Chimie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

Chimie

Ramuri ale chimiei

Chimie anorganică

Lege chimică

Legea lui Avogadro

Legea Boyle-Mariotte

Chimie organică

Istoria chimiei

Cronologia chimiei

Alchimie

Chimie modernă

Chimiști

Chimia (denumirea provine din cuvântul egiptean kēme pronunțat [k'em], care

înseamnă „pământ”[1]) reprezintă una dintre ramurile științelor naturale al cărei obiect de
studiu îl constituie compoziția, structura, proprietățile și schimbarea materiei[2][3]; chimia mai
este numită și „știința de mijloc” sau „știința centrală”, întrucât conține elemente combinate
din cadrul celorlalte științe ale naturii precum astronomia, fizica, biologia și geologia.[4][5] Ca
obiect de studiu, chimia a apărut acum câteva milenii în anumite părți ale lumii, mai exact în
Orientul Mijlociu sub forma alchimiei[6][7][8], iar aceasta din urmă a permis elaborarea chimiei
moderne ca urmare a revoluției chimice (1773).
Obiectivele acestui domeniu implică în special:
 studierea materiei la nivel atomic,
 proprietățile atomilor,
 modul de formare a legăturilor chimice,
 formarea compușilor chimici,
 modul în care anumite substanțe interacționează la nivel molecular și conferă materiei
anumite proprietăți generale,
 precum și modul în care nivelul de interacțiune dintre aceste substanțe poate conduce
la crearea altor substanțe prin intermediul unor reacții chimice[9].
În majoritatea studiilor chimiei energia și entropia sunt deosebit de importante.
Disciplinele cuprinse în chimie sunt grupate tradițional după tipul de materie studiată sau tipul
de studiu. Acestea includ chimia anorganică (studiul materiei anorganice), chimia
organică (studiul materiei organice), biochimia (studiul substanțelor găsite în
organismele biologice, vii), chimie fizică (studiile legate de energie despre sistemele chimice
la scară macromoleculară, moleculară și sub-moleculară), electrochimie, chimia
analitică (analiza mostrelor de material pentru a dobândi o înțelegere a compoziției chimice și
structurii acestuia) etc. Multe alte discipline specializate au apărut în anii recenți, de exemplu
neurochimia - studiul chimic al sistemului nervos.

Cuprins
 1Etimologie
 2Istoric
o 2.1Chimia ca știință

 3Principiile chimiei moderne

o 3.1Materie
o 3.2Atomul

 3.2.1Element chimic
 3.2.2Ioni și săruri
 3.2.3Compus
 3.2.4Moleculă
 3.2.5Substanțe și amestecuri
  3.2.5.1Proprietăți fizice
 3.2.5.2Proprietăți chimice
 3.2.6Molul și unitatea de substanță
o 3.3Legătură chimică
o 3.4Reacție chimică

 3.4.1Energie
 3.4.2Redox
 3.4.3Aciditate si bazicitate
o 3.5Echilibru chimic
o 3.6Legi fundamentale ale chimiei

 4Sistemul Internațional de Unități

 5Aplicații practice
o 5.1Subdiscipline
o 5.2Industria chimică

 5.2.1Prima jumătate a sec.XIX-lea

 5.2.2Descoperiri științifice între 1850-1914
 5.2.3Perioada interbelică (1914-1945)
 5.2.3.1Consecințe
 5.2.41973
 5.2.5Anii 90
 5.2.6Industria mileniului III
o 5.3Societăți profesionale

