La lilieci - ciclu de poeme de Marin Sorescu referat

LA LILIECI - Ciclu de poeme de Marin Sorescu. A aparut in sase volume. "Cartea I" s-a
tiparit la Bucuresti, Editura Eminescu, in 1973; "cartea a Ii-a, versuri", Editura Cartea
Romaneasca, 1977; "cartea a IlI-a, versuri" a aparut la aceeasi editura, in 1980; "cartea a IV-a",
Editura Scrisul Romanesc, Craiova, 1988; "cartea a V-a", Editura Creuzet, Bucuresti, 1995;
"cartea a Vi-a", Fundatia "Marin Sorescu", Bucuresti, .

Titlul numeste locul in care e situat cimitirul din_ satul natal al poetului, Bulzesti, in
Oltenia. intr-un interviu din 1983, Marin Sorescu marturiseste: "Am vrut sa scriu o carte mai
mult pentru mine. Spre a incerca sa ma definesc si in functie de radacinile, de obarsia mea".

Geneza acestui "ciclu rural" a fost pusa in relatie si cu experienta unui stagiu new-yorkez
petrecut de autor - "reflex de aparare impotriva apasarii zgarie-norilor" (Mihaela Andreescu) sau
consecinta, in parte, a contactelor cu poezia tanara americana, marcata de o "intoarcere
spectaculoasa la limbajul strazii si la epic" (E. Simion). Avandu-se in vedere o anumita inrudire
tematica, s-a facut si trimiterea la celebrul Spoon River al lui Edgar Lee Masters, ce reconstituie
intr-o suita de poeme-"epitafuri" momente din biografia cetatenilor inmormantati in cimitirul
localitatii americane cu acest nume.

Fata de versurile scrise inainte de Marin Sorescu , La Lilieci reprezinta o experienta oarecum
surprinzatoare prin natura universului (rural) evocat, dar si pentru ca abandoneaza in mare
masura "fantezismul ironic" si acel manierist ,joc al ideilor cu fantezia" desfasurat de un subiect
liric atras de parodie si avand o acuta constiinta a conventiei literare, in favoarea unui discurs
"obiectiv", detasat pana la inregistrarea "documentara" (M. Andreescu) a faptului de viata.

Poezia se distanteaza aici de modurile confesive cunoscute in creatia anterioara, recurge

masiv la epic si descriptiv ori la elemente ale reprezentarii dramatice. "Autenticitatea" nu se mai
defineste acum in functie de respingerea "literaturii' si a ironizatelor sale conventii, ci e cautata
intr-un soi de fotografiere a evenimentului, in transcrierea bruta a faptelor; viata e lasata - s-ar
spune - sa se rosteasca singura, reducandu-se la minimum vocea auctoriala. Acest "documentar" ,
cu toata "obiectivitatea" lui, este, de fapt, in mare masura, o masca stilistica, un apel la conventia
oralitatii taranesti (asa cum, la alti poeti, conventia putea fi, bunaoara, cea a iconografiei naive,
populare). Retrairea, rememorarea, "interpretarea' faptelor originare se realizeaza in limbajul
reconstituit al momentului si locului experientei, care isi regasesc culoarea specifica a Sudului
romanesc. Ceea ce se impune este o teatra-litate, in sens foarte general, a viziunii - si poetul
insusi vorbeste, intr-o secventa caracteristica, despre "un teatru mare cat satul'. Autorul, preluand
rolul povestitorului-taran (sau, mai exact, regasindu-si conditia originara taraneasca, de care se
distantase) si reinviind, ca atare, multiplele voci si roluri prin care se exprima colectivitatea
rurala, desfasoara un evantai ca si complet de situatii si "scene" definitorii, reconstituite ca intr-
un muzeu viu al memoriei. Povestitorul e si martor-spectator al unei colectivitati cu care se
identifica, pe care o observa si comenteaza cu o nedisimulata placere si cu o verva tipica
meridionalului.

El e mai intotdeauna in situatia privitorului din poemul intitulat Lumea alba: "ochii tuturor sunt
pe drum:/ Cine mai trece la deal, la vale?"; ori a "lumii" din alt poem, care "radea pe prispa, cu
coatele pe pridvor, parc-ar fi/ Stat in balcon la un teatru mare, cat satul" (La strigat).

A cesta e vazut, de altfel, ca un univers suficient siesi, strict delimitat, condus dupa legi aparte:

"Satul e inchis ca o cetate.

