Sunteți pe pagina 1din 24

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA: INFORMATICA SI STIINTE


DOMENIUL : CHIMIE

Compusi macromoleculari:
POLICLORURA DE VINIL

Profesor Student:Magui Carina


Bota Sanda-Rodica

Cuprins
1. PRODUSUL FINIT..................................................................................................................................3
1.1. Utilizări.........................................................................................................................................3
2. PROCEDEE DE OBȚINERE.....................................................................................................................6

1
Polimerizarea clorurii de vinil în bloc ( sau în masă )...............................................................................6
Polimerizarea clorurii de vinil în emulsie.................................................................................................7
Polimerizarea clorurii de vinil în suspensie............................................................................................10
Fazele procesului tehnologic:............................................................................................................13
3.1. Schema Tehnologică..........................................................................................................................15
Legendă:................................................................................................................................................16
Fluxul tehnologic:..................................................................................................................................17

1. PRODUSUL FINIT

Clorura de vinil, raportată pentru prima data de M.V.Regnault în 1835, a fost obţinută
mai întai de Liebig, prin tratarea dicloretanului cu solutie alcoolică de hidroxid de potasiu.

2
În anul 1912 clorura de vinil a fost obţinută de F.Klatte prin adiţia acidului clorhidric la
acetilenă, procedeu care a căpătat o importanţă deosebită pentru obţinerea acestui monomer pe
cale industrială.
Primele date legate de polimerizarea clorurii de vinil au fost raportate în 1872 de
Baumann. O contribuţie deosebită în studiul procesului de polimerizare a clorurii de vinil şi-a
adus-o I. I. Ostromislenski prin lucările sale publicate în perioada 1912-1929.
Importanţa industrială a policlorurii de vinil este relevată de patentele publicate în 1928
de mai multe firme printre care : Carbide and Carbon Chemical Corporation, Du Pont şi I. G.
Farben. Aceste patente se refereau însă la obţinerea copolimerilor clorură de vinil-acetat de vinil
deoarece policlorura de vinil se descompunea rapid la prelucrarea în topitură.
Homopolimerul clorurii de vinil a căpătat importanţă industrială după descoperirea de
către W. L. Semon a rolului tritolilfosfatului ca agent de plastifiere a policlorurii de vinil.
Obţinerea policlorurii de vinil plastifiate a determinat dezvoltarea producţiei de policlorură de
vinil încă înainte de cel de-al doilea război mondial în SUA şi Germania.
Producţia de policlorură de vinil a luat însă un avânt deosebit după cel de-al doilea război
mondial, atingând în ultimii ani 23% din producţia mondială de materiale plastice.
În ţara noastră policlorura de vinil se obţine la Combinatul chimic Râmnicu –Vâlcea, prin
procedeul polimerizării clorurii de vinil în suspensie.

1.1. Utilizări

Materialele plastice pe bază de policlorură de vinil sunt sisteme multicomponente care


conţin : policlorură de vinil, plastifianţi, stabilizatori, lubrifianţi, coloranţi, materiale de
umplutură etc.
Materialele plastice pe bază de policlorură de vinil pot fi clasificate în trei grupe:
 Materiale plastice solide
Din această categorie fac parte:
a). Vinidurul (5% plastifiant)
Se prezintă ca un material dur, termoplastic, bun pentru confecţionarea plăcilor , tuburilor
sau a obiectelor presate. Receptura care stă la baza vinidurului este alcătuită din policlorură
neplastifiată, stabilizator şi colorant.

3
Vinidurul se prezintă ca un material dur, cu densitate scăzută, opac, de culoare galben deschis
până la brun.
a). Vinidurul (5% plastifiant)
Se prezintă ca un material dur, termoplastic, bun pentru confecţionarea plăcilor , tuburilor
sau a obiectelor presate. Receptura care stă la baza vinidurului este alcătuită din policlorură
neplastifiată, stabilizator şi colorant.
Vinidurul se prezintă ca un material dur, cu densitate scăzută, opac, de culoare galben
deschis până la brun.
Una din cele mai importante proprietăţi ale sale este marea rezistenţă chimică. Rezistenţa
chimică a policlorurii depinde foarte mult de puritatea acesteia. Astfel policlorura suspensie, care
este mai pură decât cea în emulsie , prezintă o rezistenţă chimică mai mare.
Vinidurul se utilizează la confecţionarea tuburilor, plăcilor, diferitelor obiecte şi aparate.
b). Viniplastul sau vinilinul (25% plastifiant )
Viniplastul este un material solid, termoplastic în compoziţia căruia intră policlorura de
vinil, plastifiant ( sau amestecuri de plastifianţi ), stabilizatori, coloranţi, materiale de umplutură
etc. Se obţine sub formă de plăci , tuburi, folii şi bare pentru sudură.
Vinilplastul se obtine prin plastifiere termică, prin vălţuire, calandrare , extruder sau
presare .
Fabricarea vinilplastului prin metoda calandrării cuprinde următoarele faze: cantărirea
ingredienţilor , amestecarea uscată în mori cu bile, plastifiere la cald, transport pe benzi rulante şi
valţuri, calandrare şi răcire.
Se utilizează în construcţii, ca material anticoroziv, la confecţionarea ambalajelor pentru
materiale corozive, în electrotehnică la izolarea cablurilor, în industria alimentară şi în medicină
ca ambalaj, în industria constructoare de maşini etc.