 6Note
 7Vezi și
 8Legături externe
 9Bibliografie
Etimologie[  |  ]
Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, definiția chimiei este următoarea:
„Știință care studiază compoziția, structura și proprietățile substanțelor, transformărilor lor
prin regruparea atomilor componenți, precum și combinațiile noi ale substanțelor rezultate
în urma acestor transformări.”
—Dicționarul Explicativ al Limbii Române[10]
Definiția generală a chimiei (cea acceptată în mod implicit de marele public) s-a schimbat de-
a lungul timpului, pe măsură ce noi ramuri au fost incluse în studiul chimiei. Ca și
componentă a istoriei științelor, etimologia termenului de "chimie" este considerată a fi una
diversă, fără a se fi ajuns la un anumit consens. Prima menționare a termenului de chimie este
atribuită lui Dioclețian în anul 296, în momentul când ordona incendierea cărților locuitorilor
din Alexandria, privind modul prin care aurul și argintul pot fi replicate[11]; cu toate acestea,
este posibil ca această menționare făcută de Dioclețian să fie o simplă legendă[11]
Se consideră că termenul provine din cuvântul arab al-kīmīā (‫)الكيمياء‬, ce desemna acel set
timpuriu de practici care îngloba elementele chimiei, metalurgiei, astrologiei, astronomiei,
misticismului și medicinei; obiectul principal al alchimiei era considerat a fi transfigurarea
materialelor în aur[12]. Alternativ, al-kīmīā poate deriva din χημεία, insemnand "faurit
impreuna"[13]. Termenul arabic este derivat din elenul χημία sau χημεία,[14][15] (chemia), care
desemna arta făuririi aurului și argintului[16]. Totodată, termenul poate fi considerat ca
provenind de la cuvântul "chumeia", care desemna arta extragerii sucurilor sau infuziilor din
plante, precum și prepararea medicamentelor și tincturilor din plante[17].
În limba greacă, termenul este întâlnit în cartea unui scriitor grec, Suidas, din secolul al XI-
lea[18]. La origine, termenul grecesc a fost stabilit datorită influențelor Egiptului Antic[14], unde
termenul keme însemna "nisipul aluvial al Nilului"[19], "pământ negru"[20]. Limba persană a
influențat de asemenea originea termenului, datorită termenului de "kimiya", care însemna
"artă, truc"[21]
În anul 330, Zosimos din Panopolis denumea alchimia ca fiind studiul compoziției apelor,
mișcărilor, creșterii, încorporării, respingerii, desenului sufletului din trupuri și al împreunării
sufletelor cu trupurile.[22][17]
În anul 1661, Robert Boyle elaborează modelul chimiei prin intermediul principiilor sale
mereologice, care încorporau filozofia corpusculariană[23]. Principiul generic, acela că chimia
este bazată pe considerentul că materia este alcătuită din componente minuscule, apare la
începutul lucrării "Chimistul sceptic".[24][23].
Glaser susținea în 1663 despre chimie că este o artă științifică prin care cineva învață cum să
dizolve corpuri, cum să reprezinte diversele substanțe din compoziția lor, cum să împreuneze
din nou substanțele între ele și cum să le aducă la un grad de perfecțiune mai mare.[25][26]
Stahl definea chimia în 1730 ca fiind arta împărțirii corpurilor mixte, compuse și
agregate[27] în elementele principale ale lor[28]
În 1837, Jean Baptiste Dumas definea chimia ca fiind știința care se ocupă cu legile și efectele
forțelor moleculare. ()[29] Totodată, este cel care contribuie la dezvoltarea teoriilor chimiei
organice, afirmând că între cele 2 ramuri ale chimiei, principiile sunt aceleași.[30]
În anul 1947, chimia este denumită de către Linus Pauling ca fiind știința substanțelor: a
structurii, proprietăților și reacțiilor care le schimbă în alte substanțe.[31]
Raymond Chang oferă o definire mai largă a termenului, menționând chimia în 1998 ca fiind
studiul materiei și a schimbărilor prin care trece.[32][33]
Istoric[  |  ]
Articol principal: Istoria chimiei.
Deși considerată "știință modernă" de aproape 2 secole, chimia a fost prezentă în viața
oamenilor ca și aplicabilitate încă din perioada preistorică. Cele mai timpurii utilizări ale
chimiei au fost remarcate în cazul picturilor rupestre, care datau de prin perioada 25.000
î.Hr[34].
În China Antică, cunoștințele din domeniul chimiei ar fi fost prezente încă din perioada 9000-
7000 î.Hr, demonstrându-se prezența acidului tartaric și anumiți alcani în interiorul unor urne,
componente de asemenea prezente în vinul realizat din struguri sau orez[35].
Vechii egipteni au pionierat arta chimiei sintetice acum aproape 4000 de ani.[36] Pe la sfârșitul
celui de-al doilea mileniu î.Hr., populațiile antice dețineau deja mijloacele necesare care
urmau să formeze bazele mai multor ramuri ale chimiei cum ar fi:
extragerea metalelor din minereuri, obținerea vaselor de lut, fermentarea berii și a vinului[34],
crearea de pigmenți pentru cosmetice și picturi[34], extragerea substanțelor din plante în scopul
utilizării lor ca medicament sau ca parfum, obținerea brânzei, obținerea sticlei și obținerea de
aliaje precum bronzul[37].
Nașterea chimiei poate fi atribuită foarte comunului fenomen al arderii, care a dus la
apariția metalurgiei[37] - arta și știința care se ocupă cu procesarea minereurilor de fier pentru
obținerea metalelor. Goana după aur a dus la descoperirea procesului purificării lui, chiar dacă
principiile care stăteau la baza ei nu erau prea bine înțelese - se credea că este o transformare,
nu o purificare. Mulți savanți din acea vreme considerau că transformarea metalelor de bază
în aur este posibilă, lucru care a dus la formarea alchimiei și căutarea pietrei filozofale, despre
care se credea că va aduce astfel de transformări la o singură atingere.[38]
Începând cu anul 600 î.Hr, filozofii greci au conceput noțiuni menite să determine natura
materiei[39]. Anaximandru din Milet (610-545 î.Hr) considera că aerul este principalul
constituent al materiei[39]; Heraclit din Efes (544-484 î.Hr) considera focul ca și constituent,
privind lucrurile din perspectiva unei schimbări continue[39]. Școala eleată, reprezentată de
Parmenidae (515-450 î.Hr) considera lumea ca fiind o unitate și schimbarea era privită drept o
iluzie[39]. Urmându-l pe Parmenidae, eleatul Empedocle din Agrigentum (495-435 î.Hr) se va
opune ideii de definire a aerului ca substanță primordială, propunând existența a patru
elemente primare: foc, apă, aer și pământ[39].
Școala atomistă, reprezentată de Leucip și Democrit vor determina faptul că lumea fizică este
bazată pe observațiile fizice, ajungând la concluzia că materia poate fi redusă până la unitatea
sa constituentă, care este eternă și nu mai poate fi divizată (atomul)[40]. Această idee va fi
adoptată ulterior de Epicur (341-270 î.Hr)[40] și de poetul roman Lucretius (95-55 i.Hr), care
redactase lucrarea De Rerum Natura (Natura Lucrurilor), în anul 50 î.Hr.[41][42]
Unii îi consideră pe arabi și perși ca fiind cei mai vechi chimiști, cei care au introdus
observarea precisă și experimentarea controlată, descoperind astfel multe substanțe chimice.
Cei mai influenți chimiști musulmani erau Geber, al-Kindi, al-Razi și al-Bruni[43]. La finalul
secolului al VIII-lea d.Hr, alchimistul arab Geber sau Abu Musa Jabir Ibn Hayyan, folosește
termenul de Al-kimya în unul din tratatele sale reprezentative[44]. Lucrările lui Geber au ajuns
în Europa în secolul al XIV-lea, în Spania prin traducerile unui pseudo-Geber, care și-a
semnat cărțile cu numele de „Geber”. Contribuția alchimiștilor și a metalurgiștilor indieni a
fost de asemenea remarcată.
Apariția chimiei în Europa a avut loc datorită epidemiilor frecvente de ciumă și molime (cum
ar fi moartea neagră) din Evul Mediu Timpuriu, care a dus la o creștere a nevoii
de medicamente. Se credea că există un medicament universal numit elixirul vieții care poate
vindeca toate bolile, dar care, precum piatra filozofală, nu a fost niciodată găsit.
Deoarece pentru unii practicanți, alchimia era o ocupație intelectuală, în timp, au excelat în
acest domeniu. Paracelsus, spre exemplu, respingea teoria celor patru elemente și cu o
înțelegere destul de vagă a substanțelor chimice și medicamentelor, a format o formă hibridă
de alchimie și știință, numită și chemiatrie sau iatrochimie.[45]
Răspândirea chimiei ca știință a fost influențată de asemenea de apariția tipografiei în 1454,
prin aportul lui Johannes Gutenberg. Diverse cărți cu subiecte precum mineralogia, minereuri
și prepararea de substanțe au fost adevărate stimulente pentru avansarea acestui domeniu
datorită caracterului practic și disponibilității materialelor de studiu[46].
De asemenea, influențe ale filozofilor cum ar fi Sir Francis Bacon sau René Descartes, care
voiau o anumită rigoare în matematică și cereau eliminarea dogmelor și subiectivismului din
observațiile științifice, au dus la revoluția științifică[47]. În chimie, ea a început cu Robert
Boyle (1627-1691), care formulat ecuații precum Legea lui Boyle, cu privire la proprietățile
stării gazoase. Mai târziu au urmat legea conservării masei substanțelor în 1783 și
dezvoltarea teoriei atomice a lui John Dalton în jurul anului 1800. Legea Conservării Masei a
dus la reformularea chimiei bazată pe această lege, dar și teoria combustiei oxigenului, care a
fost mult bazată pe cercetările lui Lavoiser. Acestea și alte astfel de schimbări înțelese de
mase au fost denumite generic revoluția chimică. Contribuțiile lui Lavoisier au dus la ceea ce
acum se numește chimie modernă - chimia studiată în instituțiile de învățământ din toată
lumea.
Chimia ca știință[  |  ]
Influențați de noile metode empirice, adoptate de către Sir Francis Bacon și alți chimiști. Un
grup de chimiști de la Oxford, Robert Boyle, Robert Hooke și John Mayow au început
remodelarea tradițiilor vechi, de ordin alchimic, într-o disciplină științifică. În mod special,
Boyle este considerat a fi părintele chimiei datorită celei mai importante lucrări ale
sale, Chimistul sceptic, unde diferențierea este făcută între cunoașterea alchimiei și
descoperirile științifice ale noii chimii.[48] Acesta a formulat legea lui Boyle, a respins teoria
clasică a celor "4 elemente" și a propus o alternativă mecanistă a atomilor și reacțiilor chimice
al căror studiu s-ar fi putut face prin experimente riguroase.[49]
Antoine-Laurent de Lavoisier este considerat a fi "Părintele chimiei moderne.[50]
Teoria flogistonului (substanța aflată la baza tuturor reacțiilor de combustie) a fost propus de
către germanul Georg Ernst Stahl la începutul secolului al XVIII-lea și a fost accentuată de
către chimistul francez Antoine Lavoisier, analogul chimic al fizicianului Newton, care a
reușit mai mult decât oricine să făurească o nouă știință bazată pe filon teoretic, prin
elucidarea principiului conservării masei și dezvoltării unui sistem nou de nomenclatură
chimică utilizat până în zilele noastre.[51]
Cu toate acestea, înainte de eforturile lui Lavoisier, numeroase descoperiri importante au fost
făcute, în special privind natura aerului, care s-a demonstrat a fi compus din numeroase gaze.
Chimistul scoțian Joseph Black (primul chimist experimental) și olandezul J. B. van
Helmont descoperiseră dioxidul de carbon, sau ceea ce Black numise 'aer inert' în
1754; Henry Cavendish descoperise hidrogenul și elucidase proprietățile sale, iar Joseph
Priestley și, independent, Carl Wilhelm Scheele izolaseră oxigenul pur.