Totul se afla inauntru. Cand vine de la camp,
Omul trage scara potecii dupa el.
Ce se petrece in afara e din alt taram,
Unde ajungi calare pe pajura,
Ori scoborandu-te printr-o fantana parasita.
Forul roman e capul podului parasit
Ori poiana cu iarba verde"
(A trimis vorba, II).
Salul-cetate e, asadar, si un for, si o scena pentru Jocul lumii"(din acest punct de vedere,
trimiterea cea mai justificata, facuta de critica, este cea la "poiana lui Iocan" din Moromefii lui
Marin Preda); caci, fiind un cosmos complet, Bulzestii lui S. desfasoara spectacolul "total" al
existentei, regizat in functie de mai marile sau mai neinsemnatele repere ce puncteaza viata
comunitara. Dialectica varstelor, de la nastere pana la moarte, credintele si datinile, relatiile
familiale, ocupatiile cotidiene, reactiile fata de puterea politica (acestea din urma putandu-si gasi
locul abia in volumele publicate, necenzurat, dupa 1989) etc, inregistrate intr-o enciclopedie vie,
constituie cadrul de relativa stabilitate in care se inscriu "scenele" si "actele" succesive,
"rolurile".

Multe dintre ele grave, dramatice sau grotesti, dar si mai multe apartinand mai degraba
registrului comic. "Marea deschidere spre comedie" (G. Dimisianu) e o trasatura esentiala a
acestei lumi de o neobisnuita mobilitate spirituala, cu un ascutit simt al observatiei, sanctionand
ironic sau sarcastic tarele semenilor, gata sa se amuze in fata "balciului" existentei.

E o lume cama-valesca in care viii si mortii se intalnesc si pentru care, bunaoara, poreclele sunt
masti pitoresti; trecerea pe drum devine, astfel, o parada comica, urmarita de spectator cu o
incantare de filolog ce stie sa guste deliciile sonurilor insolite, de mare expresivitate. Orice
eveniment se poate transforma in spectacol: de la comentariul "morometian" al treburilor
politice, "in dreptul ulucii" (despre "Curchil" si "Clemenceanu", care, "aflati in capul trebii", "ne
vand si ne cumpara pana la toamna"), la blestemul enorm al unei mame la adresa fiului vitreg
care "i-a luat vitele la obor"; monologul - "un fel de spectacol" - e urmarit, de altfel, de toata
lumea, "ca era frumos, ca la balci". Strigatul din noaptea de lasatul postului, cand "toate secretele
ies () la iveala, ca untdelemnul", e, la randul sau, un spectacol pentru tot satul, ca si, de exemplu,
seria de incercari comic ratate ale cuiva de a se spanzura: "tot catunul/ Se strangea ca la
panorama"
Numeroasele texte cu caracter de snoava - tipice pentru ipostaza de povesti-tor-actor a poetului -
contureaza scene hilare si grotesti, printr-o deplina identificare cu masca stilistica a naratorului
popular, ori relateaza, sub semnul aceluiasi mimetism, varii intamplari, interpretate si sanctionate
sententios, indiferent de tema, marea performanta a acestor texte este, de fapt, de ordinul
inventiei lingvistice, perfect adecvate "scenei" evocate, psihologiei ori conditiei sociale a
"personajelor". "Materialitatea coplesitoare lingvistic" a universului din La Lilieci, care-l
situeaza in linia traditiei antonpannesti (Mircea Iorgulescu), se impune in fiecare pagina, atat la
nivelul conturarii unei mari diversitati tipologice, cat si la acela, unificand proteismul mastilor, al
naratorului ce se intoarce, in jocul sau pluridimensional, la sursele unui limbaj de o neobisnuita
forta expresiva. Sentimentul ca avem de-a face cu un joc imitativ, teatral (numit, in clasificarea
Iui Roger Caillois, mimicry), e cu atat mai accentuat cu cat sugestia rememorarii, a recuperarii
unei lumi pe cale de disparitie e prezenta peste tot. insusi titlul acestei suite de "carti" indica,
preluand numele cimitirului rural, ceva din aerul ei "muzeistic".

Reactualizand imagini si experiente ale trecutului (uneori foarte apropiat), construind si

imaginand in sensul lor, evocatorul intarzie adesea, ca pentru a-si prelungi incantarea, in
inventarierea si descrierea unor "piese". Il atrage aici purul spectacol verbal, patina "cuvintelor
vechi". Amintitelor nume si porecle, de care se leaga, frecvent, savuroase dezvoltari anecdotice, li
se adauga un intreg inventar de denumiri din, de exemplu, sfera uneltelor taranesti; un car de lemn e
o asemenea piesa de muzeu "expusa" indelung: