi de ce este considerată simulaţia o excepţie aparentă de

la principiul relativităţii efectelor actului juridic. Daţi exemple
de situaţii în care simulaţia este folosită în scopul fraudării
terţilor.

Stipulaţia pentru altul constituie:

a) o excepţie de la principiul obligativităţii efectelor actului
juridic;
 b) o excepţie de la principiul irevocabilităţii efectelor actului
juridic;
c) o excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor actului
juridic;
d) o excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor actului
juridic.

Între X şi Y s-a încheiat un contract de locaţiune. În acesta

părţile au inserat o clauză în care se prevede că “dacă Y
(chiriaş) nu plăteşte chiria două luni la rând, X (proprietar) are
drepul de a revoca unilateral actul încheiat”. Arătaţi dacă, în
cazul dat, formularea “revocare unilaterală” este corectă. Dacă
nu, precizaţi care ar fi fost formularea corectă din punct de
vedere juridic. Arătaţi dacă suntem în prezenţa:
a) unui caz de aplicare a principiului obligativităţii;
b) unui caz de aplicare a excepţiei de la principiul obligativităţii;
c) unui caz de aplicare a principiului irevocabilităţii;
d) unui caz de aplicare a excepţiei de la principiul irevocabilităţii.

Bibliografie

BELEIU, Gh. Drept civil român. Introducere în dreptul civil

român. Subiectele dreptului civil român,
Bucureşti, Casa de Editură şi Presă “Şansa”
S.R.L., 1994, p. 166 – 177;
HAMANGIU, C. Tratat de drept civil român, vol. I, Bucureşti,
ROSETTI- Editura ALL, 1996, p. 107- 113;
BĂLĂNESCU, I.
BĂICOIANU, Al.
BOROI, G. Drept civil. Teoria generală, Bucureşti,
Editura ALL, 1997, p. 153 – 171;
RĂDUCAN, G. Drept civil. Culegere de speţe, Bucureşti,
MARAVELA, T.G. Editura ALL BECK, 1998, p. 80 – 84;
UNGUREANU, O. Manual de Drept civil. Partea generală,
Bucureşti, Editura ALL – BECK, 1999,
p. 148 – 15;
MUREŞAN, M. Drept civil. Partea generală, Cluj – Napoca,
Editura Cordial Lex, 1994, p. 175 – 190;
URS, I. Drept civil. Partea generală. Persoanele,
ANGHENI, S. Bucureşti, Editura Oscar Print, 1998,
p. 148 – 157.
DEAK, F. Tratat de drept civil. Contracte speciale,
Bucureşti, Editura Actami, 1998, p. 268 – 291;
378 – 406;
COSMA, D. Teoria generală a actului juridic civil,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969,
p. 417 – 433;
COJOCARU, A. Drept civil. Partea generală, Bucureşti,
Editura Lumina Lex, 2000, p. 251 – 270;
TAMÁS, T. Unele consideraţii referitoare la revocarea
unilaterală a contractelor, în revista
“Dreptul”, nr. 12/1999, p. 52 – 58.