În tabelul său periodic, Dmitri Mendeleev prezice existența a 7 noi elemente chimice,[52] unind

în mod corect toate cele 60 de elemente cunoscute la vremea respectiva[53]
Chimistul englez John Dalton a propus teoria moderna a atomilor, aceea că toate substanțele
sunt compuse din 'atomi' indivizibili ai materiei și că fiecare atom are o masă atomică
variabilă.
Dezvoltarea în teoria electrochimică a combinațiilor chimice apare la începutul secolului al
XIX-lea, ca rezultat al muncii a 2 oameni de știință în particular, J. J. Berzelius și Humphry
Davy; aceasta a putut fi descoperită datorită invenției pilei voltaice, de către Alessandro
Volta. Davy descoperise 9 elemente chimice noi, incluzând metalele alcaline prin extragerea
acestora utilizând curentul electric aplicat pe minereurile acestora.[54]
Britanicul William Prout a propus pentru prima oară ordonarea tuturor elementelor chimice
folosind masa lor atomică, datorită faptului că toți atomii aveau același multiplu al masei
atomice de hidrogen. J. A. R. Newlands începuse o variantă timpurie a tabelului periodic, care
a fost ulterior dezvoltat în tabelul periodic modern[55] în anii 1860 de către Dmitri
Mendeleev și independent de alți oameni de știință, precum Julius Lothar Meyer.[56][57] Gazele
inerte, ulterior numite "gaze nobile", au fost descoperite de către William Ramsay în
colaborare cu Lord Rayleigh la finalul secolului, completând astfel structura de bază a
tabelului.
Chimia organică a fost dezvoltată de către Justus von Liebig și alții, ca urmare a sintezei ureei
de către Friedrich Wöhler, care dovedise că organismele vii erau reduse, în teorie, în chimie.
[58]
 Alte avansări cruciale ale secolului XIX-lea erau înțelegerea legăturilor valente (Edward
Frankland în 1852) și aplicarea termodinamicii în chimie (J. W. Gibbs și Svante Arrhenius în
anii 1870).
Principiile chimiei moderne[  |  ]
Structura obiectelor pe care le folosim de zi cu zi și proprietățile materiei cu care
interacționăm sunt consecințe ale proprietăților substanțelor chimice și ale interacțiunilor lor.
Spre exemplu, oțelul este mai dur decât fierul pentru că atomii din el sunt mai strâns legați,
formând o structură cristalină mai rigidă. Lemnul arde sau este supus oxidării rapide pentru că
poate reacționa în mod spontan cu oxigenul în cadrul unei reacții chimice deasupra unei
anumite temperaturi. Zahărul și sarea se dizolvă în apă deoarece proprietățile
lor moleculare/ionice permit dizolvarea în condiții ambientale.

Sus: Rezultatele presupuse: particula alfa care penetrează cu ușurință Modelul atomic