 Amestecuri fluide
a). Plastisoli
Sunt dispersii de policlorură şi alţi agenţi de umplutură în plastifianţi. Plastisolii se
folosesc în una din următoarele variate:

4
-depunere pe suport, depunere prin imersie, turnare, pulverizare cu flacără.
Depunerea pe suport se utilizează pentru fabricarea înlocuitorilor de piele şi ţesăturilor
impermeabile, imersia pentru obţinerea unor obiecte cu pereţi subţiri cum sunt mânuşile de
protectie, jucăriile etc. Turnare pentru obţinerea obiectelor cu secţiuni groase şi forme
complicate, iar pulverizarea pentru protecţii anticorozive.
b). Organosoli
Sunt dispersii de policlorură de vinil şi agenţi de umplutură în soluţii de plastifianţi în
solvenţi organici.
Organosoli şi-au gasit o întrebuinţare mai restrânsă, utilizându-se numai în cazul în care
este necesară obţinerea unor obiecte sau depuneri foarte subţiri, deoarece , pe langă necesitatea
recuperării solvenţilor, prezintă pericol de incendiu şi intoxicare.
c). Plastigeluri
Sunt amestecuri de tip plastisol care prezintă la temperatură normală o consistenţă
similară chiturilor şi pot fi mulate la această temperatură în forma dorită, pe care o păstrează în
timpul gelifierii.
Plastigelurile se folosesc pentru obţinerea unor obiecte cu contururi simple şi care se
produc ca unicate sau în serii prea mici pentru a justifica excuţia unor tipare de turnare ( exemplu
obiectele folosite în ortopedie , care trebuie să aibă conturul şi tuşeul cât mai apropiat de
constituţia naturală a organismului ) .

 Spume pe baza de policlorură


Sunt materiale celulare ce se obţin prin expandarea plastisolilor, policlorurii de vinil
plastifiate şi policlorurii rigide.
a). Spume pe bază de plastisoli
Se obţin prin expandarea pastelor de policlorură în prezenţa unui agent de expandare.
Plastisoli expandaţi se folosesc la obţinerea pielii sintetice pentru înbrăcăminte,
încălţăminte, tapiserii de mobilă, în marochinerie, etc.
b). Spume pe bază de PVC rigid
Se obţin prin expandarea policlorurii neplastifiate utilizând tehnicile generale ale
polimerilor. Se folosesc în construcţia clădirilor, la vapoare, avioane etc.

5
2. PROCEDEE DE OBȚINERE

Policlorura de vinil se poate obţine industrial prin polimerizarea în bloc, polimerizarea în


emulsie şi polimerizarea în suspensie care este cea mai răspândită.

Polimerizarea clorurii de vinil în bloc ( sau în masă )

Din punct de vedere tehnologic polimerizarea clorurii de vinil în bloc prezintă avantajul
obţinerii unui produs de înaltă puritate şi cu structură poroasă, capabil să absoarbă şi să se
amestece foarte bine cu plastifianţi. Monomerul nereacţionat se îndepărteaza uşor la sitare fără să
fie necesară uscarea acestuia.
Cea mai mare dificultate în conducerea procesului o constiue îndepărtarea căldurii de
reacţie. Temperatura ridicată conduce la intense reacţii de transfer cu monomerul şi polimerul.
Procesul de polimerizare se conduce în două faze: prepolimerizarea şi polimerizarea propriu zisă.
În prima fază reacţia se conduce în reactoare tip autoclavă cu agitare, fiind necesară o agitare
intensă pentru obţinerea unor particule uniforme şi pentru a realiza un transfer termic
corespunzător
Imediat dupa introducerea iniţiatorului în CV lichidă, la temperatura de polimerizare, în
mediul de reacţie apare un precipitat foarte fin de polimer, reprezentând germeni iniţiali ( faza
I ). Numărul acestor germeni depinde de condiţiile de agitare.
În faza a II-a, tot polimerul nou format precipită imediat şi se depune pe germenii iniţiali,
conducand la mărirea acestora. Numărul de particule în această etapă ramâne constant şi egal cu
numărul germenilor formati în faza I. Nu se formeaza noi germeni în aceasta etapă deoarece
suprafaţa germenilor iniţiali este imensa şi din această cauză, orice particulă nouă ce se formeaza
este incorporată pe suprafaţa existentă.
În faza a III-a, din cauza gonflarii polimerului cu monomer, are loc o parţială lipire
( fuzionare ) a particulelor cu formarea de conglomerate. Aceasta este faza în care se produce
oprirea reacţiei şi corespunde unei conversii a monomerului de 60-80%. Continuarea reacţiei
dincolo de această etapă ar avea consecinţe neplăcute şi anume, din cauza acumulării

