Sunteți pe pagina 1din 9

DESPRE RELIGIE, CREDINȚĂ, RAȚIUNE ȘI LOGICĂ

LA NAE IONESCU ȘI LA URMAȘII SĂI

Alexandru Surdu

Raportul dintre logică și religie a luat diferite forme în cursul istoriei


în genere și al filosofiei în mod special. La vechii greci, de exemplu,
începând cu eleații, care identificau Ființa (to on) cu Divinitatea (ho theos)
și considerau că este tot una a gândi și a fi (auton esti noein kai einai),
Rațiunea (logos) era în același timp cosmică, umană și divină, cu toate că,
în privința diferitelor credințe, Xenophanes zicea că fiecare își imaginează
Divinitatea după înfățișarea lui: etiopianul neagră, iar traco-geții blondă și
cu ochi albaștri. În Vechiul Testament, dimpotrivă, omul este făcut după
chipul și înfățișarea lui Dumnezeu.
Începuturile Creștinismului, chiar a celui din Dacia Pontica, este
legat și de anumite dispute teologice prin care erau puse în joc argumente
logice de tipul celor aristotelice, demonstrative. Aceasta, pentru combaterea
concepțiilor eretice, dar și pentru celelalte argumente ontologice, ale
existenței lui Dumnezeu. Oricum, logica a fost practicată, în variante
aristotelico-scolastice, în tot Evul Mediu Occidental și a rămas, în variantă
neotomistă, materie de bază la universitățile catolice.
Carențele Creștinismului Occidental, începând cu impunerea sa
forțată la majoritatea populațiilor păgâne (celtice, germanice, anglo-
saxone), numeroasele războaie pustiitoare, care au culminat cu celebrele
cruciade și masacrarea creștinilor de rit bizantin, inchiziția, exploatarea și
teroarea, jafurile și crimele, decăderea morală, au determinat și depărtarea
Catolicismului de raționalitate și revoltele anticatolice, revoluțiile și
protestantismul. Altfel spus, îndepărtarea „practicii religioase” de
canoanele teoretice ale logicii.
Ortodoxia orientală a fost ferită de toate aceste „calamități”, dar nici
n-a păstrat tradiția studiilor logico-teologice. De altfel, chiar prin definiție
(cel puțin după Dumitru Stăniloaie), teologia ortodoxă era mai mult „trăire
întru credință” decât teorie. S-ar putea spune că așa s-a instituit treptat chiar
separația dintre credință și logică, din motive însă contrare celor
occidentale, modelul isihastrului fiind opusul, ca de la înger la demon,
cavalerului occidental.
Problema Creștinismului occidental n-a fost însă rezolvată prin
fărâmițarea și sectizarea creștinilor și n-au fost ameliorate nici conflictele
sociale legate, într-un fel sau altul, de dominația religioasă. Au apărut și pe
plan filosofic reacțiile materialiștilor, în special francezi, bazate și pe
progresul științelor naturii și pe aplicațiile tehnice ale cunoștințelor
științifice în viitoarea industrie capitalistă. Și-a făcut apariția și
„pozitivismul”, ca orientare materialist-științifică antireligioasă în genere.
Făcând abstracție de revoluțiile franceze, deosebit de sângeroase, cu
caracter pronunțat anticreștin și antireligios, constatăm orientarea filosofică
raționalistă, de la Kant citire, de „îngrădire”, chiar de „grănițuire”, a religiei
creștine „doar în limitele rațiunii” (innerhalb der Grenzen der blossen
Vernunft).
De genul acesta sunt și scrierile sau mai degrabă rescrierile „Vieții
lui Iisus Hristos”, cum a fost aceea a lui Ernest Renan (1863) sau a lui
David Friedrich Straus (1864). Ele n-au fost inspirate însă de către
Immanuel Kant, ci de către Hegel, care scrisese și el o viață a lui Iisus (Das
Leben Jesu) în 1795.
„Viețile” acestea au în comun faptul că, după criteriul „rațiunii pure”
(reine Vernunft), din Evangheliile Noului Testament trebuie să reținem doar
ceea ce este strict obișnuit. Bunavestire și Nașterea lui Iisus Hristos sunt
reduse; de exemplu, la Hegel, astfel: „Locul unde s-a născut Iisus se numea
Betleem, un sat din Iudeea; părinții săi, Iosif și Maria...”. Dar Bunavestire

