Cadru general

În secolele al XIV-lea şi al XV-lea, statutul internaţional al Ţărilor Române a depins

în mare măsură de raporturile dintre marile puteri vecine şi de obiectivele politicii externe
româneşti. Mijloacele domnitorilor români au fost, la începuturile Evului Mediu, militare şi
apoi, cu precădere după anul 1600, diplomatice.
Esenţiale în raporturile internaţionale au fost relaţiile dintre Ţările Române şi Poartă.
Istoricul Florin Constantiniu le-a asemănat cu un conflict asimetric. La baza sa s-a aflat
disproporţia de forţe dintre cele două tabere , rezistenţa tenace a românilor, centrul de greutate
trecând de multe ori din planul militar în cel politic şi cel diplomatic.

Pentru a putea răspunde acestei întrebări trebuie avut în vedere că a existat un

ansamblu de factori, dintre care unul sau altul a tras mai greu în cumpănă, într-o perioadă sau
alta. Este oportună precizarea prealabilă că, dincolo de numeroasele zvonuri care au circulat
în acest sens şi care puteau fi lansate chiar de Poartă în scop de presiune psihologică asupra
românilor, sunt ferm documentate până acum doar două tentative otomane fevtive de
incorporare a Ţărilor Române. Una datează din 1552, când Mehmed Bey sangeacbeiul de
Nicopole, a început să transforme bisericile în moschei si să instituie în administraţie forţe
otomane, în condiţiile rămânerii după moartea voievodului Neagoe Basarab a unui fiu minor
pe tronul muntean. A doua tentativă s-a făcut în 1595, fiind vizitată şi Moldova cu prilejul
campaniei marelui Sinan Pasa la nord de Dunăre, când obiectivul transformării Moldovei ţi
Şării Romînesti în provincie erau expres declarat şi când au fost conducătorii viitoarelor
provincii.

Rezistenţa Ţărilor Române a fost tratată din mai multe puncte de vederede către
istorici.
În primul rând, analiza ambelor tentative otomane, din 1522 ţi 1595, de transformare a
Ţărilor Române în paşalâc arată clar că, pe de o parte, a fost decisiv în contextul internaţional
favorabil românilor; lupta otomanilor cu Regatul Ungariei în intervalul 1521-1526 şi lungul
război osmano-habsburgic din 1536-1606, dar şi opoziţia Poloniei faţă de asemenea tratative,
astfel spus interesul Marilor Puteri din regiune de a se păatra Ţările Române ca state-tampon
între ele; pe de altă parte, a contat în chip indubitabilşi remarcabila capacitate de rezistenţă a
principatelor Române.
În al doilea rând, trebuie să avem în vedere mai mulţi factori, printre care amintim:
alcătuirea militară a acelor ţări, de aşa natură încât le permitea să mobilizeze oastea cea mare,
în caz de mare primejdie, pe toţi bărbaţii liberi capabili să lupte, constituind forţe pentru Evul
Mediu; existenţa unei puternice ţărănimi libere ce reprezentau baza oastei celei mari.
În al treilea rând, revelatoare pentru dimensiunile capacităţii de rezistenţă a
Principatelor Române este Moldova lui Stefan cel Mare în faţa campaniei lui Baiazid al II-lea
din 1484. neîndrăznind să se aventureze acolo unde nu reuşise războinicul lui părinte,
Mahomed al III-lea care în ciuda campaniilor din 1475 şi 1476 nu a ajuns să îl înlocuiască pe
rebelul Ştefan, evlaviosul sultan s-a mulţumit cu o campanie de cucerire a cetăţilor Chilia şi
Cetatea Albă.
Pe lângă aceşti factori de ordin politico-militar, P.P.Panaitescu a atras atenţia în
lucrarea sa De ce nu au cucerit turcii Ţările Române şi asupra altui aspect: cel economic.
După opnia marelui istoric, Principatele Române nu se aflau pe dircţia principală a cuceririi
turceşti, ele ocupând o poziţie lăturalnică faţă de această linie (Constantinopol-Sofia-Buda-
Viena), dovada-spunea el-că nici o oştire nu a trecut pe la noi împotriva Europei centrale. Dar
din punct de vedere economic, stăpânirea Principatelor era esenţială pentru turci; era în
intersul împărăţiei ca grânarul ei, fără de care ar fi murit de foame oştirea şi capitala, să fie
bine gospodărit şi numai administraţia românească asigură o buna gospodărie. Credem deci-
încheia P.P.Panaitescu- că aceasta este una din cauzele, poate cea mai însemnată, pentru care
turcii nu au cucerit Principatele Române şi nu le-a înglobat în împărăţia lor.
Din punct de vedere economic, este un lucru dovedit în lumina izvoarelor otomaneşi
europene, ca regimul de dominaţie indirectă, prin domni creştini, în Ţările Române (fără
administrţie şi garnizoane otomane) era mai rentabil, mai productiv, după cum se exprima un
istoric turc Evliya Celevi, decât cel diret, prin paşale mulsulmane, ca în bogatul Egipt, de
unde veneau anual la Istambul imense cantităţi de aur.
Dar marile avantaje ale acestui regim de dominaţie indirectă nu s-au putut relevea
înaint de anii 1538-1541, când s-a intaurat treptat o veriatbilă dependenţă a Ţărilor Române
faţă de Istambul, acestea pierzânu-şi acum calitatea de subiecţi de drept internaţional. Ori,
până la sfârşitul secolului al XVI-lea trecuseră aproape două secole de relaţii româno-
otomane, când statutul politico-juridic al Principatelor Române în raort cu Înalta Poartă fusese
deja de multă vreme fixat.
Este de remarcat –afirma istoricul Halil Inalcik şi teribila ripostă primită de Poartă din
partea lui Mihai Viteazul(membru al Ligii Sfinte, alături de principele Transilvaniei şi de
domnul Moldovei) a fost prima reacţie de anvergură împotriva regimului otoman în ud-estul
Europei. Ea s-a constituit totodată într-un serios avertisment pentru Înalta Poartă de a nu mai
reveni niciodată la apăsarea economică din ajunul răbufnirii româneşti.