CUVÂNT ȘI IMAGINE

ÎN OPERA LUI CONSTANTIN NOICA

MARIAN NENCESCU

Word and image in the work of Constantin Noica.

Abstract: The text analyzes Noica 's philosophy "saying" of insight "multidisciplinary" resonance
both in philosophy, language history,and aesthetics.Becoming genuine philosophical system, the
"saying" offers unique possibilities for research and interpretation of the Being problem exemplified
by C.Noica including the interpretation of Eminescu:'s texts and also the sculptural ensemble
composition from Targu Jiu.

Keywords: philosophical speech, philosophy of language, philosophical systems, being infinitely

/ Infiniti / Infiniti double

În 1970, când apărea Rostirea filosofică românească1 Constantin Noica

surprindea chiar și prin faptul că, anterior, nu manifestase nici un interes anume pentru
a studia „rostirea”, sub aspect filosofic, ori ontologic. Cert este că noua sa carte,
publicată după experiența amară a pușcăriei, și după revenirea în viața publică ca
logician, se situa, deliberat, într-o zonă culturală multidisciplinară, la confluența
filosofiei cu lingvistica și cu istoria culturii, făcând apel la un limbaj „metaforic”,
aproape imposibil de încadrat în categoriile tradiționale ale filosofiei. Privită astfel,
Rostirea filosofică... este, deopotrivă, o carte despre filosofia limbajului și despre
limbajul filosofic.
Problema atinsă de C. Noica este importantă în măsura în care filosofarea
(văzută ca un Weltanschaung, un corpus de idei, concepte și viziuni) a fost multă
vreme „organul”2 prin care mulți dintre filosofii noștri, de la L. Blaga, la Nae Ionescu
și „elevii” săi : C. Noica, Emil Cioran și Mircea Vulcănescu, s-au apropiat de
metafizică. Deschiderea spre spiritualitate, spre artă, în sensul larg al termenului, a
mutat, treptat, accentul dispre metafizică spre „filosofare”, fapt ce a permis limbajului
filosofic să se adapteze, să se „muleze” pe problematica sentențialității. „Izvorul” nu
era, totuși, atât de nou, cum se părea. M. Diaconu îl identifică într-unul din cursurile lui
Nae Ionescu (nestenografiat, deci rămas cvasi-necunoscut, publicistic), intitulat
Filosofia gramaticii, în care marele logician pleda pentru predarea, la liceu, a
gramaticii, și, prin extensie, a culturii, privită prin latura ei filosofico-spirituală. O
astfel de abordare, mai potrivită, în opinia lui N. Ionescu, de nivelul comprehensiv al
elevilor, ar fi deschis calea spre un studiu aprofundat al domeniului, prin abordarea
unor noțiuni de semantică. „Asemenea mărturii valorizatoare... pun în lumină gândul
semănat de Nae Ionescu, ce a rodit și s-a îmbogățit prin contribuția elevilor săi”,
1 București, Ed. Științifică, 278 p.
2 Marin Diaconu, Istoria limbajului filosofic românesc, București, Univers Enciclopedic, 2002, p. 27
conchide M. Diaconu3.
Astfel, au luat ființă, în epocă, rubricile O idee, din revista Criterion, și
Dicționar metafizic, din Izvoare de filosofie, ce au pus bazele „problematizării gândirii
noastre speculative, întru ființa limbajului românesc”4. De aici, și până la „dimensiunea