2
este una dintre cele cinci componente ale Credinței Creștine, ca și Nașterea
care se petrece în condiții speciale, cu intervenția Divinității. Din Viața
propriu-zisă a lui Iisus Hristos sunt reținute și comentate numai pildele și
învățăturile, făcându-se abstracție de minuni, care nu sunt acceptabile din
perspectiva rațiunii pure. În fine, Iisus este condamnat, evident că pe
nedrept, căci nu făcuse decât să țină predici, este răstignit și moare.
Învățăturile sale s-au păstrat însă până în zilele noastre. Nu se spune nimic
despre Înviere și nici despre Înălțarea la Cer.
În mod normal, cine nu recunoaște una dintre cele cinci Credințe nu
poate fi considerat creștin, indiferent de ceea ce se consideră el pe sine. Or,
în aceste cărți nu este recunoscută ca atare niciuna dintre aceste Credințe.
Ele nu sunt și nu au fost decât un fel de „pregătiri” pentru lepădarea de
Credința Creștină și adoptarea, firește, a unei concepții mai mult sau mai
puțin filosofice de tipul celei hegeliene, dialectico-speculative, triadice, pe
care însă n-o mai pune „la lucru” în cazul Vieții lui Iisus Hristos. De ce?
Deoarece ar fi găsit argumente pentru toate Credințele Creștine. Și, atunci,
de ce să mai rescriem Viața lui Iisus? Când Aceasta a fost revelată în
Evangheliile Noului Testament?
Efectele acestor „rescrieri” n-au avut efectul scontat. Nici măcar
Hegel, spre maturitate, când vorbea despre Dumnezeu ca Spirit Absolut, ca
Idee care se pune pe sine și se opune sieși ș.a.m.d., și mai credea sau nu
despre sine că ar fi „un spirit suprem, trimis din ceruri, care să instituie o
nouă religie”, trebuia să recunoască faptul că Religia Creștină nu se lăsa
chiar atât de ușor înlocuită cu vreo teorie oricât de solid ar fi fost
argumentată. Aceasta, în primul rând, fiindcă religiile în genere nu s-au
făcut și nu se fac în felul acesta; ele se bazează pe credință nu pe rațiune,
oricât de potrivită ar fi aceasta pentru științele, mai mult sau mai puțin
avansate, ale naturii, ale lumii, în accepție kantiană, dar nu ale Sufletului.

3
Cu toate acestea, trebuia încercat ceva și mai „tare” împotriva
Creștinismului, nu pe linie de rescriere a vieții lui Iisus, de raționalizare a
iraționalului, și nici de invenție a unei alte religii, ci de distrugere totală,
dar nu pe linie revoluționară, de tipul Comunei din Paris, căci nu există
atâtea mijloace de represiune, prin care să-i urmărești pe creștini prin toată
lumea, ci, folosind „artileria grea a filosofiei”, să-i distrugi însăși esența,
adică ceea ce este Creștinismul. Misiunea aceasta i-a revenit filosofului
Ludwig Feuerbach și celebrei sale cărți Esența Creștinismului (1841).
Spunem „celebrei”, deoarece a făcut „carieră” în viitoarea filosofie
marxistă, fiind considerată fundamentală pentru critica religiei în genere.
Aceasta, cu toate că „artileria grea” era logica tradițională, bazată pe așa-
numitele principii ale gândirii corecte. Adică Feuerbach demonstrează că în
textele evanghelice nu se respectă principiul identității, de exemplu,
Dumnezeu fiind și Tatăl, și Fiul, și Sfântul Duh; nici principiul
noncontradicției, căci despre Iisus se spune și că este om și că nu este om
ș.a.m.d. Chiar și esența Divinității nu este altceva decât o hipostaziere a
esenței umane înstrăinată de ea însăși. Dar logica aceasta era tocmai teoria,
numită și a intelectului, pe care o tot criticau și hegelienii și marxiștii. Deci,
principial, o critică a religiei bazată pe logica tradițională era greșită, căci
religia în genere și cea creștină în mod special se referă la Transcendența
Divină, adică tocmai la ceea ce, chiar kantian vorbind, depășește limitele
rațiunii (die Grenzen der Vernunft) și nu se mai supune principiilor sale.
Nefiind cunoscută însă o altă logică, pe atunci ca și, adesea, în zilele
noastre, cu toate că nici religia și nici Creștinismul, vizat în mod special, n-
au avut de suferit de pe urma criticii „distructive” a filosofilor anticreștini,
s-a încetățenit totuși concepția după care credința și logica ar fi divergente.
Aceasta, în ciuda tradiției seculare a scolasticii creștine occidentale.
Din perspectiva Ortodoxiei a cărei teologie nu se bazase pe logică, ci
pe credință, situația nu prezenta o importanță deosebită. Teza despărțirii