Thomson.
Jos: Rezultatele observate: puține particule au fost reflectate, indicând o încărcătură mică,
concentrată.
La începutul secolului al XX-lea, teoriile de bază ale chimiei au fost înțelese datorită unor
serii de descoperi privind probarea și dezvăluirea naturii interne ale atomilor. În 1897, J. J.
Thomson din Cambridge University descoperise electronul și imediat după aceea, omul de
știință Becquerel, precum și cuplul Pierre și Marie Curie investigau fenomenul radioactivității.
Într-o serie de experimente, Ernest Rutherford din cadrul Universității din
Manchester descoperise structura internă a atomului și existența protonului, a clasificat și
explicat tipurile de radioactivitate și a reușit să transmute hidrogenul prin bombardarea
azotului cu particule alfa.
Activitatea sa privind structura atomică a fost îmbunătățită de către studenții săi, fizicianul
danez Niels Bohr și Henry Moseley. Teoria legăturii chimice și al orbitalilor moleculari a fost
dezvoltată de către savanții americani Linus Pauling și Gilbert N. Lewis.
Anul 2011 a fost declarat de către Națiunile Unite ca fiind Anul Internațional al Chimiei.
[59]
 IUPAC, precum și UNESCO, alături de societăți chimice, academii și instituții la nivel
global au organizat activități locale și regionale.
Modelul actual al structurii atomice este reprezentat de modelul mecanicii cuantice.[60]Chimia
este studiată, la început, la nivel de particule elementare, atomi, molecule,[61] substanțe
chimice, metale, cristale și alte stări de agregare ale materiei. Această materie poate fi
întâlnită sub formă solidă, lichidă sau gazoasă, în izolare sau în combinații. Interacțiunile
chimice, reacțiile și transformările care sunt studiate în chimie sunt de obicei rezultatul
interacțiunilor atomice, conducând la rearanjarea legăturilor chimice ce susțin atomii, iar
aceste comportamente sunt studiate într-un laborator de chimie.
Laboratorul de chimie folosește, de regulă, diverse obiecte de laborator, fabricate din sticlă.
Cu toate acestea, nu toate ustensilele sunt centrate pe sticlă ca și material, iar o mare parte din
chimia experimentală (precum și cea aplicată sau industrială) este realizată fără ea.
O reacție chimică este transformarea unor substanțe în una sau mai multe substanțe.[62] La
baza unei asemenea transformări chimice se află rearanjarea electronilor în cadrul legăturilor
atomice, iar aceasta poate fi evidențiată simbolic prin ecuațiile chimice, care au ca subiect
atomii. Numărul atomilor din partea stângă și partea dreaptă a ecuației este egal într-o
transformare chimică; în moment când numărul acestora este inegal, transformarea este
numită reacție nucleară sau dezintegrare radioactivă. Tipul de reacții chimice suferite de o
substanță pot conduce la schimbări energetice, care pot fi limitate de niște reguli denumite
legi chimice.
Energia și entropia sunt concepte de natură invariabilă, care sunt importante în aproape toate
studiile chimice. Substanțele sunt clasificare în funcție de structură, stare de agregare, precum
și după compoziția chimică. Acestea pot fi analizate prin diverse mijloace de analiză chimică
(de exemplu, spectroscopia și cromatografia). Oamenii de știință care sunt preocupați de
cercetările în domeniul chimiei sunt numiți "chimiști".[63] Majoritatea chimiștilor se
specializează în una sau mai multe sub-discipline. Câteva concepte esențiale pentru studiul
chimiei sunt prezentate mai jos:[64]
Materie[  |  ]
Articol principal: Materie.
În chimie, materia (din latinescul materia, însemnând lemn sau orice alt material[65]) este
definită ca fiind orice este alcătuit dintr-o masă de repaus și volum (ocupă spațiu), fiind
alcătuită din particule aflate constant în mișcare[66]; acestea au masă de repaus de asemenea -
cu toate că nu toate particulele îndeplinesc această condiție, precum fotonii. Mișcarea
particulelor, precum și puterea de atracție între aceste particule determină starea de agregare a
materiei respective[66].
Materia poate fi constituită dintr-o substanță chimică pură sau un amestec de substanțe.
[67]
 Aceasta este definită de materialul conținut, indiferent că este omogen sau neomogen. Un
material neomogen reprezintă unitatea structurală care conține componente cu proprietăți
diferite, în timp ce materialul omogen conține componente cu proprietăți asemănătoare[68].
Până în secolul prezent, se credea că materia nu putea fi creată sau distrusă, ci doar
transformată dintr-o stare în alta. Cu toate acestea, s-a descoperit că materia poate fi
transformată în energie radiantă, precum și acțiunea reversă (din energie în materie)[69].
Oamenii de știință utilizau legea conservării materiei și legea conservării energiei în mod
independent, însă ulterior cele 2 au fuzionat, conducând la legea conservării masei, constituită
concomitent din masa materiei din sistem, precum și masa energiei radiante din sistem[70].
Atomul[  |  ]
Articol principal: Atom.

Reprezentare schematică a unui atom, bazată pe modelul atomic Bohr

Începând cu Democrit, filozofii greci au contribuit la dezvoltarea unei teorii filozofice care
încerca prezentarea concepției lor despre natura Universului, alcătuită din particule foarte
mici, indivizibile[71]. În acest fel, conceptul de atom este creat (greacă atomos, indivizibil)[72].
Atomul este cea mai mică particulă dintr-o substanță care prin procedee chimice obișnuite nu
poate fi divizată în alte particule mai simple, fiind unitatea structurală a chimiei[73]. Este o
grupare a materiei care constă într-un miez dens numit nucleu atomic, înconjurat de un spațiu
numit nor electronic. Nucleul este alcătuit din particule încărcate pozitiv
numite protoni și neutroni (împreună sunt numiți nucleoni), în jurul căruia orbitează
particulele încărcate negativ din norul electronic (electronii)[73]. Într-un atom neutru, electronii
încărcați negativ echilibrează numărul încărcăturii pozitive ale protonilor. Nucleul este dens,
masa acestuia fiind de 1836 de ori mai mare decât a electronului, cu toate că raza atomului
este de 10.000 de ori mai mare decât a nucleului său.[74][75]
Atomul este de asemenea cea mai mică entitate care poate fi închipuită, care are proprietatea
de a reține proprietățile chimice ale elementului[73], precum electronegativitatea, potențialul de
ionizare, stările de oxidare, numărul de coordonare și tipul de legături (metalice, ionice,
covalente).
Element chimic[  |  ]

Standard form of the periodic table of chemical elements. The colors represent different
categories of elements
Articol principal: Element chimic.
Vezi și:  Tabelul periodic.
Un element chimic reprezintă substanța pură care este constituită dintr-un singur tip de atom,
caracterizat de un anumit număr de protoni din interiorul nucleului atomic (cunoscut ca
și număr atomic, notat cu simbolul Z). Masa atomică este indicată drept sumă a numărului de
protoni și neutroni din interiorul nucleului. Cu toate că toți nucleii unui atom aparțin aceluiași
element ar avea același număr atomic, masa lor atomică nu trebuie să fie neapărat egală;
atomii care prezintă diverse mase atomice sunt cunoscuți drept izotopi. De exemplu, toți
atomii cu 6 protoni în nucleu sunt atomi ai elementului chimic carbon, dar atomii de carbon
pot avea mase atomice 12 și 13.[75]
Modelul standard de prezentare al elementelor chimice este tabelul periodic al elementelor,
care ordonează aceste elemente în funcție de numărul lor atomic. Tabelul este constituit din
grupe (coloane) și perioade (șiruri). Acest mod de reprezentare tabelară este utilă în stabilirea
tendințelor periodice.[76]
Ioni și săruri[  |  ]