românească a existenței”, așa cum a prefigurat-o Mircea Vulcănescu, a fost doar un
pas. El s-a bazat pe scoaterea, dintr-un anume strat al limbajului popular românesc a
unor termeni cu valențe „metafizice”, revalorificarea lor spirituală și investirea cu
semnificații filosofico-speculative. Într-o ordine aleatorie, iată câțiva dintre termenii
revelați de Mircea Vulcănescu: ispită, ins(iul), fire(a), chip(ul). „Ce sens are o
caracterizare românească a existenței?, se întreba Mircea Vulcănescu. Caracterizarea
românească (s. M. V.) este o caracterizare națională. Existența este o însușire generală
a lucrurilor, independentă de orice aspect, de orice determinare națională... ”5.
Din păcate, și cartea lui M. Vulcănescu, prima menită să dea contur
„existenței concrete în metafizica românească”, a stat sub semnul noicianului „n-a fost
să fie”. În aceste condiții, bogata terminologie conceptuală, intuită de M. Vulcănescu, a
trecut, în alte circumstanțe culturale, în ciclul „românesc” al lui C. Noica, oferind un
destin postum neașteptat unei idei „risipită” cândva de Nae Ionescu în cursurile sale de
logică. În acest sens, Rostirea filosofică... și Sentimentul românesc al ființei (1987),
ambele reunite sub titlul Cuvânt împreună despre rostirea românească (1987)6 la care
se poate adăuga Creație și frumos în rostirea românească (1973), reprezintă dovada că
rezultatele firești, „de bun simț” ale cugetării, sau filosfării, pot deveni, la rândul lor
probleme ale filosofiei.
Analizând sintagma „rostire filosofică românească”, devenită, treptat
„rostire românească”, având în centru „ființa”, profesorul Al. Surdu ajunge la concluzia
că ea face parte dintr-o „hermeneutică”, ce urmărea selectarea, din vastul tezaur
popular, al unor termeni cu semnificație speculativă 7 „Am voit să pătrundem în uitarea
românească”, ne avertizează de la început Constantin Noica. Ce stă în ea poate fi bun,
dar trebuie făcut cu adevărat bun, trebuie răs-bunat”8. În acest sens, Constantin Noica
procedează ca un veritabil „arheolog al limbii”, cum îl numește Al. Surdu, decoperind
nu anume ceva nou, cât ceea ce știau toți, ceva ce exista, dar care nu era încă dat să
fie : „Cu limba noastră, noi dăm acea „iscusită oglindă a minții omenești”, cum spunea
despre scris Miron Costin, în care gândul din totdeauna și omul de pretutindeni să-și
vadă chipul”9. Tot profesorul Al. Surdu ne atrage atenția că Sistemul filosofic al rostirii
românești, conceput de C. Noica, în ciclul „românesc”, este pentadic, totul plecând de
la clasicele „sinele” și „sinea”, ce nuanțează „aspecte obiective și subiective ale
necondiționatului”, continuând Ciclul Ființei („rostirea”, „întru”, „firea” și „ființa”),
apoi cel al Devenirii (cu „trecerea” și „petrecerea”, zăbovind prin „infinirea”, la
Eminescu și Brâncuși, și sfârșind cu „troienirea”), ciclul Rânduielii (bazat pe
temeiuri(le), „ctitoriile” lui în), și, în fine, Viața și societatea (cu trimitere la viața
spirituală, de la „nomos”, la minte, și de la „dracul gol”, la „comunicare și
cuminecare”).