4
credinței de logică a fost adoptată tacit și de către filosofii români și,
respectiv, de Nae Ionescu la Universitatea din București. Aceasta, în ciuda
faptului că acesta era, ca să zicem așa, logician de profesie.
Într-adevăr, între 1916 și 1919, Nae Ionescu se găsește în Germania,
unde studiază logica matematică, numită logistică, în vederea tezei de
doctorat (Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der
Mathematik), după care, întors în țară, va preda cursuri de logică și de
istoria logicii. Predând însă și cursuri de filosofia religiei, ne-am fi așteptat
și la considerațiuni de logica religiei, într-o formă sau alta, mai ales că
poziția lui față de religie este asemănătoare cu ceea ce se numea, pe la
începutul secolului trecut, Religionswissenschaft, adică „știința religiei”
care cuprinde și studii de psihologia religiei, etica religiei, sociologia
religiei și logica religiei. Dar Nae Ionescu, pe linia teologiei ortodoxe, nu
face acest lucru, cu toate că recunoaște îndreptățirea rațiunii și, respectiv, a
logicii în domeniul cunoașterii obișnuite, ca și al celei științifice, dar
consideră că în cadrul religiilor există și domenii diferite de cele potrivite
pentru „cunoașterea lor prin mijlocul rațiunii”. În genere, viața religioasă,
consideră Nae Ionescu, nu are nimic comun cu viața noastră rațională,
obiectiv-logică. Ceea ce nu-l împiedică pe Nae Ionescu să adopte o
concepție „fenomenologică” asupra religiei, adică tocmai obiectiv, dacă nu
logică, științifică, prin considerarea religiozității, respectiv, a trăirii,
experienței, sentimentului religios, ca un fenomen, ce-i drept spiritual, dar
existent ca orice alt fenomen, și care nu numai că poate fi studiat, dar, prin
amploarea și universalitatea sa în spațiu și timp, chiar trebuie studiat.
Aceasta este poziția de principiu a lui Nae Ionescu, total diferită de
poziția scientiștilor din vremea sa, mai mult sau mai puțin atei. Nu era,
firește, original în această privință, cel puțin pe planul filosofiei
occidentale, dar, la noi, a deschis o pistă de cercetare, în special pe linia
istoriei religiilor, deosebit de rodnică, și trebuie spus că nici pe plan

