EXAMENUL DE BACALAUREAT. SUBIECTUL AL II-LEA.

OPERA LIRICĂ (10)

Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul de mai jos, evidențiind relația dintre

ideea poetică și mijloacele artistice:

Pe balta clară barca molatică plutea...

Albeți neprihănite curgeau din cer; — voioase

Zâmbeau în fundul apei răsfrângeri argintoase;

Oh! alba dimineață, și visul ce șoptea,

Și norii albi — și crinii suavi — și balta clară,

Și sufletul — curatul argint de-odinioară —

        Oh! sufletul! — curatul argint de-odinioară.

(Alexandru Macedonski, Pe balta clară)

Sugestii analitice:

Poezia „Pe balta clară” este un pastel sugestiv al naturii surprinse într-un moment de

liniște deplină, în faptul dimineții, într-o luminescență discretă, ce unește înaltul cu adâncul

prin reflectare în oglinda limpede a apei: „Pe balta clară barca molatică plutea…/ Albeți

neprihănite curgeau din cer; – voioase/ Zâmbeau în fundul apei răsfrângeri

argintoase”. Cadrul natural este simplu, de surprinzătoare tranziție de viziune între

romantismul pictural și simbolismul culorilor pure, cu „balta clară” și nelipsita barcă,

„molatică”, în plutire lină, iar din înalt iradiază „albeți neprihănite”, „voioase”, întoarse, prin

personificări repetate, printr-un zâmbet al firii, în adâncurile apei, în „răsfrângeri argintoase”.

Tabloul întreg, aparent static, este, la rândul lui, o reflectare, o răsfrângere în sufletul

poetului, proiecție sinestezică a simțurilor, cuprinse extatic de liniștea cosmică, într-o percepție

diafană a panoramei lumii. Urmând căile reflectării spațiale, timpul se dilată, se întoarce în cel

sacru, elementele devenind, sub semnul amintirii, peisaj interior, spațiu oniric („visul ce

șoptea”), în limpezimea imaginilor constituindu-se nostalgic „curatul argint de-odinioară” al

sufletului imaculat al tinereții: „Oh! alba dimineață, și visul ce șoptea,/ Și norii albi – și crinii

suavi – și balta clară,/ Și sufletul – curatul argint de-odinioară –// Oh! sufletul – curatul argint

de-odinioară.”

1
 Tabloul imagistic se naște din spațiul visării, în contururi diafane de alb, sugerând o

imagine aurorală, de început de zi. „Alba dimineață” intensifică, prin inversiune, sugestia de

puritate a întregului cadru, care se răsfrânge, prin „corespundere”, și asupra sufletului. În

acest cadru privilegiat se găsesc „crinii suavi”, simbol al efemerității la simboliști 1, norii, la

rândul lor tot „albi”, conturând împreună un spațiu al visării și al elevației spirituale. Starea

de puritate inițială a sufletului, regăsită prin visare, se traduce tocmai prin persistența

culorilor vii, argintii, și a peisajelor exotice.

30 aprilie 2020

Profesor doctor Hadrian SOARE,

Colegiul Național Zinca Golescu, Pitești

1
SIMBOLISMUL. Curent literar ce apare în Franța în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, cu
prelungiri și în prima decadă a secolului următor, cu o rapidă extensiune europeană, fiind o reacție estetică la adresa
parnasianismului. Denumirea este propusă de Jean Moréas, într-un manifest publicat în Le Figaro, la 18 septembrie
1886, derivată de la simbol, înțeles, în plan literar, drept un cuvânt, o sintagmă sau un procedeu expresiv care
sugerează stări de spirit și reprezentări ce stau la baza imaginii artistice.
Estetica simbolistă este promovată de programe teoretice și arte poetice definitorii:
Tratatul despre Verb (1886), de René Ghil, cu o introducere de Mallarmé, prin care se stabilește
corespondențe între sonoritatea versurilor și sentimente.
Paul Verlaine, în Arta poetică (1871-1873), fixează principalele caracteristici ale simbolismului:
muzicalitatea, eufonia, armonia perfectă, sensibilitatea, substituția asonanței cu rima sonoră, utilizarea
clarobscurului în locul culorilor tari și a indecisului în locul senzației. Verlaine proclamă un principiu creator
înalt, bazat pe muzică și simbol: „De la musique avant toute chose“.
Charles Baudelaire, în poezia Corespondențe, dezvoltă estetica vagului, stilul aluziv și tehnica
sinesteziei, prin suprapunerea mai multor senzații: „Sunt proaspete parfumuri ca trupuri de copii,/ Dulci ca un
ton de flaut, verzi ca niște câmpii.“.
În literatura română, teoretician și promotor timpuriu al simbolismului este Alexandru Macedonski, în
articolele Despre logica poeziei (Literatorul, nr. 2, 1892) și Poezia viitorului (Literatorul, nr. 2, 1892): „Simbolismul este
cel mai apropiat de natură, fiindcă el, pentru a ne sugera idei, procedează întocmai ca dânsa […]. Poezia viitorului
nu va fi decât muzică și imagine, aceste două principale sorginți ale ideii.”.
Poeți români simboliști: Alexandru Macedonski, George Bacovia, Ion Minulescu, Dimitrie Anghel,
Ștefan Petică, Iuliu Cezar Săvescu, Al. T. Stamatiad, N. Davidescu.
SIMBOL. Termenul provine, potrivit Dicționarului de termeni literari, din fr. symbole, gr. symbolon,
„semn de recunoaștere“. În literatură, este un cuvânt, o sintagmă sau un procedeu expresiv care se substituie unei
serii de configurații ale realului și transmite direct sau sugerează stări de spirit, trăiri, reprezentări care stau la
baza imaginii literare și a constituirii spațiului imaginar. Un interes deosebit pentru simbol s-a dezvoltat în cadrul
curentelor literare moderne, de la simbolism la avangardism și postmodernism, propunând strategii noi de
constituire și de receptare a mesajului poetic.
Simbolismul este curentul care a folosit în mod programatic simbolul, câmpul literar al poeziei fiind
dominat de simboluri spațiale (orașul, parcul, grădina, strada, drumul, câmpia, pustiul, marea, corăbiile,
galerele, țărmurile, ținuturile exotice, cavoul, sicriul), simboluri temporale (anotimpurile, amurgul, înserarea,
noaptea, golul istoric), simboluri meteorologice (ploaia, ninsoarea, viscolul, moina), simboluri cromatice (alb,
gri, roz, roșu, pal, negru, galben, violet), simboluri metalice (plumb, argint, bronz, pietre prețioase, candelabre),
simboluri florale și olfactive (crini, roze, crizanteme, narcis, parfumuri), simboluri maladive și nevrotice
(melancolia, singurătatea, nevroza, ftizia, boala, plânsul, delirul), simboluri muzicale (vioara, clavirul, flautul,
cântecul, caterinca).