3 Op.cit., p. 139
4 Ibidem, p. 139
5 Dimensiunea românească a existenței, vol.3, București, Ed. Eminescu, 1996, p. 163
6 Republicată, în 1996, la Humanitas, cu textele „cenzurate” din ediția originală
7 Istoria filosofiei românești, cap. Sisteme filosofice, Ed. Academiei, 2018, p. 247
8 Rostirea filosofică românească, Cuvânt înainte, op.cit., p. 5
9 Ibidem, p. 5
 Conceput strict în aria culturală românească, sistemul noician este o
încercare de a atinge pragul universului cu argumente izvorâte din tezaurul limbii. În
acest sens, C. Noica dovedește că poate găsi, dacă știe ce știe ce și unde să caute, asta
pentru că „va veni ceasul de judecată al limbilor”, la care, deopotrivă „purtători și
lucrători în această limbă”, vor „da samă” : „Din această uitare, care este adesea și o
uitare de sine, noi le putem scoate pe toate [cuvintele] care ne par grăitoare; pe unele
spre a ne reîmprospăta gândul...”10
Procedând asemenea unui nou Ion Neculce, C. Noica a cercetat „o samă de
cuvinte”, dându-le sensuri și adâncimi noi. „Împrumutând „cuvinte” de la cronicari,
înțelepți din toate vremurile, cunoscuți și necunoscuți, dar cel mai adesea din folclor,
C. Noica a trecut, cu iscusință, de la „ispitire”, la „iscodire”, găsind ceea ce mulți știau
deja, dar nu-i dădeau însemnătate, respectiv izvoarele „filosofării” : „Într-un sens,
sinele înseamnă tocmai că „eu nu sunt eu”, că sunt altceva, iar de aici începe
filosofarea... ”11. Rostirea începe, așadar, cu „sinele” și „sinea”, mergând până la toate
lucrurile făcute de om, în fapt „sinele lărgit al omului”. Trecând de rost (cu sensul de
„gură”, „deschizătură”), ne cufundăm în „întru”, cu dualitățile sale „în” și „spre”, care
se transformă în „devenirea întru ființă”, o stare de înaintare, situată între „mișcare” și
„statornicie”. Apoi, „firea” devine „universalitate concretă”, cu ce leagă pe „a fi”, cu
„ființa” și „neființa”, „neputința” cu „manifestarea”, totul prelungindu-se în Ciclul
Devenirii (III), unde dăm de „trecere” și „petrecere” aflăm că „vremea vremuiește”, îl
întâlnim pe Eminescu cu „infinirea” sa, dar și pe Brâncuși, cel care, la Tg. Jiu, a produs
„îndoita infinire”, și ea disecată în cinci momente (din nou, pentada!).
În această armonie a facerii și defacerii cuvintelor se ascunde, ne spune și
Ion Ianoși, „frumosul”12, „estetica” explicită de la sfârșitul cărții (capitolul Cuvânt
următor, gândit ca o prefață la viitoarea carte, Creație și frumos în rostirea
românească)13. Rezultatul cercetărilor sale, rodul adulmecărilor, este o osmoză (de la
grecescul osmé, miros, dar și de la osmaomai, a adulmeca) : „Dacă din două sau trei
motive ai putea fi ispitit să închipui un sens spiritual românesc, după câteva zeci de
cuvinte, și adulmecarea altora, fără de capăt poate, nu mai poți cuteza să intreprinzi așa
ceva”14.
Punctul nodal al cărții lui C. Noica despre rostire este „întru”, „un termen
care i-a lipsit lui Hegel”, și pe care filosoful român îl interpretează ca pe o îngemănare
dintre în spre și în, cu alte cuvinte o situare nici înăuntru, din în afară, ci mai degrabă
a fi în (sau a deveni în). Acest mod de rostire, presupune, după C. Noica, cercetare,
cunoaștere, prevedere, asta pentru că toate se petrec în/tru, câtă vreme cunoașterea și
existența „se petrece în cerc : „Iar gândul este mișcarea închisă cea mai vastă,
cuprinzătoare de oricâte lumi și timpuri, o mișcare întru (s. C. N.) sine15.
Pentru a înțelege mai bine înțelesul acestei sintagme, facem apel la cel de-
al doilea sistem filosofic noician, Tratatul de ontologie. Devenirea întru ființă16. În
prima parte, Încercare asupra filosofiei tradiționale C. Noica analizează eterna
problemă a ființei, „dacă e posibilă devenirea întru ființă” și care este structura ideală