The crystal lattice structure of potassium chloride (KCl), a salt which is formed due to the
attraction of K+ cations and Cl− anions. Note how the overall charge of the ionic compound is
zero.
Articol principal: Ion.
Un ion este un tip de un atom sau moleculă care a cedat sau acceptat unul sau mai mulți
electroni. Cationii încărcați pozitiv (de exemplu, cationul de sodiu Na+) și anionii încărcați
negativi (de exemplu, clorură Cl-) pot forma o structură cristalină de sare neutră (de exemplu,
clorură de sodiu NaCl). Exemple de ioni poliatomici care nu se despart în timpul reacțiilor
sunt hidroxizii (OH-), fosfații (PO43-) și alții.
Ionii în stare gazoasă sunt adesea cunoscuți sub numele de plasmă.
Compus[  |  ]
Carbon dioxide (CO2), exemplu de compus chimic
Articol principal: Compus chimic.
Un compus reprezintă substanța chimică pură, formată din mai mult de 1 element.
Proprietățile compusului sunt determinate de ușoare similitudini cu cele ale elementului său
constituent.[77]
Nomenclatura standard pentru compuși este determinată de către Uniunea Internațională de
Chimie Pură și Aplicată (IUPAC). Compușii organici sunt numiți conform sistemului de
nomenclatură organică.[78], în timp ce compușii anorganici sunt numiți conform sistemului
nomenclaturii anorganice.[79] De asemenea, Chemical Abstracts Service stabilise o metodă de
indexare a substanțelor chimice, unde fiecare substanță este identificată folosindu-se un
număr numit număr de registru CAS.
Moleculă[  |  ]
Articol principal: Moleculă.

A ball-and-stick representation of the caffeine molecule (C8H10N4O2).

O moleculă reprezintă cea mai mică unitate indivizibilă a unei substanțe chimice pure, care
posedă un set unic de proprietăți chimice, reprezentând potențialul de a suferi un anumit set
de reacții chimice cu alte substanțe. De regulă, moleculele sunt reprezentate de atomii legați
prin legături covalente, structura lor fiind neutră din punct de vedere electric, iar toate
valențele electronilor sunt aranjate cu alți electroni fie în diverse legături, fie singulari.
Spre deosebire de ioni, moleculele există ca unități neutre din punct de vedere electric. Când
această condiție este încălcată, încărcătura electronică a moleculei determină un ion molecular
sau ion poliatomic. Cu toate acestea, natura discretă și separată a conceptului molecular
presupune de obicei ca ionii moleculari să fie prezenți doar în forme determinate, precum un
fascicul direcționat în vid într-un spectrometru de masă. Colecțiile poliatomice încărcate care
sunt prezente în solide (de exemplu, ionii sulfat sau azotat) nu sunt considerate drept molecule
în chimie.
A 2-D skeletal model of a benzene molecule (C6H6)
Gazele inerte sau nobile (heliu, neon, argon, krypton, xenon și radon) sunt compuse din atomi
singulari ca unitate de bază, însă celelalte elemente chimice izolate constă fie în molecule, fie
rețele de atomi legați oarecum. Moleculele identificabile alcătuiesc substanțe cunoscute,
precum apa, aerul, precum și unele substanțe organice precum alcoolul, zahărul, benzina și
diverse produse farmaceutice.
Cu toate acestea, nu toate substanțele sau compușii chimici sunt alcătuiți din molecule
discrete și, într-adevăr, majoritatea solidelor care compus crusta, mantaua și nucleul
Pământului sunt elemente chimice fără grupare moleculară. Aceste tipuri de substanțe,
precum compușii ionici și solide în rețea, sunt organizate în așa manieră încât nu este necesară
existența unor molecule identificabile. În schimb, aceste substanțe sunt discutate în termeni de
unitate celulară ca și cea mai mică structură repetitivă din interiorul substanței. Exemple de
asemenea substanțe sunt sărurile minerale (precum sarea de masă), solidele precum carbonul
și diamantul, metalele, siliciul și minerale silicate, precum cuarțul și granitul.
Una din principalele caracteristici ale moleculei este geometria sa, numită structură
moleculară. În timp ce structura moleculară diatomică, triatomică sau tetraatomică poate fi
trivială (lineară, piramidal angulară, etc), structura moleculelor poliatomice, constituite din
mai mult de 6 atomi poate fi crucială pentru natura sa chimică.
Substanțe și amestecuri[  |  ]

Exemple de substante chimice pure. De la stanga la

dreaptea: elementele staniu (Sn)
 si sulf (S), diamant (forma alotropa
a carbonului), sucroză (zahăr pur) și clorură de
sodiu (sare) și bicarbonat de sodiu (praf de copt), care
sunt ambii compuși ionici.

