Expansiunea otomană din a doua jumătate a secolului al XV-lea este tot

mai clar îndreptată împotriva Țărilor Române, turcii urmărind stăpânirea

bazinului Mării Negre și ocuparea cetăților Chilia și Cetatea Albă.
În cele din urmă, în secolul următor, Țările Române intră sub dominație
otomană dar, deși pierd independența, își mențin un grad de autonomie care
avea să varieze în funcție de circumstanțe de-a lungul secolelor. Din punct
de vedere politic dependenţa Tarilor Române de Poarta Otomana însemna
pentru domni obligaţia de a integra politica lor externa în cea otomană. Ei
trebuiau sa fie "prieteni prietenilor si dusmani dusmanilor sultanului", cu alte
cuvinte, să participe la campaniile organizate de el. Ulterior domnii Tarii
Româneşti si ai Moldovei au devenit simpli observatori ai evenimentelor
internaţionale.
Alungarea de la tronul Moldovei a lui Petru Rareş, în urma campaniei otomanilor, valahilor, tătarilor şi a Poloniei
din 1538 asupra Moldovei, a marcat prima fază a dominaţiei otomane în Moldova. Din acest an otomanii după ce au
răşluit a doua oară Moldova, prefăcînd Tighina în raia şi rebotezînd-o „Bender”, au mărit tributul (haraci) pe care
trebuiau să-l plătească moldovenii, au limitat statutul autonom al statului. Din această perioadă sultanul numeşte
domnitori fără a mai întreba marea boierime, Sfatul domnesc.

Primul domnitor numit de sultan în Moldova a fost Ştefan Lăcustă (1538–1540). Pus de turci, el a acceptat o
garnizoană turcească în cetatea de scaun a Moldovei. Nemulţămiţi de această domnie boierii îl ucid pe Ştefan
Lăcustă şi-l aleg domn (decembrie 1540) pe Alexandru Cornea, fost portar al Sucevei. Acesta, susținut de poloni, a
atacat Benderul ocupat de turci. Drept rezultat, otomanii l-au detronat şi l-au numit domn în ianuarie 1541 pe Petru
Rareş. A doua lui domnie a durat pînă în 1546. Condiţiile şi posibilităţile de cîrmuire erau altele. Petru Rareş moare la
1546 fără ca să-şi vadă ţara eliberată. A lăsat, spre mîntuirea sufletului său şi al supuşilor săi măreţe lăcaşuri sfînte,
monumente de artă, centre de cultură.

Aflarea la tronul Moldovei a lui Ilie Rareş (1546–1551) şi a lui Ştefan Rareş s-a caracterizat prin înăsprirea regimului
fiscal – majorarea dărilor prin constrîngerea supuşilor, ceea ce a înmulţit numărul bejenarilor din ţară şi a întărit
opoziţia boierească. Turcindu-se, Ilie Rareş „au lăsat domnia la mîna frăţine-său”, Ştefan, care însă „pravoslavia şi
legea creştinească nu ţinea, numai lăcomie şi asupreală făcea... Boierii şi locuitorii n-au mai putut suferi fărădelegile
şi răutăţile lui... Sfătuindu-se boierii bejenari... au ridicat domn pe Petrea Stolnicul şi i-au pus nume Alexandru vodă,
pe care l-au numit Lăpuşneanu”. (Gr. Ureche). În prima sa domnie 1552–1561, Alexandru Lăpuşneanu s-a arătat
domnitor cumpătat, clarvăzător. A demonstrat loialitate faţă de otomani, a susţinut relaţii cu Rusia. Cît a domnit, ţara
n-a fost călcată de nimeni. Se dezvolta oricum economia, au apărut primele bresle meşteşugăreşti. La îndemnul lui
Alexandru Lăpuşneanu s-au scris letopiseţe. Domnitorul a construit lăcaşe sfinte, împodobindu-le.