Sunteți pe pagina 1din 7

Claudiu Baciu

Ființa ca rațiune imanentă la Constantin Noica

Știința modernă are un caracter funcționalist1, fiind diferită de abordarea


substanțialistă specifică științei antice prin aceea că, printre altele, se bazează pe măsurători și
experimente, fiind capabilă, astfel, să descopere un mijloc de a atinge exactitatea. Această
exactitate poate fi verificată de oricine, astfel încât o cunoștință științifică o dată verificată nu
mai este supusă niciunei dispute. Descartes a fost primul care a considerat că matematica și,
odată cu ea, știința naturii trebuie să devină modele pentru cercetarea filosofică, iar, prin
aceasta, pentru orice altă formă de cunoaștere umană. Una dintre principalele caracteristici ale
matematicii este aceea că procedează axiomatic: ea stabilește o serie de axiome inițiale și
deduce celelalte momente ale cunoașterii din aceste axiome. Această metodă axiomatică a fost
străină tradiției filosofice anterioare. În această tradiție, nu se urmărea crearea unui sistem al
cunoașterii în care fiecare cunoștință urma să fie dedusă și construită din axiomele sau
principiile inițiale. Desigur, filosofia antică era și ea bazată pe cunoașterea principiilor și pe
deducții, însă ea urmărea recunoașterea principiilor obiective în faptele concrete, mai degrabă
decât o „deducere” a faptelor din principii. Știința modernă nu mai pornește de la premisa
existenței unor principii obiective, ci mai degrabă le postulează, cu alte cuvinte, principiile ei
au fost mai degrabă un fel de principii metodologice care susțineau și orientau cercetarea
decât conținuturi care existau în orice lucru.
Ce înseamnă aceasta? Să facem o comparație pentru o mai bună înțelegere. În Fizica
sa, Aristotel este interesat de chestiunile cele mai generale privind alcătuirea lucrurilor
naturale. El arată aici că corpurile sunt alcătuite din materie și formă, care sunt principiile
acestora, că mișcarea este în primul rând o schimbare și că această schimbare își are originea
în Primul Motor, în Divinitate. După cum se poate vedea, asemenea teme nu fac parte din
ceea ce noi numim de obicei „fizică”. Spre deosebire de această viziune, un principiu al fizicii
moderne este o propoziție care ne permite să analizăm (cu alte cuvinte, să descompunem)
mișcarea corpurilor și să o măsurăm. De pildă, principiul newtonian al inerției spune că inerția
este tendința obiectelor naturale fie de a rămâne în repaus, fie, dacă sunt puse în mișcare, de a
continua această mișcare la infinit atunci când nimic nu acționează asupra lor pentru a le opri
sau pentru a modifica acea mișcare. Acest principiu explică și permite prezentarea oricărei
1
Pentru înțelegerea tuturor aspectelor funcționaliste ale științei moderne, dar și pentru o înțelegere a perspectivei
ontologiei lui Noica, vezi lucrarea clasică a lui Ernst Cassirer, Substanzbegriff und Funktionsbegriff, Berlin,
Verlag von Bruno Cassirer, 1910.
forme concrete de mișcare prin raportare la inerție: fie ca o scoatere din starea de repaus sau
ca o modificare a direcției de mișcare, ambele datorate unei forțe externe.
În continuarea acestui aspect oarecum metodologic, principiile științei moderne mai
prezintă și o altă diferență esențială. După cum vedem, inerția nu este o substanță prezentă în
lucruri, precum materia sau forma la Aristotel, ci mai degrabă o proprietate a acestora.
Proprietățile sunt moduri de manifestare. Acest exemplu ne arată că știința modernă a
abandonat urmărirea naturii interne a lucrurilor, concentrându-se pe manifestarea lor,
încercând să o anticipeze și să o controleze. (Francis Bacon este considerat filosoful care a
schimbat conceptul de cunoaștere în modernitate: atunci când el a afirmat că cunoaștere
înseamnă putere, aceasta a fost concluzia cerinței sale ca cunoașterea să se concentreze pe
înțelegerea proprietăților lucrurilor, astfel încât să le putem anticipa și controla manifestările.)
Principiile științei moderne sunt generalizări ale proprietăților. În fizică („știința matematică a
naturii” cum i s-a spus în modernitate), aceste generalizări permit descrierea mai mult sau mai
puțin matematică a manifestării lucrurilor naturale. Iar atunci când, în secolul al
nouăsprezecelea, Darwin a contestat existența speciilor eterne create de Dumnezeu, el a
înlocuit principiul tradițional aristotelic, potrivit căruia există o formă sau, din punct de vedere
platonician, un model, prezente în fiecare lucru care există (adică o „substanță secundă”), cu
generalizarea observației potrivit căreia forma, structura și comportamentul organismelor vii
se pot modifica în funcție de mediu, adică cu generalizarea unei însușiri observate sau a unei
proprietăți a organismelor.
Odată ce această schimbare s-a realizat, științei moderne i s-au deschis (și continuă să i
se deschidă) noi orizonturi nelimitate. În filosofia și știința pre-moderne, nu existau prea
multe opțiuni cu privire la substanța lucrurilor. Acesta este unul dintre motivele pentru care
aristotelismul a fost mai bine de două milenii matricea intelectuală fundamentală a lumii
occidentale. Dimpotrivă, odată ce știința și-a schimbat abordarea, în felul pe care l-am văzut
anterior, ea s-a putut concentra pe generalizarea de proprietăți ale fenomenelor. Și fiecare
asemenea generalizare putea fi în măsură să întemeieze o direcție nouă în știință, respectiv o
nouă înțelegere a lucrurilor, o nouă perspectivă asupra lor și o nouă metodă de cercetare.
Principiile puteau fi acum „postulate”, cu alte cuvinte, omul de știință putea alege care
proprietate să fie generalizată și considerată drept fundamentală și bază a cercetării sale.
Această cercetare implica acum „observația” și „experimentul”, cu alte cuvinte verificarea
faptului dacă ipoteza omului de știință este sau nu corectă (deci dacă toate lucrurile dintr-o
anumită clasă bine circumscrisă prezintă într-adevăr proprietatea pe care el o presupunea) și
crearea unui cadru care să le permită și celorlalți să se convingă de corectitudinea ipotezei
sale. Substanțele, esențele filosofiei tradiționale nu puteau fi verificate de nimeni. Ele aveau
un caracter speculativ, aveau să spună modernii, urmându-l pe Kant.
Vedem astfel că procedura tradițională a deducției în știință are sensuri diferite în cele
două tipuri de știință. Știința pre-modernă urmărea să cunoască „natura reală” a lucrurilor,
natură înțeleasă ca substanță lăuntrică eternă a acestora. Pentru ea, deducția însemna să arăți
că lucrurile sunt manifestări ale acelor substanțe. Pe de altă parte, știința modernă urmărea să
cunoască „natura reală” a lucrurilor, natură înțeleasă acum ca fiind un atribut sau o proprietate
fundamentală a lor. Deducția însemna în acest nou context să arăți că lucrurile prezintă
proprietatea presupusă inițial, permițând oamenilor de știință să cunoască și să prezică
manifestarea acestora, că manifestarea lor era o „funcție” a acelei proprietăți, adică o
concretizare a proprietății abstracte postulate inițial.
Ontologia noiciană se bazează tocmai pe această preeminență a proprietății în raport
cu substanța. Faptul că, pentru Noica, universalul este rezultatul unei stabilizări temporare a
setului de determinații pe care individualul le câștigă și pe care apoi le transmite altor
individuali, indică tocmai absența substanței. Aceeași absență îl face acum pe Noica să descrie
ființa ca un „neant structurant”.
Una dintre consecințele majore ale abandonării substanței în favoarea atributelor este
înaintarea cunoașterii științifice – și, împreună cu ea, a filosofiei – într-o direcție care
contrazice intuiția noastră comună. Se conturează tot mai mult o viziune despre lume în care
categoriile mentale cu care suntem obișnuiți nu mai funcționează. Întrucât suportul logic al
atributelor, substanța, nu mai stă în centrul dezbaterii, proprietățile și descrierea lucrurilor
bazată pe ele par a pluti într-un gol populat doar de entități matematice incorporale. Așa se
face că acum apar corelații și exactități pe care nu le mai putem integra în experiența curentă.