O substanță chimică reprezintă compoziția materiei care este definită și posedă anumite
proprietăți fizico-chimice.[80]
În momentul când mai multe substanțe sunt prezente, rezultatul este numit amestec. Exemple
de amestecuri sunt aerul și aliajele.[81]
Proprietăți fizice[  |  ]
Proprietățile fizice ale unei substanțe reprezintă acele calități caracteristice și definitorii ale
acesteia;[82] de exemplu, clorura de sodiu este întâlnită sub diverse forme - granulară, sub
forma sării de bucătărie sau sub forma cristalizată (între 2-3 mm, până la 5 cm în diametru).
Indiferent de forma în care ar fi întâlnită, prezintă aceleași proprietăți caracteristice (aranjarea
cristalină, gust etc.)[82]. Totodată, sunt considerate a fi proprietăți fizice acele caracteristici
care nu implică schimbarea substanței la nivel chimic[83].
 Clivaj - Clivajul reprezintă tendința întâlnită la minerale sau cristale de a se sparge sau
despica, în paralel cu rețeaua structurii lor cristaline. Suprafața clivajului este netedă,
în general cu o reflectare bună a razelor luminoase.
 Solubilitate
Articol principal: Solubilitate.
Solubilitatea indică gradul în care o substanță pură se poate dizolva într-un dizolvant,
alcătuind o soluție omogenă unde repartizarea atomilor, moleculelor și ionilor este uniformă.
Pentru lichide parțial miscibile reciproc, care formează o soluție eterogenă cu cel puțin 2 faze
lichide (lichid multifazic) solubilitatea se denumește miscibilitate. Dizolvantul în modul cel
mai frecvent este un lichid, dar sunt și unele excepții când unii dizolvanți sunt:
solide ca în cazul aliajelor, sticlei, ceramicii, semiconductoare sau
gaze ce dizolvă solide sau lichide, de obicei la temperaturi și presiuni înalte ca de exemplu
silicea în vapori de apă în anumite procese geochimice.
În funcție de cantitatea de substanță dizolvată, soluțiile se clasifică în:
soluții saturate: care conțin cantitatea maximă de substanță dizolvată la o anumită
temperatură.
soluții nesaturate: în care se mai poate dizolva o cantitate de dizolvat până la saturație.
 Gust
 Densitate
Articol principal: Densitate.
Densitatea (sau mai exact densitatea de masă, numită și masă specifică) este o mărime fizică
folosită pentru descrierea materialelor și definită ca masa unității de volum. Astfel, densitatea
unui corp este egală cu raportul dintre masa și volumul său. Unitatea de măsură în Sistemul
Internațional pentru densitate este kilogramul pe metru cub(kg/m³); alte unități folosite sunt
gramul pe centimetru cub (g/cm³), kilogramul pe litru (kg/L) etc. Densitatea se notează de
obicei cu litera grecească (ro) sau cu inițiala cuvântului, litera d.
 Conductivitate termică - Conductivitatea termică este mărimea fizică prin care se
caracterizează capacitatea unui material de a transmite căldura (prin conducție
termică) atunci când este supus unei diferențe de temperatură.
 Conductivitate electrică - Conductivitatea electrică (numită și conductibilitatea
electrică specifică) este mărimea fizică prin care se caracterizează capacitatea unui
material de a permite transportul sarcinilor electrice atunci când este plasat într-un
câmp electric.
 Maleabilitate - Capacitatea unui material de a se deforma sub un efort de
compresiune; acest lucru este adesea caracterizat prin capacitatea materialului de a
forma o foaie subțire prin ciocănire sau laminare.
 Ductilitate - În știința materialelor, ductilitatea este capacitatea unui material solid de
a se deforma sub un efort de tracțiune; acest lucru este adesea caracterizat prin
capacitatea materialului de a fi întins într-un fir.
 Duritate - Duritatea este rezistența la penetrare opusă de un corp solid unei acțiuni
mecanice penetrante exterioare. Această rezistență se poate manifesta față de acțiuni
de șlefuire, zgâriere, tocire prin utilizare repetată. La uneltele ascuțite, este rezistența
la tocire a muchiilor tăietoare. În cadrul geologiei, duritatea mineralelor se măsoară
după o scară de duritate de la 1 la 10, numită „Scala lui Mohs”.
 Stare de agregare

Example of phase changes

Articol principal: Stare de agregare.
Proprietăților chimice specifice care permit distingerea diverselor clasificări chimice sunt
însoțite și de stări de agregare. În cea mai mare parte, clasificările chimice sunt independente
de aceste clasificări de stare; cu toate acestea, unele stări de agregare ale materiei sunt
incompatibile cu anumite proprietăți chimice.
O stare de agregare reprezintă un set de stări ale unui sistem fizic macroscopic care au o
compoziție chimică și proprietăți fizice relativ uniforme (precum temperatura, structura
cristalină, presiunea, etc.).
Proprietățile fizice, cum ar fi densitatea și indicele de refracție, tind să se încadreze în valorile
caracteristice ale stării de agregare. Starea materiei este definită de starea de tranziție, care are
loc când energia introdusă sau preluată dintr-un sistem este refolosită în reorganizarea
structuri sistemului, în loc de a schimba condițiile de stare.
Uneori distincția între faze poate fi continuă în loc de a avea o graniță discretă, în acest caz,
chestiunea se consideră a fi într-o situație super critică. Când cele trei stări se îndeplinesc, pe
baza condițiilor, este cunoscut ca un triplu punct și deoarece acest lucru este invariant, este un
mod convenabil de a defini un set de condiții.
Cel mai cunoscute exemple de stări de agregare sunt solid, lichid și gazos. Multe substanțe
prezintă mai multe faze solide. De exemplu, există trei faze solide ale fierului (alfa, gama, și
delta), care variază în funcție de temperatură și presiune. O diferență principală printre fazele
solide este structura de cristal, sau aranjament, a atomilor. Mai puțin cunoscute sunt stările de
agregare precum plasma, condensările Bose-Einstein și condensările fermionice și fazele
paramagnetice și feromagnetice ale materialelor magnetice.
Proprietăți chimice[  |  ]
Proprietățile chimice ale unei substanțe reprezintă acele caracteristici specifice participării în
reacțiile chimice.[84]
Molul și unitatea de substanță[  |  ]
Articol principal: Mol.
Molul reprezintă unitatea de măsură care determină cantitatea de substanță (numită cantitate
chimică). Molul este definit ca și numărul de atomi determinat în exact 0.012 kilograme (sau
12 grame) de carbon-12, unde atomii de carbon-12 sunt liberi, în repaus.[85] Numărul de
particule per mol este cunoscut ca și constanta lui Avogadro, fiind determinată în mod empiric
la valoarea aproximativă de 6.022×1023 mol−1.[86] Concentrația molară este cantitatea de
substanță per volum a unei soluții și este raportata în moldm−3.[87]
Legătură chimică[  |  ]
Articol principal: Legătură chimică.

An animation of the process of ionic bonding between sodium (Na) and chlorine (Cl) to

form sodium chloride, or common table salt. Ionic bonding involves one atom taking valence
electrons from another (as opposed to sharing, which occurs in covalent bonding)
În funcție de modul în care atomii își formează configurația completă a ultimului strat,
interacțiunile dintre ei (legăturile chimice) sunt diferite. Legăturile chimice cunoscute astăzi
se clasifică astfel[88]:
  Legături intramoleculare, care se stabilesc între atomii componenți ai unei combinații
chimice. În cadrul acestor tipuri de legături sunt incluse:
 Legătura ionică
 Legătura covalentă
 Legătura coordinativă
 Legătura metalică
 Legături intermoleculare, care se stabilesc între molecule deja formate. Dintre acestea,
cele mai importante sunt:
 Legătura de hidrogen
 Legătura van der Waals
Conceptul de legătură chimică se referă la modul în care atomii se unesc pentru a
forma molecule, fiind starea de echilibru între particulele încărcate pozitiv din nucleu și
particulele negative care oscilează printre acestea[89]. Fiind mai mult decât niște simple stări de
atracție și respingere, energiile și modul de distribuire caracterizează disponibilitatea unui
electron de a se uni cu un alt atom.