6
polimerului, ar începe reacţiile de transfer violente cu polimerul şi formarea de polimer
ramificat, cu consecinţe neplăcute asupra proprietăţilor produsului final.

Conducerea procesului de polimerizare în două faze permite obţinerea unor sorturi


variate de produşi, caracteristicile particulelor fiind determinate de modul de operare al primei
faze, iar masa moleculară de cea de-a doua fază.
Fazele procesului tehnologic sunt următoarele : prepolimerizarea, polimerizarea propriu-zisă,
separarea polimerului şi sitarea.
Polimerizarea în bloc nu necesită filtrarea şi uscarea polimerului, ceea ce simplifică foarte mult
procesul.
Avantaje:
 utilizeaza cel mai eficient reactor
 Prezinta avantaje economice şi tehnologice deoarece elimină operatiile de recuperare -
reciclare a solventului, stocare, etc, prin aceasta reducandu-se echipamentul necesar şi
deci şi costurile.
 produce polimerul cel mai pur - deoarece nu se adaugă aditivi în mediul de reactie.
 se pretează cel mai usor la polimerizarea în flux continuu.

Polimerizarea clorurii de vinil în emulsie

Este o polimerizare heterogena ca şi polimerizarea în suspensie, dar dimensiunea


particulelor este mult mai mică ( 0,1 - 0,3 μm ). Componentele principale ale mediului de reacţie
sunt:
 monomerul
 mediul de dispersie

7
 emulgatorul
 initiatorul
Monomerul trebuie să aibă solubilitate redusă în mediul de dispersie. El formează faza
discontinuă în mediul de reacţie.
Mediul de dispersie, denumit şi faza continuă, poate fi apa ( cel mai des ), şi atunci avem
o emulsie de tip ulei-în-apă ( emulsie directă ) sau un solvent organic ( în cazul monomerilor
solubili în apă ), şi atunci avem o emulsie de tip apă în ulei ( emulsie inversă ).
Pentru a uşura dispersarea monomerului în apă sub formă de picăuri mici, se adaugă un
emulgator. Emulgatorul este o substanţa formată din doua parţi: o parte solubila în faza continuă
( apă ) şi o parte solubilă în monomer ( rest hidrocarbonat, etc ). Ex: alchil sulfonaţi de sodiu,
alchil etoxilaţi. Emulgatorul trebuie să fie solubil în faza continuă, având însă o solubilitate
limitată. Concentraţia limită de solubilitate a emulgatorului se numeşte concentratie critică
micelară ( cmc ).
Peste cmc, moleculele de emulgator se asociază şi formează nişte agregate numite
micelii. Într-o polimerizare în emulsie, emulgatorul se utilizează într-o concentratie mai mare
decât cmc.
Initiatorul la polimerizarea în emulsie este totdeauna solubil în faza continuă.
Polimerizarea se desfasoară în miceliile umplute cu monomer. Iniţierea are loc în faza
continuă, adică aici are loc descompunerea iniţiatorului şi aditia radicalilor proveniţi din acesta la
moleculele de monomer dizolvate în apă. Apoi radicalii astfel formaţi pătrund în micelii şi
declanşează polimerizarea. Cinetica şi mecanismul de reacţie sunt mai complicate şi depind de
solubilitatea monomerului în apă.
Monomerul se polimerizează în fază apoasă, care conţine emulgator, iniţiator şi alte
substanţe auxiliare. Se obţine un latex în care dimensiunile particulelor de polimer variază între
0.01 şi 1μ şi care are o stabilitate bună.
Polimerizarea are loc în mod obişnuit la temperaturi cuprinse între 40 şi 60˚C, cu agitare
continuă.
Latexurile cu dimensiunile particulelor arătate mai sus, se pot prelucra bine, iar
proprietăţile lor fizice şi mecanice sunt bune. Calitatea lor depinde de diverşi factori, dintre care
mai importanţi sunt: calitatea emulgatorului, iniţiatorii folosiţi, pH-ul mediului de reacţie,