5
universal situația nu era pe atunci diferită. Așa se face că Mircea Eliade a
fost unul dintre primii cercetători ai religiilor orientale. Căci el a ajuns
vestit nu numai prin amploarea studiilor sale de istoria religiilor, ci și prin
prioritatea acestora.
Despărțind credința de rațiune, Nae Ionescu desparte și religia de
logică. Aceasta, cu toate că vorbea frecvent despre „filosofia religiei”.
Reiese însă că el se străduia să facă mai degrabă știința religiei, decât
filosofia acesteia.
Wilhelm Dancă, un exeget avizat al concepției lui Nae Ionescu
despre religie, căci este el însuși un reprezentant de seamă al
Catolicismului, consideră că, independent de oscilațiile terminologice
(fenomenologie, morfologie a religiei), Nae Ionescu și Mircea Eliade au
inițiat „metoda istorico-fenomenologică” de studiu al religiilor. Eliade
aprofundând cu performanțe internaționale recunoscute aspectele istorice,
Nae Ionescu mărginindu-se mai mult la cele fenomenologice. Obiectivul, în
ambele cazuri, fiind acela de surprindere a fenomenului numit
„Religiozitate”, act, trăire sau experiență religioasă.
Termenul de „experiență religioasă” nu este tocmai potrivit, căci
sugerează un fel de încercare, a unui ateu, de exemplu, de a trăi anumite
sentimente religioase, ca și când ar gusta anumite mâncăruri spre a vedea
dacă îi plac sau nu. Ce-i drept, există și astfel de „experiențe”, cu tot felul
de pregătiri și probe, pentru acceptarea în anumite secte sau organizații
oculte (uneori și lecții de yoga), dar acestea au mai degrabă aspecte
sportive decât religioase. În genere, religia, ca și naționalitatea nu se
experimentează. Ceea ce nu înseamnă că, în cadrul fiecărei religii, n-ar
exista „trepte” ale desăvârșirii și grade ale dificultăților de realizare a
legăturii (de la religo, de unde provine și termenul de „religie”) cu
Divinitatea sau cu sacrul, cum îi zice Eliade.

6
S-ar putea imagina un fel de scenariu al experienței religioase, chiar
în termenii utilizați de Nae Ionescu: un om din lumea obișnuită care „se
orientează către un obiect din afara cestei lumi”, care este sacru sau divin și
încearcă să intre în legătură cu el. Chiar dacă s-ar admite că „obiectul”
sacru sau divin ar fi perceptibil (deși se găsește într-o altă lume), legătura
(actul religios) tot nu s-ar face, căci „mișcarea” aceasta de la unul la altul se
face prin revelație, de la Divinitate către om sau de la om către Divinitate și
nu presupune, ce-i drept, raționamente logice, dar necesită multă credință,
pe care n-o poate avea un experimentalist oarecare.
Istoria religiilor dovedește că structura (Gestalt) actului religios,
forma (morphe, din care provine și denumirea de „morfologie” a religiei)
este aceeași, doar manifestările sacrului (hierotoniile) diferă în funcție de
locul și de momentul în care apar. Și, cel mai important lucru, el s-a
manifestat de când se știe omenirea, a apărut și mai apare încă oricând și
oriunde există comunități stabile de oameni, în ciuda oricăror previziuni și
constatări ateiste despre „moartea lui Dumnezeu”. Pentru motivul simplu
că Dumnezeu nu moare, căci el este, în accepția Filosofiei Pentadice, Unul,
Totul, Infinitul, Eternitatea și Absolutul.
Întrebarea este însă în legătură cu religiile odată constituite, cu
revelațiile lor, cu dogmele și cărțile lor sfinte, cu teoriile lor despre
Dumnezeu, adică theologiile lor, chiar cu acceptarea faptului că ele încalcă
principiile rațiunii și că ar fi iraționale, cum sunt, să zicem, basmele și
povestirile fantastice, cu care au fost identificate de către atei și textele
canonice ale marilor religii, nu au cumva și acestea o coerență a lor, mai
ales că au fost elaborate și studiate, unele sute de ani, de către mii de
credincioși? Să fi fost toți aceștia bolnavi la cap? Evident că nu, ci,
dimpotrivă, unii fac parte dintre geniile umanității.
Despărțirea credinței de rațiune nu înseamnă și despărțirea ei de
gândire. Or, se știe că rațiunea este numai una dintre facultățile gândirii,