Molecula de metan (CH4) conține atomul de C, care împarte electronii de valență cu alți patru
atomi de H. Regula octetului este aplicată pentru carbon (8 electroni în ultimul strat), iar
hidrogenul aplică regula duetului (2 electroni în ultimul strat)
Legăturile chimice pot fi covalente, ionice, de hidrogen sau de forță Van der Waals. Fiecare
legătură are un anumit potențial atribuit, care creează interacțiunea chimică ce unește atomii
în molecule sau cristale. În cazul multor compuși, teoria legăturii valente, modelul Perechilor
de Electroni din Stratul de Valență (în engleză Valence Shell Electron Pair Repulsion
model - VSEPR) și conceptul de număr de oxidare sunt folosite pentru explicarea structurii și
compoziției moleculare.
Legătura ionică este formată atunci când un metal cedează unul sau mai mulți electroni,
devenind un cation încărcat pozitiv, iar electronii sunt captați de către un nemetal, devenind
un anion încărcat negativ. Cei doi ioni opuși se atrag, iar legătura ionică este forța
electrostatică de atracție. De exemplu, sodiul (Na), un metal, cedează un electron pentru a
deveni un cation de Na+, în timp ce clorul (Cl), nemetal, primește acest electron pentru a
deveni Cl−. Ionii sunt uniți datorită atracției electrostatice, iar compusul clorură de
sodiu (sarea de bucătărie) este formată.
Într-o legătură covalentă, unul sau mai mulți electroni de valență sunt împărțiți de 2 atomi:
rezultatul atomic care este încărcat negativ este denumit moleculă. Atomii vor împărți
electronii de valență în așa manieră încât configurația unui gaz nobil va fi formată pentru
fiecare atom. Atomii care tind să se combine în această manieră (având nevoie de 8 electroni
în stratul de valență) urmează regula octetului. Cu toate acestea, unele elemente precum
hidrogenul sau litiul au nevoie doar de 2 electroni pentru a atinge configurația stabilă; aceste
elemente urmează regula duetului, iar în această manieră vor avea configurația electronică a
heliului, care are 2 electroni în stratul exterior.
În mod similar, teoriile fizicii clasice pot fi utilizate pentru a preconiza anumite structuri
ionice. În cazul compușilor complecși, teoria legăturii de valență este mai puțin aplicată, fiind
utilizate alternative precum teoria orbitalilor moleculari.
Reacție chimică[  |  ]
Articol principal: Reacție chimică.
Atunci când o substanță chimică este transformată ca și rezultat al interacțiunii sale cu o altă
substanță, se produce fenomenul numit "reacție chimică". O reacție chimică reprezintă
conceptul de reacționare al unei substanțe în contact cu altă substanță, fie sub forma unui
amestec sau a unei soluții, expunerea la o anumită formă de energie sau ambele.
Transformările care sunt studiate în cadrul chimiei implică studiile interacțiunilor dintre
substanțe într-un laborator specializat folosind diverse vase de laborator.[90]

During chemical reactions, bonds between atoms break and form, resulting in different
substances with different properties. In a blast furnace, iron oxide, a compound, reacts with
carbon monoxide to form iron, one of the chemical elements, and carbon dioxide.
Reacțiile chimice pot conduce la formarea sau disocierea moleculară, adică rearanjarea
atomică sau dezintegrarea moleculelor în scopul formării a două sau mai multe molecule mici.
Reacțiile redox, disocierea, neutralizarea acid-bază și rearanjarea moleculară sunt unele dintre
cele mai comune reacții chimice.
O reacție chimică este transformarea unor substanțe în una sau mai multe alte substanțe.
Aceasta poate fi ilustrată în mod simbolic printr-o ecuație chimice. În timp ce într-o reacție
chimică non-nucleară numărul și tipul atomilor de pe ambele părți ale ecuației este egal, într-o
reacție nucleară această condiție se aplică doar particulelor nucleare (protoni și neutroni).
[91]
 Natura reacțiilor chimice pe care o substanță le poate suferi și descărcările de energie ce
pot surveni sunt definite prin anumite legi de bază, numite și legi chimice.
Secvențele care pot fi urmate în momentul reorganizării legăturilor chimice sunt
denumite mecanisme de reacție, fiecare având o viteză de reacție diferită. Many reaction
intermediates with variable stability can thus be envisaged during the course of a reaction.
Reaction mechanisms are proposed to explain the kinetics and the relative product mix of a
reaction. Many physical chemists specialize in exploring and proposing the mechanisms of
various chemical reactions. Several empirical rules, like the Woodward–Hoffmann rules often
come in handy while proposing a mechanism for a chemical reaction.
Conform IUPAC, o reacție chimică este "a process that results in the interconversion of
chemical species."[92] Accordingly, a chemical reaction may be an elementary reaction or
a stepwise reaction. An additional caveat is made, in that this definition includes cases where
the interconversion of conformers is experimentally observable. Such detectable chemical
reactions normally involve sets of molecular entities as indicated by this definition, but it is
often conceptually convenient to use the term also for changes involving single molecular
entities (i.e. 'microscopic chemical events').
Energie[  |  ]
Articol principal: Energie.
Energia este considerată a fi un atribut al unei substanțe rezultat din structura atomică,
moleculară sau din structura unui agregat. Din moment ce o reacție chimică este urmată de un
schimb în cadrul uneia dintre structuri, este în mod invariabil însoțită de un nivel scăzut
(reacție exotermă) sau ridicat de energie (reacție endotermă) al acestora. O parte din această
energie este transferată între mediu și reactanți sub forma căldurii sau luminii; în acest caz,
unii produși de reacție pot avea mai multă sau mai puțină energie decât reactanții.
O reacție este considerată a fi exergonică dacă stadiul ei final este mai scăzut din punct de
vedere energetic decât cea inițială; în cazul reacției endergonice, se aplică reversul. O reacție
este considerată a fi exotermică dacă se eliberează căldură în mediul înconjurător, iar reacția
endotermică este cea care absoarbe căldura din mediu.
Reacțiile chimice sunt condiționate în mod invariabil de energia de activare; viteza de reacție
la o anumită temperatură T este corelată cu energia de activare E, conform factorului lui
Boltzmann  - probabilitatea ca o moleculă să aibă o energie mai mare sau egală cu E la o
anumită temperatură T. Dependența exponențială a vitezei de reacție pe bază termică este
numită ecuația Arrhenius.
Energia de activare necesară unei reacții chimice poate fi întâlnită sub forma căldurii, luminii,
forței de natură electrică sau forță mecanică sub forma ultrasunetelor.[93]
Conceptul înrudit de energie liberă, care încorporează considerații entropice, este un
instrument fezabil în prezicerea unei reacții și determinarea unei stări de echilibru al unei
reacții chimice în chimia termodinamicii. O reacție este fezabilă doar dacă schimbul total al
energiei libere Gibbs este negativ, ; dacă este egal cu zero, reacția chimică atunci se află în
stare de echilibru.
Există anumite stări de energie pentru electroni, atomi și molecule, însă acestea sunt limitate;
acestea sunt determinate de reguli ale mecanicii cuantice, care necesită cuantificarea energiei
unui sistem. Atomii/moleculele aflate într-un stadiu energetic mai înalt sunt considerați a fi
excitați. Atomii/moleculele unei substanțe, aflați în stare excitată, sunt mulți mai reactivi.
Starea de agregare a unei substanțe este în mod invariabil determinată de energia ei și energia
prezentă în mediu. Când forțele intermoleculare sunt atât de puternice încât energia din mediu
nu poate să depășească acele forțe, o substanță poate fi întâlnită într-o stare de agregare mult
mai stabilă, precum cea de lichid sau solid (exemplul apei, lichid la temperatura camerei
datorită moleculelor stabilizate prin legături de hidrogen.[94] Acidul sulfhidric este un gaz la
temperatura camerei și condiții standard de presiune, datorită moleculelor stabilizate prin
interacțiuni mult mai slabe, de tip dipol-dipol.
Transferul de energie de la o substanță chimică la alta depinde de cantitatea de energie cuantă
emisă de aceasta. Totuși, energia termică este de regulă transferată mai ușor deoarece fononii
responsabili pentru energia vibrațională și rotațională au un nivel energetic mai mic decât
fotonii implicați în transferul electronic. Deoarece nivelurile energetice ale fononilor sunt
mult mai apropiate decât cele ale fotonilor, căldura este transmisă mai ușor între substanțe,
comparativ cu lumina sau alte forme de energie electronică. De exemplu, radiația
electromagnetică din spectrul ultravioletelor nu este transmisă la fel de eficient precum
energia termică sau electrică.
Existența unor niveluri energetice caracteristice pentru diferite substanțe chimice este
folositoare în scopul identificării lor prin analiza liniilor spectrale. Diverse tipuri de spectre
sunt utilizate în cadrul spectroscopiei chimice, ex. infraroșu, microunde, NMR, ESR, etc.
Spectroscopia este de asemenea folosită pentru identificarea compoziției - precum stelele și
galaxiile îndepărtate - prin analiza spectrului de radiație.