8
agitarea în timpul polimerizării. Calitatea produsului finit, în afară de factorii amintiţi depinde de
regimul de uscare.
Polimerizarea în emulsie este caracterizată prin viteze mari de polimerizare şi duce la
produşi cu masă moleculară mare. Produsii obţinuţi sunt, în general, mai uşor de prelucrat decât
policlorura de vinil cu aceeaşi masă molecurară, obţinută în suspensie. Sunt foarte potriviţi
pentru prelucrarea prin extrudere şi calandrare pentru produse plastifiate sau rigide şi plastisoli.
Influenţa emulgatorului asupra polimerizării în emulsie a clorurii de vinil:
Rolul emulgatorului este acela de a solubiliza monomerul prin micelele formate. Evident,
el nu trebui să reacţioneze cu clorura de vinil sau să întârzie polimerizare. Eficienţa
emulgatorului depinde de concentraţia lui critică, minimă, necesară pentru formarea micelelor,
de numărul de micele formate şi de stabilitatea lor.
Viteza procesului de polimerizare se modifică într-o oarecare măsură prin alegerea
emulgatorului şi concentraţiei sale.
Compuşii propuşi ca emulgatori pentru polimerizarea clorurii de vinil cuprind o gamă
largă de substanţe superficial active. Această gamă se întinde de la săpunuri metalice simple,
cuprinde produşi de sulfonare asemănători cu săpunurile până la compuşii esteri complicaţi.
Influenţa iniţiatorului:
Prin mărirea concentraţiei de iniţiatori masa moleculară scade. La concentraţii mici ale
iniţiatorului, viteza de polimerizare în emulsie este de obicei proporţională cu concentraţia
acestuia la puterea 0.4 – 0.5. La concentraţii mari de iniţiatori, viteza de polimerizare depinde
foarte puţin de concentraţia acestuia.
Iniţiatorii uzuali cei mai răspândiţi pentru polimerizarea în emulsie sunt persulfatul de
potasiu si apa oxigenată. Aceasta din urmă este utilizată în amestec tampon cu fosfatul de
amoniu, care are şi un rol de stabilizator.
În literatura de specialitate, se recomandă peroxizi organici ca: dioctilperoxizii acizilor
graşi cu 4-6 atomi de carbon, peroxizii de alcoxibenzoil, peresterii cetoacizilor şi azocompuşi
drept iniţiatori pentru polimerizarea în emulsie a clorurii de vinil.
Din examinarea brevetelor publicate asupra polimerizării clorurii de vinil, reiese o
diversitate de moduri de lucru în funcţie de receptura utilizată. Este evident, pe de altă parte, că
fiecare inteprindere foloseşte metode si aparatură care diferă, şi acestea sunt diferite de
caracteristicile diverse ale produselor comerciale.

9
Polimerizarea clorurii de vinil în emulsie prezintă următoarele avantaje:
- preluarea uşoară a căldurii de reacţie:
- posibilitatea asigurării unei temperaturi constante în toată masa de reacţie;
- viteza mare de reacţie, chiar şi la temperaturi scăzute,
- stabilitate mare a latexului.
- viscozitate scăzută a masei de reacţe
- degajare de căldură de reacţie redusă pe unitatea de volum, ceea ce uşureaza transferul
termic
- masa moleculară mare a polimerului, simultan cu viteza de polimerizare ridicată

Polimerizarea clorurii de vinil în suspensie

Monomerul, ce conţine dizolvat iniţiatorul, este dispersat sub agitare viguroasă într-un
nonsolvent, de obicei apa. Mediul de reacţie conţine agenţi de suspensie, numiţi şi stabilizatori,
care ajută la dispersarea monomerului şi impiedică aglomerarea particulelor monomer-polimere
prin depunere pe suprafaţa lor. Polimerizarea este iniţiată în picăturile de monomer şi decurge la
fel ca şi polimerizarea în masă. De aceea polimerizarea în suspensie se mai numeşte şi
polimerizare în micromasă ( microbloc ). Particulele de polimer ce rezultă au dimensiuni de 0,15
- 5 mm şi se separă imediat ce agitarea este oprită. Din această cauza pe tot parcursul
polimerizării este menţinută o agitare viguroasă. Polimerizarea în suspensie se conduce la o
temperatură mai mică decât temperatura de fierbere a monomerului pentru a evita spargerea
învelişului protector format din stabilizator al particulelor, care ar conduce la aglomerarea
acestora.
Comparativ cu topochimia procesului de polimerizare în masă, la polimerizarea în
suspensie apare încă o faza, a IV-a, mai avansată. În această fază se formează un conglomerat
poros, ce rezultă dintr-un proces de fuzionare a particulelor rezultate la sfarşitul fazei a III-a.
Fig. 8. Fazele procesului de polimerizare:

10
Avantaje
 transferul termic se realizează uşor deoarece degajarea de caldură /unitatea de volum
de reactor este mai mică, apa ( mediul de dispersie ) este un bun agent de transfer
termic, iar viscozitatea redusă a mediului de reacţie permite o agitare puternică.
Dezavantaje
 utilizare mai puţin eficientă a vasului de reacţie, comparativ cu polimerizarea în bloc.
 nu poate fi realizată în sistem continuu, deoarece particulele ( perlele ) de polimer, în
lipsa agitării, s-ar depune în conducte şi le-ar infunda.
 mediul de reacţie conţine aditivi suplimentari ( ex. stabilizatori ) care măresc costul
produsului
 apar operaţii suplimentare care au ca rezultat costuri suplimentare:
 polimerul trebuie separat de mediul de dispersie, ceea ce implică operaţii suplimentare de
centrifugare ( filtrare) şi uscare şi deci echipament şi consum energetic suplimentar.
 stabilizatorul trebuie îndepărtat, ceea ce are loc prin spălarea particulelor de polimer.

Polimerizarea în suspensie reprezintă ca pondere procedeul de bază pentru polimerizarea


clorurii de vinil, datorită avantajelor pe care le prezintă: puritatea relativ ridicată a polimerului,
conducerea uşoară a procesului, folosirea unei aparaturi simple, posibilitatea ca prin mijloace
comode ( modificarea recepturii, introducerea în mediul de reacţie a unor mici cantităţi de
adaosuri cu proprietăţi tensioactive, modificarea parametrilor tehnologici ) să se modifice în mod
sensibil structura şi morfologia produsului, evacuarea bună a căldurii de reacţie, posibilitatea de
a obţine mase moleculare mari şi caracteristici bune ale polimerului, permit obţinerea unor
cantităţi mari de polimer chiar în sistem discontinuu, cu preţuri de cost relativ scăzute.
Toate aceste avantaje şi posibilitatea automatizării şi îmbunătăţirii procesului justifică
folosirea acestui proces pe scară largă.
11
Procesul de polimerizare cuprinde: pregătirea materiilor prime, polimerizarea,
demonomerizarea, filtrarea, centrifugarea, uscarea, sitarea şi depozitarea.
Pregătirea materiilor prime constă în prepararea soluţiei apoase de metilceluloză şi a
soluţiei de iniţiator ( DEHPC ) în monomer. În acest scop o parte din clorura de vinil filtrată în
filtrul 1 este introdusă în vasul de preparare al soluţiei de iniţiator. Soluţia de metilceluloză se
prepară în vasul 6 după care este trecută prin centrifuga 7 pentru reţinerea particulelor
nedizolvate şi apoi în vasul tampon 8. Procesul de polimerizare are loc în reactorul 10 în care se
dozează clorura de vinil prin intermediul vasului de măsură 2, apa demineralizată din vasul
tampon 5 şi soluţiile de metilceluloză, respectiv iniţiator prin intermediul dozatoarelor 4 şi 9.
Reactorul de polimerizare este emailat sau confecţionat din oţel inoxidabil şi este prevăzut cu
agitator impeler şi manta de încălzire-răcire.
Agitarea mediului de reacţie trebuie să fie intensă pentru a asigura un transfer termic bun
şi a preveni unirea perlelor de policlorură. Raportul fazelor ( monomer-apă ) în reactorul de
polimerizare variază de la 1 : 2 la 1 : 1,5 , ceea ce permite obţinerea unui polimer cu particule
mici şi omogene şi preluarea uşoară a căldurii de reacţie. La începutul procesului reactorul se
încălzeşte cu abur până la temperatura de reacţie ( 60˚C ) pentru amordarea procesului de
polimerizare, după care se introduce apă de răcire pentru preluarea căldurii de polimerizare.
Procesul de polimerizare are loc la presiunea de 12 atm timp de 8-14 ore, sfârşitul reacţiei de
polimerizare fiind indicat de scăderea presiunii în autoclavă.
Conversia finală a clorurii de viil este de cca 80% pentru a se obţine un polimer cu
porozitate corespunzătoare. Cea mai mare parte din clorura de vinil nereacţionată se îndepărtază
prin destinderea amestecului de reacţie iar ultimele cantităţi se elimină sub vacuum. Clorura de
vinil separată este trecută în gazometrul 11 de unde este preluată de compresorul 12. Prin
comprimare şi răcire clorura de vinil lichefiază şi este stocată în vasul tampon 14 care
alimentează coloana de distilarea 16. Clorura de vinil purificată în acest mod este recirculată.
Recuperarea clorurii de vinil necondensate în schimbătorul de căldură 13 se realizează prin
absorbţie în dicloretan sau prin absorbţie pe cărbune activ. Suspensia degazată de policlorură de
vinil este filtrată pentru reţinerea polimerului aglomerat şi apoi este trecută în vasul de
omogenizare 18. În acest vas se introduc mai multe şarje de policlorură de vinil în scopul
obţinerii unui produs cât mai omogen. Vasul tampon 18 alimentează restul instalaţiei care
funcţionează în flux continuu. Astfel suspensia omogenizată este pompată la sita filtrantă 19 şi