10 Rostirea, op.cit., p. 6
11 Ibidem, p. 13
12 Constanin Noica, între construcție și expresie, București, Ed. Științifică, 1998, p. 151
13 Op.cit., p. 271
14 Ibidem, p. 272
15 Ibidem, p. 33
16 Devenirea întru ființă și Scrisori despre logica lui Hermes, București, Humanitas, 1998, 578p.
„mai convenabilă decât cercul”. Ca o primă premisă, Noica stabilește că tema
„devenirii întru ființă ne conduce la necesitatea de a găsi cercul ei peste tot” 17. În
consecință, după modelul „facultăților spiritului (Intelect→Judecată→Rațiune) el
imaginează o structură dialectică, pe model simetric : Devenire→Devenire întru
ființă→Ființă, unde mișcarea este modelul/„prototipul” după care se desfășoară
categoriile18. Concluzia lui Noica : „Devenirea întru ființă e teza, e ceea ce pune
rațiunea, „poziția” ei permanentă”19.
Modelul „ontologic” propus de C. Noica, ce pornește de la individual, trece
prin determinații și ajunge la general, este, ne atrage atenția Sorin Lavric, îngrijitorul
ediției, mai degrabă „un vicleșug”20, autorul dând impresia că a extras modulațiile
ideatice din rădăcina verbului „a fi”, „în realitate filosoful având de la început modelul
gata făcut, în funcție de care își va cumpăni pașii discursivi” 21. Or, în cazul lui Noica,
întru nu e construit abstract, ci este extras, „din mijlocul mulțimii”, din texte vechi,
fiind, în opinia sa, etimonul original pentru „în”. Faptul că „întru” se pretează unui
întreg câmp semantic, reprezintă „o transfigurare”, o trecere în altă „specialitate”, „ o
deschidere de orizont, o trecere de la locativ la durativ” sau, concluzionează Noica : „E
de ajuns să spui „întru” ceva, spre a vedea că nu este un simplu termen al devenirii :
este unul al devenirii întru ființă (s. C. N.)22.
Dacă „întru” poartă cu sine, după expresia lui Noica „contradicțiile
fundamentale ce se ivesc în sânul ființei”, cu atât mai mult termenul
infinit/infinire/nefinire, găsit de C. Noica într-un text al lui Eminescu (Sărmanul
Dionis - n.n.) „poartă în el reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă” 23. A gândi
creația eminesciană în acești termeni înseamnă a-l plasa pe poet în „împărăția
infinitului”, ceea ce C. Noica va exemplifica pe deplin în Introducere la miracolul
eminescian24. Construit pe modelul marginit/marginire termenul eminescian
infinit/infinire reprezintă „Infinirea timpului, alt nimic”. În accepțiunea nociană „a
gândi infinirea” („infinirea s-a ivit în legătură cu timpul și n-am întâlnit-o la Eminescu,
decât pentru timp”)25 reprezintă o realitate obiectivă „sau o subiectivă neputință de
cuprindere a lucrurilor”. Pentru Noica, infinirea eminesciană e „blândă” căci e
„lăuntrică” : „În versiunea infinirii, infinitul e printre noi”26.
Trecând la Brâncuși, Noica vorbește despre o „îndoită infinire”. Vizitând
ansamblul de la Tg. Jiu, el identifică, de la început, pentada („Întregul ansamblu este
alcătuit din cinci monumente, care reprezintă tot atâtea trepte într-o desăvârșire de
gând”)27. În ordine, Masa (Tăcerii), Poarta (Orașul), Biserica, Coloana și Masa Ultimă,
reprezintă ca într-un nou „pateric” : Geneza, Exodul, Ritualul, Leviticul și Numeri, cu
totul „a doua lege”, Deuteronomul, ce se termină cu „mormântul lui Moise”, pe care
„nimeni nu l-a cunoscut până în ziua de azi” 28. De la geneză, la exod, ctitorie și
evocare, totul culminează cu „regândirea gândului”, a doua lege, adică încheierea.
17 Op.cit., p. 59
18 Ibidem, p. 110
19 Ibidem, p. 111
20 Ibidem, p. 35
21 Ibidem, p. 35
22 Ibidem, p. 40