Emission spectrum of iron

Termenul de energie chimică este de asemenea utilizat pentru a indica potențialul unei
substanțe chimice de a suferi anumite transformări printr-o reacție chimică sau de a
transforma alte substanțe chimice.
Redox[  |  ]
Articol principal: Redox.
Oxido-reducerea (sau redox) este o reacție ce are loc cu transfer de electroni între speciile
atomice.[95] Substanțele ce prezintă proprietatea de a oxida alte substanțe se numesc agenți
oxidanți sau simplu, oxidanți. Acestea îndepărtează electroni din alte substanțe. În mod
similar, substanțele ce prezintă proprietatea de a reduce alte substanțe se numesc agenți
reducători, sau simplu, reducători. Aceștia transferă electroni unei alte specii chimice.
Oxidarea reprezintă cedare de electroni, iar reducerea decurge cu acceptare de electroni.
[96]
 Reacțiile redox au loc cu schimbarea numărului de oxidare a speciilor chimice implicate.
Astfel, oxidarea decurge cu creșterea acestuia, iar reducerea are loc cu scăderea lui.[97]
Aciditate si bazicitate[  |  ]
O substanță poate fi deseori clasificată ca un acid sau o bază. Acest lucru este făcut de multe
ori pe baza unui anumit tip de reacție, și anume la schimbul de protoni dintre compuși
chimici. Conform teoriei protolitice a lui Brönstead și Lowri, acizii sunt specii chimice care
cedează protoni, iar bazele sunt specii chimice care acceptă protoni. Cu toate acestea, o
extensie a acestui mod de clasificare a fost făcută de chimistul american, Gilbert Newton
Lewis; în acest mod de clasificare reacțiile nu sunt limitate la cele care au loc într-o soluție
apoasă, astfel, nu mai este limitată la soluții în apă. În conformitate cu conceptul lui Lewis, de
o importanță crucială sunt schimburile de electroni.

Când bromura de hidrogen (HBr), este dizolvată în apă, formează acidul hidrobromic
Articol principal: Teoria acido-bazică.
O a treia teorie comună este legea acid-bază a lui Lewis, bazată pe formarea legăturilor
chimice noi. Această teorie explică faptul că un acid este o substanță capabilă să accepte o
pereche de electroni, în timp ce o bază este o substanță care poate ceda o pereche de electroni,
în scopul formării unei noi legături chimice. Conform acestei teorii, elemente cruciale ale
acestor schimburi este sarcina electrică.[98]Format:Unreliable source? Există câteva moduri
prin care o substanță poate fi clasificată ca un acid sau o bază, fapt evidențiat prin istoricul
acestor concepte.[99]
Tăria acizilor este măsurată, de regulă, prin 2 metode. Una din ele, bazată pe scala de definire
a acidității lui Arrhenius, este pH-ul, care este unitatea de măsură a concentrației ionului de
hidroniu într-o soluție, fiind exprimată pe o scală logaritmică negativă. Astfel, soluțiile care
au un pH scăzut au o concentrație mare de ion de hidroniu, fiind considerate a fi mult mai
acide. Cealaltă măsurătoare, bazată pe definirea lui Brønsted–Lowry, este constanta disocierii
acide (Ka), care măsoară abilitatea relativă a unei substanțe de a acționa ca un acid;
substanțele cu constanta de aciditate mai mare sunt mult mai predispuse să cedeze ioni de
hidrogen în cadrul reacțiilor chimice decât cele cu valori scăzute ale constantei.
Echilibru chimic[ | ]
Articol principal: Echilibru chimic.
Cu toate că termenul de echilibru este folosit în cadrul științelor, în contextul chimic,
echilibrul apare atunci când un număr diferit de stări de agregare ale compoziției chimice sunt
posibile (de exemplu, într-un amestec de compuși chimici ce pot reacționa unii cu alții sau
atunci când o substanță poate fi prezentă în mai mult de o stare de agregare).
Un sistem de substanțe chimice aflate la echilibru, cu toate că prezintă o compoziție
neschimbătoare, nu este static; moleculele substanțelor continuă să reacționeze unele cu
celelalte, dând naștere astfel unui echilibru dinamic. Prin aceasta, conceptul descrie starea în
care parametrii precum compoziția chimică rămâne neschimbată în decursul timpului.