7
dar mai există și intelectul sau inteligența și speculațiunea. Nae Ionescu era
un bun cunoscător al teoriei rațiunii, numită și logică, dar denumirea ar
trebui să fie „logică a rațiunii”, deosebită de logica intelectului și de logica
speculațiunii. Și numai în prima accepțiunea s-ar putea spune că religia (și,
ca atare credința) ar fi despărțită de logică, cu precizarea că ar fi vorba de
logica rațiunii.
S-a dovedit însă, cel puțin pe textele biblice neotestamentare, că
lucrurile nu stau chiar așa, ci, dimpotrivă, că majoritatea sunt de o mare
coerență logică, cu excepția, ce-i drept, a unor texte fundamentale
referitoare la Transcendența Divină. Ceea ce înseamnă că, cel puțin Religia
Creștină nu este total independentă de logica rațiunii.
Nae Ionescu avea însă cunoștințe și de logica intelectului, numită
logica matematică sau logistică, pe care o considera însă numai ca formă
modernă a celei tradiționale. S-a dovedit însă că și aceasta ar avea aplicații
în textele biblice. Dar, în mod surprinzător, tocmai urmașul acestuia,
Mircea Eliade, fără să încalce prescripția lui Nae Ionescu de a despărți
credința și religia de logică, ajunge la formularea unor principii de logică
dialectico-speculativă, cum ar fi coincidentia oppositorum care presupune
și încălcarea identității și a nonconttradicției în domeniile de referință ale
sacrului sau ale Divinului, respectiv, în Transcendență și
Transcendentalitate, psihologic vorbind, în transconștient și subconștient,
în lumea de Dincolo și în lumea de Dincoace, din Ceruri și din Suflet.
Mircea Eliade vorbește explicit, în Tratatul de istorie a religiilor
despre „logica simbolurilor”, și chiar despre „dialectica hierofaniilor”, dar,
credincios și de data aceasta lui Nae Ionescu, în privința despărțirii religiei
de filosofie, consideră că „Această logică [dialectico-speculativă] a
simbolurilor depășește domeniul propriu al istoriei religiilor pentru a se
înscrie printre problemele filosofiei”. Ciudată interpretare! Când „logica
simbolurilor” se petrece în domeniul hierofaniilor este chemat filosoful, de

8
regulă fără „exeriență religioasă”, să lămurească lucrurile! Putem concide
însă că Mircea Eliade a fost la un pas de logica religiei, despre care s-a
vorbit ulterior.
Am făcut-o și noi, considerând că „logica religiei” ar fi și rațională,
și intelectivă, și dialectico-speculativă, dar mai ales dialectico-speculativă
în legătură cu fundamentele textelor neotestamentale, dar pentru aceasta
ne-am adresat unui doctorand cu specialitate în teologia dogmatică
ortodoxă (vide: Cosmin Dumitrescu, Logica religiei, Edit. Ars Docendi,
București, 2006).
Dar nici Nae Ionescu n-a fost consecvent în privința despărțirii
filosofiei de religie. O dovedește ultimul său curs de metafizică (1936-
1937) și mai ales capitolul final intitulat: Prin comunitate – pe drumul
către Dumnezeu. Pe linia aceasta l-a urmat și Constantin Noica, tot în
partea finală a Tratatului de ontologie, în care, fără s-o spună explicit,
introduce texte din Credeul ortodox și din Vechiul Testament, care sunt și
ele concepute în spirit dialectico-speculativ.
S-ar putea conchide că, pornind de la considerațiunile lui Nae
Ionescu despre religie, credință, rațiune și logică, cel puțin doi dintre
urmașii săi, dar mai ales Mircea Eliade, au ajuns la rezultate remarcabile,
unul în domeniul istoriei religiilor, iar celălalt (Constantin Noica) în
domeniul filosofiei și al Rostirii filosofice românești, al cărei punct de
plecare este traducerea în stilul vechilor scrieri românești a primului verset
din Prologul Evangheliei după Ioan: en arche en ho logos, Întru Început
era Rostirea, din care „întru” și „Rostirea” vor deveni pilonii de bază ai
Sistemului Rostirii filosofice românești, prin care Constantin Noica și-a
înscris numele alături de ale celor mai de seamă filosofi români.