23 Infinit și infinire la Eminescu, op.cit., p. 81
24 E. I, Iași, Ed. Junimea, ed. a II-a, revăzută și completată, Humanitas, 1992
25 Rostirea, op.cit., p. 86
26 Ibidem, p. 87
27 Ibidem, p. 91
28 Ibidem, p. 93
 Modelul pentadic, noician, a fost o sursă de inspirație și pentru profesorul
Al. Surdu, care a analizat monumentele de la Tg. Jiu exclusiv în această grilă, ajungând
la concluzia că Memorialul de la Tg. Jiu, precum „majoritatea sculpturilor [lui
Brâncuși] are ceva straniu”29. Astfel, independent de motivele artistice folosite,
Brâncuși a acordat fiecărui element/sau suport ornamental, câte o semnificație aparte.
Indiferent însă de forma complexului, fundamentală rămâne semnificația, sau, cum ar
spune Noica : „Omul e o ființă secundară. La el evocarea e mai bogată decât creația; ea
poate fi a doua creație : Deuteronomul. Nimic nu-i reușește omului din prima, pe
măsura gândului său mai adânc”30. O întrebare persistă, dincolo de aceste considerații:
a gândit Brâncuși toate astea? Răspunsul lui Noica este că, asemeni oricărui artist,
Brâncuși „a mers la nuanțe” deci a decis deliberat unde să așeze Coloana, unde Masa
etc. „Ansamblul său e gândit ca o desfășurare, ca o structură, iar între cele cinci
elemente sunt raporturi perfecte” 31.
Citind în aceste pagini dedicate „rostirii” considerațiile despre Brâncuși,
ne punem întrebarea pe urmele lui Ion Pogorilovschi : „De ce s-a preocupat Noica de
Brâncuși?” Răspunsul îl aflăm dintr-un capitol al cărții lui Ionel Jianu, despre
Brâncuși32, intitulat chiar Rostirea românească a artei lui Brâncuși, unde Noica notează
una din frazele sale memorabile : „Cine ar putea crede că toate acestea (operele,
desigur) sunt solidare, la Brâncuși, cu simple cuvinte românești constată că, în realitate
ele aparțin a tot ce e mai intim unui suflet național”33.
Ca o concluzie, în vremuri ingrate și prea puțin propice extensiei gândului,
Constantin Noica și-a vădit vocația spre filosofare, oprindu-se asupra unor „fixații”
românești, locul de întâlnire a ființei, cu orizontul de așteptare al limbii naționale. A
desparte, deci, Devenirea întru ființă (prima parte a Tratatului de ontologie) de triada
„românească” (Rostirea.., Creație și frumos... și Sentimentul românesc al ființei), pe
motivul căderii în filosofare, în „băsnuire” chiar, este o eroare câtă vreme originalitatea
viziunii sale stă chiar în evaziunea exegetică. Rostind celebra frază : „Cultura noastră a
avut în trecut trei mari gânditori care și-au pus problema ființei : limba, un poet și un
sculptor”34 C. Noica se identifică de fapt cu acești iconici creatori universali. Pentru el,
sculptorul era chiar deasupra tuturora, deoarece putea să-și concretizeze viziunea într-
un limbaj „universal”. Secretul „rostirii românești a artei” lui Brâncuși rămânea
calitatea sa de rătăcitor printre cuvinte; prin arta sa, sculptorul român a dat sens unor
cuvinte intraductibile precum : dor, omenie, văzduh.
Fixat definitiv în „mirarea anilor târzii ce au în ei problema anilor
timpurii” (Jurnal de idei), Constantin Noica a rezolvat, în ciclul „românesc”, problema
afinităților elective dintre filosofie, artă și limbă, unindu-le într-un raport filosofic
global, concentrat pe „iscusirile verbului românesc”.

29 Pentamorfoza artei, ed. a II-a, București, Ed. Academiei, 2018, p. 108

30 Rostirea, op.cit., p. 94
31 Op.cit., p. 95
32 Viața și opera, București, Ed. Științifică, 1983
33 Op.cit., p. 9
34 Trei mari gânditori, În: Introducere la miracolul eminescian, București, Humanitas, 1992, p. 342