12
apoi la centrifuga 20 în care se realizează şi spălarea polimerului cu apă demineralizată pentru
îndepărtarea urmelor de agent de suspensie.
Apele de la centrifugă sunt stocate în vasul tampon 21, de unde sunt trimise la purificare.
Turta de polimer separată în centrifugă, cu un conţinut de 20 – 30% umiditate, este preluată de
şnecul transportor 22 în care se realizează şi amestecarea cu polimerul uscat în vederea scăderii
conţinutului de umiditate la 20%. Cu această umiditate polimerul intră în prima treaptă a
uscătorului pneumatic 23, uscarea realizându-se cu aer de 160˚C . Polimerul care părăseşte
prima treaptă de uscare cu 9% umiditate este separat în ciclonul 27 şi trimis în uscătorul 28 care
constitue cea de a doua treaptă de uscare, realizându-se cu aer de 130˚C până la un conţinut de
0,25% umiditate. Aerul necesar uscării este filtrat în filtrele 25 şi încălzit în bateriile 26.
Polimerul uscat este separat în ciclonul 27 şi trimis în buncărul 30. Pentru reţinerea particulelor
de policlorură antrenate cu aer acesta este trecut prin filtrul cu saci 29. Polimerul din buncărul
30 este sortat pe sita vibratoare, particulele grosiere fiind trecute în buncărul 32, iar polimerul
conform în buncărul de depozitare 33. Pentru a preveni tasarea perlelor de policlorură pe la baza
buncărului 33 se suflă permanent un curent de aer.

Fazele procesului tehnologic:

 Prepararea mediului de suspensie;


 Pregătirea şi şarjarea autoclavei;
 Polimerizarea propriu-zisă;
 Degazarea, vacuumarea şi demonomerizarea;
 Omogenizarea suspensiei de policlorură de vinil;
 Centrifugarea suspensiei de policlorură de vinil;
 Uscarea;
 Sitarea, însăcuirea şi depozitarea policlorurii de vinil;
 Recuperarea clorurii de vinil nereacţionate;
 Obţinerea apei de răcire de 5˚C;
 Comprimarea azotului la 16 atmosfere.

13
14
3.1. Schema Tehnologică

1 13
CV CV
Initiator
PL
16
11
12 15
2
3
14
4

9
N2
H2O
5 dem
AD 19 29
MC

H2O
dem PVC 27 27
10 20 uscat
6

7
22 23 28
17
21

30
8

18 Aer 26 31
24 25

Aer
24 25 26

32 33

Aer
PVC

PVC

15
Legendă:
1. Filtru clorură de vinil;
2. Vas de măsură clorură de vinil;
3. Vas preparare soluţie iniţiator;
4. Dozator soluţie iniţiator;
5. Vas tampon apă demineralizată;
6. Vas preparare soluţie metilceluloză;
7. Centrifugă;
8. Vas tampon soluţie metilceluloză;
9. Dozator soluţie metilceluloză;
10. Reactor de polimerizare;
11. Gazometru;
12. Compresor;
13. Condensator;
14. Vas tampon pentru clorura de vinil lichefiată;
15. Coloană de distilare clorură de vinil;
16. Vas tampon clorură de vinil recuperată;
17. Filtru;
18. Vas tampon;
19. Sită filtrantă;
20. Centrifugă;
21. Vas tampon ape mume;
22. Transportor cu şnec;
23. Uscător pneumatic treapta I – a ;
24. Suflantă;
25. Filtru aer;
26. Baterie de încălzire;
27. Ciclon;
28. Uscător pneumatic treapta II ;
29. Filtru cu saci ;
30. Buncăr;
31. Sită vibratoare;
32. Siloz policlorură grosieră;
33. Buncăr depozitare policlorură.