Această experiență presupune că lucrurile au o ordine cauzală bazată pe o linearitate a
timpului. De multe ori însă știința recentă contrazice acest fel de a vedea lucrurile.
Noica preia viziunea științifică despre lume și o duce mai departe, elaborând o
ontologie funcționalistă. Astfel, pentru Noica, nu mai există o materie universală care să
umple întregul spațiu. Fundamentul realului în filosofia anterioară, materia, este înlocuită de
câmp, și, pornind de la conceptul acestuia, Noica îl va elabora pe cel de element. Câmpul
(aidoma elementului) este imaterial. Așa se face că la Noica, ordinea lumii nu mai este
cauzală, ci funcțională, cu alte cuvinte, lucrurile nu se conectează pentru că o cauză
acționează asupra unui efect într-un determinism universal, ci pentru că un câmp conferă atât
cauzei, cât și efectului o anumită valoare, o anumită identitate, un anumit mod de manifestare.
Pentru a exemplifica natura câmpului fizic, putem aminti faptul că atunci când un corp cade și
spunem că este atras de pământ, ceea ce vedem este deplasarea, manifestarea corpului, nu și
forța de atracție. Întrucât această forță a fost privită ca o acțiune la distanță, respectiv ca o
acțiune care nu se realiza în mod mecanic, printr-o cauză acționând nemijlocit asupra
efectului, oamenii de știință au acceptat inițial cu reținere ideea unei forțe gravitaționale
universale. Într-un câmp imaterial, spațiul, timpul și materia nu mai pot fi gândite în sens
genetic. Câmpul penetrează totul instantaneu; aceasta este adevărat atât despre spațiu, cât și
despre timp. Câmpul nu așteaptă, ca să spunem așa, să evolueze, să se dezvolte de la o
complexitate mai redusă spre una mai mare, precum un organism care crește. Neantul
structurant noician nu este un fel de forță nevăzută care ar înainta în timpul și spațiul
universal, etern și imobil al lui Newton, de la un moment la altul, creând entități din ce în ce
mai complexe: ca și când ar fi fost la început un punct – care „ devine tatăl” (Eminescu,
Scrisoarea I) – crescând tot mai mult până la magnitudinea universului actual. El acționează
atât din trecut, cât și din viitor, sau este atemporal, ca un câmp logic. În cazul unei realități
bazate pe câmpuri, nu mai putem vorbi de un lanț universal al ființei, pentru că un asemenea
lanț ar reintroduce timpul newtonian. Întrucât Noica, urmând teoria lui Einstein, nu mai
recunoaște un asemenea timp, pentru el lucrurile sunt învăluite în temporalitate: fiecare cu
timpul său. Continuitatea este dată de element, prin câmpul său care emerge, am putea spune,
într-un mod incomprehensibil, precum pecetea pe care o lasă o mare personalitate într-o
cultură, impunând o identitate și un stil care nu au existat anterior.
Așa după cum câmpul este un spațiu în care lucrurile se manifestă într-un anumit fel
fără ca noi să putem surprinde cauza imediată a manifestării lor, ci doar să o deducem sau mai
bine spus să o postulăm, nici într-o regularitate statistică nu vedem vreo forță care să
constrângă elementele prinse în acea regularitate statistică să se manifeste în modul în care o
fac. Când bugetul unei țări este întocmit pe baza unor date statistice care se mențin de-a
lungul mai multor ani, nimeni nu se gândește că în acel răstimp a existat vreo mână invizibilă
care să așeze oamenii și comportamentul lor în acea ordine statistică. Regularitatea statistică
este acceptată ca atare, fără întrebări suplimentare. Câmpul, elementul lui Noica, funcția sunt
așadar principii de ordonare a-cauzale a lumii.
Atunci când Noica spune că trăim într-o lume definită de elemente și elemente de
elemente, el formulează de fapt ideea că trăim într-o lume a-cauzală, de lucruri, evenimente,
procese care nu se asociază cauzal printr-un determinism universal (care ne-ar constrânge să
revenim la timpul absolut newtonian), ci stau împreună sau survin fără un liant, fără
continuitatea mecanică, ci „se întâmplă” să fie într-un anumit mod, așa cum „se întâmplă” ca
o mulțime de indivizi să concretizeze cu totul independent de voința lor regularitatea
statistică. Cauzalitatea mecanică cu care suntem atât de obișnuiți nu este din acest punct de
vedere decât o anumită formă de regularitate statistică ce ne este familiară pentru că piesele ei
apar mereu în jurul nostru sau „în experiență”. Dar ea nu este o lege imuabilă, pentru că
liantul ontic a dispărut. În acest sens, de pildă, cafeaua din ceașca aflată pe masă nu se ridică
spontan din aceasta pentru a pluti în aer doar pentru că mișcarea browniană a moleculelor care
o compun nu conduce la o mișcare unitară a acestora. Totuși, există probabilitatea (e drept,
extrem de redusă) ca aceste molecule la un moment dat să intre într-o mișcare sincronă iar
cafeaua să se ridice spontan din ceașcă. Există vreo explicație a acestei probabilități în afară
de cea matematică? Firește că nu. Rațiunea matematică nu este o rațiune cauzală, așa după
cum într-o ecuație numerele nu acționează unele asupra altora.
Fără îndoială, perspectiva lui Noica are o mare deschidere teologică, putând așeza
creația divină într-o ordine funcțională care nu mai are nicio legătură cu spațiul și timpul, dar
reprezintă o violare a viziunii comune despre lume. Cum să acceptăm o lume a-cauzală, în
care, deși lucrurile stau împreună, nu o fac datorită unei acțiuni care se propagă de la unul la
altul, ci în virtutea unui „nimic” („neant structurant”) care le aduce fără știrea lor în situații ce
doar par a vădi o continuitate mecanică?
Totuși știința ne pregătește pentru această nouă înțelegere a lumii. Ce fel de realitate
are timpul care curge diferit în cazul paradoxului einsteinian al gemenilor – un timp, așadar,
discontinuu – sau mai exact timpii care curg aici paralel? Poate cineva înțelege cum două
persoane care, fiind acum în același timp, într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat
încetează să mai fie astfel, iar unul îmbătrânește în timp ce celălalt rămâne tânăr, dar ambii
vor spune că experiența lor în privința curgerii timpului nu s-a schimbat absolut deloc? Zilele
sau anii unuia devin clipe pentru celălalt.... Iată o situație de poveste pe care, într-un basm sau
o relatare hagiografică, nu am avea nicio problemă s-o acceptăm, pentru că, nu-i așa, poveștile
și minunile sunt doar închipuiri. Nu însă și dacă e vorba de realitate. Și totuși fizica nouă arată
că asemenea timpi diferiți sunt nu doar reali, dar chiar necesari. Un alt caz care arată eșecul
categoriilor noastre comune este așa-numita „inseparabilitate cuantică”, pe care chiar Einstein
o descria drept o „acțiune fantomatică la distanță” 2, și care, între timp, a fost demonstrată. Sau
dualitatea undă-corpuscul, în raport cu care oamenii de știință s-au resemnat a admite că este
imposibil de stabilit o continuitate substanțială – oarecum în sensul că am putea înțelege sau
surprinde momentul în care o particulă se transformă dintr-un corpuscul într-o undă – și care

2
Expresia apare într-o scrisoare a lui Einstein din 1947 către Born. Vezi M. Born (editor), The Born-Einstein-
Letters, London, Macmillan, 1971, p. 158.
s-ar traduce într-o identitate mecanică. Această dualitate este acceptată tocmai ca un
paralelism fără continuitate ontică.
Asemenea fenomene devin însă inteligibile prin gândirea funcționalistă. Inteligibil e
un fel de a spune.... Ele devin inteligibile așa cum fenomenele cuantice sunt inteligibile și
predictibile matematic, însă, după cum spunea Richard Feynman, laureat al premiului Nobel
pentru fizică, nimeni nu pricepe mecanica cuantică 3. Și tot el continuă: „Deci nu luați
prelegerea mea (despre mecanica cuantică – n. tr.) prea în serios, crezând că trebuie să
înțelegeți ca pe un model ceea ce urmează să vă descriu, ci așezați-vă comod și amuzați-vă
urmărind-o. Vă voi spune cum se manifestă natura. Dacă vă veți mulțumi să acceptați că ea
poate să se manifeste astfel, veți privi natura ca pe ceva minunat și încântător. Însă evitați,
dacă puteți, să vă întrebați ‘Dar cum e posibil așa ceva?’, pentru că o să vă duceți ‚pe apa
sâmbetei’ într-o fundătură de unde nimeni n-a mai ieșit. Nimeni nu știe cum cum se poate ca
natura să fie astfel.”4
Pentru că se bazează pe teoretizarea unor asemenea idei, filosofia lui Noica, în
sâmburele ei tare, ontologia, nu a găsit încă urmași în filosofia românească: ea exprimă un tip
de gândire care, în noutatea sa radicală, este mai mult decât riscant. (Putem aminti în acest
sens că celebrul Carl Gustav Jung s-a ferit decenii la rând să publice observațiile sale privind
o anumită formă de corelație a-cauzală.) Odată cu avansul științei și al tehnologiei, fără
îndoială această gândire se va generaliza. Este o gândire de „supraoameni”, dacă este să
utilizăm această metaforă atât de prost înțeleasă a lui Nietzsche, în orice caz o gândire
specifică unui tip de înțelegere care transcende categoriile obișnuit umane și care se deschide
spre ceva pe care noi, folosind încă aceste categorii, nu-l putem înțelege, dar cu care
tehnologia ne obișnuiește din ce în ce mai mult. Oare nu se întâmplă acest lucru în cazul
telefonului mobil sau al internetului, care ne permit instantaneu să comunicăm cu persoane
aflate în celălalt colț de lume? Ori al computerului cuantic, pe care-l putem deja folosi, dar pe
care nu-l putem înțelege, după cum nu înțelegem nici procesele cuantice, deși le controlăm?
Un alt aspect al viziunii funcționaliste pe care o împărtășește toată cultura modernă și
contemporană se concretizează în faptul că astăzi considerăm că cunoașterea umană a realului
nu evoluează prin creștere organică, în sensul obișnuit în care spunem că cunoaștem din ce în
ce mai bine un lucru pentru că avem tot mai multe date despre el. De la Th. Kuhn încoace
vorbim despre schimbări de paradigmă. O paradigmă nouă înseamnă o nouă „Gestalt” 5 pe
3
Richard Feynman, The Character of Physical Law, Cambridge, MIT Press, 1985, p. 129.
4
Ibidem.
5
Termenul de „Gestalt” este împrumutat de Kuhn din psihologie, unde a fost introdus de curentul numit
gestaltism, care considera că percepția umană se structurează în jurul unei forme (Gestalt) care este în măsură, ca
întreg, să modeleze datele senzoriale.
care oamenii de știință o sesizează în realitate, o „Gestalt” care nu mai are o relație de
continuitate cu vechea „Gestalt” a paradigmei anterioare, ci una în care principiul paradigmei
recente, deși presupune pentru descrierea complexității sale principiul paradigmei anterioare,
nu mai derivă din aceasta. În acest sens, variațiile din teoria lui Darwin presupun paradigma
speciilor biologice din tradiția inițiată de Aristotel și dominantă până în secolul al XIX-lea,
dar nu derivă din aceasta, ci, dimpotrivă, este o contrazicere a acesteia. O relație de
„contradicție unilaterală”, spunea Noica. Dezvoltarea în direcția funcționalistă a cunoașterii
înseamnă o îndepărtare tot mai mare de percepția comună și deci un apel tot mai mare la
instrumentele intelectului, la concepte. Acestea, deși devin tot mai „goale” (în sensul kantian,
al separării de intuiție), dobândesc o cuprindere din ce în ce mai vastă în măsură să surprindă
rațiunea de a fi a lucrurilor pornind de la imanența câmpului.