16
Fluxul tehnologic:

AZOT

PREPARARE POLIMERIZARE RECUPERARE


Apã SOLUŢII
demineralizatã
M.C.

FILTRARE
DIZOLVARE
INIŢIATOR

OMOGENIZARE
Clorurã de vinil

Apã dem.
CENTRIFUGARE Ape reziduale

DOZARE

Aer cald
USCARE FILTRARE

PVC necorespunzãtor
SITARE

AMBALARE

17
Reciclarea policlorurii de vinil

1. Importanţa policlorurii de vinil

Policlorura de vinil este unul dintre polimerii de mare tonaj, alături de polietilenă şi
polipropilenă, ocupând locul al doilea mondial la categoria consum.

Policlorura de vinil se remarcă prin proprietăţi foarte bune mecanice şi electrice, putând fi
folosit în diverse domenii (construcţii, industria electrică, etc.), aşa cum este ilustrat şi în figura
1, de mai jos.

Fig.1 Utilizările policlorurii de vinil [1]

Datorită cererii din ce în ce mai mari pe piaţă de PVC, producţia a cunoscut o


creştere de la 24,7 milioane tone în anul 2000 până şa 47,5 milioane toane pe an în 2011 şi se
aşteaptă ca în anul 2020 producţia anuală de PVC să ajungă la 59 milioane tone pe an [2].

O dată cu creşterea producţiei, s-au îmbunătăţit procedeele tehnologice de obţinere a


policlorurii de vinil astfel că în Europa s-a dezvoltat procedeul prin suspensie şi emulsie a
polimerizării clorurii de vinil obţinută din etilenă sau acetilenă.

Policlorura de vinil este un polimer termoplastic foarte rigid, de aceea în prelucrarea


acestuia se adaugă plastifianţi pentru a putea devein flexibil şi elastic. În funcţie de conţinutul de
plastifiant se obţine diferite sorturi de PVC cu utilizări distincte: vinildurul pentru fabricarea
conductelor, carcaselor, recipienţilor, ambalajelor [3], vinilplastul pentru confecţionarea

18
covoarelor şi izolaţiilor de cabluri electrice, paste de PVC. Policlorura de vinil este foarte
utilizată deoarece este un polimer versatile, flexibil şi uşor de curăţat, în plus este eficient din
punct de vedere energetic, adică ramele ferestrelor din PVC conservă energia termică, conductele
necesită mai puţină energie pentru a popma apa, iar membranele de acoperiş din PVC ajută la
reflectarea razelor soarelui.

2. Reciclarea policlorurii de vinil

Policlorura de vinil nu este un polimer uşor reciclabil datorită conţinutului ridicat de


aditivi şi substanţe toxice cum ar fi dioxina şi ftalaţii. De aceea Comisia Europeană a elaborat o
serie de directive privind aditivii folosiţi pentru obţinerea policlorurii de vinil precum şi
reciclarea acestui polimer. O primă directivă datează din 1975, 75/442/CEE, şi implementează
pentru prima dată conceptul de ierarhizare a deşeurilor în politica deşeurilor prin minimizarea
deşeurilor cu ajutorul reciclării.

A urmat apoi Directiva 85/339 din 1994, prin care Uniunea Europeană
implementează noi programe de informare şi de punere în aplicare a reciclării deşeurilor maselor
plastice, iar în 2002 Directiva 2002/95/EC promovează recuperarea policlorurii de vinil din
deşeurile echipamentelor electrice şi electronice.

În 2004, conform Directivei 2004/12/CE se solicită creşterea cantităţii de deşeuri


reciclate a materialelor plastice de la 10% la 22,5%.

Comisia Europeană a elaborat în 2008 Regulamentul 282/2008 care stabileşte


cerinţele unui material reciclat pentru a putea fi folosit la confecţionarea ambalajelor sau
produselor care intră în contact cu alimentele. Regulamentul îşi propune să creeze un sistem mai
eficient şi mai practic pentru reutilizarea materialelor plastice în ambalarea produselor
alimentare.

În anul 2000, industria europeană de PVC a lansat programul Vinyl 2010, un plan de
10 ani, care a avut ca obiectiv durabilitatea produsului şi îmbunătăţirea continuă a proceselor de

19
producţie investind în tehnologie şi în reciclarea deşeurilor astfel încât să se reducă cantităţile de
deşeuri toxice pentru mediul înconjurător.

Astfel la finalul programului s-a constatat o serie de factori, precum:

 scăderea vânzărilor de plastifianţi pe bază de ftalaţi cu masa moleculară redusă ( DEHP


– dietilhexil ftalat) consideraţi cei mai periculoşi din clasa ftalaţilor, iar vânzările de
ftalaţi cu masa moleculară înaltă au crescut, aceştia neavând un impact important asupra
mediului înconjurător ( DINP – diizononil ftalat, DIDP – diizodecil ftalat, DPHP –
dipropilhexil ftalat). Acest lucru este ilustrat în figura 2.

Fig.2 Procentajul vânzărilor de ftalaţi în comparaţie cu totalul de plastifianţi [4]

 înlocuirea unei cantităţi de stabilizatori pe baza de cadmiu cu cei pe bază de calciu, zinc
şi bariu, aşa cum se arată şi în figura 3.

Fig.3 Cantitatea diferitelor sisteme de stabilizatori în producţia PVC din Europa [4]

20
 creşterea cantităţii de policlorură de vinil reciclată, ajungând ca în anul 2010 să se ajungă
la 254814 tone în Europa. Acest lucru este arătat în figura 4, de mai jos:

Fig.4 Cantitatea de PVC reciclat obţinut de diferite state ale Europei între anii 2005-2010 [4]

 implementarea şi dezvoltarea unor tehnologii de reciclare la scară industrial cum ar fi:


Texyloop şi Vinyloop al companiei Ferrara. Texyloop este o tehnologie de reciclare
pentru materialele fabricate din PVC şi polyester ( coperţi, prelate, membrane de
acoperire), iar Vinyloop se pretează numai materialelor confecţionate din policlorură de
vinil. Cele două tehnologii sunt prezentate în figura 5, respectiv 6.

21
Fig.5 Procedeul Vinyloop [5]

Fig.6 Procedeul Texyloop [6]

22
2.1. Metodele de reciclare ale policlorurii de vinil

Policlorura de vinil poate fi reciclată prin două procedee: mecanic sau chimic.

Reciclarea mecanică presupune sortarea şi spălarea deşeurilor în prealabil urmată de


mărunţirea acestora. De cele mai multe ori după operaţia de mărunţire are loc o metodă de
separare pe bază de solvent (dizolvare selectivă) în care se separă celelalte materiale de PVC.
Acest procedeu este indicat în momentul în care polimerul reciclat este utilizat în aceleaşi
domenii sau asemănătoare de cele în care a fost folosit înainte de reciclare.
Reciclarea chimică presupune de fapt depolimerizarea policlorurii de vinil. Acest lucru
are loc prin descompunerea polimerului la temperaturi înalte urmată de recuperarea materiilor
prime. În cazul policlorurii de vinil, componenta principală recuperată este acidul clorhidric care
este reutilizat în procesul de obţinere.
Procedeul Vinyloop este un proces de recuperare a policlorurii de vinil din deşeuri
formate de amestecuri de polimeri. Acest procedeul este simplu fiind compus din 5 etape.
Prima etapă a procesului este reprezentată de sortarea şi spălarea deşeurilor, urmată de
măcinarea acestora şi transformarea lor în fulgi.
În a doua etapă are loc dizolvarea fulgilor din PVC într-un solvent adecvat ( metil etil
cetonă dizolvă atât policlorura de vinil cât şi aditivii acestuia). În timp ce fragmentele de PVC se
dizolvă, ceilalţi fulgi rămân solizi, iar în etapa următoare are loc separarea acestora de restul
soluţiei prin centrifugare. În etapa a treia are loc şi spălarea fulgilor solizi cu solvent pentru a
îndepărta toate urmele de PVC.
În a patra etapă are loc precipitarea soluţiei de polimer. În această etapă se pot adăuga
plastifianţi pentru a mări rezistenţa policlorurii de vinil. Precipitarea are loc datorită evaporării
solventului prin încălzirea soluţiei de polimer. [7]
Ultimul pas în procesul de reciclare îl reprezintă uscarea polimerului precipitat.
Acest procedeu este folosit de către Solvay SA’s R&D Center încă din anul 1990, dar de
abia în 2002-2003 s-a demonstrat în cadrul programului Vinyl2010 cu ajutorul companiei Ferrara
din Italia, că acest procedeu poate fi utilizat la scară industrială. [8]

23
Bibliografie

1. Curs ”Tehnologia Polimerilor”


2. www.wikipedia.org
3. Lucrare de licenţă: ”Instalaţia obţinerii policlorurii de vinil prin procedeul polimerizării
în suspensie”.

24